"Vrăji şi farmece" de G. Cosbuc
Să-ţi vorbesc acum, creştine, de cea mai
neghioabă dintre credinţele deşarte ale lumii, de credinţa în puterea
vrăjitoriilor. Că ar fi duhuri necurate - şi ai văzut că nu sunt - şi c'ar avea
putere mai mare decât omul, şi ai văzut că n'o au, asta tot nu e aşa nebunie
mare. Dar să crezi că omul poate avea puteri peste fire şi peste mintea de om,
asta e nebunie vrednică de plâns. Hai să zicem, că ar fi duhuri şi nu le
cunoşti firea şi puterea, dar firea omului n'o cunoşti? Şi puterea lui nu i-o
ştii? Om eşti, române şi ştii bine cât poate omul, apoi de ce să crezi
copilăreşte că alt om poate purta din mâna ori din gură norii cu piatră ? Că
poate duce pe prăjină, prin văzduhul păserilor, pe câte un ieşit din fire ? Că
poate băga boale în om şi le poate scoate din el numai cu gândul, peste zece
sate ? Ce te laşi prostit aşa, de câte le auzi ! La bâlci cunoşti şi tu că
pârlitul care înghite săbii şi scoate panglici pe nas, o face cu şmecherie şi
că nu-i adevărat şi că înşală şi el cum poate lumea, ca să-şi scoată o
ticăloasă bucată de pâine. Apoi să ştii că toate vrăjitoriile babelor şi ale
zodiașilor sunt mai pe jos decât ale nevoiaşului din bâlci, căci el ţi le face
pe faţă, dar babele tot în taină, ca acei ce măsluiesc cărţile pe sub masă.
Dacă pot face minuni şi lucruri de spaimă, să le facă pe faţă, că aşa e
cinstit.
Dar cu ce se le facă ? Ştiu eu bine, că
sunt babe în câte un sat, de care se teme tot satul şi-i poartă spaima ca de o
dihanie dintr’altă lume. Că ar fi baba vrăjitoare, că poate trimite boale, că
leagă bărbaţii, că face pe ursită, că poartă pe prăjină, că pune în leagăn un
buştean în locul copilului, că trimite grindina pe pământul cui vrea, că deoache
şi oameni şi câini şi vite şi pomi şi sămănături. Bine, oameni buni, dar cu ce,
cu ce Dumnezeu să le facă astea? Cu deochiul, ziceţi, cu descântecul, cu
buruieni rele, cu puterea Diavolului.
Acum, cu Diavolul s'o lăsăm cum spune
baba. A lui să fie ! Numai că mă mir de ce zic babele în descântecele lor
când scutură parii noaptea şi cheamă pe Tartorul :
Oschi, oschi Scaraoschi
Eu din gură mi te 'nvăţ,
Dar în ochi să nu te văz!
Apoi dacă nu vreau să-l vadă, cum să se
înţeleagă amândoi ? Şi ce mai pricăjit de tartor, că nu el învaţă pre babă, ci
aşteaptă să-l înveţe baba pe el ! Apoi eu auzeam că baba stă de vorbă cu
diavolul cum aş sta eu cu Dumneata, că face legământ cu el şi că baba îşi dă
diavolului sufletul ca el s'o înveţe descântece şi când colo baba nici nu vrea
să-l vadă în ochi ! Cred şi eu ! Oricât de îndrăcită babă să fii, da
pe diavolul tot nu vreai să-l vezi aşa deodată nas în nas.
Aşadar, asta e o minciună ori a babelor
ca să sperie oamenii, ori a oamenilor cari au prins frica babei. Drac în lumea
asta-i numai voinţa rea şi gândul rău al omului; cine vrea să facă rău, are
destul drac într’însul. Şi dacă baba gândeşte şi vrea să facă rău altora,
atunci e stăpânită de Satana. Intru atâta aveţi dreptate, că în multe babe e
multă voinţă rea, mult drac în sufletul lor, şi dacă pot îl şi fac răul ce-l
gândesc. Numai dacă-l pot. Căci la urma, cine nu poate face rău altuia, când
vrea să i-l facă? Şi eu şi tu, (ferească-ne Dumnezeu de-aşa vreri) şi altul
oricare. Putem, dar nu cu dracul ăl din baltă chemat noaptea pe coş, ci numai
cu ce ne stă nouă în puterea firească. Apoi atâta şi baba. Poate face rău cu
lucruri fireşti, pe cari le ştim toţi. Să-ţi spargă capul, să-ţi facă groapă
noaptea în drum, să-ţi dea ceva otravă în mâncări şi băuturi, să-ţi facă vreo
pagubă, şi aşa.
Mai demult cam cu otrăvurile au băgat
babele vrăjitoare spaima în lume, căci nu prea cunoşteau oamenii otrăvurile din
buruieni. Nu erau doctori decât prin oraşe mari, nu erau procurori şi tribunale
ca acum. Şi se simţeau oamenii bolnavi şi nu ştiau de ce şi mureau şi erau
morţi şi cine să le caute pricina morţii ? Dar acum, doctorii cunosc toate
otrăvurile, şi oricât de puţină otravă ar fi în coşul omului ei o desluşesc, o
găsesc şi în omul mort după îndelungată vreme de la moarte. Şi apoi vin
procurorii şi ocna. Azi nu mai umbla babele cu otrăvuri, pentru că li-e frică
şi lor. Şi apoi, adevărul lui Dumnezeu, că s'a făcut mai bună lumea şi s'au
împuţinat şi babele ştiutoare de otrăvuri. Nu prea ştiu ele atâtea câte
credeţi, cunosc acolo mătrăguna pe unde creşte, omagul, steregoaia, ciumăfaia,
măselariţa, cu adevărat buruieni cu otravă în ele, dar bune şi de leac. Apoi
ştiu argintul-viu şi plumbul. Iar ce povestiţi voi cu salamandra arsă şi
pisată, cu omizile « fapt » şi « câinele babei » sunt
palavre.
Şi dacă se întâmplă otrăviri prin sat şi
mai toate cu argint-viu, nu vrerea rea a babelor lecuitoare e de vină, ci mai
întâi vrerea lor cea bună de-a da leacuri cu folos. Apoi, voi ar trebui să vă
feriţi de asta. La nu ştiu care boală, va dă baba mătrăgună şi « ori crapă
omul ori se face sănătos », că dintâi înnebuneşte şi e nebun câtăva vreme,
apoi se face bine şi... crapă! Vreau babele s'ajute şi nu ştiu măsură otrăvii
şi pun prea multă şi omoară omul.
Altă putere a babelor, credeţi voi, ar fi
descântecul. Atâta pagubă! Cărturarii, mai cu amăgeli, mai cu gologani au făcut
pe multe babe să le spuie descântecul, şi l-au scris. Acum descântecele sunt
prin cărţi şi le citeşte cine vrea. Apoi ce crezi, creştine, că e în ele?
Curate fleacuri băbeşti. Întâi vorbărie multă, că a plecat cutare pe cărare
frumos şi voios şi la mijlocul drumului l-a întâlnit lupul şi lupoaica, zmeul
şi zmeoaica şi că l-au muşcat şi l-au trântit şi l-au izbit şi apoi vin
blesteme şi ameninţări să fugă lupul şi lupoaica de la cutare, că dacă nu,
cinstita babă are să-i străpungă cu frigarea, să-i măture cu mătura, să le taie
coada şi să le vândă pielea la negustor. Vorbe aşa, spuse claie pe grămadă,
adunate de la răsărit şi de la apus, aşa că ori ai spune un descântec, ori ai
număra până la o sută, ori ţi-ai face socoteala câţi bani ai dat pe căciulă,
tot aceeaşi putere ar avea vorbele spuse. Apoi pe lângă vorbe sunt anumite
lucruri de făcut, când descânţi: să caşti, să învârteşti o ulcică, să clatini
apa din ea cu paiul, să sufli peste ochi, să străpungi cu acul un căţel de
usturoi, să înveleşti şi să dezveleşti focul, să coci o turtă în spuză, să nu
te uiţi îndărăt, să stingi cărbuni, să verşi apa pe un câine şi minunăţii de
acestea aşa că la urmă tot câinele săracul le plăteşte toate. Că îl şi uzi şi
îl şi baţi de-l topeşti: că dacă se scutură de apă, va fi de folos descântecul,
dacă nu, nu. Vai de câine, dacă nu se scutură!
Omule, omule, cu ce-ţi prosteşte baba
mintea! Tu crezi că cine ştie ce putere stă într'un fir de usturoi descântat !
Ce putere să aibă decât ceea ce i-a dat Dumnezeu şi ce i-a făcut baba că l-a
cules marţi pe răsăritul soarelui şi a l-a ţinut trei zile sub prag şi l-a copt
în jăratec adunat de la nouă case fără copiii ? Acum ţi l-a descântat, ce
poţi face cu el? Să-l porţi la tine ca să fii ferit de trăsnet, ca să nu-ţi
mănânce lupii vitele, ca să poţi tăia capul şarpelui la Sf. Gheorghe şi cu acel
cap să găseşti comorile lui Darie împărat ? De-ar fi aşa de uşor să găseşti
comori, toată lumea s'ar scălda în aur topit şi cinstita baba mai întâi, căci
şi-ar putea cumpăra zece care de usturoi şi pe tot să-l descânte! Ca şi cu
usturoiul e cu altele fără număr, cuţit descântat, flori descântate, cocă
descântată, apă descântată, ţărână descântată. Nici ţiganul n'a fost prost că
s'a dus la vrăjitoare să-i descânte cizmele ca să nu mai putrezească niciodată!
Vrăjile, încalte, sunt şi mai poznaşe.
Adevărat e că vrăjile şi le fac mai ales babele între ele: fetele bătrâne,
rămase nemăritate, răutăcioasele şi pizmătăreţele, urâtele şi neisprăvitele şi
toate câte fac umbră pământului. Nu pot face ele alt rău, nu se pot răsbuna
altfel, decât umblând cu vrăji. Aici zic şi eu că e îndrăcire curată, căci
astea vreau să facă răul cu tot dinadinsul dacă l-ar putea. Dar nu-l pot. Şi
ierte-mă Dumnezeu, îl pot ! După vrăji de făcut pe ursită se îmbolnăvesc de
multe ori aceia cui i s'au făcut, ba pot să şi moară. Şi mai ales femeile se
îmbolnăvesc.
Dar aşa să ştiţi, dragii mei, că vraja e
un moft băbesc, şi nu vraja îl îmbolnăveşte şi omoară, ci frica de vrajă. Ea e
ca şi blestemul. Dacă blestemi pe un om şi el nu ştie nimic, el n'are cum să se
gândească la blestemul tău şi blestemul nu prinde. Dar dacă ştie că l-ai
blestemat, stă gândul la blestemul tău, o să fie mâhnit, ori mânios, ori
speriat şi blestemul îl poate ajunge, pe atâta mai rău şi mai iute pe cât i-a
stat gândul mai tare la blestem.
Apoi poate că alt om să ştie de blestemul
tău şi să nu-i pese nimic şi nici n'o să i se întâmple nimic. Aşa e cu sudalma,
că dacă eu n'am auzit şi nici n'am ştiut de ea n'am de unde să mă supăr. Aşa e
cu ocara, pe atâta vei fi mai supărat, pe cât îţi stă mai mult gândul la ea şi
poate să te şi îmbolnăveşti de gândul mult şi să şi mori de supărare. Astea
sunt toate după cum le-ai luat la inimă, după cât de mult ţi-au intrat la
suflet.
Acum tot aşa e cu vraja babei. Ea şi cu
duşmanul tău pot să facă un milion de vrăji, că dacă tu nu ştii nimic că ţi le
fac, toate boscorodelele lor se duc în vânt. Dar dacă tu ştii că ţi le-au
făcut, vraja lor se opreşte în sufletul tău. Şi poate că nu-ţi pasă nimic de
ea, poate îţi pasă mai puţin ori mai mult. După cât de multă credinţă ai tu în
vrăji, pe atâta de multă o să-ţi fie şi frica, şi pe cât de mare ţi-e frica pe
atâta o să-ţi fie şi răul de mare. Acum, voi dragii mei, credinţa o aveţi că se
pot face vrăji, frica de baba o aveţi, ce mai lipseşte? Ştiinţa că vi s'a făcut
vraja. Iar ştiinţa iarăşi o aveţi, căci baba şi cu soaţa ei au umplut satul,
fireşte pe şoptite că e mai cu taină. Şi deodată vă cuprinde o spaimă, vi-e
gândul tot la vrajă, că v'a ursit baba cuţite şi moarte, vă prinde neliniştea,
nu puteţi dormi de grijă, vă izbiţi de ciudă şi de mânie, chemaţi altă babă să
vă desfacă cuţitele trimise şi în vremea asta tot vin şoapte de la prietenii
duşmanului şi ori unde vă întoarceţi în loc de oameni care să vă încurajeze că
nu e nimic, aflaţi tot îngroziţi ca şi voi. Şi e prea lesne ca tu, vrăjitul, să
te îmbolnăveşti aievea. Aşa de puternică e frica asta, că femeile se
îmbolnăvesc rău chiar şi când nici o babă n'a făcut nici o vrajă, dar a
împrăştiat numai vorba că a făcut. La urmă, că baba face boscorodelele ei ori
nu le face, e tot una, căci nu ele aduc răul, ci gândul, frica. Te laşi tu
singur să fii vrăjit, tot aşa cum singur laşi să te prostească, ori să te lege
la ochi şi să te poarte de nas cineva.
Vraja aceasta este boala celor slabi de
înger. Baba ce-o face are numai intenţiunea de-a face rău, numai voinţa, dar nu
şi fapta aieve (afară de cazul când dă în băutură ori în mâncare ceva otrăvuri,
dar asta nu mai este vrajă, ci crimă ordinară), iar în cel vrăjit nu e decât frică
(îi zic cărturarii la frica asta sugestiune). El se îmbolnăveşte singur şi e ca
omul care se crede urmărit. E o poveste cu vânătorul care crezându-se urmărit
de un urs a căzut şi peste cap îi căzu geanta de vânătoare şi a stat nemişcat,
în credinţa că geanta este ursul, până ce l'au găsit alţii aproape mort şi
bolnav, l-au dus acasă, iar peste noapte a murit. Asta e tocmai păţania celor
slabi de îngeri cu vrăjile ; tot aşa îl poate omorî boscorodeala babei cum
poate şi o geantă omorî un om. Dacă acelui ce se ştie ursit de o babă i se
întâmplă cine ştie ce, o pagubă, ori îi vine un junghi din răceală, pe care îl
poate căpăta şi neursit, el îşi întăreşte credinţa că i-au venit din vrajă, îşi
pierde puterea îngerului (moralul) şi dă din rău închipuit în rău adevărat. Cum
poate omorî puţină pricină pe om, când în loc s'o ştie aievea şi-o inchipuie că
vine dintr’altă parte, o arată desluşit o poveste veche. Un flăcău la şezătoare
s'a prins că el are să meargă în puterea nopţii în cimitir şi să împlânte ca
dovadă un cuţit în pragul bisericii. S'a dus, dar când a împlântat cuţitul, cum
sta în genunchi, a dat cu el prin poala hainei, şi când a vrut să se ridice a
simţit că-l ţine cineva prins de prag. Neştiind ce-i, nu i-a dat prin cap să
caute, şi în credinţa că duhurile necurate îl ţin legat de prag, el de spaimă a
căzut jos mort. Acolo l-au găsit a doua zi. Povestea e scornită, dar anume
scornită ca s'arate puterea spaimei.
Noroc pe bieţii slabi de îngeri că de
unde le vine boala pe ursită de acolo le vine şi leacul. Cui cu cui se scoate
şi vraja cu vrajă. Cel ce-şi închipuie că e vrăjit cheamă altă babă să-i
desfacă vraja, să-i scoată cuţitul. Credinţa că vraja e nimicită prin
contra-vrajă îi da tărie de înger, îi ridică spaima şi-l face să-şi vie în
fire. Şi aşa, române, se joacă cu tine vrăjitoarele de-a baba-oarba! Îşi trimit
boalele de la una la alta parcă şi-ar arunca o minge şi până se desfată babele
cu aruncatul şi se iau la întrecere cu făcutul şi desfăcutul, tu ai destulă
vreme să dai ortul popii. Un împărat avea două neveste şi el era cam în vârstă
cu părul înspicat cu alb. O nevastă îl vrea cu părul negru şi de câte ori putea
îi smulgea perii cei albi ; celeialalte îi mai plăcea să-i fie bărbatul cu păr
alb şi-i smulgea perii cei negri. Şi aşa i-au tot smuls peri până l-au lăsat
chel ca napul. Aşa o pate şi creştinul cu babele: una-i trimite boala, alta i-o
scoate, până ce-l dau gata.
Nu crede, române al meu, în vrăji !
Când nu crezi în ele nu se prind de tine. Nu te lăsa înfricat. Dacă-ţi vine o
boală, e din altceva. Dar dacă nu poţi şi tot crezi şi, întâmplător, îţi vine o
boală, nu te lăsa încrezut în baba care ţi-o desface. Du-te la doctor, că poate
să fie o boală care nu-ţi vine din credinţă şi din spaimă, ci din pricini cari
n'au de lucru cu vraja. La una ca asta, cum nu-ţi vine din vrajă aşa n'o s'o
alungi cu vraja. Încearcă şi tu, că eşti bărbat şi cheamă pe alt bărbat, pe
doctor, să curme el gâlceava între cele două babe. Tu te temi de vrăjile
babelor ; adă pe doctor, că el, ţi-o spun eu, nu se teme de frigarea şi
ulcelele lor şi pe spaima voastră dă şi doctorul ceva, dar pe boscorodeala
babelor nu dă o ceapă degerată.
Oricâte feluri de vrăji fac babele toate
sunt tot pe acelaşi calapod croite. Acum dacă ştii că vraja nu stă în puterea
babei, ci în slăbia de înger a celui vrăjit, e lesne să înţelegi că pe copiii
mici şi pe cei mai mărişori, până n'au înţelegerea deplină nu-i pot vrăji
babele. Nu-i poţi speria cu lucruri care nu le pricep. De aceea la copii au
găsit nărozii altă gogoriţă, că dacă nu le pot face babele pe ursită, le pot
fura somnul şi inima ca să nu doarmă, să se îmbolnăvească, să moară. Apoi vezi
creştine, celor mici le fură somnul şi inima, celor mari sufletul şi mintea!
Deochiului nu îi este aici locul, căci el nu se poate face de departe ca vraja,
ci numai de-aproape, ochi în ochi.
Apoi mai înţelegi una. Că nu se pot vrăji
vitele. Pentru că nu le poţi fura mintea şi firea. Poate învârti baba toate
ulcelele din nouă târguri, că boul şi calul nu ştie nimic de văicăreala babei
de peste deal. Şi dacă nu ştie, nu-i prins de groază şi de spaimă şi vraja nu-l
poate îmbolnăvi. Despre asta nici nu mai stric vorbe, căci dacă sunt oameni să
creadă că babele pot îmbolnăvi cu vrăji de departe calul şi boul, ori alt
dobitoc, atunci vrednici sunt să-i duci şi să-i legi în locul boului şi al
calului la iesle.
Acum mă întorc la furarea somnului şi a
inimii. Asta o cred mamele când văd că plâng copiii toată vremea şi nu dorm
deloc, şi când slăbesc văzând cu ochii, mai ales cei din leagăn. Inimi fură
numai anumite babe îndrăcite, strigoaicele. Le fură şi strigele, cari sunt
duhuri necurate, știu-și-eu ce, femei ori fluturi mari, ori lilieci ori alte
animale cari sug. Le fură şi le mănâncă şi strigoiul ieşit din groapă. Un biet
de fluture mare, de noapte, e numit strigoi şi îngrozeşte o casă de oameni când
intră şi el în odaie trăgând la lumină. De altfel toţi fluturii de noapte, cari
intră prin case, sunt puşi în legătură cu prevestirea morţii, cu sugerea
sângelui şi cu strigoii. Toată nebunia asta a furatului inimii e povestea
moroiului cum ţi-am scris-o mai nainte. Şi inima furată şi somnul furat pot să
fie vr'un rău trecător al copilului, dar de obicei sunt boale în toată legea şi
mai mare ţi-e mirarea că vin din hrana proastă, din neîngrijire destulă a
copilului. Îndată ce hrăneşti copilul mai bine şi mai cu minte, îl uită
strigele şi-i dau înapoi inima. Vezi, lucru greu e atâta, creştine, că nu e totuna
a hrăni cu minte pe un copil şi a-l hrăni nebuneşte. Eu îmi pui capul, că dacă
dai copilului dintr'a treia lună să mănânce fasole şi ardei şi covrig muiat în
ţuică şi mestecat în gura ta, îmi pui capul zic, că vrăjitoarele au să-i fure
somnul şi strigoaicele au să-i mănânce inima ! Negreşit, de asta nu mă
îndoiesc. Voi singuri, oameni buni, mâncaţi inima copiilor voştri şi să lăsaţi
strigoaicele în plata lor ! voi singuri le-o mâncaţi cu acea învăţătură, de
unde vi-o fi adus-o ceasul rău ! că bieţii copii trebuie să mănânce încă din
leagăn tot ce mănâncă oamenii mari.
Ca să se obişnuiască, zic unii. Da! Se
obişnuiesc cu cărările morţii. Ca să nu crească gingaşi şi alegători la
mâncare, zic alţii. Dar de obicei bieţii n'ajung până la vârsta când pot să
aleagă, căci pleacă înainte în lumea unde nu este alegere. Ba, mai omorâţi şi
cu postul, căci şi înainte de înţărcare, dar după înţărcare totdeauna îi siliţi
să mănânce de post în rând cu voi. Eu zic că întâi şi întâi hrana nechibzuită vă
ucide copiii. Poate că laptele mamei e stricat, fie că e femeia prea trudită,
ori e bolnăvicioasă, ori e supărată mereu de bătăile bărbatului, ori se cam uită
des în fundul ciocanelor de rachiu. Voi acestea nu le băgaţi niciodată în
seamă, ca şi când n'ar fi şi apoi vă miraţi ca vi-e copilul mereu bolnav şi
piere. Apoi mai sunt şi alte rele care trec asupra copilului: că le cam place
părinţilor clondirul, că mama a fost prea tânără de măritiş, că au casa într-o
baltă şi că în casa lor e murdărie şi amar, la toate acestea nu vă taie capul
să vă gândiţi, şi vă uitaţi tot intr’alta parte după strigoaice. Ce au a face
astea, ziceţi voi, cu lipitura şi faptul copilului ? Apoi tocmai astea au a
face, române, şi întrebarea ta e ca şi când mi-ai zice: dar ce are a face
călătorul cu drumul?
Tot din neîngrijire şi din hrana proastă
vine şi furarea laptelui vacilor. Cum Dumnezeu vă fura strigoaicele laptele ?
De ce nu le pândiţi să le prindeţi şi să le spargeţi suștarul de cap? Aşa
spuneţi, că vin să fure în fiecare noapte, şi voi unde sunteţi? Dacă ar şti
strigoaicele vreo vrajă vi l-ar fura de departe, dar cu suștarul în mâna venind
în coșar ştie orice guşat să-l fure. Iar dacă nu vi-l fură aşa, din coșar, ci
altfel, dar cum, nu ştiţi nici voi, căci tot ce ştiţi sunt poveşti auzite de la
alţii dacă vi-l fură altfel, tot e bine de voi că baba ştie să vi-l aducă
îndărăt. Văd că spune un descântec de adus laptele la vacă aşa, că dai vacii tărâţe
cu sare nouă zile de-a rândul, îi descânţi apa şi i-o dai să bea de nouă ori pe
zi (şi vezi tu, apă neîncepută, curată de la un loc curat, şi nu din baltă) şi
boscorodeşti ceva pe lângă vacă şi uite că începe să-i vie puţintel lapte. Asta
o ştiu din sat de la noi şi o cred. Vaca hămesită de foame o să mai prindă
puteri din tărâţe şi apa bună o s'o mai învioreze. Dacă ar fi hrănită şi
îngrijită vaca, mereu aşa ca pe vremea descântecului, nici o strigoaie nu i-ar
putea fura laptele. Fireşte, vaca poate să fie şi bolnavă, când e tristă şi-şi
pierde laptele, şi atunci trebuie să vedeţi de boala ce o are.
Cum nu poate o femeie străină să fure
prin vrajă laptele vacii tale, tot aşa, române, nici femeia ta nu poate face
vrăji de adus lapte în ugerul vacii voastre. Eu zic aici de femeile cinstite,
cari nu umblă să fure laptele altora, ci numai să aducă la vacilor lor. În
noaptea spre Sf. Gheorghe, în zorii zilei, umblă femeile pe câmp, desculţe, ba
aud că şi despuiete de tot, târând după ele prin iarbă un suștar legat de
picior şi câtă rouă adună atâta lapte o să aibă vacă. Eu tare mă tem, că asta
n'ajută nimic, ce zici tu ? La urmă, dacă nu capătă femeia ceva junghiuri
din umblarea ei în pielea goală într'o noapte rece, ca să aibă apoi de ce să se
plângă că au pişcat-o ielele şi că ea nu ştie când şi cum, la urmă toată
drăcovenia asta ar fi nevinovată, numai atâta că e ca orice lucru făcut de
florile mărului, e o nebunie goală. Învăţătura ar fi că precum nu poate femeia
aduce lapte, tot aşa nu-l poate fura cu mijloace de acestea. Poveşti cu luarea
laptelui ştiu şi eu, să nu crezi că mi-ai putea zice: oho, apoi n'ai auzit de
moşneagul ăla care a oprit carul în dreptul unei turme de oi, şi luând un
sfleder a sflederit inima carului şi numai ce-au început oile în deal a sbiera?
Ba am auzit, creştine, şi cică curgea laptele din sfleder în vale, dar ciobanul
naibii şi-a pus cojocul jos şi a început să-i tragă cu măciuca, şi numai ce-a
început şi moşneagul de la car să se vaite, aoleo şi aoleu, lasă-mă că nu mai
fac ! Vezi c'am auzit şi asta şi să ştii că n'ai auzit Dumneata atâtea câte am
auzit eu şi câte le-am cetit şi să mai ştii că astea sunt vechi ca lumea şi
toate la fel, minciuni scornite de unul care a vrut să-şi bată joc, iar proștii
i-au luat gluma într'adins. Căci sătenii din Prosteşti spun că asta întâmplat
în Nebuneni, dar cei din Nebuneni spun că s'a întâmplat în Prosteşti şi aşa
toţi spun că s'a întâmplat într'alt loc, nu la ei.
De celelalte furături ale babelor nu mai
vorbesc, că mi-e şi ruşine să pomenesc lucruri aşa de nebuneşti. Fură
strigoaicele de toate, şi mana holdelor şi a viilor, şi a livezilor, ba fură şi
ouăle găinilor, şi zice că sunt sorocite fiecare pe furătura ei, nu pe toate
furăturile deodată. Iaca aşa ! Cum s'ar mai îmbogăţi babele, de-ar putea face
asta. Fură şi mierea albinelor, ba unii credeţi că babele trimit până şi
broaşte să fure boabe de grâu şi furnici ca să fure laptele oilor şi a vacilor.
Că furnicile îţi pot fura mierea din stup e adevărat, dar să crezi că sunt
vrăjite şi trimise de vreo babă, asta credinţa nărodului. Mare putere are o
babă neputincioasă, mă-re române, că poate porunci şi furnicilor încotro să se
ducă şi ce să facă.
Dar ce vorbese eu de furnici ! Ştiam
că printr'alte ţări, mai demult când era greu întuneric de neştiinţă, vorbeau
oamenii că sunt babe şi vrăjitori cari poartă norii pe unde le place şi fac să
cadă ploaie ori grindină, după porunca lor. Şi Dumnezeu stă neputincios şi se
uită la ei ! Dar ce credeau întunecaţii la minte pe atunci, aud că o cred
acum românii noştri, mai ales prin Moldova. Adevărat vă spun, că aici nu ştiu
ce să zic: să mai fie, Doamne, români într’atâta întunerec al minţii ? Că sunt
« vraci » de aceia cari sperie lumea cu balaurul ploii şi al
grindinii, asta o ştiu bine, dar mirarea mea este că sunt oameni cari să-i
creadă. Mai acum câţiva ani am cetit, că într'un sat moldovenesc (şi vezi tu în
Moldova unde e sărăcia românului mai mare, acolo e şi cel mai mare întunerec al
minţii !) am cetit ca un solomonar de aceştia lua bani de la oameni, ca să le
apere de piatră semănaturile şi-i ameninţa cu atâtea vorbe mari că li se facea
părul măciucă. « Apăi, d-ta nu-i fi crezând - zicea către cei ce nu se
lăsau îngroziţi - dar lasă că ai să vezi ! » Şi aşa pusese la bir pe
mulţi din sat şi trăia omul boiereşte, ani de-a rândul, căci bieţii săteni se
învoiau cu el să-i dea anumită sumă de bani ori porumb pe an, ca să le lase
holdele în pace. Oamenii cu minţi aleargă la societăţile de asigurare, cari la
o întâmplare nenorocită plătesc pagube celor bătuţi de grindină, dar voi,
creştinilor, aţi găsit mai bună asigurare la solomonarul vostru! Societăţile
acelea fac contract cu oamenii, aşa şi aşa, şi apoi după cum o fi vrerea lui
Dumnezeu, o fi ori n'o fi piatră. Iar voi faceţi de-a dreptul cu Dumnezeu
contractul, să nu fie grindină. Îmi iau vorba îndărăt, nu cu Dumnezeu, ci cu
pârlitul de vraci care are puteri ca şi Dumnezeu, ba mai mari, că-i poate face
şi peste voie. Deştept vi-e capul, oameni buni ! Apoi, cum vă lăsaţi voi
orbiţi până într’atâta de pricăjitul de vraci, care râde în pumni de prostia şi
de spaima voastră şi huzurește din tainul de bir ce vi-l stoarce aşa, de
florile mărului.
Eu am ispitit cu întrebarea pe ţărani, ce
gândesc ei că e balaurul grindinii. Că e norul acela negru şi întunecat, într’adevăr
de spaimă, care iese de pe văi şi aduce ori piatră ori potop, ziceau unii. Că e
puterea care-l duce aşa de repede, ziceau alţii. Adică vântul. Ştiu ţăranii ca
vântul poartă norii, dar când nu se simte pe jos vânt deloc, li-e de mirare
cine mâna cu atâta iuţime duşmănească norii pe sus, şi mai ales când se
întâmplă să fie pe jos linişte şi pe sus învârticuş de nori, nu se dumiresc
ce-i ? Apoi e asta, că pe sus prin văzduh aleargă vânturi mari, în vreme ce pe
jos la faţa pământului e linişte, cum se poate altădată să fie pe jos vânturi
mari şi pe sus linişte, cum ţi-o arată norii când stau pe loc. Acele vârtejuri
de vânt, din văzduh, fac mare răsboi cu norii, că-i sucesc şi-i învârtesc şi-i
dau peste cap ca apa în vâltoare, cum am văzut şi eu odată un minunat vârtej şi
vrednic de mirare învălmăşag de nori cumplit de negri peste Caraiman, pe când
jos în Valea Prahovei era pace încât nu se clătina frunza. Ţăranii, cari văd
aceste vârtejuri, spun că acolo se bat balauri. Şi ce-i dreptul norii luând
felurite înfăţişări ţi se par dihănii ce se svârcolesc; fâşiile de neguri cari
urmând vântului se răsucesc în felul casei melcului îţi par cozile acestor bale
de balauri şi în pâlnia vârtejului ţi se par capete de dihănii norii pe care îi
îngroaşe îngrămădirea de neguri. Toate bune, sunt nori pe care îi frământă
vântul, dar ce crezi tu, că vecinul tău vraciul care nu-i harnic să-şi
agonisească nici banii de-o căciulă, el să aibă puterea de-a învălmăşi norii
aşa ? El să poruncească vânturilor, dincotro să bată şi cum ? Căci balaur viu
nu este acolo pe sus, şi nici nicăieri în lume, apoi cui porunceşte el dară ?
Şi chiar să fie balaur, ce-i dă vraciul şi ce-i face, ca s'asculte balaurul ?
Că degeaba n'o să-i fie slugă nici balaurul. Şi-i dă de băut şi de mâncare? Da’
ce mănâncă balaurul ? Şi miră-te, că un balaur aşa de puternic nu-şi ştie
agonisi singur de mâncare şi o cerşeşte de la necăjitul de vraciu care singur
el n'are ce mânca dacă nu i-aţi da voi !
Vracii aceştia sunt şi oameni bolnavi,
care cred ei înşişi că au într’adevăr puterea asta. Nebunia e de multe feluri
în lume. Unul din balamuc se crede că e împăratul, altul că e Domnul Hristos,
altul are alta în cap şi cu bătaia nu i-o scoţi asta din minte. S'a întâmplat
de multe ori că vraci de aceştia luaţi de scurt de autorităţi au fost
ameninţaţi cu spânzurătoarea şi ei au dovedit cu martori că n'au luat bani
niciodată de la săteni, că n'au ameninţat pe nimeni cu grindina, că n'au chemat
niciodată balaurul, « dar pot să fac dacă vreau » ziceau în urmă.
Aşadar aceştia nu voiau să înşele pe nimeni, n'aveau rea credinţă, nici rea
voinţă, dar se înşelau pe sineşi şi aveau credinţa că au putere de a porunci
norilor, şi-i puteai spânzura ca tot nu-şi lepădau gândul şi credeau că mor
nevinovaţi pentru un lucru pe care nu-l fac, dar îl pot face. Unii spuneau că
au văzut balaurul, au vorbit cu el, dar nu l-au trimis să facă rău nicăiri, că
le-a fost milă, dar de ar fi vrut l-ar fi putut trimete.
Aceştia sunt cu mintea într'o parte,
lipsiţi de o doagă, măcar de altfel oameni în toată firea intr'altele, cu idei
fixe, ca şi babele cari cred că pot face vrăji şi nu vreau să le facă. Însă
vracii cei mai mulţi sunt înşelători, ticăloşi, cari sperie lumea, cari lasă
după voi, de-ţi crede bine, de nu, iară bine. Iar voi credeţi şi el vă
pungăşeşte. S'au prins şi vraci de aceia, cari erau tovarăşi cu cârciumarii de
prin sate. Iar cârciumarii speriau lumea din cârciumă şi lăudau pe vraciul
cutare şi se făceau ei mai speriaţi decât toţi mai crezători şi plăteau ei mai
întâi vraciului tain ca să-i apere. Şi se făceau învoielile între oameni şi
vraci în cârciumă, iar cârciumarul şi vraciul îşi împărţeau apoi banii storşi
de la ţărani. Acum câţiva ani (în 1903) a fost mare hohot în ţara Galiţiei
pentru doi vraci solomonari. Doi cârciumari din două sate îşi aveau fiecare
vraciul năimit să poarte nori. Apoi, ori de ciudă că unul purta mai bine
minciunile şi câştiga mai mult, ori că un vraci făcuse învoieli cu oamenii din
satul celuilalt vraci, destul că cârciumarii s'au luat la ceartă şi la judecată
s'au dat singuri ei pe faţă înşelătoria, unul ca să scape înfundă pe celălalt.
Judecătoria a băgat în puşcărie şi pe vraci şi pe cârciumari, şi cu asta mare
dreptate şi bine a făcut. Dar nu ştiu dacă a făcut bine că a pedepsit şi pe
păgubaşi cu amenzi, că s'au lăsat înşelaţi şi s'au încrezut în puteri drăceşti.
Şi cu adevărat s-au lăsat, nebunii, să-i despoaie patru mişei, căci într'un
singur an au dat bieţii de ei vracilor, în bucate şi haine şi bani, peste
patrusprezece mii de lei.
Aşa e, creştine cu vracii cari poartă
grindină. Tu adă-ţi aminte de povestea asta, adevărată, de câte ori vei auzi pe
alţii vorbind şi stând cu gura căscată de isprăvile pe cari le-ar fi făcut colo
şi colo vr'un vraci cu balaurul lui. Dacă e nebun, lasă-l în apele lui şi nu te
potrivi nebunului, iar dacă e ticălos apără-te de el şi la nevoie dă-l pe mâna
judecăţii, că legea scrie pedepse aspre pentru cei ce vreau să-ţi stoarcă bani
cu ameninţarea.
Ştiu eu că sunt şi de aceia cari aleargă
ei după vraci şi-l roagă să le primească banii şi să-i apere de piatră. Aceştia
o fac ori de spaimă ori de orbi ce sunt, căci e un fel de oameni pe lume cari
cred tot ce le spui şi-i porţi de nas cum vrei, ba cred mai mult decât cred ceialalţi
cu toţii şi-şi fac singuri din capul lor năluciri. Poate jura vraciul că nu e
vraci, ei ţin una şi bună că este şi-l fac cu de-a sila ceea ce el nu-i şi nici
nu vrea să fie. Dar oameni ca aceştia cred că nu sunt prin satele noastre.
Să n'alergi după zodiași şi după
păscălitori, române, după descântători şi cărturărese şi după ghicitori şi
proroci mincinoşi. Îţi pierzi degeaba numai vremea şi banii. Ba îţi pierzi şi
liniştea sufletului, căci din minciunile acestor proroci mincinoşi se nasc de
atâtea ori gâlcevuri între oameni prieteni mai înainte, din iscodirile şi scorniturile
lor se nasc atâtea bănuieli între bărbat şi femeie, din nesocotitele lor vorbe
pe cari le spun într-o doară izvorăsc duşmănii şi pizme şi zâzanii cari strică
pacea şi sparg casele. Închină-i Satanei pe toţi şi nu te lua după toţi
netrebnicii cari nu pun umărul să munceasa şi ei ceva şi vreau să trăiască din
purtarea de nas a altora.
Ce cauţi tu la ei? Mângâiere, ca la
preot, sănătate, ca la doctor, iubire, ca la prietin? Cauţi minte, pace, putere
? Ce cauţi alta, decât ce nu-ţi poate da nimeni pe lume afară de Dumnezeu. Căci
cine să ştie cele viitoare? Când s'a înălţat Domnul Hristos la cer, l-au
întrebat apostolii despre cele ce au să vie, ca să le spuie şi ei la alţii. Şi
le-a răspuns Hristos « Nu vi se cuvine vouă a şti anii şi vremurile, pe cari
Tatăl le-a pus întru a sa putere » (Faptele apostolilor, 1, v. 7). Acum,
apostolii erau prietenii cei mai de aproape ai lui Hristos, căpeteniile
bisericei sale şi nici lor nu le-a dat Hristos puterea să ştie anii şi cele
viitoare. Şi apoi un zodiac beţiv, un păscălitor neputincios, o cărturăreasă
ticăloasă, toţi umblând cu scorniturile lor să câştige gologanii tăi, ei să
poată mai mult decât apostolii ? Să ştie cele ce Dumnezeu şi le ţine numai
pe seama sa? Şi tu să crezi vorbele lor viclene şi încurcate şi spuse pe
dibuite ? Ce nesocotit e omul care îşi pune nădejdea în ele !
Cele ce au fost şi cele ce sunt ţi le
poate spune oricine, omule, dacă le ştie. Acum, tu o să zici: Mare lucru ne mai
spui ! Apoi zodiașul n-a avut de unde s'o ştie cine sunt eu şi ce-am păţit şi
ce pagubă am avut şi totuşi mi-a spus toate din fir în păr. Iar eu zic, ba a
ştiut, creştine, a ştiut, căci zodiașii aceştia şi cărturăresele şi
ghicitoarele bagă foarte bine de seamă toate lucrurile şi te prind din vorbă şi
te aduc aşa din întrebări ca tu singur te dai de gol. Te descos aşa de încet şi
cu meşteşug, că nu bagi nimic de seamă. Tu scapi o vorbă, scapi două, iar omul
ghibaci – şi ghibaci ce sunt într’asta prorocii tăi - ţi le prind şi din ele te
judecă şi scot încheieri fireşti de cari tu rămâi cu gura căscată. Rămâi uluit
ce taină ţi-a ghicit şi când colo, el a spus-o aşa cum i-ai spus-o tu. Când te
întreabă ţi se uită în ochi şi te judecă din ochi, din faţa toată, dintr'un
singur semn ce-l faci cu mâna; iar când nu vorbeşte cu tine, nu te scapă din
ochi, uitându-se pe furiş la tine. Îţi intră în suflet, cum se zice. Şi vezi că
mai toţi păscălitorii ăştia au tipicul aşa că numai atunci pot ghici dacă vii
de trei ori la ei, în trei răstimpuri. Apoi în vremea asta ei au destulă vreme
să ştiricească de la alţii, cine eşti, cam ce dureri ai, cu ce gânduri umbli.
Iar din trei întâlniri te cunosc ei ce poamă eşti, dacă eşti un tembel cu care
se pot juca cum le place, ori eşti mai isteţ, dacă ai ceva patimă, ori n'o ai,
dacă eşti mai cu stare ori un nevoiaş, şi câte toate. Şi cunoscându-ţi aşa
starea şi aşezarea şi umbletele şi firea, numai pentru tine e de mirare că-ţi
spune lucruri pe care le ştie bine. Apoi îşi învălește zodiașul de obicei
spusele lui, adică lucrurile cari le ştie despre tine, în fel de fel de
bazagonii de ale lui în chip de taină. Căci ei la acestea sunt tari, toată
vremea nu fac altă treabă decât să născocească întorsături de vorbe şi
răspunsuri isteţe, ca de-l prinzi minţind s'o întoarcă repede şi să cadă ca
pisică tot în picioare ; şi noaptea până adorm tot fac planuri şi întocmesc în
minte răspunsuri în doi peri şi potrivesc vorbe isteţe, cari se potrivesc la
toată lumea şi la nici unul.
Apoi acum, dacă numai astea ţi le poate
spune ghicitorul, ce cauţi la el ? El ştie, numai ce ştii tu, ce a prins de la
tine ori de la alţii. Şi pentru asta pierzi vremea şi bani ? Ştiu că nu numai
ţăranii aleargă la cărturărese, dar şi orăşenii, mai ales cocoane cari plătesc
atâţia bani carturăresii, încât ea, numai cu sfertul din ei îşi poate plăti
cercetaşii şi iscoditorii cari să-i spuie tot ce au cocoanele acasă până şi sub
fundul patului. Şi e ruşine pentru că umblă şi e păcat de Dumnezeu! Ba ştiu şi
negustori, alergând pe la zodiași, Dumnezeu să-i ştie pentru ce, dar după lucruri
curate ştiu că nu umblă, căci omul curat n'are nevoie de descântători şi de păscălari.
Îşi amăgesc aşa sufletul, că da de-o le ieşi cum cred ei, fie şi în lucruri
rele şi păscălarul parcă e aşa de prost să zică altfel, el se dă după par şi te
încântă tot cu lucruri cari vede că-ţi plac. Bani să iasă.
Ce lucru de râs, române, să mergi la
zodiac să-ţi spună înainte dacă vei câştiga o judecată ori nu. Poftim ! De
ce nu numeri parii mai bine, din gard şi de vor fi cu soţ vei câştiga, de nu,
nu. Căci tot acolo iese, tot aşa ştiu zodiașii cât ştiu parii. Dacă e de la
Dumnezeu puterea de-a şti înainte, el o poate pune şi în pari ca şi în
scorniturile zodiașilor, că-i atotputernic. Şi ce de râs e să-ţi pierzi zilele
cu săptămâna, din zodiac în zodiac, căutând unde sunt comori. De-ar şti zodiașii
unde sunt comorile ascunse, parcă vi le-ar lăsa ei vouă ! Alţii umblaţi
după comori cu iarba-fierului şi vă cheltuiţi viaţa şi banii căutând pe la
pungaşi acea iarbă care n'a fost şi nu va fi pe lume, şi pe semne e scornită de
cei ce n'au înţeles pe deplin ce e magnetul care are puterea că trage la el
fierul. Şi e de râs că umblaţi pe la zodiași, ca să vă afle pagubele. Astea cu
adevărat vi le află, dar nu pe care le-aţi avut, ci pe acele ce vi le fac ei în
pungă. Şi pentru câte şi mai câte nu alergaţi la ei, şi e de râs, române !
ABOUT THE AUTHOR
Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu