"Vechea artă plastică a poporului român" de O. Goga

Goya - Maja desnuda
 ...şi tripticul: GRIGORESCU, ANDREESCU, LUCHIAN

Discurs rostit la Sala Dalles la 28 Mai 1932, cu ocazia inaugurării Fundaţiei Dalles

 În viaţa artistică a unui popor cu toate ramificările ei există o legătură organică, o intimă înrudire care determină concepţia şi mijloacele de expresie în domenii diverse de gândire. În cursul vremii energiile merg paralel şi punerea lor în valoare ţine pasul cu descătuşarea integrală a forţelor creatoare. În perioada de eclipsă generală toate tânjesc la fel şi în epoci de resurecţiune o izbucnire vulcanică chiamă la viaţă întreg rezervorul de simţire. La noi veacul al nouăsprezecelea e părintele redeşteptării naţionale.

 Dupe o mocnire îndelungă a unui organism fărâmiţat sub mai multe stăpâniri disparate şi captat de influenţe culturale fără puncte de apropiere, renaşterea începe şi puterile acumulate se descarcă pe toate tărâmurile cu o vijelie tumultuoasă. S'ar părea că dospite prea mult în adâncime, nişte limbi de foc ţâşnesc deodată peste creştetele noastre, proiectând împrejur credinţă şi lumină.

 Literatura noastră, se ştie, veacuri de-a-rândul nu s'a desfăcut din umbra creaţiunii anonime. Fie ca şi-a ocrotit înţelepciunea bătrânească în cazanii şi sfinte pilduiri, fie că a prins vitejii străvechi în balade, glumă şi neastâmpăr în chiuituri sau tânguire în doină, această producţie s'a desfăşurat fără nume, fără orânduire şi fără ţintă, ca orice deslănţuire a naturii. Folclorul cu toate varietăţile lui e marea moştenire a acestui trecut, pe deasupra căruia s'a brodat ţesătura complexă şi migăloasa a literaturii moderne.

 Pictura românească, despre care ne-am propus să rostim în treacăt câteva cuvinte, a fost supusă aceluiaşi proces de creştere. Sute de ani, s'a pitit la adăpostul bisericii, risipindu-se anonimă. Icoanele sunt folclorul nostru plastic. Din Orientul ortodox, de care ne legau firele străvechi ale ierarhiei eclesiastice, ni s'au transmis formulele artei bizantine care s'au încetăţenit pe solul nostru. Câţi călugări greci, meşteri zugravi nu s'au răzleţit pe-aici după invazia turcească, aducând cu ei în arta lor preceptele clasice ale imperiului bizantin şi transmiţându-le în frescele de pe pereţii bisericilor noastre sau în nenumărate icoane pe care sentimentul religios al vremii le reclama cu tărie ? Simţul plastic al poporului nostru a fost înrâurit în mod categoric de acest stil şi astfel sfinţii ieratici ai Bizanţului, cu nemişcarea în strălucirea lor, cu viziunea ascetică şi cu minunata haină a culorilor de miazăzi, s'au sălăşluit la noi găsindu-şi o patrie de adopţiune, într-o vreme când Occidentul sguduit de fiorii Renaşterii nu i-a mai primit în cuprinsurile lui. Sub pavăza credinţii religioase, într-un mod anacronic, neţinând seama de evoluţia picturii de pe continent, a luat naştere postbizantinismul românesc, care, fireşte, a adăugat o notă specific locală acestor clişee de import, cărora le-a atenuat rigiditatea de concepţie şi le-a împrumutat o gamă particulară de colorit propriu ochiului nostru. Mănăstirile de la Voroneţ, Putna, Suceviţa, Rădăuţi, Cozia, Horezu cu frescele lor, Biserica Domnească de la Argeş recent descoperită, sunt tot atâtea dovezi ale unei perioade de strălucire artistică pe care oameni ai acestui pământ au ilustrat-o cu talentul lor menit să elaboreze la el acasă lozincile unui patrimoniu străin. Până la începutul veacului al nouăsprezecelea s'a continuat înlănţuindu-se din generaţie în generaţie această pictură îngrădită în severităţi rituale, cu totul potrivnică oricărei inovaţii de ordin individual.

