Liten-vodă Basarab (I)
Deja înainte de invaziunea lui Batu la 1241 autoritatea ungurilor asupra
Olteniei era aproape nulă, de vreme ce nu numai contele Conrad fusese gonit din
Vâlcea, dar încă, fugărindu-l spre Sibiu, Basarabe izbutise a apuca la nord de Carpaţi
marginile Făgăraşului, unde s-a şi luptat atunci cu mongolii şi pe unde românii
îl numeau pe dânsul Radu-voda Negrul. După retragerea cea definitivă din
hotarele Ungariei a pâlcurilor lui Batu-han, la 1213, lucru firesc este că nu
aşa deodată maghiarii au putut să se gândească la subjugarea Basarabilor. La
1246 regele Bela IV abia-abia fost-a în stare de a se bălăbăni cu ducele
Frederic al Austriei, care cuprinsese de la unguri un teritoriu necontestabil
al coroanei Sfântului Ştefan; cu atât mai puţin în acelaşi an 1246 ar fi putut
Ungaria, fără nici o bătaie de cap, să cucerească pe nesimţite ambele maluri
ale Oltului până la Dunăre, pe când pe la 1240, în preziua navalei mongolilor,
regele Bela nici măcar din Oltenia, nu stăpânise decât numai Mehedinţiul. E
fictivă, dar cu desăvârşire fictivă, faimoasa donaţie din 1247, prin care
Ungaria cedează Cavalerilor Ioaniţi de la Rodos întrega Românie cu toptanul, „tota
terra de Zeurino” şi „tota Cumania"; o donaţiune foarte pompoasă, dar
rămasă pe hârtie. Oricât de fictivă, însă, oricât de platonică, acea donaţiune
totuşi este de o mare însemnătate din punctul de vedere al unor amănunte
istorice contemporane, pe care nu le cunoaştem deocamdată din alte fântâne.
Actul de donaţie, neapărat, trebuie să fi avut o raţiune oarecare
teoretică. Pe de o parte, tronul unguresc datora multă recunoştinţa Cavalerilor
Ioaniţi, căci după cum observa Şincai, sub anul 1244: „plinind tătarii trei ani
în Ungaria, în anul de acum o au lăsat deşertă şi năcăjită, iară Bela IV, Craiul
Ungariei prin ajutorul Ospitalilor din Rodos sau al Ioaniţilor s-a înturnat
acasă şi a început a lecui cele stricate. Pe de altă parte, având aerul de a
răsplati pe Ioaniţi, Ungaria nu le dăruia în fapt altceva decât dreptul de a
lua ei insisi România dacă o vor putea, un „jus occupandi” care la caz de izbandă,
ar fi adus fără îndoială nişte mari foloase Ungariei şi Cavalerilor totodată;
Ungariei mai cu seamă. Cu alte cuvinte, unul acorda altuia autorizaţiunea
formală de a prinde pe ursul din pădure, indicând cu preciziune bârlogul unde
se află şi cum anume este, cu condiţiunea de a fi împărţită apoi prada în două.
Dar ursul fost-a el prins? Ba. „Tractatul - zice Fessler – n-a ajuns deloc la
îndeplinire”; mai adaugă cu naivitate că bine că nu s-a îndeplinit una ca asta,
fiindcă mai tare ar fi fost foarte periculoasă introducerea unui puternic stat
străin preoţesc în sânul statului mirean unguresc. Ungaria, după Fessler, a scăpat de un mare pericol. A
scăpat însă cum? Prin aceea că Ioaniţii n-au putut să capete de la regele Bela
un ceva pe care însuşi regele Bela nu-l avea la dispoziţiune. Este de regretat că d.
Xenopol considera actul din 1247 ca o probă de domnire a Ungariei peste
Oltenia, ca un fel de punere în posesiune a Cavalerilor, pe când i se poate da
cel mult valoarea de o informaţiune prealabilă, o însemnătate oarecare,
descriptivă.
