Partide
personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva
nou? Ionescu şi cu Ion Ghica şi-au dat mîna ... Cum se poate — dar
principii aşa de diferiţi? Iată ce va să zică partide personale. Partide de
oameni fără caracter ... politic — oameni pe care nu poţi conta, factori cu
cari nu poţi calcula.
Ce va să
zică caracter? Un om cu principii bune or rele, totuna, pe cari cunoscîndu-le
însă să ştii sigur şi tare că poţi proroci cu sfinţenie cumcă în împregiurarea
cutare şi cutare, omul nostru se va purta aşa şi aşa — dar în fine numai aşa şi
nu altfel. De se poartă altfel, chiar de s-ar purta bine, totuşi nu mai [e] cu
caracter, ci fără. În fine omul a cărui fapte sînt dictate de principii bune or
rele, salutarii or pernicioase, e om de caracter; iar omul care lucrează sub
impresiunile momentului, fără ca prin faptele lui să se ţese firul cel roşu al
principiilor, e om fără caracter, e un factor cu care nu poţi calcula, e un
individ de care nu poţi şti cum se va purta anume în împregiurarea cutare sau cutare.
Un ministru,
fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are [la]
dispoziţiune alţi factori cu cari să calculeze decît astfel de oameni. Azi omul
meu e de-un principiu, mîne bagi de samă că s-a schimbat. Azi roşu, mîne alb;
azi alb, mîne negru; azi Rada, mîne Neaga — ba încă cu toate astea pretinde
să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i, mă! Grozavu-i mă! Uite mă !
etc.
Iata ce vor
să zică partidele-n România — pardon! partidele personale — cine-ar putea
presupune aşa ceva despre onorab[ilele] partide din România şi mai cu samă încă
de toate, fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune.
Inamicul
comun al acestor donquixonade e aşa numitul simţ comun. Ce principiu, domnule —
îmi zicea un biet mitocan robust şi roşu la faţă — ce principiu şi libertate
... Nu vezi că toţi îmblă după chivirniseală. După chivirniseală. Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor
partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice, căci în urma
urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru ...
chivirnisală.
Dar acuşi mă
pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică.
D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi
naţiunea! Naţiunea! Ho, ho! Naţiunea va să zică. Un rău au partidele noastre :
că se identifică fiecare din ele cu
naţiunea. ,,Sîntem naţiunea ... nu mai sînt partide-n ţară! Toată ţara-i numai
o partidă: naţiunea!" Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.
Ba nu,
domnişorilor, nu sînteţi dv. naţiunea, neci unii, neci alţii, neci măcar
toţi la un loc, neci măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi
zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam
mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci [de] secoli:
naţiunea.
Dar dv.
sînteţi consecuenţi. Aţi zis că sînteţi naţiunea şi vi se pare că o şi sînteţi
— sau cel puţin faceţi ca şi cînd o aţi fi — îngrijiţi adică pentru dmv. şi —
mărire cerului — numai pentru dv. Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorulu[i]
nu-i testaţi neci ştiinţa, neci limba, neci ţara, ci numai corupţiunea dv. cea
mare şi partidele dmv. cele fără de caracter. Mîncaţi venitul ţărei, a trei
generaţiuni viitoare, căci mîncaţi pe dătorie pînea copiilor, nepoţilor şi-a
strănepoţilor dmv. Tot luxul ce-l faceţi azi poimîine la ei va fi mizerie. Dar
finanţele ţărei se ruină. Ce vă pasă, voi sînteţi naţiunea ... cu moartea
voastră a murit şi naţiunea, vorba ţiganului: ce-mi pasă mie că trăieşte toată
lumea, daca mor eu. Dac-am murit eu, toată lumea a murit.
Deficit
lîngă deficit, împrumut lîngă împrumut, dătorie lîngă dătorie, gaură lîngă
gaură, pînă ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare. Aviz
onor. ministeriu de ga ... de finanţe! Aviz mandatarilor ţărei!
Trei moduri
sînt de-a rezolva o cestiune.
Cel întîi e
că vezi lucrurile, surîzi amar, te îndoieşti ... dar stai la îndoială şi nu
mergi mai departe. Scepticism.
Cel de-al
doilea e că vezi răul, îţi sfărmi capăţîna de-i afli cauzele, calculezi cu
cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îşi scurtezi din plapomă binişor şi
te-ntinzi numai pe cît ţi-ai scurtat-o ... devii onest şi econom. Pozitivism!
Al treilea e
că: văzînd răul, surîzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e
bogată, ţara va plăti ... Timpul va şterge şi urmele. Optimism!
Să analizăm toate aceste trei moduri in rebus. Cel dentîi
şi cel de al treilea sînt cele obicinuite în România, cel de al doilea e cel
obicinuit prin alte locuri a lumei, mai cuminţi.
Atît scepticul cît şi optimistul se opresc la îndoiala însăşi şi nu merg mai
departe. Unul ştie [răul] şi cată lîngă el, altul [îl] ştie şi sare cu ochii
închişi peste el. Dar nevrînd a şti de rău şi ig[no]rîndu-l, el totuşi esistă.
El ar esista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar esista şi, ca tot ce-i rău, ar
creşte şi s-ar mări progresiv pînă ce s-ar fini cu ruina statului român. Să ne
esplicăm.
Azi sînt în
România atîţia amploiaţi încît ai putea să împli cu ei două generaţiuni, nu una. Jumătate din
aceşti oameni cari zgîrie la hîrtie ar putea să zgîrie brînză şi să cîntărească
la măsline or să facă cizme şi haine. Cîte braţe s-a luat meseriei, cîte
comerciului, ba cine ştii cîte artei şi literaturei! Daca Gr. Alexandrescu n-ar
fi fost toată viaţa lui amploiat ar fi devenit unul din cei întîi literaţi ai
Orientului. Ci aşa: toate puterile sufleteşti ale generaţiunei sînt absorbite
de lupte de partide, şi la rîndul lor toate partidele nu sînt decît amploiaţi;
pe de-o parte cei activi, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara
cea de jaf. Modul cum se ceartă o numesc cu toţii presă. Ce fizionomie are
drăguţa ceea de presă, despre aceea cititorul va fi avut bunăvoinţa de-a se
informa din articolul meu intitulat: Limba în ziarele din România liberă.
Încă un rău
au oamenii din România : înainte voia fiecare să fie domn, azi vrea fiecare să
fie ministru. De nu fiecare, totuşi aş vrea să am atâtea monede de-un ban pe câţi i-am surprins cu vorba asta
asupra visurilor lor celor mai fericite.