Liten-vodă Basarab (II)

  Un punct foarte important în actul din 1247 este menţiunea Haţegului, al cărui nume ne întâmpină, aici pentru prima oară în istorie desfigurat în „Harszoc”, dar topograficește definit într-un mod neîndoios prin vecinătatea sa cu Ţara Lotrului: „ab Olacis terram Lytira habitantibus, excepta terra Harszoc”. Liten-vodă stăpânea dară, pe ambele laturi ale Jiului de la izvorul sau în regiunea Haţegului prin Gorj (=Jiul-de-sus) până la revărsarea în Dunăre prin Dolj (=Jiul-de-jos), întregul curs al acestui fluviu, fluviu caracterizând într-adevăr până mult mai târziu cuibul Basarabilor, care păstrau acolo în special titlul de kinezi. Vom vedea îndată că tocmai Haţegul pare a fi fost cauza războiului în care a pierit la 1278 Liten-vodă combătând pretenţiunea ungurilor de a numi dânşii pe un „comes de Hatzek” alăturea cu „Banus de Zeurino”. Înainte de 1247 Radu Negrul cel de la 1241 cată să fi stăpânit deja Haţegul, de vreme ce-l lăsa el de-a dreptul urmaşului său Liten-vodă, căci în scurtul interval dintre 1241-1247 n-a fost nici o cucerire. Este de crezut că tot de la Radu Negrul va fi conservat Liten-vodă teritoriul cel transcarpatin la răsărit de Haţeg, adică acea „Sylva Blacorum” unde la marginea Făgăraşului avusese loc la 1241 lupta cu mongolii. Într-un cuvânt, Liten-vodă ne apare ca un principe foarte puternic, „princeps potentissimus” după cum peste un secol numeau ungurii pe Alexandru Basarabe. Prin aceasta se explică încuscrirea voievodului oltenesc cu regele sârb Ştefan Milutin pe la 1274. Să sărim însă, peste episodul încuscririi, limpezind mai întâi documentele cele ungureşti relative la moartea lui Liten-vodă.

  În diploma regelui Ladislau Cumanul din 1285, păstrată în original la familia nobilă maghiară Soos din Soovàr, ni se spun următoarele: „cum nos in etate puerili post obitum karissimi patris nostri regnare cepissemus, Lython (al. Lythen) Woyuoda una cum fratribus suis per suam infidelitatem aliquam partem de Regno nostro ultra alpes existentem pro se occuparat, et prouentus illius parts nobis pertinentes nullis admonicionibus reddere curabat, pedictum Magistrum Georgium contra ipsum misimus, qui cum summo fidelitatis opere pugnando cum eodem ipsum interfecit, et fratrem suum famine Barbath captivauit et nobis adduxit, super quo nos non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere, et sic per eiusdem Magistri Georgij seruicium tributum nostrum în eisdem partibus nobis fuit restauratum” ; adică „pe când apucarăm noi coroana regală, fiind în vârstă copilărească încă după moartea preaiubitului tatălui nostru, atunci Liten-vodă dimpreună cu fraţii săi, călcând credinţa, cuprinse pe seama sa o porţiune a Regatului nostru cea aflătoare peste munţi, şi nici într-un chip nu se lăsa a ne restitui veniturile ce ni se cuveneau de acolo; deci asupra lui trimiserăm pe des-citatul magistru Georgiu, care cu o extremă credinţă s-a luptat contra aceluia şi l-a şi ucis, iar pe fratele aceluia, numit Bărbat, l-a robit şi ni l-a adus nouă, ceea ce ne-a făcut să stoarcem de la dânsul mulţi bani şi astfel, prin serviciul acestui magistru Georgiu, s-a restabilit tributul cel datorat nouă în acea ţară”. Însuşi magistrul Georgiu, într-un act particular din 1288, menţionează acelaşi război cu Liten-vodă şi captivarea lui Bărbat. În ce an însă s-a petrecut acel eveniment, atât de însemnat pentru Olteni? Contextul diplomei din 1285 precizează data în cestiune, arătându-ne că moartea lui Liten-vodă şi robirea fratelui său Bărbat s-a întâmplat anume după înfrângerea bohemilor de către unguri, aliaţi cu împăratul Rudolf, prin urmare nu înainte de anul 1278. Această dată o mai confirmă Katona printr-o altă diplomă din 1288, relativă cu mai multă claritate la acelaşi rol al magistrului Georgiu în victoria asupra bohemilor. Încă o dată, catastrofa lui Liten-vodă cade pe la finele anului 1278 sau în cursul anului 1279, mai târziu poate, în orice caz nu înainte de 1278. Istoricii noştri, d. Xenopol, Tocilescu, Densușianu şi alţii, au comis o gravă eroare de a pune moartea lui Liten-vodă îndată după 1272, ceea ce s-a petrecut cu şase ani mai târziu. Numai anul 1278 corespunde textului documentar şi se potriveşte atât cu încuscrirea lui Liten-vodă cu Ştefan Milutin pe la 1274, precum şi cu părăsirea de către acest rege sârb a fiicei voievodului oltenesc după 1278, când dânsa rămâne orfană. Liten-vodă moare dară pe la 1278. Regele Ladislau mai învederează în diploma sa că revolta lui Liten-vodă izbucnise deja mai de demult înainte de război, de vreme ce lupta cea definitivă fusese precedată de refuzuri repetate din partea voievodului oltenesc de a satisface pe unguri: „nullis admonicionibus reddere curabat”. Nu voi fi departe de adevăr, dacă voi căuta începutul duşmăniei pe la anii 1275-1276; şi iată cum.

La 1247, Liten-vodă stăpânea asupra Olteniei întregi, cu Mehedinţiul şi cu Haţegul. Nu mult după aceea ungurii au reuşit din nou a pune mâna pe Mehedinţi, reînfiinţând banatul de Severin, mai cu dinadinsul de la 1263 încoace, când aproape în fiecare an ne întâmpină în diplomele regale un „Banus de Zevrino”, mai adesea un Laurenţiu, un Ugrin, un Paul şi un Micud, acesta din urmă străbun al familiei Văcăreștilor, după cum vom vedea la locul său. Aliaţi obişnuiţi ai românilor, bulgarii n-au încetat în acest interval de timp de a tulbura administraţiunea cea ungurească din banatul de Severin, iar într-un rând însuşi împăratul Svetislav „terram nostram de Zeurino miserabiliter devastasset”, după expresiunea regelui Ştefan V, astfel că maghiarii fuseseră atunci siliţi de a întreprinde peste Dunăre cinci războaie, „quinque vicibus”, după o altă diplomă de la acelaşi rege. Se pare însă că Liten-vodă nu se amestecă făţiş în acea luptă, mulţumindu-se cu restul Olteniei. Este probabil că pentru prima oară sub regele Ştefan V, un principe foarte neastâmpărat şi războinic, voievodul oltenesc începuse a recunoaşte suzeranitatea cea factică a Ungariei, nu imaginară ca la 1247, plătind coroanei Sfântului Ştefan un tribut oarecare pentru posesiunea cea transilvană, „aliqua pars de Regno nostro” şi „proventus illius partis nobis pertinentes”, în special pentru Haţeg. După moartea lui Ştefan V, adică după anul 1272, urcându-se pe tronul unguresc un copil de zece ani, Liten-vodă crezu sosit timpul cel mai oportun pentru a se emancipa, cu atât mai vârtos când însuşi s-a simţit şi mai tare prin alianţa cu Serbia pe la 1274. Oltenii nemaiplătind tribut pentru Haţeg, pe de o parte Liten-vodă respingea pretenţiunile ungurilor „nullis admonicionibus”, pe de altă parte ungurii s-au hotărât a pedepsi pe nesupusul vasal, „suam infidelitatem”. La 1276, când regele Ladislau era abia de cincisprezece ani, într-o diplomă ne apar între martori: „Ugrino Woievoda Transilvano Comite de Zonuk”, „Stephano magistro Dapiferorum Comite de Borş”, „Micud Bano de Zeverino”, „Petro Magistro agasonum Comite de Hatzek”. Întrucât titularul Petru ocupa o funcţiune efectivă la curtea regală: „magister agasonum”, comis sau cap al grajdurilor, e cu putinţă ca demnitatea de comite al Haţegului era deocamdată numai un „honor”; acest titlu însă în orice caz însemna o ostilitate, o rupere de legături cu Liten-vodă. Războiul cel foarte îndârjit şi îndelungat contra marelui rege bohem Ottocar nevoise pe unguri a mai amâna vreo doi ani lovitura contra Basarabilor. La 1278 Ottocar pierind pe câmpul de bătălie, unul din eroii acelei victorii ungureşti, magistrul Georgiu, a fost trimis contra lui Liten-vodă. Viteazul voievod oltenesc a murit cu sabia în mână întocmai ca şi viteazul rege bohem. Kinezul Bărbat, unul din fraţii lui Liten-vodă, a fost prins şi dus rob înaintea curţii maghiare. Concluzia e descrisă într-un mod foarte mercantil în diploma din 1285: Bărbat s-a răscumpărat din robie prin mult bănet „non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere” şi oltenii sub noul voievod au fost constrânşi a plăti din nou ungurilor tributul cel cuvenit suzeranului pentru porţiunea cea vasală a teritoriului: „aliquam partern ultra alpes”, adică pământul cel nu de aiurea decât din Transilvania, anume Haţegul cu certitudine, poate şi „Sylva Blacorum” cea spre răsărit de la Haţeg până la Olt, viitorul ducat al Amlasului.

 Domnia lui Liten-vodă se începuse cel puţin de pe la 1246, cel mult de pe la 1242, şi a durat apoi maximum până pe la 1279, ceva ca 24 de ani, intervalul pe care cronicele munteneşti îl atribuie întemeietorului Statului Ţării Româneşti. Întemeietor al acestui Stat el n-a fost; necontestabil însă era un principe foarte remarcabil. Din viaţa lui un eveniment important a fost încuscrirea cu regele sârb Ştefan Milutin. Dar înainte de toate să mă opresc o clipă asupra onomasticei.

Liten nu este un nume de botez, nici un nume românesc poporan. Întrucât Liten nu figurează într-o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era Cuman la regele unguresc contemporan: „Ladislaus Cumanus”. Lui Ladislau, ungurii îi ziceau „Cumanul” din cauza legăturilor celor intime ale acestui rege cu Cumanii. Româneşte, Litenul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând „păgân”. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat creştinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost litvanii. În sec. XIII-XIV ei toţi erau idolatri. De aici la români „liftă spurcată”, „liftă rea”, „liten", au rămas ca sinonime cu „păgân”. Tot aşa, în limba bohemă medievală, anume în „Vocabularius” al lui Rozkochany:

Barbarus - Lytwenyn,

Saraceni - Lytwyene;

iar într-un text din 1556 „litwa” se întrebuinţează la bohemi cu sensul de „păgânătate”. Nu urmeza că Liten-vodă va fi fost necreştin, dar se vede oricum că era rău creştin, nu era un creştin ortodox, era aplecat către ritul grecesc mai puţin decât către cel latin, aceasta din urmă explicaţiune confirmându-se mai la vale. Alexandri zice : „Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă”. Cihac traduce tot aşa litfă prin: „homme sans foi et honneur”.

 Pentru viteazul voievod oltenesc dintre anii 1246-1279 numele Liten, „Lythen Wayuoda”, iar într-un document chiar Litfa , „Lytua Wayuoda”, nu era altceva decât o poreclă cu sensul de păgân, în special cu acela de eretic sau papistaş. I se zicea „Liten-vodă”, întocmai după cum mai târziu fiul şi nepotul lui Mircea cel Mare, ambii Vladislav, erau porecliţi de către alţii ca „Dracu-vodă” şi „Ţepeș-vodă”. Neortodoxia, mai propriu catolicismul lui Liten-vodă, este în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai din acea epocă. Într-o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Liten-vodă, pe când el era încă un simplu kinez, papa Gregoriu IX ne spune că în Ţara Severinului s-a inmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un Episcop deosebit. Episcop nu s-a înfiinţat, dar misionari trebuie să fi fost destui. Pentru Liten-vodă, papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, aceasta şovăire religioasă, aceasta „lepădare de lege”, se vede a-i fi atras porecla de Liten. Se naşte dară întrebarea: care să-i fi fost lui Liten-vodă numele de botez? Sper că o voi nimeri mai jos.

 Cantemir descoperise cel dintâi că pe la 1274 regele sârb Ştefan Milutin ţinea în căsătorie pe fiica unui Domn din Ţara Românească; o descoperise, întemeiandu-şi aceasta aserţiune pe textele combinate din cei doi bizantini Nicefor Gregoras, născut pe la finele secolului XIII şi George Pachymeres, născut în prima jumătate a aceluiaşi secol, amândoi contemporani cu evenimentele. Voi începe prin a confrunta cele două pasaje, cel din Gregoras şi cel din Pachymeres, relative la fiica acelui Domn, care concordează perfect:

-         ea fusese prima din cele trei neveste ale regelui sârb şi singura legitimă, de care fără divorţ s-a despărţit după câţiva ani, trimiţând-o înapoi în România, iar cu celelalte două succesive a fost necununat şi s-a putut cununa apoi numai cu o a patra la 1299, când el însuşi ajunse la vârsta de 45 ani şi când s-a întâmplat a muri nevasta sa cea dintâi, adică românca, desfăcându-se astfel de prima însoţire bisericească;

-         când se căsătorise cu fiica Domnului român fiind cea dintâia căsătorie din cele trei legate şi dezlegate până la 1299, Milutin trebuia să fi fost atunci plus-minus de 20 de ani, iar prin urmare, de vreme ce la 1299 el era de 45 de ani, scoţându-se 25, prima căsătorie avusese loc pe la 1274;

-         căsnicia cu fiica Domnului român durând trei-patru ani, mai mult de doi şi mai puţin de cinci, despărţirea cată să fi avut loc pe la 1277-1278, în timpul războiului lui Liten-vodă cu ungurii, sau mai bine după moartea acestui principe ;

-         fiica Domnulul român căsătorindu-se pe la 1274, ea trebuia să fi fost atunci de vreo 16 ani, bărbatul fiind de vreo 20 şi deci murind ea în 1299 la vârsta de peste patruzeci de ani, s-a născut pe la 1258 ;

-         în fine, domnind Liten-vodă în Oltenia de la 1246 minimum până la 1279 maximum, prima nevastă a lui Ştefan Milutin era şi nu putea să fie altcineva decât fiica lui Liten-vodă.

Căpătând aceasta trainică temelie istorică, să trecem acum la poezia epică a sârbilor, până la un punct şi a bulgarilor totodată, de unde vom ajunge apoi la Liten-vodă într-o baladă poporană românească.