La
1247 nu rezultă de nicăieri că Ungaria va fi stăpânit în cuprinsul O1teniei
nici măcar Mehedinţiul, căci un „Banus de Zeurino” dispare din diplomele
ungureşti la 1243 în persoana unui „Stephanus filius Chak" şi nu mai
reapare tocmai până la 1249, ceea ce arată ca pe la finea dominaţiunii
mongolice, Basarabii apucaseră Mehedinţiul profitând de extrema slăbiciune de
atunci a Ungariei: „das furchtbare Elend welches nach dem Abzuge der Mongolen
în Ungarn herrschte", după expresiunea lui Fessler. Un episcop unguresc de
Severin la 1246, „Episcopus Zeuriniensis”, pe care-l menţionează Pesty şi pe
care-l admite d. N. Densusianu, este o învederată greşeală de lectură în loc de
„Episcopus Geurinensis", după cum foarte bine o citise Fejér, un vechi
episcopat curat unguresc făcând parte din archiepiscopatul de Strigonia sau
Gran şi intercalat deja în Statutele regelui Bela III, tocmai în aceeaşi
positiune ierarhică. Iată cum la Bela IV „Bartholomaeo Quinque-Ecciesiensi,
Gregorio Geurinensi”, iar la Bela III: „Episcopus Quinque ecclesiensis habens
mille et quingentas marcas, episcopus Geuriensis habens mule”. N-are a face cu
Severinul, ci cu oraşul Raab, în latinitatea medievală Geurinum şi Jaurinum,
civitas Geuriensis sau Geurinensis, ungureşte Gyor. Înfiinţarea unui episcopat
unguresc la Severin în 1246, este un nonsens istoric. Vom vedea la locul său că
un episcopat catolic, ca şi un episcopat ortodox, n-a existat în Oltenia până
la Alexandru Basarabe după anul 1350. Unde dar să fie vreo umbră de autoritate
maghiară la Severin, fie civilă, fie ecleziastică, în momentul actului din 1247 ? Chiar în acest act termenul
cel concret „Banatus de Zeurino” nu se află, ca şi când n-ar fi fost niciodată,
ci se intrebuinteza numai într-un mod vag despre Oltenia întreaga „tota terra
de Zeurino” pe aceeaşi linie cu „tota Cumania” despre restul României, unde
nedefinitul „tota” e caracteristic.
Este foarte interesant că în actul din 1247 regele Bela uită fără nici o
urmă pe celebrul conte Conrad, căruia acelaşi rege Bela îi dăruise la 1223 Ţara
Lotrului şi care trăia încă mult mai târziu la 1265, când cerea o confirmaţiune
regală asupra aceluiaşi teritoriu. Despre Ţara Lotrului acest act vorbeşte
lămurit: „terra Lytira”; ne spune însă, mărturisind-o tot aşa de lămurit, că ea
aparţine românilor, fără nici o virgulă despre saşi. Năvala lui Batu-han
desfiinţase pe contele Conrad ca şi „Banatus de Zeurino”, măturând din Oltenia
orice element unguresc, nu de-a dreptul în interesul Mongolilor, ci indirect în
folosul Basarabilor.
În
sfârşit, singurul bun simţ ar fi de ajuns pentru a ne încredinţa că la 1247,
mai mult decât oricând, Ungaria nu avea de unde să dea la mâna Ioaniţilor
Oltenia, pe care regele Bela n-o avea el însuşi în mână şi nici o avusese
vreodată întreagă. Păcăliţi printr-o dărnicie închipuită, Cavalerii n-au
zăbovit de a se plânge lui Inocenţiu IV peste patru ani, la 1251. Papa s-a grăbit
a confirma donaţiunea, ceea ce nu-l costa nimica. Unica consecinţă practică a
confirmaţiunii a fost că textul actului s-a conservat la Vatican în Registrele
Pontificatului, de unde d.N.Densusianu ne procură importantele facsimile ale
unor pasage până acum controversate sau rău descifrate. Mai jos, cu ocaziunea
diplomei regelui Ladislau Cumanul din 1285, noi vom vedea pretenţiunea maximă a
Ungariei asupra românilor din Oltenia; prin acel maximum vom putea judeca acolo
şi mai în cunoştinţă de cauză, cât de fantastică era suveranitatea coroanei
Sfântului Ştefan asupra Basarabilor în actul din 1247.
Graţie acestui act noi ştim că la 1247 în Ţara Românească domneau doi
voievozi români deosebiţi: unul în Muntenia – „Szeneslaus”, mai corect
Semeslav, căci în onomastica slavică acest nume figurează totdeauna cu m, iar
în Oltenia un alt voievod român, „Olacorum”, al căruia nume a fost în trecut
foarte problematic: la Fejér - „Lirtioy”, la Pray şi la Theiner – „Lynioy”. D.
Onciul însă a demonstrat prin analiza paleografică a facsimilului că trebuie
citit „Lytuon”. Afară de acest Lituon, mai erau încă alţi doi principi români,
care totuşi nu purtau titlul de voievod: Ion şi Farcaş. Istoricii noştri, între
care şi d. Onciul, au scăpat din vedere că tustrei, adică Ion şi Farcaş ca şi
Lituon, erau deopotrivă kinezi: „cum Kenazatibus Ioannis et Farcasii usque ad
fluvium Olth, excepta terra Kenazatus Lytuon Woiavode”. Numai unul din cei trei
kinezi era voievod în Oltenia, după cum şi-n Muntenia Semeslav era un singur voievod.
În actul din 1247 kinezii cei voievozi ne apar foarte superiori celor simpli
kinezi, pe care regele Bela în planul său îi tratează fără rezervă, dăruindu-i
oarecum pe deplin Cavalerilor, pe când kinezilor voievozi în același plan li se
acordă o neatârnare excepţională: „excepta terra Kenazatus Lytuon Woiavode” şi
„excepta terra Szeneslai Woiavode”. Această mare superioritate din punctul de
vedere al regelui Bela concordează totodată şi cu înalta poziţiune, pe care în
titulatura ungurească o avea pe atunci voievodul, în special acela din
Transilvania, unde de asemenea era unul singur peste ţara întreagă. Ungurii, ca
şi românii, căpătaseră prin împrumut de la slavi aceeaşi nomenclatură oficială:
voievod, kinez, jupan sau işpan etc., aplicând-o însă într-un mod original,
diferit întrucâtva de sorgintea cea slavică. Este de observat în privinţa
voievodului până şi contracţiunea cea analoagă: „vodă” la români şi „vajda” la
unguri. Sensul dară al cuvântului „woiavoda" în actul din 1247 nu este
supus la nici un fel de îndoială sau nedumerire; şi tocmai de aceea acest text
aruncă o vie lumină asupra celor două voievodaturi înainte de unificarea
Statului Ţării Româneşti.
Mă
mărginesc acum numai cu voievodatul cel din Oltenia, deşi voievodul Semeslav
din Muntenia era şi el din casta Basarabilor, căci purta şi el capete negre pe
steag, deoarece domnea peste acei „Negri-Români” despre care, abia cu cinci ani
înainte vorbise Fazel-ullah-Rashid. În Oltenia dară erau mai mulţi kinezi, nu
cu înţelesul cel redus sau scăzut pe care-l aveau kinezii români pe aiurea sau
mai în urmă ca primari ai satelor şi chiar ca ţărani liberi, ci cu înţelesul
feudal de principi, sensul fundamental în paleoslavică - princeps, dux,
„magnatum unus"; iar ca verb - „regnare”. Aceşti kinezi se aseamănă mult
cu kinezii români cei din Podolia, aşa numiţii „principi Bolohovesci” din aceeaşi
epocă, care se distingeau prin strânsa lor solidaritate. În Oltenia, dintre
toţi kinezii unul singur era voievod, cap recunoscut peste ceilalţi,
reprezentant al tuturor Basarabilor de acolo, un Basarabe prin excelenţă, ca
Radu Negrul cel din lupta cu mongolii. Oricare kinez, oricare Basarabe, putea deveni voievod după
moartea sau încetarea voievodului precedent. Aceasta fundamentală instituţiune
oltenească, de fapt sau cel puţin în principiu, după întemeierea cea definitivă
a Statului, se mai păstra încă în Ţara Românească, apoi în Moldova după urmaşii
lui Petru Mușat, rămânând în hrisoave ca o formulă tradiţională sacramentală
până şi sub Domnii cei mai autoritari. Ca specimen, iată acea formulă, dintr-un
hrisov al teribilului Ţepeş: „după moartea domniei mele, ori pe cine va binevoi
a-l alege Dumnezeu de a fi Domn Ţării Româneşti, fie din rodul de inimă al
domniei mele, fie din rudele domniei mele, fie chiar din păcatele noastre un
alt neam”. Un alt specimen, de la Alexandru cel Bun din colecţiunea lui
Venelin: „iar după viaţa mea, pe cine îl va alege Dumnezeu a fi Domn al ţării
noastre moldoveneşti, fie din copiii noştri, fie din neamul nostru, ba fie şi
altcineva”. De la Mircea cel Mare, de la marele Ştefan, de la alţi Domni până
la 1500, această formulă ne întâmpină adesea. O găsim deja în hrisovul românesc
cel mai preţios, anume de la Vladislav Basarabe din 1372, posterior numai cu un
secol actului din 1247, unde acest principe, atât de puternic, nu zice deloc că
pe tron vor urma, din fiii săi sau din familia sa, ci se exprimă despre urmaşii
săi într-un mod dubitativ: „nostris Successoribus, qui în nostro Vajvodatus
Dominio erunt successores”, şi pe acei urmaşi îi pune într-o intimă legătură cu
kinezii, calificaţi latineşte ca baroni: „ac Baronibus supplicamus”. O formulă
de felul acesta e fără exemplu la unguri, la poloni, la ceilalţi vecini ai românilor.
La
Olteni dară, voievodatul era eligibil dintre şi de către kinezii din casta
Basarabilor. Putea să fie ales de-a dreptul fiul fostului voievod; dar acesta trebuia să se întâmple rar
şi raritatea cazului lesne se explică. Un voievod prea tânăr nu avea destul
prestigiu şi se presupunea a nu fi în stare de a apăra întreaga ţară în
împrejurările cele grele. Tocmai din cauza vârstei se alegea imediat mai de
preferinţă fratele mai mic, iar fiul răposatului rămânea să mai crească şi
numai uneori reuşea în urmă a se alege după moartea unchiului. La prima vedere,
un asemenea sistem prejudicia în familia voievozilor o necontenită vrajbă între
fraţi pe de o parte, între unchi şi nepoţi pe de alta ; ceea ce astâmpăra însă
acest motiv de duşmănie era mulţimea kinezilor, având fiecare acelaşi drept de
a deveni voievod ; iar prin urmare fraţii, unchii şi nepoţii din aceeaşi
familie, ajunsă odată la voievodat, aveau interesul comun de a trăi în armonie
unii cu alţii pentru a nu fi înlocuiţi printr-o altă familie din casta
Basarabilor, adică, după expresiunea formulei celei tradiţionale, de a nu „fi
ales la Domnie din păcatele noastre un alt neam”. Sistema dară se întemeia pe o
raţiune de Stat, bine cumpănită din toate puncturile de vedere.
Putem acuma să ne oprim de aproape asupra
voievodului oltenesc celui din actul de la 1247. Era el oare acelaşi „Basarabe” de la 1241? acelaşi „Radu
Negrul” de la 1232 din memoria Reșinărenilor? vechiul luptător contra contelui
Conrad şi contra mongolilor? Nu e de crezut. El trebuia atunci să fi fost un
bărbat de demult vestit printre kinezii olteneşti, cel puţin de vreo treizeci
de ani pe la 1230, născut cam pe la 1200. Poate să se fi născut chiar înainte
între anii 1180-1200,
astfel că la 1241 va fi fost de vreo şaizeci de ani. Voievodul însă cel numit
„Lytuon” în diploma din 1247 a regelui Bela a mai trăit în puterea vârstei până
pe la 1278, purtând acelaşi nume de Liten (Lytuon, Lythen, Litua), când a murit
cu sabia în mâna într-o crâncenă bătălie contra ungurilor, ceea ce nu prea se
potriveşte pentru un octogenar.
Liten-vodă de la 1247 n-a fost dară acelaşi
cu voievodul de la 1241, ci numai urmaş pe tron. Nu era nici un frate al
aceluia, căci Liten-vodă avea el însuşi mai mulţi fraţi mai mici pe la 1278,
încât iarăşi s-ar încurca cronologia. Deci putea să fi fost un fiu sau nepot de frate al lui Basarabe
de la 1241, poate chiar un Basarabe dintr-o altă familie „din păcatele noastre
un alt neam”. Nu risc deocamdată nici o ipoteză.
de B. P. Hasdeu
- va urma -
- va urma -
ABOUT THE AUTHOR
Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu