După moartea regelui sârb Ştefan Uroș la 1272, urmă fiul său Ştefan Dragutin, certându-se apoi mereu cu fratele său mai mic Ştefan Milutin, căruia peste puţin, la 1275, a fost adus a-i lăsa tronul. La anii intermediari 1273 - 1274 se raporta o baladă poporană despre ambii fraţi Dragutin şi Milutin, iar prin urmare tocmai la epoca însoţirii lui Milutin cu fiica lui Liten-vodă. Această baladă, care ne întâmpină în colecţiunea lui Karadzić sub titlul: „Milan-bei şi Dragutin-bei”. Milutin vrea să se-nsoare. Dragutin îl sfătuieşte de a nu-şi lua nevastă, căci prevede prin aceasta o dezbinare între fraţi. Milutin însă nu ascultă şi se însoară, iar prima faptă a nevestei este că-l îndeamnă să-l omoare pe Dragutin. Aşa şi face ; dar Milutin nu zăboveşte de a se căi şi atunci îşi omoară şi nevasta. După istorie nu s-au întâmplat cele două omoruri, ci numai o dublă separaţiune: Milutin a gonit-o pe nevastă şi l-a răsturnat pe Dragutin. Fondul istoric este necontestabil. E totuşi mai preţioasă o altă baladă din aceeaşi colecţie a lui Karadzić sub titlul: „Însurătoarea lui Dușan”, un titlu incorect; în locul căruia ar fi trebuit să fie: „Însurătoarea lui Ştefan”.

  Toţi primii regi al Serbiei din dinastia lui Nemania purtaseră unii după alţii acelaşi nume de Ştefan aproape în curs de două secole: Ştefan Nemania, Ştefan Întâi-Încununatul, Ştefan-Radoslav, Ştefan-Vladislav, Ştefan Uroș, Ştefan Dragutin, Ştefan Milutin, Ştefan de la Decian, Ştefan Dușan. Daničić ne arată că Ştefan devenise atunci la sârbi un adevărat nume dinastic, astfel că regii la încoronare şi-l adăugau la cel de botez sau chiar îl purtau singur părăsind pe cel de mai înainte. Toţi se făceau Ştefani. Din cauza acestei omonimii nu e de mirare, dacă tradiţiunea sârbă confunda pe cei mulţi Ştefani şi dacă, mai cu seamă, memoria poporană atribuie faptele anterioare celui mai nou şi mai celebru dintre dânşii, anume lui Ştefan Dușan, supranumit „cel tare”. Confuziunea, repet încă o dată, n-ar fi de mirare; adevărul însă este că balada cea publicată de Karadzić nu preconfundă, căci nu menţionează deloc pe Dușan, ci pe împăratul Ştefan, ceea ce se aplică deopotrivă bine la Ştefan Milutin, deşi el însuşi nu-şi dădea titlul de împărat, ci numai de rege. În poezia epică sârbă, titlul de „împărat” se dă şi tatălui lui Dușan, iarăşi numai rege, ba chiar însuşi Dușan fusese numai rege în prima parte a domniei sale. În orice caz, balada în cestiune nu întrebuinţează nici numele Dușan, nici supranumele de „cel tare”. Încă o dată, aici este în joc însurătoarea lui Milutin cu fiica lui Liten-vodă. Împăratul Ştefan, zice balada, a trimis pe peţitori să-i aducă mireasă de departe din oraşul papistăşesc cel numit Ledian.

  Las mai întâi la o parte toate celelalte particularităţi, mărginindu-mă deocamdată cu termenul Ledian în acea baladă. Îmi înlesneşte acesta sarcină eminentul filolog sârb Stoian Novaković, dezbătând pe larg opiniunile emise în trecut şi ajungând el însuşi la concluziunea că - după el - dezlegarea enigmei trebuie căutată: „din popoarele cele locuind la nord de Serbia numai doară la unguri şi la poloni (bleiben unter den nordlich von Serbien gelegenen Volkerschaften nur noch die Magyaren und Polen ubrig)”; şi anume ungureşte „lengyel” insemneza polon, şi aşadar balada ne spune că împăratul Ştefan va fi trimis peţitori în Polonia. Fiind însă că nici unul din regii Serbiei nu avusese o nevastă din Polonia, d. Novaković crede că acea baladă cuprinde în sine o interpolaţiune de pe la începutul secolului XVII, când poetul dalmat Gundulić deşteptase la slavii meridionali o mare simpatie pentru poloni. Să observăm aproape imediat după publicarea monografiei sale, d. Novaković a dat peste o variantă a aceleiaşi balade, scrisă tocmai în secolul XVII într-o colecţiune manuscriptă de vechi cântece poporane sârbe, deci o baladă veche în secolul XVII nu putea să fie nouă în acelaşi secol, de unde rezultă că Ledian este un termen mult mai de mai nainte. Ştiind că românii, afară de unguri şi de poloni, figurează şi ei „din popoarele cele locuind la nord de Serbia”, fără comparaţiune mai aproape decât polonii, d. Novaković, desigur, ar fi descoperit cel dintâi adevărata geneză a baladei sârbeşti, dacă ar fi aflat cuvântul românesc „Liten” şi mai cu deosebire dacă ar fi cunoscut o baladă românească identică.

  Iată acum subiectul după redacţiunea sârbă. Împăratul Ştefan vrea să-şi ia de nevastă, din străinătate, pe fiica regelui catolic din Ledian. Regele din Ledian primeşte încuscrirea, dar impune nişte mari dificultăţi pe care împăratul Ştefan el însuşi sau trimisul său să le poată birui, cea dintâi condiţiune fiind de a sări peste trei cai sau de a sări călare peste porţi, iar cea din urmă de a recunoaşte pe Domniţă dintre mai multe fete deopotrivă toate la chip şi la vârstă. Acesta este fondul, care întocmai aşa ne întâmpină în balada românească intitulată „Bogdan”, publicată de Alexandri în două variante. După una, mirele este fiul lui „Ştefan-vodă cel vestit”, după cealaltă este fiul lui „Lapușneanul cel cumplit”, dar în ambele variante tatăl fetei este acelaşi.

  E foarte surprinzător că nimeni dintre filologii slavi n-a văzut încă absoluta identitate de fond între redacţiunea sârbă şi cea românească. Acelaşi fond a fost însă urmărit deja în nişte variante ale redacţiunii bulgare. Mai întâi, balada bulgară poporană, cea intitulată „Valko” în colecţiunea lui Bezsonow, unde eroul peţeşte pe o fată de împărat de o altă religiune, adică „de lege lepădat” şi se supune la condiţiunile cele finale, dar despre Ledian nu se vorbeşte acolo. Acest oraş ne reapare într-o altă balada bulgară, de asemenea necunoscută d-lui Novaković, anume intitulată: „Regele Smeletin şi împăratul Constantin”, unde ni se spune că împăratul Constantin îşi caută pentru fiul său „Zmeul” o mireasă fiică a regelui Smeletin din oraşul Ledian.

  Dintre Români, este nu mai puţin surprinzător că acea absolută identitate de fond a scăpat din vederea dlui G. Dem. Teodorescu în excelenta sa ediţiune a poeziilor noastre poporane, unde în genere îi place a cita paralelele sârbe şi unde a grupat mai multe variante româneşti afară de cele două din Alexandri şi anume:

1. Varianta bănăţeană „Coconul Răducan şi Iancu Sibineanul” în colecţiunea d-lui Marienescu, cea mai slabă din toate;

2. Varianta dobrogeană „Sava Letinul”, reprodusă în călătoria d-lui Teodor Burada;

3-4. Două variante munteneşti, culese de însuşi d. Teodorescu: „Nunul mare” şi „Nunta lui Iancu-vodă”.

În variantele 2-4, Litenul se preface în sinonimul Letin.

  Pe poporanul „Letin”, d. Teodorescu îl explică foarte corect prin „un unit, un ortodox trecut la catolicism”, ceea ce însemnează şi Liten. Acelaşi sens şi totodată o mare asemănare fonetică între Letin şi Liten au făcut ca în variantele româneşti aceste cuvinte, deşi etimologicește diferite, totuşi figurează într-un mod indiferent, când unul, când celălalt, nicăieri amândouă la un loc. În redacţiunea sud-slavică e altceva. Neexistând sârbeşte şi bulgăreşte o sinonimie între Liten şi Letin, ambii termeni acolo nu se identifică, dar se amplifică unul prin altul: „Ledian-grad Latinski”, literalmente: „oraşul latinesc al lul Liten”. Este rezultatul contactului viu dintre nuntaşii români şi nuntaşii slavi la 1274 faţă cu persoana lui Liten-vodă, despre care românii au lămurit sârbilor catolicismul voievodului oltenesc şi atunci sârbii au căpătat două noţiuni: Liten şi Letin, pe când la români sinonimii Liten şi Letin formau o singură noţiune. Nici românii n-au imitat o baladă sârbă şi gata, nici sârbii n-au imitat pe cea gata românească, ci unul şi acelaşi eveniment a fost văzut şi apoi cântat de români şi de sârbi îndeosebi, reprezentând unul şi acelaşi fond pe două căi neatârnate, dintâi chiar în secolul XIII, în urmă cu modificări ulterioare.

  Variantele cele grupate de d. Teodorescu ne permit a clasifica, sub raportul fondului celui primitiv, pe de o parte puncturile cele esenţiale, iar pe de alta pe cele înlăturabile. Puncturi esenţiale din secolul XIII:

a) După toate variantele, mirele nu trăieşte în aceeaşi ţară cu socrul, ducând pe mireasă într-o regiune depărtată:

El pleca pe la Sân-Medru

Ş'ajungea pe la Sân-Petru,

adică o distanţă de la iunie până la octombrie.

b) După toate variantele, socrul este un papistaş, Liten sau Letin şi totodată foarte avut;

c) După toate variantele, mirele sau nuntaşul cel de căpetenie este un mare călăreţ, izbutind a învinge orice greutate:

Bine vorbă nu sfârşea,

Bidiviu-şi repezea...

d) În fine, după toate variantele, mirele sau nuntaşul cel de căpetenie recunoaşte pe mireasă dintre mai multe fete.

Puncturi înlăturabile posterioare secolului XIII:

a) Numele ginerelui: Bogdan, cuconul Răducan, Badislav;

b) Numele nunului : Mihnea-vodă la unii, Iancu-vodă la alţii, pe aiurea Iancu-vodă e mirele, în unele variante mirele luptându-se el însuşi, în altele luptându-se numai nunul;

c) În unele variante se menţionează tatăl său muma ginerelui: Ştefan-vodă, Lapușneanul, cocoana Zinca...

Numai cele patru puncturi esenţiale se găsesc de asemenea în redacţiunea sârbă, aproape tot aşa şi la bulgari.

  Printr-o comparaţiune fundamentală nu e greu a constata două prototipuri, independente unul de altul, dar întemeiate ambele deopotrivă pe aceeaşi întâmplare epică sau poetizată: un prototip românesc cu tatăl fetei catolic numit Liten şi un prototip sârbo-bulgar, cu tatăl fetei de rege din oraşul catolic numit Liten; iar mai departe în prototipul sârbo-bulgar se mai poate deosebi originalul sârbesc, cel cu numele Ştefan şi imitaţia bulgară cea cu introducerea altor personagii.

  Să mai adaug că în redacţiunea româna subiectul e foarte simplu, lipsind cu desăvârşire menţiunea diferiţilor peţitori, care figurează la sârbi şi la bulgari, complicând peripeţiile acţiunii. Înlăturându-se redacţiunea bulgărească, de vreme ce ea este învederat secundară, să alăturăm acuma numai celelalte două redacţiuni, cea românească şi cea sârbească.

  Fiind în joc încuscrirea unui principe sârbesc cu un principe românesc pe pământul românesc, nu pe cel sârbesc, urmează de la sine ca elementul românesc din cauza localităţii trebuie să cântărească mult chiar în redacţiunea sârbă, pe când iarăşi din cauza elementului străin în redacţiunea românească poate să se întunece. Într-adevăr, în balada românească nu se zăreşte nimic special sârbesc. În balada sârbă, din contră, ne izbesc din capul locului patru sau cinci particularităţi curat româneşti:

1. Ledian-grad - oraşul lui Liten;

2. Din partea miresei un erou numit Balaciko, diminutiv din Balaciu, nume eminamente românesc;

3. Intercalarea voievodului român Radu;

4. Jocuri nupţiale equestre, proprie românilor;

5. Recunoaşterea miresei.

Primele două puncturi, foarte interesante, le voi dezbate aparte în următoarele paragrafuri, studiind de astă dată numai celelalte trei puncturi.

  Unul din obiceiele cele mai vechi la români înainte de nuntă era o întrecere de cai: „equorum certamen et praemium”, pe care-l descrie Cantemir. La sârbi, această datină nu există, deşi slavii, ca şi diferite alte popoare moderne şi antice, cunosc vreun fel de luptă simbolică pentru obţinerea nevestei, nu însă anume alergarea cailor. Acest obicei curat românesc trebuia să fi fost de o splendoare deosebită la străbunele nunţi domneşti, astfel că Liten-vodă, a cărui bogăţie o înregistrează până şi diploma regelui Ladislau Cumanul la 1285, ca şi balada cea românească despre „Litenul cel bogat”, cată să fi uimit pe sârbi prin acele jocuri equestre. Între altele, reprezentantul mirelui a sărit călare peste trei cai înşeuaţi, pe fiecare şea fiind înfiptă câte o sabie cu vârful în sus.

  În vechea nuntă românească, chiar după ce peţitorii biruiesc toate greutăţile şi reuşesc a recunoaște pe mireasă, îi mai aşteaptă acum o nouă luptă, un adevărat simulacru de război, cel mai specific românesc: rudele miresei pregătesc peţitorilor o cursă, îi prind în drum, îi leagă cot la cot şi-i aduc robi sub pază. Prin acest război, „bellum indicendum”, se încheie balada sârbească. Sârbii, cei trei sute de peţitori, iau mireasa şi pleacă, ducând-o la mire. Atunci tatăl fetei, adică Liten-vodă, trimite după dânşii pe furiş şase sute de Letini, ca să atace pe sârbi şi să răpească mireasa.

 În sfârşit, balada sârbească ne destăinuieşte numele de botez al lui Liten-vodă, pe care nu ni-l spune balada românească, mulţumindu-se cu supranumele cel poporan Litenul, după cum se mulţumeşte ea şi cu „Lapușneanul” fără „Alexandru”. Strămutând supranumele Liten, „papistaş”, asupra oraşului, balada sârbească, ne arată că principele se cheamă din botez Mihail: „În Ledian, oraşul cel catolic, la regele catolic Mihail”. Acest nume Mihail se repetă mereu în baladă. Într-o variantă bulgară, Liten-vodă poartă numele de Smeletin, care ar putea să fie o fuziune etimologico-poporană din ambele nume: Miu-Letin. Un nume personal Smeletin nu se afla în onomastica bulgară, nici în calendarul slavic în genere. Dacă nu e o transformaţiune din Miu - Letin, atunci bulgarii n-au făcut altceva decât a aplica socrului numele ginerelui Milutin, ceea ce mi se pare a fi mai probabil: Smeletin = Smilutin. În ambele cazuri iniţialul S este protetic, adăugându-se pentru ca numele cel neobişnuit să se apropie de termenul bulgăresc de floare de câmp. Să ne mai aducem aminte că un împărat bulgar se cheamă Smileţ tocmai contemporan cu Liten şi cu Milutin. Mihail, ca nume de botez al lui Liten-vodă, răspândeşte o lumină cu totul neaşteptată asupra unei problerne nedescurcate până acum din cronica muntenească: Mihail Basarabe urmând pe tron după Radu-Negru.

  Un punct foarte important în actul din 1247 este menţiunea Haţegului, al cărui nume ne întâmpină, aici pentru prima oară în istorie desfigurat în „Harszoc”, dar topograficește definit într-un mod neîndoios prin vecinătatea sa cu Ţara Lotrului: „ab Olacis terram Lytira habitantibus, excepta terra Harszoc”. Liten-vodă stăpânea dară, pe ambele laturi ale Jiului de la izvorul sau în regiunea Haţegului prin Gorj (=Jiul-de-sus) până la revărsarea în Dunăre prin Dolj (=Jiul-de-jos), întregul curs al acestui fluviu, fluviu caracterizând într-adevăr până mult mai târziu cuibul Basarabilor, care păstrau acolo în special titlul de kinezi. Vom vedea îndată că tocmai Haţegul pare a fi fost cauza războiului în care a pierit la 1278 Liten-vodă combătând pretenţiunea ungurilor de a numi dânşii pe un „comes de Hatzek” alăturea cu „Banus de Zeurino”. Înainte de 1247 Radu Negrul cel de la 1241 cată să fi stăpânit deja Haţegul, de vreme ce-l lăsa el de-a dreptul urmaşului său Liten-vodă, căci în scurtul interval dintre 1241-1247 n-a fost nici o cucerire. Este de crezut că tot de la Radu Negrul va fi conservat Liten-vodă teritoriul cel transcarpatin la răsărit de Haţeg, adică acea „Sylva Blacorum” unde la marginea Făgăraşului avusese loc la 1241 lupta cu mongolii. Într-un cuvânt, Liten-vodă ne apare ca un principe foarte puternic, „princeps potentissimus” după cum peste un secol numeau ungurii pe Alexandru Basarabe. Prin aceasta se explică încuscrirea voievodului oltenesc cu regele sârb Ştefan Milutin pe la 1274. Să sărim însă, peste episodul încuscririi, limpezind mai întâi documentele cele ungureşti relative la moartea lui Liten-vodă.

  În diploma regelui Ladislau Cumanul din 1285, păstrată în original la familia nobilă maghiară Soos din Soovàr, ni se spun următoarele: „cum nos in etate puerili post obitum karissimi patris nostri regnare cepissemus, Lython (al. Lythen) Woyuoda una cum fratribus suis per suam infidelitatem aliquam partem de Regno nostro ultra alpes existentem pro se occuparat, et prouentus illius parts nobis pertinentes nullis admonicionibus reddere curabat, pedictum Magistrum Georgium contra ipsum misimus, qui cum summo fidelitatis opere pugnando cum eodem ipsum interfecit, et fratrem suum famine Barbath captivauit et nobis adduxit, super quo nos non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere, et sic per eiusdem Magistri Georgij seruicium tributum nostrum în eisdem partibus nobis fuit restauratum” ; adică „pe când apucarăm noi coroana regală, fiind în vârstă copilărească încă după moartea preaiubitului tatălui nostru, atunci Liten-vodă dimpreună cu fraţii săi, călcând credinţa, cuprinse pe seama sa o porţiune a Regatului nostru cea aflătoare peste munţi, şi nici într-un chip nu se lăsa a ne restitui veniturile ce ni se cuveneau de acolo; deci asupra lui trimiserăm pe des-citatul magistru Georgiu, care cu o extremă credinţă s-a luptat contra aceluia şi l-a şi ucis, iar pe fratele aceluia, numit Bărbat, l-a robit şi ni l-a adus nouă, ceea ce ne-a făcut să stoarcem de la dânsul mulţi bani şi astfel, prin serviciul acestui magistru Georgiu, s-a restabilit tributul cel datorat nouă în acea ţară”. Însuşi magistrul Georgiu, într-un act particular din 1288, menţionează acelaşi război cu Liten-vodă şi captivarea lui Bărbat. În ce an însă s-a petrecut acel eveniment, atât de însemnat pentru Olteni? Contextul diplomei din 1285 precizează data în cestiune, arătându-ne că moartea lui Liten-vodă şi robirea fratelui său Bărbat s-a întâmplat anume după înfrângerea bohemilor de către unguri, aliaţi cu împăratul Rudolf, prin urmare nu înainte de anul 1278. Această dată o mai confirmă Katona printr-o altă diplomă din 1288, relativă cu mai multă claritate la acelaşi rol al magistrului Georgiu în victoria asupra bohemilor. Încă o dată, catastrofa lui Liten-vodă cade pe la finele anului 1278 sau în cursul anului 1279, mai târziu poate, în orice caz nu înainte de 1278. Istoricii noştri, d. Xenopol, Tocilescu, Densușianu şi alţii, au comis o gravă eroare de a pune moartea lui Liten-vodă îndată după 1272, ceea ce s-a petrecut cu şase ani mai târziu. Numai anul 1278 corespunde textului documentar şi se potriveşte atât cu încuscrirea lui Liten-vodă cu Ştefan Milutin pe la 1274, precum şi cu părăsirea de către acest rege sârb a fiicei voievodului oltenesc după 1278, când dânsa rămâne orfană. Liten-vodă moare dară pe la 1278. Regele Ladislau mai învederează în diploma sa că revolta lui Liten-vodă izbucnise deja mai de demult înainte de război, de vreme ce lupta cea definitivă fusese precedată de refuzuri repetate din partea voievodului oltenesc de a satisface pe unguri: „nullis admonicionibus reddere curabat”. Nu voi fi departe de adevăr, dacă voi căuta începutul duşmăniei pe la anii 1275-1276; şi iată cum.

La 1247, Liten-vodă stăpânea asupra Olteniei întregi, cu Mehedinţiul şi cu Haţegul. Nu mult după aceea ungurii au reuşit din nou a pune mâna pe Mehedinţi, reînfiinţând banatul de Severin, mai cu dinadinsul de la 1263 încoace, când aproape în fiecare an ne întâmpină în diplomele regale un „Banus de Zevrino”, mai adesea un Laurenţiu, un Ugrin, un Paul şi un Micud, acesta din urmă străbun al familiei Văcăreștilor, după cum vom vedea la locul său. Aliaţi obişnuiţi ai românilor, bulgarii n-au încetat în acest interval de timp de a tulbura administraţiunea cea ungurească din banatul de Severin, iar într-un rând însuşi împăratul Svetislav „terram nostram de Zeurino miserabiliter devastasset”, după expresiunea regelui Ştefan V, astfel că maghiarii fuseseră atunci siliţi de a întreprinde peste Dunăre cinci războaie, „quinque vicibus”, după o altă diplomă de la acelaşi rege. Se pare însă că Liten-vodă nu se amestecă făţiş în acea luptă, mulţumindu-se cu restul Olteniei. Este probabil că pentru prima oară sub regele Ştefan V, un principe foarte neastâmpărat şi războinic, voievodul oltenesc începuse a recunoaşte suzeranitatea cea factică a Ungariei, nu imaginară ca la 1247, plătind coroanei Sfântului Ştefan un tribut oarecare pentru posesiunea cea transilvană, „aliqua pars de Regno nostro” şi „proventus illius partis nobis pertinentes”, în special pentru Haţeg. După moartea lui Ştefan V, adică după anul 1272, urcându-se pe tronul unguresc un copil de zece ani, Liten-vodă crezu sosit timpul cel mai oportun pentru a se emancipa, cu atât mai vârtos când însuşi s-a simţit şi mai tare prin alianţa cu Serbia pe la 1274. Oltenii nemaiplătind tribut pentru Haţeg, pe de o parte Liten-vodă respingea pretenţiunile ungurilor „nullis admonicionibus”, pe de altă parte ungurii s-au hotărât a pedepsi pe nesupusul vasal, „suam infidelitatem”. La 1276, când regele Ladislau era abia de cincisprezece ani, într-o diplomă ne apar între martori: „Ugrino Woievoda Transilvano Comite de Zonuk”, „Stephano magistro Dapiferorum Comite de Borş”, „Micud Bano de Zeverino”, „Petro Magistro agasonum Comite de Hatzek”. Întrucât titularul Petru ocupa o funcţiune efectivă la curtea regală: „magister agasonum”, comis sau cap al grajdurilor, e cu putinţă ca demnitatea de comite al Haţegului era deocamdată numai un „honor”; acest titlu însă în orice caz însemna o ostilitate, o rupere de legături cu Liten-vodă. Războiul cel foarte îndârjit şi îndelungat contra marelui rege bohem Ottocar nevoise pe unguri a mai amâna vreo doi ani lovitura contra Basarabilor. La 1278 Ottocar pierind pe câmpul de bătălie, unul din eroii acelei victorii ungureşti, magistrul Georgiu, a fost trimis contra lui Liten-vodă. Viteazul voievod oltenesc a murit cu sabia în mână întocmai ca şi viteazul rege bohem. Kinezul Bărbat, unul din fraţii lui Liten-vodă, a fost prins şi dus rob înaintea curţii maghiare. Concluzia e descrisă într-un mod foarte mercantil în diploma din 1285: Bărbat s-a răscumpărat din robie prin mult bănet „non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere” şi oltenii sub noul voievod au fost constrânşi a plăti din nou ungurilor tributul cel cuvenit suzeranului pentru porţiunea cea vasală a teritoriului: „aliquam partern ultra alpes”, adică pământul cel nu de aiurea decât din Transilvania, anume Haţegul cu certitudine, poate şi „Sylva Blacorum” cea spre răsărit de la Haţeg până la Olt, viitorul ducat al Amlasului.

 Domnia lui Liten-vodă se începuse cel puţin de pe la 1246, cel mult de pe la 1242, şi a durat apoi maximum până pe la 1279, ceva ca 24 de ani, intervalul pe care cronicele munteneşti îl atribuie întemeietorului Statului Ţării Româneşti. Întemeietor al acestui Stat el n-a fost; necontestabil însă era un principe foarte remarcabil. Din viaţa lui un eveniment important a fost încuscrirea cu regele sârb Ştefan Milutin. Dar înainte de toate să mă opresc o clipă asupra onomasticei.

Liten nu este un nume de botez, nici un nume românesc poporan. Întrucât Liten nu figurează într-o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era Cuman la regele unguresc contemporan: „Ladislaus Cumanus”. Lui Ladislau, ungurii îi ziceau „Cumanul” din cauza legăturilor celor intime ale acestui rege cu Cumanii. Româneşte, Litenul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând „păgân”. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat creştinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost litvanii. În sec. XIII-XIV ei toţi erau idolatri. De aici la români „liftă spurcată”, „liftă rea”, „liten", au rămas ca sinonime cu „păgân”. Tot aşa, în limba bohemă medievală, anume în „Vocabularius” al lui Rozkochany:

Barbarus - Lytwenyn,

Saraceni - Lytwyene;

iar într-un text din 1556 „litwa” se întrebuinţează la bohemi cu sensul de „păgânătate”. Nu urmeza că Liten-vodă va fi fost necreştin, dar se vede oricum că era rău creştin, nu era un creştin ortodox, era aplecat către ritul grecesc mai puţin decât către cel latin, aceasta din urmă explicaţiune confirmându-se mai la vale. Alexandri zice : „Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă”. Cihac traduce tot aşa litfă prin: „homme sans foi et honneur”.

 Pentru viteazul voievod oltenesc dintre anii 1246-1279 numele Liten, „Lythen Wayuoda”, iar într-un document chiar Litfa , „Lytua Wayuoda”, nu era altceva decât o poreclă cu sensul de păgân, în special cu acela de eretic sau papistaş. I se zicea „Liten-vodă”, întocmai după cum mai târziu fiul şi nepotul lui Mircea cel Mare, ambii Vladislav, erau porecliţi de către alţii ca „Dracu-vodă” şi „Ţepeș-vodă”. Neortodoxia, mai propriu catolicismul lui Liten-vodă, este în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai din acea epocă. Într-o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Liten-vodă, pe când el era încă un simplu kinez, papa Gregoriu IX ne spune că în Ţara Severinului s-a inmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un Episcop deosebit. Episcop nu s-a înfiinţat, dar misionari trebuie să fi fost destui. Pentru Liten-vodă, papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, aceasta şovăire religioasă, aceasta „lepădare de lege”, se vede a-i fi atras porecla de Liten. Se naşte dară întrebarea: care să-i fi fost lui Liten-vodă numele de botez? Sper că o voi nimeri mai jos.

 Cantemir descoperise cel dintâi că pe la 1274 regele sârb Ştefan Milutin ţinea în căsătorie pe fiica unui Domn din Ţara Românească; o descoperise, întemeiandu-şi aceasta aserţiune pe textele combinate din cei doi bizantini Nicefor Gregoras, născut pe la finele secolului XIII şi George Pachymeres, născut în prima jumătate a aceluiaşi secol, amândoi contemporani cu evenimentele. Voi începe prin a confrunta cele două pasaje, cel din Gregoras şi cel din Pachymeres, relative la fiica acelui Domn, care concordează perfect:

-         ea fusese prima din cele trei neveste ale regelui sârb şi singura legitimă, de care fără divorţ s-a despărţit după câţiva ani, trimiţând-o înapoi în România, iar cu celelalte două succesive a fost necununat şi s-a putut cununa apoi numai cu o a patra la 1299, când el însuşi ajunse la vârsta de 45 ani şi când s-a întâmplat a muri nevasta sa cea dintâi, adică românca, desfăcându-se astfel de prima însoţire bisericească;

-         când se căsătorise cu fiica Domnului român fiind cea dintâia căsătorie din cele trei legate şi dezlegate până la 1299, Milutin trebuia să fi fost atunci plus-minus de 20 de ani, iar prin urmare, de vreme ce la 1299 el era de 45 de ani, scoţându-se 25, prima căsătorie avusese loc pe la 1274;

-         căsnicia cu fiica Domnului român durând trei-patru ani, mai mult de doi şi mai puţin de cinci, despărţirea cată să fi avut loc pe la 1277-1278, în timpul războiului lui Liten-vodă cu ungurii, sau mai bine după moartea acestui principe ;

-         fiica Domnulul român căsătorindu-se pe la 1274, ea trebuia să fi fost atunci de vreo 16 ani, bărbatul fiind de vreo 20 şi deci murind ea în 1299 la vârsta de peste patruzeci de ani, s-a născut pe la 1258 ;

-         în fine, domnind Liten-vodă în Oltenia de la 1246 minimum până la 1279 maximum, prima nevastă a lui Ştefan Milutin era şi nu putea să fie altcineva decât fiica lui Liten-vodă.

Căpătând aceasta trainică temelie istorică, să trecem acum la poezia epică a sârbilor, până la un punct şi a bulgarilor totodată, de unde vom ajunge apoi la Liten-vodă într-o baladă poporană românească.

   Deja înainte de invaziunea lui Batu la 1241 autoritatea ungurilor asupra Olteniei era aproape nulă, de vreme ce nu numai contele Conrad fusese gonit din Vâlcea, dar încă, fugărindu-l spre Sibiu, Basarabe izbutise a apuca la nord de Carpaţi marginile Făgăraşului, unde s-a şi luptat atunci cu mongolii şi pe unde românii îl numeau pe dânsul Radu-voda Negrul. După retragerea cea definitivă din hotarele Ungariei a pâlcurilor lui Batu-han, la 1213, lucru firesc este că nu aşa deodată maghiarii au putut să se gândească la subjugarea Basarabilor. La 1246 regele Bela IV abia-abia fost-a în stare de a se bălăbăni cu ducele Frederic al Austriei, care cuprinsese de la unguri un teritoriu necontestabil al coroanei Sfântului Ştefan; cu atât mai puţin în acelaşi an 1246 ar fi putut Ungaria, fără nici o bătaie de cap, să cucerească pe nesimţite ambele maluri ale Oltului până la Dunăre, pe când pe la 1240, în preziua navalei mongolilor, regele Bela nici măcar din Oltenia, nu stăpânise decât numai Mehedinţiul. E fictivă, dar cu desăvârşire fictivă, faimoasa donaţie din 1247, prin care Ungaria cedează Cavalerilor Ioaniţi de la Rodos întrega Românie cu toptanul, „tota terra de Zeurino” şi „tota Cumania"; o donaţiune foarte pompoasă, dar rămasă pe hârtie. Oricât de fictivă, însă, oricât de platonică, acea donaţiune totuşi este de o mare însemnătate din punctul de vedere al unor amănunte istorice contemporane, pe care nu le cunoaştem deocamdată din alte fântâne.

  Actul de donaţie, neapărat, trebuie să fi avut o raţiune oarecare teoretică. Pe de o parte, tronul unguresc datora multă recunoştinţa Cavalerilor Ioaniţi, căci după cum observa Şincai, sub anul 1244: „plinind tătarii trei ani în Ungaria, în anul de acum o au lăsat deşertă şi năcăjită, iară Bela IV, Craiul Ungariei prin ajutorul Ospitalilor din Rodos sau al Ioaniţilor s-a înturnat acasă şi a început a lecui cele stricate. Pe de altă parte, având aerul de a răsplati pe Ioaniţi, Ungaria nu le dăruia în fapt altceva decât dreptul de a lua ei insisi România dacă o vor putea, un „jus occupandi” care la caz de izbandă, ar fi adus fără îndoială nişte mari foloase Ungariei şi Cavalerilor totodată; Ungariei mai cu seamă. Cu alte cuvinte, unul acorda altuia autorizaţiunea formală de a prinde pe ursul din pădure, indicând cu preciziune bârlogul unde se află şi cum anume este, cu condiţiunea de a fi împărţită apoi prada în două. Dar ursul fost-a el prins? Ba. „Tractatul - zice Fessler – n-a ajuns deloc la îndeplinire”; mai adaugă cu naivitate că bine că nu s-a îndeplinit una ca asta, fiindcă mai tare ar fi fost foarte periculoasă introducerea unui puternic stat străin preoţesc în sânul statului mirean unguresc. Ungaria, după Fessler, a scăpat de un mare pericol. A scăpat însă cum? Prin aceea că Ioaniţii n-au putut să capete de la regele Bela un ceva pe care însuşi regele Bela nu-l avea la dispoziţiune. Este de regretat că d. Xenopol considera actul din 1247 ca o probă de domnire a Ungariei peste Oltenia, ca un fel de punere în posesiune a Cavalerilor, pe când i se poate da cel mult valoarea de o informaţiune prealabilă, o însemnătate oarecare, descriptivă.

  La 1247 nu rezultă de nicăieri că Ungaria va fi stăpânit în cuprinsul O1teniei nici măcar Mehedinţiul, căci un „Banus de Zeurino” dispare din diplomele ungureşti la 1243 în persoana unui „Stephanus filius Chak" şi nu mai reapare tocmai până la 1249, ceea ce arată ca pe la finea dominaţiunii mongolice, Basarabii apucaseră Mehedinţiul profitând de extrema slăbiciune de atunci a Ungariei: „das furchtbare Elend welches nach dem Abzuge der Mongolen în Ungarn herrschte", după expresiunea lui Fessler. Un episcop unguresc de Severin la 1246, „Episcopus Zeuriniensis”, pe care-l menţionează Pesty şi pe care-l admite d. N. Densusianu, este o învederată greşeală de lectură în loc de „Episcopus Geurinensis", după cum foarte bine o citise Fejér, un vechi episcopat curat unguresc făcând parte din archiepiscopatul de Strigonia sau Gran şi intercalat deja în Statutele regelui Bela III, tocmai în aceeaşi positiune ierarhică. Iată cum la Bela IV „Bartholomaeo Quinque-Ecciesiensi, Gregorio Geurinensi”, iar la Bela III: „Episcopus Quinque ecclesiensis habens mille et quingentas marcas, episcopus Geuriensis habens mule”. N-are a face cu Severinul, ci cu oraşul Raab, în latinitatea medievală Geurinum şi Jaurinum, civitas Geuriensis sau Geurinensis, ungureşte Gyor. Înfiinţarea unui episcopat unguresc la Severin în 1246, este un nonsens istoric. Vom vedea la locul său că un episcopat catolic, ca şi un episcopat ortodox, n-a existat în Oltenia până la Alexandru Basarabe după anul 1350. Unde dar să fie vreo umbră de autoritate maghiară la Severin, fie civilă, fie ecleziastică, în momentul actului din 1247 ? Chiar în acest act termenul cel concret „Banatus de Zeurino” nu se află, ca şi când n-ar fi fost niciodată, ci se intrebuinteza numai într-un mod vag despre Oltenia întreaga „tota terra de Zeurino” pe aceeaşi linie cu „tota Cumania” despre restul României, unde nedefinitul „tota” e caracteristic.

  Este foarte interesant că în actul din 1247 regele Bela uită fără nici o urmă pe celebrul conte Conrad, căruia acelaşi rege Bela îi dăruise la 1223 Ţara Lotrului şi care trăia încă mult mai târziu la 1265, când cerea o confirmaţiune regală asupra aceluiaşi teritoriu. Despre Ţara Lotrului acest act vorbeşte lămurit: „terra Lytira”; ne spune însă, mărturisind-o tot aşa de lămurit, că ea aparţine românilor, fără nici o virgulă despre saşi. Năvala lui Batu-han desfiinţase pe contele Conrad ca şi „Banatus de Zeurino”, măturând din Oltenia orice element unguresc, nu de-a dreptul în interesul Mongolilor, ci indirect în folosul Basarabilor.

  În sfârşit, singurul bun simţ ar fi de ajuns pentru a ne încredinţa că la 1247, mai mult decât oricând, Ungaria nu avea de unde să dea la mâna Ioaniţilor Oltenia, pe care regele Bela n-o avea el însuşi în mână şi nici o avusese vreodată întreagă. Păcăliţi printr-o dărnicie închipuită, Cavalerii n-au zăbovit de a se plânge lui Inocenţiu IV peste patru ani, la 1251. Papa s-a grăbit a confirma donaţiunea, ceea ce nu-l costa nimica. Unica consecinţă practică a confirmaţiunii a fost că textul actului s-a conservat la Vatican în Registrele Pontificatului, de unde d.N.Densusianu ne procură importantele facsimile ale unor pasage până acum controversate sau rău descifrate. Mai jos, cu ocaziunea diplomei regelui Ladislau Cumanul din 1285, noi vom vedea pretenţiunea maximă a Ungariei asupra românilor din Oltenia; prin acel maximum vom putea judeca acolo şi mai în cunoştinţă de cauză, cât de fantastică era suveranitatea coroanei Sfântului Ştefan asupra Basarabilor în actul din 1247.

  Graţie acestui act noi ştim că la 1247 în Ţara Românească domneau doi voievozi români deosebiţi: unul în Muntenia – „Szeneslaus”, mai corect Semeslav, căci în onomastica slavică acest nume figurează totdeauna cu m, iar în Oltenia un alt voievod român, „Olacorum”, al căruia nume a fost în trecut foarte problematic: la Fejér - „Lirtioy”, la Pray şi la Theiner – „Lynioy”. D. Onciul însă a demonstrat prin analiza paleografică a facsimilului că trebuie citit „Lytuon”. Afară de acest Lituon, mai erau încă alţi doi principi români, care totuşi nu purtau titlul de voievod: Ion şi Farcaş. Istoricii noştri, între care şi d. Onciul, au scăpat din vedere că tustrei, adică Ion şi Farcaş ca şi Lituon, erau deopotrivă kinezi: „cum Kenazatibus Ioannis et Farcasii usque ad fluvium Olth, excepta terra Kenazatus Lytuon Woiavode”. Numai unul din cei trei kinezi era voievod în Oltenia, după cum şi-n Muntenia Semeslav era un singur voievod. În actul din 1247 kinezii cei voievozi ne apar foarte superiori celor simpli kinezi, pe care regele Bela în planul său îi tratează fără rezervă, dăruindu-i oarecum pe deplin Cavalerilor, pe când kinezilor voievozi în același plan li se acordă o neatârnare excepţională: „excepta terra Kenazatus Lytuon Woiavode” şi „excepta terra Szeneslai Woiavode”. Această mare superioritate din punctul de vedere al regelui Bela concordează totodată şi cu înalta poziţiune, pe care în titulatura ungurească o avea pe atunci voievodul, în special acela din Transilvania, unde de asemenea era unul singur peste ţara întreagă. Ungurii, ca şi românii, căpătaseră prin împrumut de la slavi aceeaşi nomenclatură oficială: voievod, kinez, jupan sau işpan etc., aplicând-o însă într-un mod original, diferit întrucâtva de sorgintea cea slavică. Este de observat în privinţa voievodului până şi contracţiunea cea analoagă: „vodă” la români şi „vajda” la unguri. Sensul dară al cuvântului „woiavoda" în actul din 1247 nu este supus la nici un fel de îndoială sau nedumerire; şi tocmai de aceea acest text aruncă o vie lumină asupra celor două voievodaturi înainte de unificarea Statului Ţării Româneşti.

  Mă mărginesc acum numai cu voievodatul cel din Oltenia, deşi voievodul Semeslav din Muntenia era şi el din casta Basarabilor, căci purta şi el capete negre pe steag, deoarece domnea peste acei „Negri-Români” despre care, abia cu cinci ani înainte vorbise Fazel-ullah-Rashid. În Oltenia dară erau mai mulţi kinezi, nu cu înţelesul cel redus sau scăzut pe care-l aveau kinezii români pe aiurea sau mai în urmă ca primari ai satelor şi chiar ca ţărani liberi, ci cu înţelesul feudal de principi, sensul fundamental în paleoslavică - princeps, dux, „magnatum unus"; iar ca verb - „regnare”. Aceşti kinezi se aseamănă mult cu kinezii români cei din Podolia, aşa numiţii „principi Bolohovesci” din aceeaşi epocă, care se distingeau prin strânsa lor solidaritate. În Oltenia, dintre toţi kinezii unul singur era voievod, cap recunoscut peste ceilalţi, reprezentant al tuturor Basarabilor de acolo, un Basarabe prin excelenţă, ca Radu Negrul cel din lupta cu mongolii. Oricare kinez, oricare Basarabe, putea deveni voievod după moartea sau încetarea voievodului precedent. Aceasta fundamentală instituţiune oltenească, de fapt sau cel puţin în principiu, după întemeierea cea definitivă a Statului, se mai păstra încă în Ţara Românească, apoi în Moldova după urmaşii lui Petru Mușat, rămânând în hrisoave ca o formulă tradiţională sacramentală până şi sub Domnii cei mai autoritari. Ca specimen, iată acea formulă, dintr-un hrisov al teribilului Ţepeş: „după moartea domniei mele, ori pe cine va binevoi a-l alege Dumnezeu de a fi Domn Ţării Româneşti, fie din rodul de inimă al domniei mele, fie din rudele domniei mele, fie chiar din păcatele noastre un alt neam”. Un alt specimen, de la Alexandru cel Bun din colecţiunea lui Venelin: „iar după viaţa mea, pe cine îl va alege Dumnezeu a fi Domn al ţării noastre moldoveneşti, fie din copiii noştri, fie din neamul nostru, ba fie şi altcineva”. De la Mircea cel Mare, de la marele Ştefan, de la alţi Domni până la 1500, această formulă ne întâmpină adesea. O găsim deja în hrisovul românesc cel mai preţios, anume de la Vladislav Basarabe din 1372, posterior numai cu un secol actului din 1247, unde acest principe, atât de puternic, nu zice deloc că pe tron vor urma, din fiii săi sau din familia sa, ci se exprimă despre urmaşii săi într-un mod dubitativ: „nostris Successoribus, qui în nostro Vajvodatus Dominio erunt successores”, şi pe acei urmaşi îi pune într-o intimă legătură cu kinezii, calificaţi latineşte ca baroni: „ac Baronibus supplicamus”. O formulă de felul acesta e fără exemplu la unguri, la poloni, la ceilalţi  vecini ai românilor.

  La Olteni dară, voievodatul era eligibil dintre şi de către kinezii din casta Basarabilor. Putea să fie ales de-a dreptul fiul fostului voievod; dar acesta trebuia să se întâmple rar şi raritatea cazului lesne se explică. Un voievod prea tânăr nu avea destul prestigiu şi se presupunea a nu fi în stare de a apăra întreaga ţară în împrejurările cele grele. Tocmai din cauza vârstei se alegea imediat mai de preferinţă fratele mai mic, iar fiul răposatului rămânea să mai crească şi numai uneori reuşea în urmă a se alege după moartea unchiului. La prima vedere, un asemenea sistem prejudicia în familia voievozilor o necontenită vrajbă între fraţi pe de o parte, între unchi şi nepoţi pe de alta ; ceea ce astâmpăra însă acest motiv de duşmănie era mulţimea kinezilor, având fiecare acelaşi drept de a deveni voievod ; iar prin urmare fraţii, unchii şi nepoţii din aceeaşi familie, ajunsă odată la voievodat, aveau interesul comun de a trăi în armonie unii cu alţii pentru a nu fi înlocuiţi printr-o altă familie din casta Basarabilor, adică, după expresiunea formulei celei tradiţionale, de a nu „fi ales la Domnie din păcatele noastre un alt neam”. Sistema dară se întemeia pe o raţiune de Stat, bine cumpănită din toate puncturile de vedere.

  Putem acuma să ne oprim de aproape asupra voievodului oltenesc celui din actul de la 1247. Era el oare acelaşi „Basarabe” de la 1241? acelaşi „Radu Negrul” de la 1232 din memoria Reșinărenilor? vechiul luptător contra contelui Conrad şi contra mongolilor? Nu e de crezut. El trebuia atunci să fi fost un bărbat de demult vestit printre kinezii olteneşti, cel puţin de vreo treizeci de ani pe la 1230, născut cam pe la 1200. Poate să se fi născut chiar înainte între anii 1180-1200, astfel că la 1241 va fi fost de vreo şaizeci de ani. Voievodul însă cel numit „Lytuon” în diploma din 1247 a regelui Bela a mai trăit în puterea vârstei până pe la 1278, purtând acelaşi nume de Liten (Lytuon, Lythen, Litua), când a murit cu sabia în mâna într-o crâncenă bătălie contra ungurilor, ceea ce nu prea se potriveşte pentru un octogenar. 

  Liten-vodă de la 1247 n-a fost dară acelaşi cu voievodul de la 1241, ci numai urmaş pe tron. Nu era nici un frate al aceluia, căci Liten-vodă avea el însuşi mai mulţi fraţi mai mici pe la 1278, încât iarăşi s-ar încurca cronologia. Deci putea să fi fost un fiu sau nepot de frate al lui Basarabe de la 1241, poate chiar un Basarabe dintr-o altă familie „din păcatele noastre un alt neam”. Nu risc deocamdată nici o ipoteză.

de B. P. Hasdeu

                                                                       - va urma -