„Vitejii mei tovarăşi! Bătălia prin care vom izbi pe neaşteptate pe duşmanii noştri, cere ca să vă dezveliţi toată virtutea trebuincioasă în orice alt război, dar neapărată, mai cu seamă acum, pentru ca
Home
Archive for
2013
Sunt, desigur, atâtea şi atâtea
explicaţii şi destule justificări pentru acest proces haotic, în care analistul
trebuie să-şi păstreze ochiul limpede şi mintea trează la toate răspântiile.
S'ar părea că după veacuri îndelungi de tăcere chinuită s'au rupt deodată
zăgazurile şi din adâncime au dat navală, ca o cataractă tumultuoasă, energiile latente ale unui popor. Negreşit
că toţi care suntem prinşi în vârtejul acestei revărsări neînfrânate şi
sgomotoase, mai greu ne vom putea rosti asupra ei decât cronicarul de mâine,
care va avea orizontul lămurit de perspectiva distanţei.
Sunt însă constatări axiomatice care se
impun şi toată lumea le vede. Românismul trece astăzi printr'o criză de
creştere după identificarea graniţelor etnice cu cele politice. Noul stat se
sbate hărţuit la fiecare pas de obligaţiuni şi întrebări care în trecut nu s'au
mai pus. S'ar putea spune că actuala clasă conducătoare, prin noutatea
sarcinilor ce i-au fost hărăzite e în mod fatal o înjghebare de diletanţi, ale
cărei înfăptuiri pătimesc de toate greşurile începutului. O judecată cât de
sumară ne arată realitatea destul de neliniştitoare. Viaţa românească de după război
a fost necontenit revoluţionată de evenimentele care s'au succedat şi-au mărit
tensiunea iniţială. Mai întâi Unirea însăşi cu euforia ei sguduitoare ne-a fost
dat s'o resimţim cu un organism slăbit de pierderile războiului. Că trupul
deşirat şi şubred ieşit dintr'o boală crâncenă chemat la un mare ospăţ, după
răsunătorul chiot de nuntă, ne-am ales cu palpitaţii, cu ameţeli cu turburări
de respiraţie. Eram prea plăpânzi. România de ieri, cumplit de însângerată şi
cele două flancuri, după o despoiere metodică de către străini, prea lipsite de
mijloace pentru o conducere de stat. Pe această slăbiciune s'au deslănţuit, a
doua zi după cununie, diversele probleme de stat care cereau un răspuns : vot
universal, expropriere, erezii regionaliste, răscoliri demagogice, veleităţi
minoritare, resturi de civilizaţii disparate, regimuri administrative fără
puncte de înrudire, infiltraţii etnice străine... tot atâtea prilejuri de
sbucium interior, care şi în vremuri normale ar putea trezi serioase
îngrijorări, care însă în starea actuală de vulcanism general postbelic sunt
de-a dreptul primejdioase. E explicabilă deci criza de creştere în această epocă de
adolescenţă a ţării înnoite şi explicabile derivatele ei: criza sufletească,
criza de autoritate,
criza economică.. aşa
mai departe, discordări nenumărate în aparatul vast de ramificare a unei
naţiuni. Chestiunea care se pune în astfel de împrejurări e faptul
neîndoielnic, că având atâtea laturi vulnerabile
din care rezultă fragilitatea evidentă a marelui tot, noi să ne păstrăm măcar
punctul central al întregului eşafodaj într-o stare de sănătate nealterată, ca
să ştim pe ce se poate sprijini echilibrul nostru faţă de atâtea tendinţe de
sguduire dinăuntru şi din afară.
Acest punct arhimedic e gândul românesc
cu toate dispoziţiile lui creatoare. Literatura, spunea deunăzi de la acest loc d. N. Iorga, e manifestarea organică
a neamului. E cea mai de seamă cetate ofensivă şi defensivă în economia de
forţe a unui popor, adăugăm noi. Cu două decenii în urmă şi mai bine când
duceam o viaţă politiceşte fărâmiţată, ne amintim cât de covârşitor era rolul
literaturii. Trăiam divizaţi, dar scrisul ne da o platformă de strângere laolaltă. Eram oropsiţi sub călcâiul duşman,
dar ne inspira acelaşi
comandament moral şi estetic cu toate consecinţele. Nu aveam graniţe comune,
aveam o unitate de literaturi cu crezul ei indestructibil. Nu aveam tunuri,
aveam poeţi care radiau coeziune şi semănau lumină. O poezie era un act politic
hotărâtor pe atunci, o bucată literară, un fapt de înaltă pedagogie cetăţenească.
Nu vorbesc numai de caracterul militant al acestei literaturi, care-şi muia
aripile în suferinţele mulţimii, răscolind dureri şi cerând alinare. E
netăgăduit că aceasta raţiune desrobitoare a scrisului românesc e de interes şi
a tras greu în cumpăna evoluţiei noastre istorice. Ardealul bunăoară, o ştim cu toţii, în veacul al
nouăsprezecelea, cu deosebire în ultimele decenii de apăsare maghiară, ca să
scape de agonie, a fost susţinut cu oxigen literar. Dar marile prefaceri
sociale şi dacă vreţi economice ale vechiului Regat, cine le-a lansat mai
întâi, cine a creat atmosfera trebuincioasă pentru rezolvarea lor ? Ţăranul
înainte de-a fi un subiect politic la noi, a fost un subiect literar.
Scriitorii pot fi socotiţi pe drept avangarda, precursoarea transformărilor
noastre de stat. În treacăt fie zis "Noi vrem pământ" al lui Coşbuc
sau o pânză de Grigorescu au pregătit mai mult exproprierea latifundiilor decât
douăzeci de discursuri lămuritoare la Cameră şi la Senat. Politica n'a fost
decât oastea de paradă care a luat în stăpânire, cu toate beneficiile, redutele
cucerite de literatură.
Dar dincolo de această dinamică a luptei
pentru marile revendicări naţionale, literatura a fost în toate împrejurările
oglinda reală a sufletului nostru. Templu în care se păstrau tablele legii,
depozitar al străvechilor noastre secrete de viaţă şi înfricoşate taine de
familie cu toate adevărurile lor testamentare, literatura, păstrând moştenirile ancestrale lăsate
cu limbă de moarte şi filtrând orice impuls actual prin retorta receptacolului
recent, exprimând deci în acelaşi timp trecut, prezent şi viitor, apărea ca un
colţ de natură din munţii noştri, o manifestare specifică a solului,
iremediabil respirând în acelaşi timp suflul eternităţii. Fiind o întrupare
organică a neamului, acest scris cerea viaţă şi se turna în forme cu totul particulare, nu
fiindcă erau legi şi canoane care-i determinau rostul, ci fiindcă sufletul
românesc îşi avea albia lui de care insul nu se putea deslipi cu nici un preţ.
Iată Eminescu, cel mai universal creier
la noi, a cărui gândire s'a rostit deasupra atâtor culmi, e cel mai tipic
reprezentant al rasei. Nu numai că a simţit cu cugetul lui în sens teoretic
nevoia celei mai largi rezonanţe istorice, nu că a fost codificatorul naţionalismului
constructiv la noi şi în formele de expresie literară s'a lăsat stăpânit de
toate nuanţele geniului popular, dar strofele lui pe de-a'ntregul, chiar şi
unde împrumuta motive străine se brodează, pe acel fond de lirism care cu gama
lui sentimentală e al nostru, numai al nostru. Ce să mai vorbim de idilele lui
Coşbuc, în care se prinde în horă satul românesc, de baladele din care cere
cuvânt vechea "vitejie direaptă"... Vlahuţă cu plânsul în surdină,
călcând pe urmele învăţătorului român în toată structura lui nervoasă, de I.
Gorun sănătos şi falnic că numele lui, de Ştefan Iosif supus unei morbideţe
care iscodea necontenit viziuni "patriarhale" sau de D. Anghel,
subtitlul estet, care în "grădina" lui se înfiora de miresmele
pământului cânta încăierarea nocturnă a mirosurilor de la ţară. Invoc numai
poeţii care domină astăzi configuraţia literară, din ale căror accente s'a
împletit cântecul mut şi nemărturisit al tuturor. E aerul nostru în tot ce-au
însăilat ei, o senzaţie familiară în ce se pune la contribuţie: codru, peisaj,
lumină, gest, povaţă... Vorbeşte patrimoniul milenar, cântă rasa şi din rasă nu se poate evada nici în
sens fiziologic, nici intelectual. Prozatorii noştri nu fac decât să confirme
acest adevăr, atâta doar că sunt poate şi mai mult prizonierii elementului
local. Iată Caragiale de pildă : cine e nebunul care ar trage la îndoială nota
lui veridică pe care o vedem astăzi intervenind de zece ori pe zi în goana
noastră cotidiană ?... Cine nu desluşeşte aburii calzi ai ogorului muntenesc
din "Sultănica" lui Delavrancea sau tipica aşezare a conacului moldovean cercetat
de injoncţiuni moderne din "Viaţa la ţară" a lui Duiliu Zamfirescu ?
Tot astfel la Brătescu-Voinești ca şi în nuvelele sau romanele lui Sadoveanu.
Se plămădeşte acelaşi aluat, fireşte, primind modelarea individuală a
autorului. Sunt poveşti şi întâmplări urzite de boieri şi boiernaşi sau ţărani,
figurile consacrate ale structurii noastre sociale, la unul de obicei aspri,
sanguini şi zidiţi din pasiuni elementare ; la celălalt, prinşi de duioşie, cu
întrebări care vin de departe şi proiectează o lumină blândă pe un fond de
tristeţe omenească. Pretutindeni în scrisul lor ne simţim acasă, arde acelaşi
soare, e aceeaşi dogoare a după amiezilor de vară, adie aceeaşi boare de codru
verde, respiră intimitatea organică a sufletului românesc....
Ei bine, literatura de după război scrisă româneşte nu
prezintă o continuitate normală cu cea de ieri. Aş zice că e o întrerupere
bruscă, o radicală schimbare de diapazon care s'a petrecut aici. Nu vorbesc
fireşte, de talentele reale, la care firul Ariadnei se simte alături uneori cu
un bine precizat spor de simţire şi de mijloace, care e apanajul logic al
complexităţii de viaţă în care am fost atraşi de împrejurări. Mă gândesc la producţia
curentă, la cărţile care răsar cu duiumul şi populează vitrinile librăriilor
impregnându-şi pecetea lor asupra spiritului public sau la nenumăratele reviste
care găzduiesc ciripitul primelor bătăi de aripi din zilele noastre. La aceştia
se remarcă ciudata transformare
intempestivă, un fenomen eclatant de discontinuitate literară. Poezia aceasta e
o apariţie curioasă şi-ar fi de dorit ca un clinician cu aptitudini ştiinţifice
s'o supuie unui examen mai amănunţit decât aceste fugare observaţii. E o anarhie
de gândire la mijloc, aş zice aproape o nebunie programatică, un fel de
sonoritate verbală care răsună în gol cu tendinţa marcată de-a gâtui orice
înţeles. Planează împrejur un obscurantism voit, un fel de nevroză obsedantă,
un scrupul constant de-a împinge subiectul dincolo de raza comprehensiunii, o
specială perversiune a adjectivului şi o neonestitate de atelier pe care o
impun ca pe un ritual
prerogativele școalei. În toate genurile ies la iveală aceste impulsuri cum am
zice reformatoare, până şi în romanul care se multiplică înspăimântător în
timpul din urmă, un fel de maculatură devenită cronică şi antipatică. Acest gen
fără rădăcini la noi a ajuns o manieră literară care se vede a fi acaparat şi
publicul cititor, de vreme ce apar oameni bătrâni lipsiţi de talent şi curbaţi
de reumatisme, biete epave hodorogite, care după o viaţă îndelungă stropşită
de-o gângavă banalitate pun astăzi în circulaţie cărţi stropite cu otravă.
Adevărul e ca un spirit nou s'a cuibărit aici, un exotism improvizat, o instrumentare
cerebrală, nu numai în afară de posibilităţile noastre de apreciere, ci cu
stigmatele strigătoare ale unei conformaţii spirituale care nu ne aparţine. În
definitiv ce înseamnă această mascaradă frivolă, acest aspect de carnaval al
literaturii româneşti actuale? Ce fir s'a rupt aici şi cine a îndeplinit
monstruoasa operaţie de-a ne
scoate pământul de sub picioare şi de-a ne pomeni bălăbănindu-ne în gol ? Unde
e câmpul nostru şi natura în care trăieşte de veci seminţia aceasta de
agricultori ? Cine a izgonit principiul sănătăţii, ca să ne inunde cu strofe
leşinate după clişeul ofticosului Klabund ? Cine a tăiat pădurile de brazi din
literatura noastră, cine a suprimat ţăranii cu fresca lor de linii mari şi
ample, cine a ucis bunul simţ din bătrâni, ca să ne alegem cu o stridentă behăitură lubrică şi cu
pagini de pornografie desminţite de tradiţionala noastră decenţă ? Iată puncte
de întrebare care ca săgeţile otrăvite se înfig în conştiinţa noastră şi cer un
răspuns.
Primele lămuriri de circumstanţă
articulate în materie nu dezleagă problema. Unii vorbesc de ipersensibilitatea
generaţiei noi, care a copilărit sau s'a născut pe vremea groaznicei încleştări
de oţel şi-a adus cu sine în subconştientul şi nevoile ei această lipsă de
busolă, un fel de cutremur maladiv, ecou întârziat al câmpului de bătaie.
De-aci, zic ei, lipsa de orizont şi orientare, dispoziţia de recepţionare a
formulelor străine. Fals, răspundem noi ; sau fals inconştient sau
minciună interesată. Mai întâi douăzeci de ani sunt prea puţin ca gândirea unui popor să devieze de la
făgaşul ei istoric şi-al doilea, ceea ce e şi mai convingător, tineretul de
după război a apucat un drum diametral opus clişeelor internaţionaliste. Aceşti
copii ai furtunii, crescuţi sub pedagogia tunului, s'au ancorat de un crez care
desminte vijelios etica şi estetica pomenitei literaturi de recentă dată. În sufletul lor călit de
primejdii şi înfrigurat de viziunea măririlor viitoare, chemările autohtone
sunt mai puternice ca oricând.
Două clipe dacă privim în faţă
chestiunea, ipoteza se înlătură de la sine, cu obiecţiunea că nu le-am
recomanda acestor literatori iconoclaşti o întâlnire directă cu reprezentanţii
generaţiei tinere. Dorim a-i cruţa de povara argumentelor care deocamdată nu
sunt absolut necesare pentru a limpezi controversa noastră literară. Alţii
atribuie fenomenul internaţionalizării de gândire la noi, pretinsului contact
cu culturile minoritare care şi-ar fi infiltrat virusul lor destructiv, ca să
torpileze o unitate de stat. Nimic mai greşit decât această presupunere, nu
fiindcă străinii ne-ar urmări cu o frăţească bunăvoinţă, ci fiindcă literele
lor sunt astăzi povăţuite de un naţionalism activ îngrădit în idei şoviniste şi
precepte de rasă.
E timpul, deci, căzând toate aceste
presupuneri, să dăm răspunsul categoric şi franc la întrebarea cine-a
internaţionalizat literatura noastră actuală ? Iată-l: Nu noua generaţie crescută din sângele nostru,
ci o nouă naţie cu care ne-a pedepsit capriciile destinului. Ca adevărul să iasă la iveală cu mai multă
tărie fie-mi îngăduit să evoc procesul de denaturare literară mult mai grav şi
mai avansat petrecut la vecinii noştri unguri, proces pe care-l cunosc şi de
care m'am apropiat odinioară într'un examen amănunţit, făcând constatări care
încep să se asemene primejdios cu stările actuale de la noi.
E cam mult de atunci, aproape douăzeci şi
cinci de ani. Românii din Ardeal, o duceau greu sub apăsarea de la Budapesta,
dar pe cât de nesăbuite erau loviturile ce primeam, pe atât de dârză se
accentua rezistenţa unora dintre noi. În mijlocul acestei frământări, mi-aduc
aminte, Contele Ioan Zichy ministrul de instrucţie în guvernul răposatului
Tisza, într-un discurs plin de violenţe la adresa neamurilor nemaghiare de sub
coroana Sfântului Ştefan, susţinea cu multă mândrie teza că acestea vor fi
desnaţionalizate de superioritatea culturii ungureşti, care e nemuritoare şi
eternă - se rostea grandilocvent nobilul conte - şi-ale cărei drumuri sunt pe
deplin statornicite ca strălucirea
stelelor pe cer. La această diatribă m'am crezut dator să răspund în două lungi
articole, unul publicat în ziarul "Românul" din Arad, altul în revista "Luceafărul" de la Sibiu.
Ideea de care mă călăuzeam în replica mea era cercetarea literaturii ungureşti de atunci, pentru a dovedi
dacă poate fi vorba de o superioritate culturală maghiară, care să ne
desfiinţeze. Am făcut deci o temeinică analiză a producţiei literare
contemporane din capitala de pe malul
Dunării, fixând spiritul de care era îmbibată şi descifrând caracterul de rasă
al operelor de artă.
Să-mi fie permis a reproduce câteva
fragmente lămuritoare. Încep cu constatările din articolul "Un anacronism
: literatura naţională maghiară". Iată ce spuneam între altele: Pentru un
cititor străin, care cunoaşte poporul unguresc şi cunoaşte operele literare în
care au fost prinse notele lui caracteristice, literatura actuală curentă
prezintă un aspect cu totul străin. Din toată producţia timpului din urmă nici
un gen literar nu mai este expresia gândirii specific ungureşti. Din tot ce se
tipăreşte, şi comerţul lor de cărţi e exorbitant, nu se desface impulsul
organic al unei literaturi naţionale. În zadar vei căuta oglinda notelor
istorice ale psihologiei ungureşti: în aşa zisa literatură maghiară ungurii se
întâlnesc tot mai rar. S'au pierdut tipurile romantice ale lui Jokai, nemeşii
greoi şi îndărătnici ai bravului Kemeny, s'a dus Mikszath cu simpaticii ţărani
vioi din Ţara Slovacilor. S'a curmat tradiţia de avânt, nota de nobleţe, sincera simpatie de subiect a scriitorului, nu
mai întâlneşti în piesele lor pe săteanul gălăgios şi violent, nici în poezia
lirică suflul de sănătate rustică, dragostea de natură. Nu mai e nici pusta
ungurească în cântece, nici chiot de ciardă, nici vitejia romantică a
haiducilor din Bakony. Toate notele particulare au fost sacrificate, literatura lor nu mai e o literatură naţională.
Valorile estetice au fost modificate,
credinţele literare s'au schimbat, eroii s'au înlocuit. Nu mai e o literatură
militantă, nici luptători, nici triburi ale revendicărilor naţionale. Nu te mai
opresc accentele turanice, în faţa ta se desenează icoane triste, întunecate,
clişee uzate de artă internaţională. Un suflet chinuit, svârcolirile unui
individualism exagerat, un cinism brutal şi o frivolitate necunoscută cer
cuvânt în producţia lor actuală. Ţăranul a încetat a mai fi subiect literar,
nemeşul se mai iveşte în câte o piesă de teatru, ca să facă deliciile
spectatorilor cu poza lui ridicolă. Puntea care ar lega pe cei de azi cu
trecutul unguresc s'a frânt, reflexele elementelor sociale care au făcut
istoria acestui popor, nu mai au cuvânt în literatură. Vei întâlni în schimb la
teatru pe avocatul din foburgurile Pestei, pe burghezul utilitarist, pe orașanul
mut pentru frumuseţile naturii. Poetul are să-ţi prindă în rime frigurile
sufletului sbuciumat de mizeriile asfaltului, din strofele lui vei alege
spleenul sau amărăciunea păgânului modern lipsit de orice credinţă. În locul
imaginilor colorate ale panteismului de odinioară vei găsi întuneric posomorât.
Reconstruind pe urma unei cărţi personalitatea autorului, rămâi penibil atins
de această cunoştinţă nouă. Recules ai să-ţi mărturiseşti în pripă: Domnul
acesta n'are nimic a face cu toată frământarea istorică a maghiarismului milenar,
de la Arpad pand la Arany Ianoş. Domnul acesta e tipul curent al Ahasverului
modern pe care l-am întâlnit şi la
Ostanda şi pe Riviera şi pe bordul vaporului în drum spre Singapore, îl chema
Mayer, Durand sau Löwy şi era
totdeauna la fel. Domnul acesta poate să fie astăzi, întâmplător, la "Pesti Hirlap" să scrie piese pentru
"Kiraly Szinhaz", dar aşa cum îl văd eu, mizantrop, fricos, plin de
probleme şi de gută, ar fi cea mai inoportună apariţie între cetăţenii de la
Salonta-Mare, care i-ar fi deopotrivă de străin sufleteşte ca fermierii din Scoţia. Izolat de toate
tradiţiile moştenirii, el nu înţelege
tainele acestui pământ, nici aer, nici lumini, nici umbre, nici culoare când
călătoreşte în vagonul restaurant de-a-lungul pustei ungureşti, privirea lui e
mai plictisită decât a mea. În mine cel puţin este interesul palpitant al
vecinului intrigat de-o duşmănie istorică, pe când din ochii lui priveşte sila
Weltburgerului lipsit de orice preocupări de ordin naţional.
De unde acest aspect straniu al literaturii
ungureşti de astăzi ? Răspunsul e deopotrivă de laconic şi de lămuritor:
Budapesta. Sunt ravagiile Budapestei în aceste pagini străine. Acest oraş
pripit al americanismului, cu cabareturile lui, cu jidanii lui, cu jargonul lui
Dohanyutza, cu obscenităţile nocturne, acest furnicar improvizat şi-a impregnat
pecetea în literele ungureşti. Amalgamul lui etnic e determinat de notele de
rasă ale elementului semit. Prin acordarea de libertăţi politice că nicăiri
altundeva, prin vecinătatea apropiată a Galiţiei, potopul de ovrei a crescut an
cu an, a găsit tot mai puţine obstacole în lupta cu autohtonii inferiori, şi-a
croit un culcuş aici pe malul Dunării, unde a acaparat industrie, comerţ,
literatură. Toate ramurile de manifestare ale vieţii publice au fost pe rând
cucerite de acest popor neastâmpărat. O jumătate de veac de activitate
conştientă a fost deajuns ca imigraţii să
desfiinţeze caracterul unui trecut şi acceptând din toate atribuţiile celor
învinşi numai limba ungurească, modificată după urechea lor, au isbutit să
creeze din Budapesta cel mai puternic emporiu de cultură naţională semită.
Fireşte că gimnastica intelectuală a Budapestei nu are, nici
în clin nici în mânecă cu aluatul istoric al neamului unguresc, fireşte că din
zidurile mucegăite ale ghettoului din Kiraly-utza nu pot răsuna cântecele
sălbătăciei romantice a betyarilor ungureşti. E explicabil că teatrul popular
(Nepszinhaz) în care cereau cuvânt ciobani de pe pustă, hoţi de cai de la Kecskemet cu inima în dinţi şi cu
izmenele în vânt, a trebuit să dea faliment ca să facă loc operetei
cosmopolite, ori comediilor lui Molnar, din care distingi umorul rece, cinsimul
turburător şi artificiile spiritului semit. Desigur că simpaticele tipuri
primitive din piesele lor populare deveniseră un anacronism şi un prilej de
plictiseală îngrozitoare pentru spectatorii, de felul lor, din suburbiile
Varşoviei. Prin această infuziune străină s'a curmat deci firul de continuitate
istorică a sufletului unguresc în literatura maghiară şi s'a dat naştere unei
producţii improprii, îndrumată de precepte internaţionale, în care dacă există
o notă specific naţională, aceasta e semită.
Articolul ducea mai departe firul unui
paralelism între cele două suflete care se exprimau în literatură. Vorbind
despre un talentat poet evreu, Kiss Jozsef, spuneam : "Scrisul lui face
parte din patrimoniul sufletesc al culturii naţionale evreieşti, ca şi poeziile
lui Maurice Rosenfeld, ca şi Manasse al lui Ronetti-Roman". Dupe ce
caracterizam poezia lui Petöfi şi analizam o romanţă încadrată în peisagiul de
pe pustă, tipic ungurească, continuam astfel : "Cat de departe cad de aceste imagini de la ţară
creaţiunile lor de astăzi şi toată literatura de la Budapesta. Mi-a rămas în minte o pagină extrem de
caracteristică a unui scriitor de-al lor care iscăleşte Ignotus, îl cheamă
Veigelsberg, e şef de şcoală, directorul celei mai apreciate reviste: Nyugat
(Occidentul). Scrie undeva despre influenţa naturii asupra omului modern îi
accentuează cu multă tărie cât de singur se simte el într'o pădure. O
solitudine penibilă îl apasă în mijlocul unui codru de brazi. Natura sălbatică îl enervează, freamătul
copacilor îi dă fiori. "Îmi plac parcurile franţuzeşti, tunse şi
îngrijite. Iubesc natura, cam aşa încheie
Ignotus, dar numai până unde pot simţi cu ea urmele omului".
Vreţi o înfăţişare mai caracteristică în
care să fie zugrăvit sentimentul orășanului deslegat de toate intimităţile
naturii ? Cum să nu fie penibil impresionat de tăcerea unui codru de brad acest
creier zămislit în umbra zidurilor, domnul Veigelsberg, care de zeci de
generaţii şi-a întrerupt contactul cu pământul. Plămânii lui obosiţi de
ghettoul atâtor incarnaţiuni anterioare nu suportă ozonul şi frica tradiţională a semitului îl face să
tresară la fiecare foşnet. Da, e o pagină tipic ovreiască proza aceasta a
domnului Veigelsberg, care în aforismele lui destul de spirituale exclamă
undeva: "În faţa trecutului avem o singură datorie: să-l uităm !"
Recunosc domnule Ignotus, aveţi toate motivele.
Concluzia pe care o trăgeam era
următoarea: "Literatura naţională ungurească a încetat în poezie cu Petöfi
şi Arany, iar în proza cu Mikszath, făcând loc literaturii naţionale ovreieşti
budapestane, deci o astfel de cultură improprie şi fără rădăcini de care cânta
ditirambi ministrul Zichy nu poate constitui o primejdie pentru noi, tocmai
astăzi când literatura românească e îndrumată în spirit naţional de o mulţime
de talente superioare. Nu ne poate maghiariza literatura ungurească prin
producţia ei actuală, cel mult semitiza ne-ar putea, dar pentru asta suntem
prea împrieteniţi cu codrii verzi de brad, în care se simte atât de rău d. Leon
Veigelsberg.
Am reprodus o bună parte din acest
articol, rămas uitat şi necunoscut ca atâtea altele, fiindcă m'a uimit procedeul similar care începe să fie
pus în valoare la noi. Articolul a stârnit atunci o vâltoare neobişnuită în
presa ungurească, unde a
fost tradus şi viu comentat. S'a deslănţuit o luptă pasionată pentru şi contra.
Buba pe care pusesem eu degetul durea prea tare, ca să nu fie luată în seamă.
Ar fi o carte voluminoasă dacă s'ar strânge laolaltă studiile şi polemicile
brodate pe acest subiect. Ungurii de pur sânge mi-au dat dreptate când
tânguindu-se, când blestemând, mai ales prin revistele din provincie, fiindcă
presa budapestană era cu totul jidovită. Scriitorii ovrei, pozând în oameni
civilizaţi, critici literari şi sociologi, m'au combătut cu mare lux de
argumente. M'au învinuit de un conservatism reacţionar, mi-au pus în faţă
ovreimea de la Iaşi, mi-au atribuit o ură împotriva oraşelor, au insinuat că
prezint semne de detractor al civilizaţiei şi s'au străduit să mă convingă că
structura socială a ungurilor evoluând, a depăşit cadrul vremii lui Mikszath,
că o literatură citadină e deci cu totul justificată". Natural că am
reluat subiectul şi l-am desvoltat cu mai multă amploare în articolul apărut în
revista
"Luceafărul" sub titlul : "Două suflete, două literaturi".
Dezvoltând teza iniţială am fixat pe larg dualitatea evreo-maghiară de la
Budapesta. Smulg la întâmplare câteva fragmente nu atât pentru a proba
justificarea mea, cât pentru a prilejui să vedem reversul medaliei : potriveala
ofensatoare cu situaţia noastră actuală.
Iată ce ziceam între altele: "Ce s'a
petrecut în sânul neamului unguresc e un lucru lămurit şi se poate judeca
limpede. Până acum câteva decenii, acest popor, care forma un bloc etnic
deosebit, o insulă exotică cu flora ei particulară şi-a păstrat intact
caracterul de rasă. Strecurându-se printre veacuri, neam de ţărani agricultori
şi nobili cu însuşiri războinice, ungurii şi-au fixat sufletul lor aparte, care
era rezultanta descendenţei şi condiţiilor lor specifice de viaţă istorică.
Acest suflet tipic maghiar a cerut cuvânt şi în creaţiunile literare, găsind
întrupare în anumite opere, care sunt monumente de artă naţională. Aşa s'au
păstrat ei şi se plimbă astăzi sub ochii noştri… Pot să-ţi trezească simpatie
sau zâmbete de compătimire, pot să-ţi pară mai potriviţi în stepele Lebediei,
decât în mijlocul unor curente de civilizaţie neînrudită cu dânşii, dar ei sunt
ungurii, aşa cum se desfac din viaţa lor de-o mie de ani. Structura intimă a
sufletului unguresc, e zestrea fatală a sângelui. Sufletul doar e o urnă în
care generaţii de strămoşi şi-au aşezat moaştele, în noi tresar îndemnuri
nedesluşite, care vin de departe, de dincolo de conştiinţa realităţii. Simţim
la tot pasul reţeaua misterioasă a celor care s'au dus şi, vorba filosofului
francez, ne cârmuiesc mai mult morţii decât viii. De aceea, oricât de adaptate
formelor străine, aceste manifestări organice ale psihologiei ungureşti se
disting şi nu se pot ascunde de privirea pătrunzătoare a unei minţi obiective,
cu deosebire nu se pot ascunde în literatură, în acest domeniu implacabil al
sincerităţii. Iată de ce în poezia de astăzi a lui Andrei Ady cu toată
influenţa formelor de lirică modernă franceză, se iveşte la toată strofa
factura particulară a creierului turanic. Moştenirea sufletească a originei nu
se poate înlătura, ea ne urmăreşte, ca un blestem ori ca o binecuvântare, ne urmăreşte la tot
pasul".
Să lămurim însă mai departe ce s'a
petrecut... La începutul erei constituţionale în Ungaria prin acordarea de
libertăţi s'au deschis porţile largi elementului ovreiesc, care a început să se
reverse asupra ţării. Această revărsare a dat naştere unui fenomen cu totul
particular de încrucişare a doua popoare, unic în felul său. Anume ovreii s'au
aşezat în oraşe, unde cu însuşirile lor, cu inteligenţa sprintenă inerentă
rasei, au acaparat viaţa comercială şi industrială, au introdus formele de aşa
zisă civilizaţie occidentală pe pământul care păstra neatinse toate notele unor
rosturi patriarhale. Ei au pus stăpânire definitivă, ei au înfiinţat, se poate
spune, capitala ţării, căreia i-au împrumutat caracterul lor de rasă, în vreme
ce descendenţii maghiarismului istoric şi-au continuat viaţa lor cu tipare
tradiţionale: au ţinut cuvântări, au semănat grâu, au împrumutat bani pe camăta
grea, şi-au neglijat ţărănimea şi ne-au pus nouă genunchiul în piept. Astfel
împrejurările ne-au dat un popor care în sânul lui a fost necesitat să
primească la el acasă alcătuirile vieţii moderne prin intermedierea unui alt
popor, cu alt caracter de rasă. Avem deci manifestarea paralelă a doua neamuri
şi pe terenul literelor... S'a croit deci o literatură nouă la unguri, care nu
are nimic a face cu sufletul maghiar. Alte patimi, alte culori, note proaspete,
frământări necunoscute. Într-o limbă nouă vorbeşte glasul lui Iehova".
Închid aici paranteza cu procesul de la
Budapesta, fără să mai stărui asupra adevărului care se desprinde din ea pentru
unguri. Realitatea este că am văzut bine în adâncime la vecinii noştri;
evenimentele de mai târziu au confirmat pe de-a'ntregul diagnosticările mele.
Decompoziţia şi putrefacţia la ei a mers înainte, ca încoronarea tragică Israel s'o
îndeplinească prin trimisul său Bela Kun care a înfipt steagul roşu pe camera
magnaţilor de pe malul Dunării. De ce-am reînviat acest depărtat examen al unor
stări din altă parte, de ce-am desgropat foile îngălbenite în care judecăm
penetraţiunea semită la unguri? Răspunsul e simplu şi logic : Fiindcă şi la noi
a început să se întrevadă un fenomen similar, aceleaşi cauze producând aceleaşi
efecte. Adeseori recitind scrisul de-acum un sfert de veac, am senzaţia stranie
că se zugrăvesc nenorocirile noastre, că numai numele proprii sunt schimbate şi
că o brutală ironie a sorţii ne-a împărtăşit cu o dureroasă intervertire de
roluri.
Da, domnilor colegi, Israel e călător.
Israel nu se fixează, Israel a venit şi la noi. Cum, când şi în ce număr, nu e
acum momentul să lămurim chestiunea. Veneratul nostru coleg, tânărul octogenar
A. C. Cuza, s'ar părea că a atins-o în treacăt în cercetările lui. Adevărul e
că infiltraţia ca şi consecinţele copiază aproape pas cu pas fazele procesului
unguresc. Cronologia doar e într'o întârziere de vreo două decenii, dar e
acelaşi plan strategic cunoscut : mişcarea de învăluire de la periferii spre
centru. Etapele se escaladează metodic : comerţ, industrie, bănci, moşii,
blokhausuri la oraşe, gazete... Scara a fost urcată cu plan şi cu socoteală. Ei bine, acum Israel s'a
hotărât să facă şi literatură românească. A atins cel din urmă popas, a intrat
şi în templu. Până acum vreo douăzeci de ani intenţia nu putea fi bănuită. Abia
în gazetărie dacă se încerca timid o strecurare anonimă, urmărind mai mult
beneficiul arginţilor decât patima călimării. Erau aşa de departe de cugetul şi
de sintaxa noastră, încât nimeni nu-şi închipuia că merită să fie luaţi în
seamă. În scurt timp însă au devenit redutabili aceşti potentaţi de cerneală cu
rotativele lor. Negustori de opinie publică, şi-au desfăcut marfa pretutindeni cu o neobosită clamoare. Au
acaparat editurile apoi şi presa lor a industrializat scrisul nostru. Trecerea
de la gazetă la literatură au făcut-o pe nesimţite, schiţând aproape un gest de
sfială, ca în faţa unui
sacrilegiu.
Cine ar fi bănuit în pragul războiului
bunăoară, că din primele zile ale României Mari va începe la Bucureşti o
ofensivă literară semită ? Ţin minte, făcând comparaţie cu ce era la unguri,
tocmai pe acest exclusivism literar românesc clădeam cu superioritatea noastră.
Îmi ziceam : Ovreii aici cumpără, desfac cherestea şi storc pământul. E incontestabil o nenorocire
aceasta exploatare materială... Dar lumea abstracţiunii noastre se păstrează
nepătată... Acolo nu intră, mă mângâiam eu. La astfel de înălţimi li se tăie
respiraţia... Gândul românesc rămâne al nostru şi-l stăpânim noi... Această
credinţă mi se părea atunci o axiomă care îmi estompa protestarea şi-mi da oarecari impulsuri de toleranţă nedesluşită... Într-o linie de dispreţ şi un
sentiment de compătimire se alternau stările mele sufleteşti...
Totuşi minunea s'a întâmplat, corcimea
s'a instalat în literatura noastră. Aceasta e o constatare de fapt riguros
exact care trebuie stabilit aici cu toată obiectivitatea cupolei Academiei Române
de sub care se desprind astăzi comentariile noastre. Când s'au aşezat noii
oaspeţi, şi-au adus desigur
cu ei tot bagajul sufletesc. Nimeni nu va trage la îndoială că există o
fundamentală diferenţiere de psihologie între ei şi noi. Deci nimeni nu va
contesta că odată cu această incursiune, literatura românească se resimte de manifestarea unui nou climat de
gândire. Problema e astfel cât se poate de limpede: schimbarea la faţă a
literelor noastre nu trebuie căutată într'o pretinsă rectificare bruscă a
structurii cerebrale la noi, ci în exteriorizarea acestui element recent de-o
strigătoare diferenţiere etnică. Sunt aşa de esenţiale şi de categorice
deosebirile sufleteşti între cele două neamuri, încât zestrea proaspăt
sosiţilor se distinge fără nici o trudă. De-aceea coardele pe care se cântă
astăzi nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin. Sunt instrumente noi care s'au
introdus în orchestră. Sunetul lor e strident şi urechea noastră îl refuză, el însă
are aceeaşi tonalitate de la plângerile lângă râul Vavilonului până la paginile
actuale ale lui Salom Asch pe malurile Volgei. Că e o altă scară de simţire, o
altă tablă a valorilor, un alt temperament şi o altă retină, lucrul e de la sine înţeles. În
acest chip se explică denaturarea noastră literară, după exemplul Budapestei de
care vorbeam. Astfel avem în cărţile apărute la Bucureşti criticismul de azi,
tendinţa caricaturală, rânjetul sarcastic, fuga de natură, citadinismul, histeria erotică, accentele libidinoase şi
accesele de pornografie. Cu felul lor de-a vedea, cu aparatul lor de
înregistrare, orice subiect cât de local primeşte un nou botez intelectual,
care nu e al nostru. Dau un exemplu : Am răsfoit zilele acestea două volume
dintr'o antologie care conţine bucăţi din 6o de scriitori români de origine
evreiască, cum scrie pe copertă. Managerul lor, un domn care-şi zicea S.
Podoleanu, vedeţi de unde vine ! cu-o specială retorică de tarabă ni-i prezintă
astfel: "Ei au adus o remarcabilă contribuţie literaturii autohtone. Fie
că au făurit o pagină de proză, sau cizelat un vers, au spart uneori vechile
tipare ale limbii literare româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de
azi". Aţi înţeles, domnilor colegi şi voi bătrâne portrete de pe pereţi,
cu câtă cuviinţă de oaspete se rosteşte omul din Podolia : Au spart vechile
tipare ale limbii româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi"...
Săraca "limbă veche şi înţeleaptă" a lui Eminescu, adevărat : i-au
spart tiparele... Nu vă voi obosi cu multe citaţii din antologia pe care o
recomand atenţiei acelora care vor să desprindă şi să puie la cântar o
manifestare psihică departe de noi, ca Araratul de Bucegi. E o aşa zisă poezie în care o imaginaţie deslănţuită
şi ultracolorată asvârle viziuni chinuite fără şir :
"Trece fantoma principesei
otrăvite cu oleandru,
Principesa a murit de parfum..."
Toate la fel, vagi şi veştede, înmugurite
întârziate din psalmii lui David... Aceste sunt lectura suportabilă... Mi-e
peste putinţă însă să smulg din cheunăturile sentimentale... "Strigări
trupeşti lângă glezne", poftim titlu de carte a unui domn care-şi zice Camil Baltazar... Vine cu ruşine, domnilor
colegi... Spuneam însă că orice subiect local pe care pun mâna îl deformează şi
apare strâmb... Iată războiul nostru, bunăoară. Un scriitor român poate să-l
trateze cu mai mult sau mai puţin talent, subiectul în sine însă e sacru,
comportă oarecare decenţă, nu se scuipă pe el... Ei bine, iată ce scrie un ins
care iscăleşte H. Bonciu, în antologie ni se prezintă "poet-prozator"
şi ca detaliu biografic
: a colaborat la ziarul Viitorul, la rubrica "Mişcarea artistică la noi şi
în străinătate", iată ce scrie: "Am făcut războiul aşa cum August
Prostul ajuta la strânsul covorului din manej"... Băgaţi de seamă evlavia...
Şi mai departe... "gloanţe n'am trimis nici unul, căci n'am ucis pe
nimeni, însușindu-mi astfel pe nedrept hrana şi solda pe care statul mi le servise"... Vedeţi omul o spune
de-a-dreptul... Unde însă raportul sufletesc cu ideea patriei în sine apare
oarecum programatic e în poezia d-lui Sergiu Dan care isprăveşte astfel :
Suferinţa, lichid amar
mai rar
mai rar
obosit
amuţit,
mai plăcut : moartea pentru rochie
decât pentru steag.
Onorat auditoriu, am pus punct. Concluzii
nu mai sunt de tras, decât doar constatarea sumară: Aceasta nu e literatură
românească.
Ca să se vadă că nu reprezint numai un
punct de vedere personal când îngrădesc patrimoniul nostru literar în faţa
acestei invazii, să-mi fie permis
să reproduc aici câteva fragmente din scriitorul André Gide, cunoscutul om de litere francez care
numai de principii arierate nu poate fi învinuit: "Trebuie să recunoaştem
că există în zilele noastre în Franţa o literatură a evreilor care nu e
literatură franceză, care-şi are
calităţile, semnificările şi directivele ei particulare. Ce admirabilă operă ar
săvârşi şi ce serviciu ar aduce deopotrivă evreilor şi francezilor acela care
ar scrie istoria literaturii evreieşti, reunind şi amestecând istoria şi
literatura evreilor din alte părţi, fiindcă e aceeaşi". În continuare Gide spune : "Ei vorbesc mai uşor
decât noi, fiindcă au mai puţine scrupule. Ei vorbesc mai tare decât noi,
fiindcă nu au motivele pe care le-avem noi de-a vorbi cu glasul coborât, de-a
respecta anumite lucruri". Scriitorul francez termină astfel: "Eu nu
neg, desigur, marele merit al câtorva opere evreieşti, aş zice în mod
particular al pieselor lui Porto-Riche, dar cum le-aş admira cu inima mai
uşoară dacă ele ne-ar fi venit prin traducere din altă limbă. Căci, ce mă
importă dacă literatura ţării mele se
îmbogăţeşte, dacă această îmbogăţire e în paguba semnificării ei. Prefer ca în
ziua în care nu mai are forţă îndestulătoare francezul mai bucuros să dispară,
decât să dea dreptul altuia să-i joace rolul în locul lui şi în numele
lui". Aceste mândre cuvinte de strălucitor dispreţ intelectual le socotesc
cel mai potrivit răspuns în seama puţinilor români, care din justificări
străine de câmpul literelor, patronează pomenita marfă de import.
Închei observaţiile mele al căror cuvânt
poate să fi părut pe-alocurea prea tăios, jignitor chiar. Se poate.
Deparazitările nu se fac cu apă de trandafiri. În faţa mea pluteşte suprema
noastră ţintă : păstrarea ţării. Dumnezeu îmi vede sufletul, că mă găsesc
într-o postură de apărare şi schiţez gestul defensiv, gestul consacrat al
istoriei româneşti. Academia Româna e şi ea o tranşee de apărare naţională. De
aceea gândindu-mă la nenorocul altora şi la putinţa propriei noastre nenorociri, evocând
umbra soldatului de la Oituz şi trecând-o asupra noastră ca o lozincă de
salvare, strig de-aici să se audă departe :
Pe-aici nu se trece !
 |
| Goya - Maja desnuda |
...şi
tripticul: GRIGORESCU, ANDREESCU, LUCHIAN
Discurs rostit la Sala Dalles la 28 Mai
1932, cu ocazia inaugurării Fundaţiei Dalles
În viaţa artistică a unui popor cu toate
ramificările ei există o legătură organică, o intimă înrudire care determină
concepţia şi mijloacele de expresie în domenii diverse de gândire. În cursul
vremii energiile merg paralel şi punerea lor în valoare ţine pasul cu
descătuşarea integrală a forţelor creatoare. În perioada de eclipsă generală
toate tânjesc la fel şi în epoci de resurecţiune o izbucnire vulcanică chiamă
la viaţă întreg rezervorul de simţire. La noi veacul al nouăsprezecelea e
părintele redeşteptării naţionale.
Dupe o mocnire îndelungă a unui organism
fărâmiţat sub mai multe stăpâniri disparate şi captat de influenţe culturale
fără puncte de apropiere, renaşterea începe şi puterile acumulate se descarcă
pe toate tărâmurile cu o vijelie tumultuoasă. S'ar părea că dospite prea mult
în adâncime, nişte limbi de foc ţâşnesc deodată peste creştetele noastre,
proiectând împrejur credinţă şi lumină.
Literatura noastră, se ştie, veacuri
de-a-rândul nu s'a desfăcut din umbra creaţiunii anonime. Fie ca şi-a ocrotit înţelepciunea bătrânească
în cazanii şi sfinte pilduiri, fie că a prins vitejii străvechi în balade,
glumă şi neastâmpăr în chiuituri sau tânguire în doină, această producţie s'a
desfăşurat fără nume, fără orânduire şi fără ţintă, ca orice deslănţuire a naturii. Folclorul
cu toate varietăţile lui e marea moştenire a acestui trecut, pe deasupra căruia
s'a brodat ţesătura complexă şi migăloasa a literaturii moderne.
Pictura românească, despre care ne-am
propus să rostim în treacăt câteva cuvinte, a fost supusă aceluiaşi proces de
creştere. Sute de ani, s'a pitit la adăpostul bisericii, risipindu-se anonimă.
Icoanele sunt folclorul nostru plastic. Din Orientul ortodox, de care ne legau
firele străvechi ale ierarhiei eclesiastice, ni s'au transmis formulele artei
bizantine care s'au încetăţenit pe solul nostru. Câţi călugări greci, meşteri
zugravi nu s'au răzleţit
pe-aici după invazia turcească, aducând cu ei în arta lor preceptele clasice
ale imperiului bizantin şi transmiţându-le în frescele de pe pereţii
bisericilor noastre sau în nenumărate icoane pe care sentimentul religios al
vremii le reclama cu tărie ? Simţul
plastic al poporului nostru a fost înrâurit în mod categoric de acest stil şi
astfel sfinţii ieratici ai Bizanţului, cu nemişcarea în strălucirea lor, cu
viziunea ascetică şi cu minunata haină a culorilor de miazăzi, s'au sălăşluit
la noi găsindu-şi o patrie de adopţiune, într-o vreme când Occidentul sguduit
de fiorii Renaşterii nu i-a mai primit în cuprinsurile lui. Sub pavăza credinţii religioase, într-un mod
anacronic, neţinând seama de evoluţia picturii de pe continent, a luat naştere
postbizantinismul românesc, care, fireşte, a adăugat o notă specific locală acestor clişee de import, cărora le-a
atenuat rigiditatea de concepţie şi le-a împrumutat o gamă particulară de
colorit propriu ochiului nostru. Mănăstirile de la Voroneţ, Putna, Suceviţa,
Rădăuţi, Cozia, Horezu cu frescele lor, Biserica Domnească de la Argeş recent
descoperită, sunt tot atâtea dovezi ale unei perioade de strălucire artistică
pe care oameni ai acestui pământ au ilustrat-o cu talentul lor menit să elaboreze la el acasă lozincile
unui patrimoniu străin. Până la începutul veacului al nouăsprezecelea s'a
continuat înlănţuindu-se din generaţie în generaţie această pictură îngrădită
în severităţi rituale, cu totul potrivnică oricărei inovaţii de ordin individual.
În cursul timpului, în măsura în care
bietele noastre principate de sub apăsarea turcească, prin stăpânii lor vremelnici încercau
timid să-şi arunce privirile spre Apus, pictori străini au început să treacă
pe-aici fecundând cu activitatea lor plastică locală. Pe la curţile domneşti şi
boiereşti încep să se ivească aceşti pribegi ai penelului. Astfel întâlnim pe
Jean Liotard (1702 -1789) la Iaşi, unde lucrează la portretele lui Alex. şi
Constantin Mavrocordat, tot astfel pictorul Hector de Béarn, însoţitorul
ducelui Casimir de Montemart în misiune la Ţarul Rusiei, Léon Dupré, adăpostit
la Bucureşti de Mihai Sutzu, vestitul Raffet la 1837, Michel Bouquet la 1847,
Charles Doussault, August Lancelot la prinţul Brancoveanu şi mulţi alţii. Sub
îndrumarea contactului cu străinii, care au introdus pictura în ulei, formulele bizantine încep să
cedeze şi desrobirea Renaşterii îşi începe la noi manifestarea ei târzie. O
aureolă artistică se creează şi domnii noştri devin patronii binevoitori care într'o
formă nouă exprima impulsurile tradiţionale ale ctitorilor de biserici de
odinioară. Astfel Alexandru Moruzi, într'un hrisov de la 21 Aprilie 1800 acorda
scutire de dăjdii lui Mincu din Gărdeștii de Vâlcea, frate cu singhelul
Mitropolitului Dositei, « slujind sfintei Mitropolii şi sfintelor
Episcopii de Argeş şi Buzău cu meşteşugul zugrăvirii, foarte bună
plăcere ». Este cea dintâi încercare a unei şcoli de pictură la noi. La
1804, Const. Ipsilanti
acorda pictorului şi scriitorului de hrisoave româneşti, Calemgiu Chiriţă
diverse miluiri şi scutire. La 1844 pictorul român Negulici are nume mare şi
tablouri de-ale lui se găsesc în seraiul sultanilor la Constantinopole. La 1844
se amintesc trei pictori bursieri în străinătate : Panaiteanu-Bardasare şi
Leményi la Munchen şi Gh. Nastasian la Roma.
Stabilit odată contactul cu Apusul,
pictura românească intră în faza nouă, desfăcută
definitiv de influenţa bizantină. David şi Ingres, marii maeştri de la Paris,
stăpânii în materie ai continentului îşi întind reţeaua lor fermecată până la
noi. Rosenthal şi Levaditi, cunoscuţi pictori ai vremii, autorii multor
portrete de domni, lucrează urmând indicaţiile școalei franceze. O întreagă
pleiadă de pictori se iveşte prin anii cincizeci, paralel cu renaşterea noastră
politică şi literară. Sunt talente mai mult mediocre, dar încadrate în factura
din Occident, răspândesc bunul gust artistic şi fac educaţia societăţii. Între
aceşti artisti-pedagogi se remarcă Constantin Lecca (1810 -1887) profesor de
desen, întâi la Craiova, apoi la Bucureşti la Sf. Sava, Mihail Popp de la
Braşov, Sava Henţia profesor ataşat la Cartierul general al armatei în războiul
din 1877, un adept al școalei clasice gen Prud'hon, Tătărăscu, ca şi ardeleanul
Carol Popp de Szatmary ţin admirabil înregistrator al pitorescului nostru local
şi real interpret al aşezărilor noastre de-atunci, amestec capricios de Orient
şi Occident. În aceste timpuri, concomitent cu toate începuturile de adaptare
la instituţiile moderne se înfiinţează la 186o prima şcoală de Bele-Arte la
Iaşi, iar la 1864 cea din Bucureşti. Ca şi în celelalte domenii spirituale
influenţa Răsăritului a trecut pe planul al doilea şi privirile noastre s'au
îndreptat spre Parisul care ne-a primit în raza lui de gândire, ca să ne
modeleze după palpitările lui. Pictura în noua configuraţie intelectuală şi-a precizat aspectul ei de
dualitate : de o parte moştenirea bizantină în biserică, dusă mai departe în
tiparele din bătrâni, devenind o anexă plastică a dogmelor şi canoanelor
ortodoxe, de alta - reflexul artei din
Occident cu toate îndrumările şi capriciile ei. Figura de Ianus a intelectualităţii româneşti
în veacul din urmă o simbolizează în mod nemerit acest dublu aspect pictural,
atât de departe unul de altul. Acest nou curent de gândire, rezultantă firească
a vremilor schimbate, în mod normal pune stăpânire şi pe artele plastice.
Nicolae Grigorescu, devine marele
interpret al romantismului naţional. Fiu de ţăran, el descinde pe arenă cu acea
siguranţă şi limpezime a ochiului deprins să descifreze misterele pământului.
Începând ca zugrav de icoane, trecând oarecum prin sufletul lui toată rezonanţa picturală a veacurilor, el pleacă de la
mănăstirea Agapia, ai cărei sfinţi i-a creat într-o atmosferă senină de
optimism, spre Parisul prins atunci de frigurile unei intense mişcări
reformatoare. Între anii 1861-67 la Fontainbleau, la Barbizon, tânărul cu ochi
strălucitori a devenit ucenicul unui cenaclu care a revoluţionat pictura,
scoţând-o din penumbra de atelier şi punând-o în legătură directă cu tainele
naturii. Stând sub sugestiunile lui Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet,
Daubigny, pelerinul îndrăgostit de misiunea lui se cufundă în spovedania largă
a singurătăţii, care-l face să se coboare adânc în sine însuşi şi-i plămădeşte
puternica personalitate.
Această perioadă din viaţa laborioasă a lui Grigorescu naşte opere de artă
care-l pun alături de meşterii lui, ca şi mai târziu pânzele de la Vitré din
Bretania, poate cele mai fericite expresii ale sincerităţii lui artistice.
Grigorescu însă era prea intim legat de frământarea interioară a neamului care
pe-atunci angaja toate fibrele sensibilităţii noastre, ca să nu fi simţit
nevoia de a se reintegra în plaiurile strămoşeşti. Întors acasă, el e smuls din
liniştea lui contemplativă şi împins spre furtuna războiului, care-l sbuciumă
şi-l fecundează în gândurile lui. Sub bătaia tunului, stând în faţa cetelor de
dorobanţi porniţi spre hora morţii, el se cufundă tot mai adânc în rasă,
epopeea neatârnării îl desrădăcinează din criticismul de ieri şi-l împinge spre
apoteoză. Se naşte un pictor nou, un fanatic local, înamorat de luminile şi
umbrele din ţara lui, îndemnat la tot pasul să zugrăvească un cântec de
biruinţă. Pânzele lui devin o poveste a neamului plină de podoabe şi de farmec
rustic, o bucolică stropită cu bucurie şi raze de soare. Ca într'o minunată galerie,
menită să dea oglinda luminoasă a vieţii
patriarhale, tablourile lui Grigorescu reflectă în nenumărate forme şi variante
o senină simfonie pastorală. Pe rând se ivesc imagini candide, siluete
elegante, apariţii de un desăvârșit estetism,
purtând toate aceeaşi marcă de atelier :
viziunea fermecată a unui apologet. Iată-l pe ciobanul tolănit pe pajiştea
înflorită, rezimat pe coate în amurg, cu ochii duşi departe după tremurul unei
raze pe-o coaje de mesteacăn, cu toată clipirea ochilor, cu îndoirea leneşă a
degetelor pe fluierul care cântă... Turma de oi, cireada de vaci la fântână,
toate apar pe rând. Se văd mieii sburdând în ploaia razelor de soare, la mijloc
o fetiţă desculţă şi în capul gol ridicând braţele către cer, ori întinsă pe
perna de muşchi cu
pleoapele biruite de moleşeala dulce. Se văd boii cu căutătura lor de pace
bună, cu ochiul umed şi mare, cu grumazul întins în jug despicând brazda... Iată fata în drum spre fântână... O
floare galbenă în pletele negre, o podoabă aruncată în pripă pe umeri.
Borangicul flutură parcă şi întreg trupul cu înmlădierea mijlocului subţire
încins în cingătoare roşie se mişcă. De pe deal coboară carul cu boi încărcat
cu fân, se opintesc dobitoacele, îşi întind grumazul, încheieturile lor parcă
trosnesc. În urmă se ţine un ţăran uscăţiv, mlădios în făptura lui aţoasă,
ochii trăiesc şi te cheamă ca o comoară de
visuri. Toate înfăţişările vieţii de la ţară se oglindesc pe aceste pânze. Mâna
meşteră a încremenit liniştea calmă a poienelor, răcoarea domoală a pădurii,
prisosul de lumină a verii, jalea blândă a frunzelor desprinse din copaci...
Zeci de ani s'a multiplicat în mii de
forme aceste pasteluri ale lui Alecsandri. Cu cât trecea vremea, cu atât tonurile
se subţiau, figurile deveneau mai vaporoase, coloritul se topea într'un
roz-alb-albastrui, imagine de neant şi eternitate. Cu tot acel iluzionism din
ultima perioadă a vieţii, Grigorescu rămâne marele maestru care luminează faza
de adolescenţă a unui popor, răspândind prin opera lui lumina precursoare a
viitorului unui neam. Expoziţia actuală
de desene la douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui, pe lângă că e un
omagiu postum binemeritat, pune în valoare şi mai mult în aprecierea
posterităţii extraordinara onestitate de
atelier a maestrului.
Tot în acest an se împlineşte o jumătate
de veac de la stingerea lui Ion Andreescu, a cărui expoziţie colectivă se
înfăţişează astăzi : tânărul bucureştean, descendent dintr'o familie de
negustori, devenit profesor la Buzău unde a murit la 1882, în vârstă de 31 ani,
reprezintă un punct culminant în evoluţia picturii noastre. Şi concepţia lui
îşi găseşte înrudirea cu inspiratorii lui Grigorescu, dar sunt deosebiri bine
marcate între cei doi contemporani. Spre deosebire de seninul apologist, paleta
lui Andreescu e susţinută într'o tonalitate sobră ; un desen nervos şi o
tehnică fără emfază sunt caracteristicele acestei picturi severe. Se observă,
desigur influenţa unui Diaz sau Th. Rousseau în aceste pânze, dar câtă vigoare
şi câtă adâncime sunt în desişurile lui de fag... E un pitoresc neexagerat,
complet lipsit de convenţional, e peisajul nostru real, iar când ne dă portrete
sau nuduri, cu toată influenţa unui Manet sau Courbet, Andreescu din ale cărui
tablouri se desprind echilibrul şi măsura, calităţi de esenţă franceză, reuşeşte totdeauna să imprime o candidă
şi elocventă emotivitate.
Oricât de umbrit în vremea lui de strălucirea orbitoare a lui Grigorescu, el a
fost remarcat şi înţeles, iar dispariţia lui prea timpurie a trecut în opinia
publică a epocii ca o mare pierdere.
Delavrancea într'un articol publicat în Revistă Nouă la 1889, apreciind salonul
Ateneului îi consacra rândurile unei admiraţii fără rezerve. ,,La acest artist,
scrie autorul Sultanicăi, nu mai e vorba de desen şi culoare, de corectitudine
şi energie, de sinceritate şi adevăr, e vorba de ceva mai mare, mai adânc şi
mai excepţional : de natura în sine, de
intuiţiunea de geniu pe care numai artiştii extraordinari o pot avea. Andreescu
nu migăleşte, nici ameţeşte într'o splendoare artificială de culori şi nuanţe,
el exprimă natura în notele ei esenţiale". Vorbind de calităţile distincte
ale celor doi protagonişti, Delavrancea în
elanul lui de sinceritate care nu l-a părăsit niciodată, fixează deosebirea.
"În faţa peisajelor lui - scrie Delavrancea - vezi natura vie şi mare şi
aici e un punct care-l deosebeşte de fermecătorul nostru maestru Grigorescu.
Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric, ceea ce la Grigorescu e
splendoare, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La
Grigorescu bogăţia aparentă răpeşte fără a te convinge, la Andreescu
simplitatea aparentă te pune pe gânduri, te face să-l admiri fără regret şi
fără reticenţe, căci pledoariile lui sunt nişte rezumate limpezi ale
esenţialului din natură". Fără a duce mai departe aceste aprecieri în
reprivirea noastră fugitivă, suntem datori să reţinem ca o axiomă constatarea că acest remarcabil
talent al lui Andreescu, frânt la începutul unei activităţi, inaugurează
perioada de maturitate în pictura românească.
Ştefan Luchian, a cărui expoziţie de
desene o avem azi, e cel mai aproape de noi şi ca ordine cronologică şi poate şi ca rezonanţă sufletească. Viziunea artistică a lui Luchian e o
interpretare a realităţilor trecute printr'o specială sensibilitate proprie. E
o cercetare după adevăr în această pictură, o spontaneitate de expresie şi o
nesfârşită blândeţe muiată în melancolie. Influenţat de şcoala impresionismului francez el imprimă
totuşi în tot ce zugrăveşte un lirism particular al acelei morbideţe care, desfăcută din poezia lui Eminescu, a plutit încă atâtea decenii pe deasupra
întregii eflorescenţe literare şi artistice la noi. Luchian, fost elev al lui Grigorescu,
s'a emancipat de sub preceptele meşterului şi cu puterea lui de elaborare
interioară, cu o tendinţă de simplificare foarte pronunţată, e mai mult o
interpretare coloristică decât o reproducere plastică a subiectelor din natură.
Pe orice pune mâna, pe peisaj, fie o siluetă de ţigancă sau o vatră
călugărească, fie flori cu petale tremurate şi moi, el răspândeşte aceeaşi
delicateţe bărbătească, aceeaşi tristă simţire catifelată.
Cu acest triptic inaugurată pictura
noastră modernă - primind un caracter
autohton bine precizat - îşi deschide
evoluţia ei de azi plină de nevroză şi întrebări, turburată şi frenetică,
privind spre alţii şi căutându-se pe sine, reflectând în forme plastice
sbuciumul sufletesc al unui popor în plină desfăşurare de energie...
Conferinţă la
Teatrul Naţional din Cluj, 14 Mai 1928
Sărbătorirea amintirii lui George Coşbuc
de către tinerimea universitară din Ardeal depăşeşte în mintea mea cadrul
comemorărilor obişnuite, cu care posteritatea îşi achită recunoştinţele târzii.
La zece ani de la moartea lui, în diverse puncte ale ţării, printr'un parastas
şi câteva cuvântări pripite s'a resuscitat figura răposatului, trecută la gazetă
ca un fapt divers şi pierdut grabnic în convoiul sgomotos al actualităţii. Ca
totdeauna când s'a coborât în
adâncimile sufletului nostru, Coşbuc spunea adevărul :
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea:
Ce-i pasă astei lumi întregi
De moartea mea !
Sensaţia anticipată a uitării, pe care o
resimţea cu preciziune şi cu o resemnare stoică, nu l-a înşelat. Cei câţiva ani
au fost deajuns ca cea mai
strălucitoare viziune din câte-a ţesut vreodată închipuirea acestui popor să se
distanţeze de conştiinţă publică şi cântecul lui se ni se pară că răsună de
foarte departe. La această ingrată eclipsă de memorie aproape generală,
d-voastră tineretul nu participaţi şi cu gând generos vă întoarceţi privirile
spre trecut. Am impresia că vă înţeleg pornirea şi că pot descifra sentimentul care vă călăuzeşte în aceste clipe. Nu
l-aţi uitat pe Coşbuc, mai întâi fiindcă sunteţi tineri şi tinereţea este prin
ea însăşi un capitol de poezie. Unde-ar mai găsi un ecou strofele lui,
admirabilă împletitură de lumini şi umbre, prinse laolaltă cu o diabolică
alchimie a versului ? Unde-ar mai putea răscoli întrebări şi vâltori de
imagini, ca o otravă care face
să svâcnească sângele la tâmple ? Unde, dacă nu în creierul vostru de douăzeci
de ani, chinuit de frigurile atâtor aşteptări nedeslegate încă. Dar mâine, cred
eu, şi-o specială justificare a devotamentului cu care studenţii din Cluj, ne
chemaţi să desgropăm umbra poetului. Aici în inima Ardealului, tineretul de
azi, copiii furtunii de ieri, cu intuiţia care nu înşală la vârsta voastră, vă
daţi seama că războirea de demult nu s'a isprăvit încă, înţelegeţi că din
urmele vechilor aşezări dărâmate sunt mulţi strigoi care mai trebuie alungaţi
şi de-aceea căutaţi cuvântul magic, care să vă stea într'ajutor...
Strânşi într'un mănunchi din toată
întinderea satelor ardeleneşti ca nişte isbucniri întârziate ale unor energii dospite atâta vreme, în
vălmăşagul tulbure al zilelor noastre când totul se face şi se preface sub
ochii voştri, povaţa unui instinct de conservare vă spun, că pe deasupra
încăierării unor pasiuni trecătoare, trebuie să se rostească adevărurile
organice ale existenţii unui neam, simţiţi că vă trebuie un altar, un scut de
apărare, o lozincă de luptă, care nu s'a tocit încă...
Aveţi dreptate !Nici nu se poate închipui
un mai minunat vrăjitor, o mai elementară forţă de reintegrare în misterele
rasei, decât Coşbuc cu toate paginele lui de sbucium creator. Literatura lui,
plămădită aici în Ardeal sub tavanul de grinzi al unei case ţărăneşti, apare
din primul moment ca purtând pecetea
unităţii de suflet şi fixează tainele sângelui românesc în sentinţe definitive.
Scrisul lui Coşbuc intervine în evoluţia istoriei noastre ca o sguduitoare
spovedanie înaintea unei primejdii, ca o supremă legitimare a cataclismului de mai târziu.
S'a zis cu drept cuvânt, spuneam cândva
apropiindu-mă de versurile lui, că la începutul oricărei mişcări de libertate e
o poezie, la începutul tuturor biruinţelor mari ale revendicărilor naţionale,
un mare triumf literar. E un profund adevăr în această axiomă curentă.
Literatura a fost întotdeauna o energie precursoare; în câmpul ei s'au adunat
mai întâi şi au cerut cuvânt puterile latente ale unui popor indicând prin
proporţiile lor, raza de întindere a măririlor viitoare. În acest chip Iliada lui Homer a luminat înaintea
Atenei lui Pericle, gloria lui Dante s'a ridicat ca un stâlp de foc înaintea
strălucirii lui Lorenzo de Medicis, orizonturile nemărginite ale lui
Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Engliterei, şi astfel, urmând o
orânduială consacrată, reîntregirea solului naţional nu s'a putut îndeplini
decât după ce gândul românesc s'a sbătut în avânturi înfrigurate, după ce
poezia prin culmile ei eterne a săvârşit logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu şi din alta - paginile nepieritoare ale lui Coşbuc.
Cu cât caut să pătrund mai adânc logica
ascunsă a înlănţuirii întâmplărilor din trecut, cu atât mi se desprinde această
semnificare constructivă a literaturii în domeniul realităţilor. Aş zice că
fiecare perioadă istorică îşi are patronul ei literar şi că pentru orice mare
alcătuire de ordin politic, menită să schimbe faţa vremii, drumul îl despică un
poet.
Coşbuc, domnilor, s'a înfăţişat din primul moment în deplină armonie a rasei, un
tip rezumativ, dârz şi inadaptabil. Poezia lui închegată din cele mai depărtate
şi mai subtile nuanţe ale spiritului popular vine ca o codificare a psihologiei
unui popor cu toate ascunzişurile ei. El a zugrăvit satul românesc în lumina
eternităţii şi când a îndeplinit această operă, a dat imaginea multiplă şi
colorată a marelui tot, a dat sentinţa neamului, a cărui poveste s'a desfăşurat
veşnic în plin aer şi n'a fost sugrumată niciodată între ziduri de cetate.
Coşbuc s'a dus aşa de departe înapoi, călător în bezna vremilor, încât e singurul
scriitor căruia i-a mijit din întunerec sbuciumul povestirii noastre, singurul
care a prins cântecul de leagăn al acestei capricioase încrucişări
tracoromanice. Cine se va strădui odată să adune laolaltă eroii din basme care
dau năvală în baladele lui şi va căuta să lămurească aceste fragmente de mit
strălucitor, va reconstrui un
mare epos naţional. Din ele se reoglindește copilăria neamului ca din Aeneida
lui Virgil şi se fixează ierarhia zeilor noştri înfrânţi, ca în Teogonia
lui Hesiod, panteonul Eladei... De la nomerclatura lor sugestivă, smulsă din
producţiile folclorice sau din propria lui creaţiune, - atât de înrudite
amândouă, încât se confundă -, până la frânturile de grai de la ţară în care se
încadrează viziunea, simţi pretutindeni rezonanţa veacurilor ca o misterioasă
chemare surdă, venind de pe celălalt tărâm. .
Coşbuc e cel mai român dintre noi. El a
avut cea mai mare putere de izolare în faţa importului de spirit străin, firea
lui protestatară de ţăran a respins orice influenţă literară venită de peste
graniţele imperiului nostru sufletesc. Desfăcut de orice curent, răsărit şi
rămas încontinuu în afară de constelaţia literară a vremii lui, Coşbuc e o
apariţie singulară. Când s'a ivit acum patruzeci de ani în atmosfera
post-eminesciană, poezia lui a venit ca o grindină de vară care a desfiinţat o
vegetaţie artistică hibridă şi a purificat văzduhul. Feciorul de popă din
Hordou, uscat şi aţos, cu ochii luminoşi ca două vârfuri de suliţe, cu buzele strânse,
când îndărătnice, când cicălitoare, a fost chemat să introducă principiul
sănătăţii în literatura românească. Nunta
Zamfirei cu svonul ei de mirişti şi pădure, strofele sprintene îndrăsneţe
ca un glas de clopot într'un răsărit de soare, concepţia de optimism viguros şi
fecund, tinereţea robustă a gândului ferecat cu tot meşteşugul unei
înţelepciuni arhaice, Nunta Zamfirei
a fermecat şi a cucerit din prima zi, strivind cu chiotul ei sonor, toate
divagaţiile manierei decepţioniste. Un sfert de veac a răsunat cântecul. Îl
ştiţi cu toţii pe amândouă crestele munţilor. Ca o harfă eoliană atârnată
deasupra destinului unui popor, glasul lui a răsfrânt simţiri ascunse patimi şi
credinţe iniţiate de vânt...
Sunt suflet din sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi amarul.
Aşa scrie el undeva în pragul bătrâneţii
; cu drept cuvânt. E cea mai simplă, cea mai nouă reală definiţie a rostului oricărui scriitor şi mai ales
al lui Coşbuc, cu structura lui particulară de nervi şi de cuget, ferit de
egocentrismul maladiv al liniei moderne, s'a risipit înregistrând sensaţiile
altora, fie că smulgea taina călătoare a cerului nostru sau prindea în strofe
săltăreţe înmlădierea ritmică a trupurilor la horă, fie că scria răvaşul ranitului de pe
câmpiile bulgare sau scrâşnea
blestemul secular al clăcaşului : Noi vrem pământ ! Niciodată
n'a fost o minte mai nedeslipită de tot cutremurul intim al solului naţional, ca aceea care s'a prăbuşit în pragul
ceasului de izbândă fără să-i fie dată mângâierea de-a vedea măcar la lumina
unui fulger reînvierea patrimoniului sacru, înfricoşatul orbitorul sfârşit de
epopee : balada cea din urmă...
O ursitoare rea l-a împărtăşit de-o moarte grozavă ca în Infernul lui Dante, de-ale cărui tenebre
s'a înfiorat adeseori sufletul lui... A căzut la mijloc de dramă, cu ochii
îndreptaţi spre oastea din Moldova, urmărind în agonie crâmpeie răsleţe de-ale
gloriei noastre militare, pe care nimeni n'o căutase ca dânsul...
Soarta a fost crâncen de nedreaptă cu
Coşbuc. Îngăduiţi-mi însă, domnilor, să mă las răpit de valul sincerităţii,
care este apanajul vârstei d-voastră, şi să vă
mărturisesc gândul meu întreg... La nedreptatea sorţii s'a adăugat o ciudată
ingratitudine a posterităţii... Pentru configuraţia sufletească şi intelectuală
de astăzi, personalitatea lui Coşbuc se cufundă tot mai mult în uitare... Care
să fie pricina acestei dureroase absenţe de avânt retrospectiv ? De ce Coşbuc
apare ca foarte bătrân
pentru exigenţele curente în materie de artă şi literatură ? Se împlinesc abia
zece ani de la moartea lui. Dacă nu închidea ochii în mod prematur, azi ar fi
un sexagenar vioi, plin de neastâmpăr creator şi de probleme... Cum se explică
atunci acest început de-a doua moarte, mult mai crudă ca cea dintâi ? S'au ivit în această scurtă
perioadă culmi de gândire nouă, care să întunece pe autorul Baladelor şi
Idilelor şi să deschidă alte drumuri de orientare literară ? Nimeni n'ar
putea susţine o asemenea erezie. În vremea asta a curs sânge nu cerneală şi
d-voastră ştiţi bine, muzele fug de câmpul de bătaie. S'a schimbat aspectul
tradiţional al societăţii noastre, ne-a năvălit fumul de fabrică şi sgomotul
citadin ? Nu, domnilor, în zece ani abia dacă am avut vreme să ne întoarcem la
brazda strămoşească de unde ne alungase furtuna războiului... Suntem şi azi,
cum s'ar zice, eminamente rurali prin toate îndeletnicirile noastre prezente
sau atavice... Atunci de ce ostracizarea lui Fulger şi a lui Ştefaniţă
Voda ? De ce ? Fiindcă printr'un paradox foarte curios, deodată cu
împlinirea idealului naţional, ideologia naţională a scăzut din intensitate la
noi şi apostolii ei cad în desuetudine. Nu Coşbuc a îmbătrânit, domnilor
studenţi, a îmbătrânit spiritul public la noi şi concepţia de viaţă a
generaţiei eroice a început să cedeze în faţa micilor negustori de tot felul,
care au năpădit arena a doua zi după
ce-a amuţit tunul. Uitând că existenţa unui popor se întăreşte mai mult
printr'o continuitate în afirmarea unei credinţe, decât printr'o deslănţuire
trecătoare de energie, România nouă, din ziua când a jucat hora unirii, pare
mai puţin românească în aspiraţiile ei... De aceea, cel mai român dintre poeţi
se retrage în umbră înfăşurat în mantia mândriei lui rănite... Şi mai e încă
ceva, un adevăr ştiut mai ales de d-voastră, pe care l-am proclamat şi eu şi
trebuie să-l ating şi astăzi, fireşte cu toate riscurile... Pe trupurile desvlăguite,
se ivesc totdeauna fenomenele parazitare. Diriguirea spiritului public la noi, vă
daţi seama cu toţii, a ajuns tot mai mult pe mâini străine de laboratorul
nostru sufletesc. Presa, cu bucătura ei otrăvită de toate zilele, efemeră
producţie curentă a tiparului, lasă în urmă o pătură tot mai groasă de
indiferentism... E la mijloc, desigur, o străduinţă metodică de-a ne scoate din
tranşeele diferenţierii noastre din bătrâni, o tendinţă de-a ne nivela şi
domestici pornirile ancestrale... Dar e în joc, trebuie s'o recunoaştem,
imposibilitatea organică a nou-venitului care nu ne poate da decât din ce-a
adus în traista lui… Adică, ce-ar
putea, vorbim fără nici o răutate, ce-ar putea avea comun cu Subţirica din vecini sau cu Pepelea din
cenuşă, cutare antreprenor de opinie publică de la Bucureşti, temut
modelator de simţire românească din zilele noastre ? A fost el cândva la ţară,
a simţit el freamătul unei păduri, a stat cu braţele moi, biruit de splendoarea
peisagiului, acolo unde:
În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în vale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale...
Nu, domnilor, n'a fost. De aceea
literatura lui Coşbuc e Hecuba pentru el; mai mult : e o provocare, e o pagină
ostilă. Eu îi înţeleg bine şi îi înţelegeţi şi d-voastră, fiindcă probabil vă
gândiţi ce extraordinar de grotesc ar fi să vedeţi amestecaţi în convoiul din Nunta Zamfirei, după feţi-logofeţi,
ghinărari şi sfetnici, pe aceşti cetăţeni neofiţi veniţi să ceară şi ei loc la
ospăţ. Da, domnilor, atitudinea lor e limpede şi perfect justificată.
Ce nu e de înţeles însă, e neputinţa
noastră. De aceea, cu dragă inimă am primit invitaţia de-a împlini alături de
d-voastră în numele Academiei Romane un act de pietate, fiindcă văd şi în
comemorarea lui Coşbuc din partea tinerimii din Cluj, acelaşi îndemn generos
care distinge întreaga clocotire universitară recentă pentru reîntronarea ideii
naţionale în viaţa noastră publică, lăsând la o parte exagerările şi toate
greşelile condamnabile. Dacă îmi pot îngădui de-a vă da un sfat, aceasta ar fi
dorinţa mea, de-a vă vedea cât mai retranşaţi după tradiţiile trecutului nostru
literar a cărui povaţa e, în orice împrejurări, şi o formulă salvatoare şi un
stindard de luptă. Atunci când glasul celor vii slăbeşte sau din oboseală sau
din supra-cuminţenie interesată, e bine, domnilor studenţi, să ne căutăm
alianţa la cei de sub pământ, să ne desgropăm morţii şi să primim programul
lor.
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)