 În cursul timpului, în măsura în care bietele noastre principate de sub apăsarea turcească, prin stăpânii lor vremelnici încercau timid să-şi arunce privirile spre Apus, pictori străini au început să treacă pe-aici fecundând cu activitatea lor plastică locală. Pe la curţile domneşti şi boiereşti încep să se ivească aceşti pribegi ai penelului. Astfel întâlnim pe Jean Liotard (1702 -1789) la Iaşi, unde lucrează la portretele lui Alex. şi Constantin Mavrocordat, tot astfel pictorul Hector de Béarn, însoţitorul ducelui Casimir de Montemart în misiune la Ţarul Rusiei, Léon Dupré, adăpostit la Bucureşti de Mihai Sutzu, vestitul Raffet la 1837, Michel Bouquet la 1847, Charles Doussault, August Lancelot la prinţul Brancoveanu şi mulţi alţii. Sub îndrumarea contactului cu străinii, care au introdus pictura în ulei, formulele bizantine încep să cedeze şi desrobirea Renaşterii îşi începe la noi manifestarea ei târzie. O aureolă artistică se creează şi domnii noştri devin patronii binevoitori care într'o formă nouă exprima impulsurile tradiţionale ale ctitorilor de biserici de odinioară. Astfel Alexandru Moruzi, într'un hrisov de la 21 Aprilie 1800 acorda scutire de dăjdii lui Mincu din Gărdeștii de Vâlcea, frate cu singhelul Mitropolitului Dositei, « slujind sfintei Mitropolii şi sfintelor Episcopii de Argeş şi Buzău cu meşteşugul zugrăvirii, foarte bună plăcere ». Este cea dintâi încercare a unei şcoli de pictură la noi. La 1804, Const. Ipsilanti acorda pictorului şi scriitorului de hrisoave româneşti, Calemgiu Chiriţă diverse miluiri şi scutire. La 1844 pictorul român Negulici are nume mare şi tablouri de-ale lui se găsesc în seraiul sultanilor la Constantinopole. La 1844 se amintesc trei pictori bursieri în străinătate : Panaiteanu-Bardasare şi Leményi la Munchen şi Gh. Nastasian la Roma.

 Stabilit odată contactul cu Apusul, pictura românească intră în faza nouă, desfăcută definitiv de influenţa bizantină. David şi Ingres, marii maeştri de la Paris, stăpânii în materie ai continentului îşi întind reţeaua lor fermecată până la noi. Rosenthal şi Levaditi, cunoscuţi pictori ai vremii, autorii multor portrete de domni, lucrează urmând indicaţiile școalei franceze. O întreagă pleiadă de pictori se iveşte prin anii cincizeci, paralel cu renaşterea noastră politică şi literară. Sunt talente mai mult mediocre, dar încadrate în factura din Occident, răspândesc bunul gust artistic şi fac educaţia societăţii. Între aceşti artisti-pedagogi se remarcă Constantin Lecca (1810 -1887) profesor de desen, întâi la Craiova, apoi la Bucureşti la Sf. Sava, Mihail Popp de la Braşov, Sava Henţia profesor ataşat la Cartierul general al armatei în războiul din 1877, un adept al școalei clasice gen Prud'hon, Tătărăscu, ca şi ardeleanul Carol Popp de Szatmary ţin admirabil înregistrator al pitorescului nostru local şi real interpret al aşezărilor noastre de-atunci, amestec capricios de Orient şi Occident. În aceste timpuri, concomitent cu toate începuturile de adaptare la instituţiile moderne se înfiinţează la 186o prima şcoală de Bele-Arte la Iaşi, iar la 1864 cea din Bucureşti. Ca şi în celelalte domenii spirituale influenţa Răsăritului a trecut pe planul al doilea şi privirile noastre s'au îndreptat spre Parisul care ne-a primit în raza lui de gândire, ca să ne modeleze după palpitările lui. Pictura în noua configuraţie intelectuală şi-a precizat aspectul ei de dualitate : de o parte moştenirea bizantină în biserică, dusă mai departe în tiparele din bătrâni, devenind o anexă plastică a dogmelor şi canoanelor ortodoxe, de alta - reflexul artei din Occident cu toate îndrumările şi capriciile ei. Figura de Ianus a intelectualităţii româneşti în veacul din urmă o simbolizează în mod nemerit acest dublu aspect pictural, atât de departe unul de altul. Acest nou curent de gândire, rezultantă firească a vremilor schimbate, în mod normal pune stăpânire şi pe artele plastice.

 Nicolae Grigorescu, devine marele interpret al romantismului naţional. Fiu de ţăran, el descinde pe arenă cu acea siguranţă şi limpezime a ochiului deprins să descifreze misterele pământului. Începând ca zugrav de icoane, trecând oarecum prin sufletul lui toată rezonanţa picturală a veacurilor, el pleacă de la mănăstirea Agapia, ai cărei sfinţi i-a creat într-o atmosferă senină de optimism, spre Parisul prins atunci de frigurile unei intense mişcări reformatoare. Între anii 1861-67 la Fontainbleau, la Barbizon, tânărul cu ochi strălucitori a devenit ucenicul unui cenaclu care a revoluţionat pictura, scoţând-o din penumbra de atelier şi punând-o în legătură directă cu tainele naturii. Stând sub sugestiunile lui Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny, pelerinul îndrăgostit de misiunea lui se cufundă în spovedania largă a singurătăţii, care-l face să se coboare adânc în sine însuşi şi-i plămădeşte puternica personalitate. Această perioadă din viaţa laborioasă a lui Grigorescu naşte opere de artă care-l pun alături de meşterii lui, ca şi mai târziu pânzele de la Vitré din Bretania, poate cele mai fericite expresii ale sincerităţii lui artistice. Grigorescu însă era prea intim legat de frământarea interioară a neamului care pe-atunci angaja toate fibrele sensibilităţii noastre, ca să nu fi simţit nevoia de a se reintegra în plaiurile strămoşeşti. Întors acasă, el e smuls din liniştea lui contemplativă şi împins spre furtuna războiului, care-l sbuciumă şi-l fecundează în gândurile lui. Sub bătaia tunului, stând în faţa cetelor de dorobanţi porniţi spre hora morţii, el se cufundă tot mai adânc în rasă, epopeea neatârnării îl desrădăcinează din criticismul de ieri şi-l împinge spre apoteoză. Se naşte un pictor nou, un fanatic local, înamorat de luminile şi umbrele din ţara lui, îndemnat la tot pasul să zugrăvească un cântec de biruinţă. Pânzele lui devin o poveste a neamului plină de podoabe şi de farmec rustic, o bucolică stropită cu bucurie şi raze de soare. Ca într'o minunată galerie, menită să dea oglinda luminoasă a vieţii patriarhale, tablourile lui Grigorescu reflectă în nenumărate forme şi variante o senină simfonie pastorală. Pe rând se ivesc imagini candide, siluete elegante, apariţii de un desăvârșit estetism, purtând toate aceeaşi marcă de atelier : viziunea fermecată a unui apologet. Iată-l pe ciobanul tolănit pe pajiştea înflorită, rezimat pe coate în amurg, cu ochii duşi departe după tremurul unei raze pe-o coaje de mesteacăn, cu toată clipirea ochilor, cu îndoirea leneşă a degetelor pe fluierul care cântă... Turma de oi, cireada de vaci la fântână, toate apar pe rând. Se văd mieii sburdând în ploaia razelor de soare, la mijloc o fetiţă desculţă şi în capul gol ridicând braţele către cer, ori întinsă pe perna de muşchi cu pleoapele biruite de moleşeala dulce. Se văd boii cu căutătura lor de pace bună, cu ochiul umed şi mare, cu grumazul întins în jug despicând brazda... Iată fata în drum spre fântână... O floare galbenă în pletele negre, o podoabă aruncată în pripă pe umeri. Borangicul flutură parcă şi întreg trupul cu înmlădierea mijlocului subţire încins în cingătoare roşie se mişcă. De pe deal coboară carul cu boi încărcat cu fân, se opintesc dobitoacele, îşi întind grumazul, încheieturile lor parcă trosnesc. În urmă se ţine un ţăran uscăţiv, mlădios în făptura lui aţoasă, ochii trăiesc şi te cheamă ca o comoară de visuri. Toate înfăţişările vieţii de la ţară se oglindesc pe aceste pânze. Mâna meşteră a încremenit liniştea calmă a poienelor, răcoarea domoală a pădurii, prisosul de lumină a verii, jalea blândă a frunzelor desprinse din copaci...

 Zeci de ani s'a multiplicat în mii de forme aceste pasteluri ale lui Alecsandri. Cu cât trecea vremea, cu atât tonurile se subţiau, figurile deveneau mai vaporoase, coloritul se topea într'un roz-alb-albastrui, imagine de neant şi eternitate. Cu tot acel iluzionism din ultima perioadă a vieţii, Grigorescu rămâne marele maestru care luminează faza de adolescenţă a unui popor, răspândind prin opera lui lumina precursoare a viitorului unui neam. Expoziţia actuală de desene la douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui, pe lângă că e un omagiu postum binemeritat, pune în valoare şi mai mult în aprecierea posterităţii extraordinara onestitate de atelier a maestrului.

 Tot în acest an se împlineşte o jumătate de veac de la stingerea lui Ion Andreescu, a cărui expoziţie colectivă se înfăţişează astăzi : tânărul bucureştean, descendent dintr'o familie de negustori, devenit profesor la Buzău unde a murit la 1882, în vârstă de 31 ani, reprezintă un punct culminant în evoluţia picturii noastre. Şi concepţia lui îşi găseşte înrudirea cu inspiratorii lui Grigorescu, dar sunt deosebiri bine marcate între cei doi contemporani. Spre deosebire de seninul apologist, paleta lui Andreescu e susţinută într'o tonalitate sobră ; un desen nervos şi o tehnică fără emfază sunt caracteristicele acestei picturi severe. Se observă, desigur influenţa unui Diaz sau Th. Rousseau în aceste pânze, dar câtă vigoare şi câtă adâncime sunt în desişurile lui de fag... E un pitoresc neexagerat, complet lipsit de convenţional, e peisajul nostru real, iar când ne dă portrete sau nuduri, cu toată influenţa unui Manet sau Courbet, Andreescu din ale cărui tablouri se desprind echilibrul şi măsura, calităţi de esenţă franceză, reuşeşte totdeauna să imprime o candidă şi elocventă emotivitate. Oricât de umbrit în vremea lui de strălucirea orbitoare a lui Grigorescu, el a fost remarcat şi înţeles, iar dispariţia lui prea timpurie a trecut în opinia publică a epocii ca o mare pierdere. Delavrancea într'un articol publicat în Revistă Nouă la 1889, apreciind salonul Ateneului îi consacra rândurile unei admiraţii fără rezerve. ,,La acest artist, scrie autorul Sultanicăi, nu mai e vorba de desen şi culoare, de corectitudine şi energie, de sinceritate şi adevăr, e vorba de ceva mai mare, mai adânc şi mai excepţional : de natura în sine, de intuiţiunea de geniu pe care numai artiştii extraordinari o pot avea. Andreescu nu migăleşte, nici ameţeşte într'o splendoare artificială de culori şi nuanţe, el exprimă natura în notele ei esenţiale". Vorbind de calităţile distincte ale celor doi protagonişti, Delavrancea în elanul lui de sinceritate care nu l-a părăsit niciodată, fixează deosebirea. "În faţa peisajelor lui - scrie Delavrancea - vezi natura vie şi mare şi aici e un punct care-l deosebeşte de fermecătorul nostru maestru Grigorescu. Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric, ceea ce la Grigorescu e splendoare, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu bogăţia aparentă răpeşte fără a te convinge, la Andreescu simplitatea aparentă te pune pe gânduri, te face să-l admiri fără regret şi fără reticenţe, căci pledoariile lui sunt nişte rezumate limpezi ale esenţialului din natură". Fără a duce mai departe aceste aprecieri în reprivirea noastră fugitivă, suntem datori să reţinem ca o axiomă constatarea că acest remarcabil talent al lui Andreescu, frânt la începutul unei activităţi, inaugurează perioada de maturitate în pictura românească.

 Ştefan Luchian, a cărui expoziţie de desene o avem azi, e cel mai aproape de noi şi ca ordine cronologică şi poate şi ca rezonanţă sufletească. Viziunea artistică a lui Luchian e o interpretare a realităţilor trecute printr'o specială sensibilitate proprie. E o cercetare după adevăr în această pictură, o spontaneitate de expresie şi o nesfârşită blândeţe muiată în melancolie. Influenţat de şcoala impresionismului francez el imprimă totuşi în tot ce zugrăveşte un lirism particular al acelei morbideţe care, desfăcută din poezia lui Eminescu, a plutit încă atâtea decenii pe deasupra întregii eflorescenţe literare şi artistice la noi. Luchian, fost elev al lui Grigorescu, s'a emancipat de sub preceptele meşterului şi cu puterea lui de elaborare interioară, cu o tendinţă de simplificare foarte pronunţată, e mai mult o interpretare coloristică decât o reproducere plastică a subiectelor din natură. Pe orice pune mâna, pe peisaj, fie o siluetă de ţigancă sau o vatră călugărească, fie flori cu petale tremurate şi moi, el răspândeşte aceeaşi delicateţe bărbătească, aceeaşi tristă simţire catifelată.

 Cu acest triptic inaugurată pictura noastră modernă - primind un caracter autohton bine precizat - îşi deschide evoluţia ei de azi plină de nevroză şi întrebări, turburată şi frenetică, privind spre alţii şi căutându-se pe sine, reflectând în forme plastice sbuciumul sufletesc al unui popor în plină desfăşurare de energie...

Share this:

ABOUT THE AUTHOR

Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible

2 comentarii: