"Infiltraţii străine în literatura română" de O. Goga

Pentru observatorul zilelor noastre e necontestat sbuciumul în care se găseşte sufletul românesc. Din toate aspectele vieţii noastre, se desface astăzi o fierbere necunoscută încă. Niciodată, în nici o perioadă istorică, cred, nu s'a înregistrat aici un asemenea vălmăşag multiplu şi turbure care să ţină într'un perpetuu neastâmpăr molecular fibrele de simţire ale neamului.

Sunt, desigur, atâtea şi atâtea explicaţii şi destule justificări pentru acest proces haotic, în care analistul trebuie să-şi păstreze ochiul limpede şi mintea trează la toate răspântiile. S'ar părea că după veacuri îndelungi de tăcere chinuită s'au rupt deodată zăgazurile şi din adâncime au dat navală, ca o cataractă tumultuoasă, energiile latente ale unui popor. Negreşit că toţi care suntem prinşi în vârtejul acestei revărsări neînfrânate şi sgomotoase, mai greu ne vom putea rosti asupra ei decât cronicarul de mâine, care va avea orizontul lămurit de perspectiva distanţei.

Sunt însă constatări axiomatice care se impun şi toată lumea le vede. Românismul trece astăzi printr'o criză de creştere după identificarea graniţelor etnice cu cele politice. Noul stat se sbate hărţuit la fiecare pas de obligaţiuni şi întrebări care în trecut nu s'au mai pus. S'ar putea spune că actuala clasă conducătoare, prin noutatea sarcinilor ce i-au fost hărăzite e în mod fatal o înjghebare de diletanţi, ale cărei înfăptuiri pătimesc de toate greşurile începutului. O judecată cât de sumară ne arată realitatea destul de neliniştitoare. Viaţa românească de după război a fost necontenit revoluţionată de evenimentele care s'au succedat şi-au mărit tensiunea iniţială. Mai întâi Unirea însăşi cu euforia ei sguduitoare ne-a fost dat s'o resimţim cu un organism slăbit de pierderile războiului. Că trupul deşirat şi şubred ieşit dintr'o boală crâncenă chemat la un mare ospăţ, după răsunătorul chiot de nuntă, ne-am ales cu palpitaţii, cu ameţeli cu turburări de respiraţie. Eram prea plăpânzi. România de ieri, cumplit de însângerată şi cele două flancuri, după o despoiere metodică de către străini, prea lipsite de mijloace pentru o conducere de stat. Pe această slăbiciune s'au deslănţuit, a doua zi după cununie, diversele probleme de stat care cereau un răspuns : vot universal, expropriere, erezii regionaliste, răscoliri demagogice, veleităţi minoritare, resturi de civilizaţii disparate, regimuri administrative fără puncte de înrudire, infiltraţii etnice străine... tot atâtea prilejuri de sbucium interior, care şi în vremuri normale ar putea trezi serioase îngrijorări, care însă în starea actuală de vulcanism general postbelic sunt de-a dreptul primejdioase. E explicabilă deci criza de creştere în această epocă de adolescenţă a ţării înnoite şi explicabile derivatele ei: criza sufletească, criza de autoritate, criza economică.. aşa mai departe, discordări nenumărate în aparatul vast de ramificare a unei naţiuni. Chestiunea care se pune în astfel de împrejurări e faptul neîndoielnic, că având atâtea laturi vulnerabile din care rezultă fragilitatea evidentă a marelui tot, noi să ne păstrăm măcar punctul central al întregului eşafodaj într-o stare de sănătate nealterată, ca să ştim pe ce se poate sprijini echilibrul nostru faţă de atâtea tendinţe de sguduire dinăuntru şi din afară.

Acest punct arhimedic e gândul românesc cu toate dispoziţiile lui creatoare. Literatura, spunea deunăzi de la acest loc d. N. Iorga, e manifestarea organică a neamului. E cea mai de seamă cetate ofensivă şi defensivă în economia de forţe a unui popor, adăugăm noi. Cu două decenii în urmă şi mai bine când duceam o viaţă politiceşte fărâmiţată, ne amintim cât de covârşitor era rolul literaturii. Trăiam divizaţi, dar scrisul ne da o platformă de strângere laolaltă. Eram oropsiţi sub călcâiul duşman, dar ne inspira acelaşi comandament moral şi estetic cu toate consecinţele. Nu aveam graniţe comune, aveam o unitate de literaturi cu crezul ei indestructibil. Nu aveam tunuri, aveam poeţi care radiau coeziune şi semănau lumină. O poezie era un act politic hotărâtor pe atunci, o bucată literară, un fapt de înaltă pedagogie cetăţenească. Nu vorbesc numai de caracterul militant al acestei literaturi, care-şi muia aripile în suferinţele mulţimii, răscolind dureri şi cerând alinare. E netăgăduit că aceasta raţiune desrobitoare a scrisului românesc e de interes şi a tras greu în cumpăna evoluţiei noastre istorice. Ardealul bunăoară, o ştim cu toţii, în veacul al nouăsprezecelea, cu deosebire în ultimele decenii de apăsare maghiară, ca să scape de agonie, a fost susţinut cu oxigen literar. Dar marile prefaceri sociale şi dacă vreţi economice ale vechiului Regat, cine le-a lansat mai întâi, cine a creat atmosfera trebuincioasă pentru rezolvarea lor ? Ţăranul înainte de-a fi un subiect politic la noi, a fost un subiect literar. Scriitorii pot fi socotiţi pe drept avangarda, precursoarea transformărilor noastre de stat. În treacăt fie zis "Noi vrem pământ" al lui Coşbuc sau o pânză de Grigorescu au pregătit mai mult exproprierea latifundiilor decât douăzeci de discursuri lămuritoare la Cameră şi la Senat. Politica n'a fost decât oastea de paradă care a luat în stăpânire, cu toate beneficiile, redutele cucerite de literatură.

Dar dincolo de această dinamică a luptei pentru marile revendicări naţionale, literatura a fost în toate împrejurările oglinda reală a sufletului nostru. Templu în care se păstrau tablele legii, depozitar al străvechilor noastre secrete de viaţă şi înfricoşate taine de familie cu toate adevărurile lor testamentare, literatura, păstrând moştenirile ancestrale lăsate cu limbă de moarte şi filtrând orice impuls actual prin retorta receptacolului recent, exprimând deci în acelaşi timp trecut, prezent şi viitor, apărea ca un colţ de natură din munţii noştri, o manifestare specifică a solului, iremediabil respirând în acelaşi timp suflul eternităţii. Fiind o întrupare organică a neamului, acest scris cerea viaţă şi se turna în forme cu totul particulare, nu fiindcă erau legi şi canoane care-i determinau rostul, ci fiindcă sufletul românesc îşi avea albia lui de care insul nu se putea deslipi cu nici un preţ.

Iată Eminescu, cel mai universal creier la noi, a cărui gândire s'a rostit deasupra atâtor culmi, e cel mai tipic reprezentant al rasei. Nu numai că a simţit cu cugetul lui în sens teoretic nevoia celei mai largi rezonanţe istorice, nu că a fost codificatorul naţionalismului constructiv la noi şi în formele de expresie literară s'a lăsat stăpânit de toate nuanţele geniului popular, dar strofele lui pe de-a'ntregul, chiar şi unde împrumuta motive străine se brodează, pe acel fond de lirism care cu gama lui sentimentală e al nostru, numai al nostru. Ce să mai vorbim de idilele lui Coşbuc, în care se prinde în horă satul românesc, de baladele din care cere cuvânt vechea "vitejie direaptă"... Vlahuţă cu plânsul în surdină, călcând pe urmele învăţătorului român în toată structura lui nervoasă, de I. Gorun sănătos şi falnic că numele lui, de Ştefan Iosif supus unei morbideţe care iscodea necontenit viziuni "patriarhale" sau de D. Anghel, subtitlul estet, care în "grădina" lui se înfiora de miresmele pământului cânta încăierarea nocturnă a mirosurilor de la ţară. Invoc numai poeţii care domină astăzi configuraţia literară, din ale căror accente s'a împletit cântecul mut şi nemărturisit al tuturor. E aerul nostru în tot ce-au însăilat ei, o senzaţie familiară în ce se pune la contribuţie: codru, peisaj, lumină, gest, povaţă... Vorbeşte patrimoniul milenar, cântă rasa şi din rasă nu se poate evada nici în sens fiziologic, nici intelectual. Prozatorii noştri nu fac decât să confirme acest adevăr, atâta doar că sunt poate şi mai mult prizonierii elementului local. Iată Caragiale de pildă : cine e nebunul care ar trage la îndoială nota lui veridică pe care o vedem astăzi intervenind de zece ori pe zi în goana noastră cotidiană ?... Cine nu desluşeşte aburii calzi ai ogorului muntenesc din "Sultănica" lui Delavrancea sau tipica aşezare a conacului moldovean cercetat de injoncţiuni moderne din "Viaţa la ţară" a lui Duiliu Zamfirescu ? Tot astfel la Brătescu-Voinești ca şi în nuvelele sau romanele lui Sadoveanu. Se plămădeşte acelaşi aluat, fireşte, primind modelarea individuală a autorului. Sunt poveşti şi întâmplări urzite de boieri şi boiernaşi sau ţărani, figurile consacrate ale structurii noastre sociale, la unul de obicei aspri, sanguini şi zidiţi din pasiuni elementare ; la celălalt, prinşi de duioşie, cu întrebări care vin de departe şi proiectează o lumină blândă pe un fond de tristeţe omenească. Pretutindeni în scrisul lor ne simţim acasă, arde acelaşi soare, e aceeaşi dogoare a după amiezilor de vară, adie aceeaşi boare de codru verde, respiră intimitatea organică a sufletului românesc....

Ei bine, literatura de după război scrisă româneşte nu prezintă o continuitate normală cu cea de ieri. Aş zice că e o întrerupere bruscă, o radicală schimbare de diapazon care s'a petrecut aici. Nu vorbesc fireşte, de talentele reale, la care firul Ariadnei se simte alături uneori cu un bine precizat spor de simţire şi de mijloace, care e apanajul logic al complexităţii de viaţă în care am fost atraşi de împrejurări. Mă gândesc la producţia curentă, la cărţile care răsar cu duiumul şi populează vitrinile librăriilor impregnându-şi pecetea lor asupra spiritului public sau la nenumăratele reviste care găzduiesc ciripitul primelor bătăi de aripi din zilele noastre. La aceştia se remarcă ciudata transformare intempestivă, un fenomen eclatant de discontinuitate literară. Poezia aceasta e o apariţie curioasă şi-ar fi de dorit ca un clinician cu aptitudini ştiinţifice s'o supuie unui examen mai amănunţit decât aceste fugare observaţii. E o anarhie de gândire la mijloc, aş zice aproape o nebunie programatică, un fel de sonoritate verbală care răsună în gol cu tendinţa marcată de-a gâtui orice înţeles. Planează împrejur un obscurantism voit, un fel de nevroză obsedantă, un scrupul constant de-a împinge subiectul dincolo de raza comprehensiunii, o specială perversiune a adjectivului şi o neonestitate de atelier pe care o impun ca pe un ritual prerogativele școalei. În toate genurile ies la iveală aceste impulsuri cum am zice reformatoare, până şi în romanul care se multiplică înspăimântător în timpul din urmă, un fel de maculatură devenită cronică şi antipatică. Acest gen fără rădăcini la noi a ajuns o manieră literară care se vede a fi acaparat şi publicul cititor, de vreme ce apar oameni bătrâni lipsiţi de talent şi curbaţi de reumatisme, biete epave hodorogite, care după o viaţă îndelungă stropşită de-o gângavă banalitate pun astăzi în circulaţie cărţi stropite cu otravă. Adevărul e ca un spirit nou s'a cuibărit aici, un exotism improvizat, o instrumentare cerebrală, nu numai în afară de posibilităţile noastre de apreciere, ci cu stigmatele strigătoare ale unei conformaţii spirituale care nu ne aparţine. În definitiv ce înseamnă această mascaradă frivolă, acest aspect de carnaval al literaturii româneşti actuale? Ce fir s'a rupt aici şi cine a îndeplinit monstruoasa operaţie de-a ne scoate pământul de sub picioare şi de-a ne pomeni bălăbănindu-ne în gol ? Unde e câmpul nostru şi natura în care trăieşte de veci seminţia aceasta de agricultori ? Cine a izgonit principiul sănătăţii, ca să ne inunde cu strofe leşinate după clişeul ofticosului Klabund ? Cine a tăiat pădurile de brazi din literatura noastră, cine a suprimat ţăranii cu fresca lor de linii mari şi ample, cine a ucis bunul simţ din bătrâni, ca să ne alegem cu o stridentă behăitură lubrică şi cu pagini de pornografie desminţite de tradiţionala noastră decenţă ? Iată puncte de întrebare care ca săgeţile otrăvite se înfig în conştiinţa noastră şi cer un răspuns.

Primele lămuriri de circumstanţă articulate în materie nu dezleagă problema. Unii vorbesc de ipersensibilitatea generaţiei noi, care a copilărit sau s'a născut pe vremea groaznicei încleştări de oţel şi-a adus cu sine în subconştientul şi nevoile ei această lipsă de busolă, un fel de cutremur maladiv, ecou întârziat al câmpului de bătaie. De-aci, zic ei, lipsa de orizont şi orientare, dispoziţia de recepţionare a formulelor străine. Fals, răspundem noi ; sau fals inconştient sau minciună interesată. Mai întâi douăzeci de ani sunt prea puţin ca gândirea unui popor să devieze de la făgaşul ei istoric şi-al doilea, ceea ce e şi mai convingător, tineretul de după război a apucat un drum diametral opus clişeelor internaţionaliste. Aceşti copii ai furtunii, crescuţi sub pedagogia tunului, s'au ancorat de un crez care desminte vijelios etica şi estetica pomenitei literaturi de recentă dată. În sufletul lor călit de primejdii şi înfrigurat de viziunea măririlor viitoare, chemările autohtone sunt mai puternice ca oricând.

Două clipe dacă privim în faţă chestiunea, ipoteza se înlătură de la sine, cu obiecţiunea că nu le-am recomanda acestor literatori iconoclaşti o întâlnire directă cu reprezentanţii generaţiei tinere. Dorim a-i cruţa de povara argumentelor care deocamdată nu sunt absolut necesare pentru a limpezi controversa noastră literară. Alţii atribuie fenomenul internaţionalizării de gândire la noi, pretinsului contact cu culturile minoritare care şi-ar fi infiltrat virusul lor destructiv, ca să torpileze o unitate de stat. Nimic mai greşit decât această presupunere, nu fiindcă străinii ne-ar urmări cu o frăţească bunăvoinţă, ci fiindcă literele lor sunt astăzi povăţuite de un naţionalism activ îngrădit în idei şoviniste şi precepte de rasă.

E timpul, deci, căzând toate aceste presupuneri, să dăm răspunsul categoric şi franc la întrebarea cine-a internaţionalizat literatura noastră actuală ? Iată-l: Nu noua generaţie crescută din sângele nostru, ci o nouă naţie cu care ne-a pedepsit capriciile destinului. Ca adevărul să iasă la iveală cu mai multă tărie fie-mi îngăduit să evoc procesul de denaturare literară mult mai grav şi mai avansat petrecut la vecinii noştri unguri, proces pe care-l cunosc şi de care m'am apropiat odinioară într'un examen amănunţit, făcând constatări care încep să se asemene primejdios cu stările actuale de la noi.

E cam mult de atunci, aproape douăzeci şi cinci de ani. Românii din Ardeal, o duceau greu sub apăsarea de la Budapesta, dar pe cât de nesăbuite erau loviturile ce primeam, pe atât de dârză se accentua rezistenţa unora dintre noi. În mijlocul acestei frământări, mi-aduc aminte, Contele Ioan Zichy ministrul de instrucţie în guvernul răposatului Tisza, într-un discurs plin de violenţe la adresa neamurilor nemaghiare de sub coroana Sfântului Ştefan, susţinea cu multă mândrie teza că acestea vor fi desnaţionalizate de superioritatea culturii ungureşti, care e nemuritoare şi eternă - se rostea grandilocvent nobilul conte - şi-ale cărei drumuri sunt pe deplin statornicite ca strălucirea stelelor pe cer. La această diatribă m'am crezut dator să răspund în două lungi articole, unul publicat în ziarul "Românul" din Arad, altul în revista "Luceafărul" de la Sibiu. Ideea de care mă călăuzeam în replica mea era cercetarea literaturii ungureşti de atunci, pentru a dovedi dacă poate fi vorba de o superioritate culturală maghiară, care să ne desfiinţeze. Am făcut deci o temeinică analiză a producţiei literare contemporane din capitala de pe malul Dunării, fixând spiritul de care era îmbibată şi descifrând caracterul de rasă al operelor de artă.

Să-mi fie permis a reproduce câteva fragmente lămuritoare. Încep cu constatările din articolul "Un anacronism : literatura naţională maghiară". Iată ce spuneam între altele: Pentru un cititor străin, care cunoaşte poporul unguresc şi cunoaşte operele literare în care au fost prinse notele lui caracteristice, literatura actuală curentă prezintă un aspect cu totul străin. Din toată producţia timpului din urmă nici un gen literar nu mai este expresia gândirii specific ungureşti. Din tot ce se tipăreşte, şi comerţul lor de cărţi e exorbitant, nu se desface impulsul organic al unei literaturi naţionale. În zadar vei căuta oglinda notelor istorice ale psihologiei ungureşti: în aşa zisa literatură maghiară ungurii se întâlnesc tot mai rar. S'au pierdut tipurile romantice ale lui Jokai, nemeşii greoi şi îndărătnici ai bravului Kemeny, s'a dus Mikszath cu simpaticii ţărani vioi din Ţara Slovacilor. S'a curmat tradiţia de avânt, nota de nobleţe, sincera simpatie de subiect a scriitorului, nu mai întâlneşti în piesele lor pe săteanul gălăgios şi violent, nici în poezia lirică suflul de sănătate rustică, dragostea de natură. Nu mai e nici pusta ungurească în cântece, nici chiot de ciardă, nici vitejia romantică a haiducilor din Bakony. Toate notele particulare au fost sacrificate, literatura lor nu mai e o literatură naţională.

Valorile estetice au fost modificate, credinţele literare s'au schimbat, eroii s'au înlocuit. Nu mai e o literatură militantă, nici luptători, nici triburi ale revendicărilor naţionale. Nu te mai opresc accentele turanice, în faţa ta se desenează icoane triste, întunecate, clişee uzate de artă internaţională. Un suflet chinuit, svârcolirile unui individualism exagerat, un cinism brutal şi o frivolitate necunoscută cer cuvânt în producţia lor actuală. Ţăranul a încetat a mai fi subiect literar, nemeşul se mai iveşte în câte o piesă de teatru, ca să facă deliciile spectatorilor cu poza lui ridicolă. Puntea care ar lega pe cei de azi cu trecutul unguresc s'a frânt, reflexele elementelor sociale care au făcut istoria acestui popor, nu mai au cuvânt în literatură. Vei întâlni în schimb la teatru pe avocatul din foburgurile Pestei, pe burghezul utilitarist, pe orașanul mut pentru frumuseţile naturii. Poetul are să-ţi prindă în rime frigurile sufletului sbuciumat de mizeriile asfaltului, din strofele lui vei alege spleenul sau amărăciunea păgânului modern lipsit de orice credinţă. În locul imaginilor colorate ale panteismului de odinioară vei găsi întuneric posomorât. Reconstruind pe urma unei cărţi personalitatea autorului, rămâi penibil atins de această cunoştinţă nouă. Recules ai să-ţi mărturiseşti în pripă: Domnul acesta n'are nimic a face cu toată frământarea istorică a maghiarismului milenar, de la Arpad pand la Arany Ianoş. Domnul acesta e tipul curent al Ahasverului modern pe care l-am întâlnit şi la Ostanda şi pe Riviera şi pe bordul vaporului în drum spre Singapore, îl chema Mayer, Durand sau Löwy şi era totdeauna la fel. Domnul acesta poate să fie astăzi, întâmplător, la "Pesti Hirlap" să scrie piese pentru "Kiraly Szinhaz", dar aşa cum îl văd eu, mizantrop, fricos, plin de probleme şi de gută, ar fi cea mai inoportună apariţie între cetăţenii de la Salonta-Mare, care i-ar fi deopotrivă de străin sufleteşte ca fermierii din Scoţia. Izolat de toate tradiţiile moştenirii, el nu înţelege tainele acestui pământ, nici aer, nici lumini, nici umbre, nici culoare când călătoreşte în vagonul restaurant de-a-lungul pustei ungureşti, privirea lui e mai plictisită decât a mea. În mine cel puţin este interesul palpitant al vecinului intrigat de-o duşmănie istorică, pe când din ochii lui priveşte sila Weltburgerului lipsit de orice preocupări de ordin naţional.

De unde acest aspect straniu al literaturii ungureşti de astăzi ? Răspunsul e deopotrivă de laconic şi de lămuritor: Budapesta. Sunt ravagiile Budapestei în aceste pagini străine. Acest oraş pripit al americanismului, cu cabareturile lui, cu jidanii lui, cu jargonul lui Dohanyutza, cu obscenităţile nocturne, acest furnicar improvizat şi-a impregnat pecetea în literele ungureşti. Amalgamul lui etnic e determinat de notele de rasă ale elementului semit. Prin acordarea de libertăţi politice că nicăiri altundeva, prin vecinătatea apropiată a Galiţiei, potopul de ovrei a crescut an cu an, a găsit tot mai puţine obstacole în lupta cu autohtonii inferiori, şi-a croit un culcuş aici pe malul Dunării, unde a acaparat industrie, comerţ, literatură. Toate ramurile de manifestare ale vieţii publice au fost pe rând cucerite de acest popor neastâmpărat. O jumătate de veac de activitate conştientă a fost deajuns ca imigraţii să desfiinţeze caracterul unui trecut şi acceptând din toate atribuţiile celor învinşi numai limba ungurească, modificată după urechea lor, au isbutit să creeze din Budapesta cel mai puternic emporiu de cultură naţională semită.

Fireşte că gimnastica intelectuală a Budapestei nu are, nici în clin nici în mânecă cu aluatul istoric al neamului unguresc, fireşte că din zidurile mucegăite ale ghettoului din Kiraly-utza nu pot răsuna cântecele sălbătăciei romantice a betyarilor ungureşti. E explicabil că teatrul popular (Nepszinhaz) în care cereau cuvânt ciobani de pe pustă, hoţi de cai de la Kecskemet cu inima în dinţi şi cu izmenele în vânt, a trebuit să dea faliment ca să facă loc operetei cosmopolite, ori comediilor lui Molnar, din care distingi umorul rece, cinsimul turburător şi artificiile spiritului semit. Desigur că simpaticele tipuri primitive din piesele lor populare deveniseră un anacronism şi un prilej de plictiseală îngrozitoare pentru spectatorii, de felul lor, din suburbiile Varşoviei. Prin această infuziune străină s'a curmat deci firul de continuitate istorică a sufletului unguresc în literatura maghiară şi s'a dat naştere unei producţii improprii, îndrumată de precepte internaţionale, în care dacă există o notă specific naţională, aceasta e semită.

Articolul ducea mai departe firul unui paralelism între cele două suflete care se exprimau în literatură. Vorbind despre un talentat poet evreu, Kiss Jozsef, spuneam : "Scrisul lui face parte din patrimoniul sufletesc al culturii naţionale evreieşti, ca şi poeziile lui Maurice Rosenfeld, ca şi Manasse al lui Ronetti-Roman". Dupe ce caracterizam poezia lui Petöfi şi analizam o romanţă încadrată în peisagiul de pe pustă, tipic ungurească, continuam astfel : "Cat de departe cad de aceste imagini de la ţară creaţiunile lor de astăzi şi toată literatura de la Budapesta. Mi-a rămas în minte o pagină extrem de caracteristică a unui scriitor de-al lor care iscăleşte Ignotus, îl cheamă Veigelsberg, e şef de şcoală, directorul celei mai apreciate reviste: Nyugat (Occidentul). Scrie undeva despre influenţa naturii asupra omului modern îi accentuează cu multă tărie cât de singur se simte el într'o pădure. O solitudine penibilă îl apasă în mijlocul unui codru de brazi. Natura sălbatică îl enervează, freamătul copacilor îi dă fiori. "Îmi plac parcurile franţuzeşti, tunse şi îngrijite. Iubesc natura, cam aşa încheie Ignotus, dar numai până unde pot simţi cu ea urmele omului".

Vreţi o înfăţişare mai caracteristică în care să fie zugrăvit sentimentul orășanului deslegat de toate intimităţile naturii ? Cum să nu fie penibil impresionat de tăcerea unui codru de brad acest creier zămislit în umbra zidurilor, domnul Veigelsberg, care de zeci de generaţii şi-a întrerupt contactul cu pământul. Plămânii lui obosiţi de ghettoul atâtor incarnaţiuni anterioare nu suportă ozonul şi frica tradiţională a semitului îl face să tresară la fiecare foşnet. Da, e o pagină tipic ovreiască proza aceasta a domnului Veigelsberg, care în aforismele lui destul de spirituale exclamă undeva: "În faţa trecutului avem o singură datorie: să-l uităm !" Recunosc domnule Ignotus, aveţi toate motivele.

Concluzia pe care o trăgeam era următoarea: "Literatura naţională ungurească a încetat în poezie cu Petöfi şi Arany, iar în proza cu Mikszath, făcând loc literaturii naţionale ovreieşti budapestane, deci o astfel de cultură improprie şi fără rădăcini de care cânta ditirambi ministrul Zichy nu poate constitui o primejdie pentru noi, tocmai astăzi când literatura românească e îndrumată în spirit naţional de o mulţime de talente superioare. Nu ne poate maghiariza literatura ungurească prin producţia ei actuală, cel mult semitiza ne-ar putea, dar pentru asta suntem prea împrieteniţi cu codrii verzi de brad, în care se simte atât de rău d. Leon Veigelsberg.

Am reprodus o bună parte din acest articol, rămas uitat şi necunoscut ca atâtea altele, fiindcă m'a uimit procedeul similar care începe să fie pus în valoare la noi. Articolul a stârnit atunci o vâltoare neobişnuită în presa ungurească, unde a fost tradus şi viu comentat. S'a deslănţuit o luptă pasionată pentru şi contra. Buba pe care pusesem eu degetul durea prea tare, ca să nu fie luată în seamă. Ar fi o carte voluminoasă dacă s'ar strânge laolaltă studiile şi polemicile brodate pe acest subiect. Ungurii de pur sânge mi-au dat dreptate când tânguindu-se, când blestemând, mai ales prin revistele din provincie, fiindcă presa budapestană era cu totul jidovită. Scriitorii ovrei, pozând în oameni civilizaţi, critici literari şi sociologi, m'au combătut cu mare lux de argumente. M'au învinuit de un conservatism reacţionar, mi-au pus în faţă ovreimea de la Iaşi, mi-au atribuit o ură împotriva oraşelor, au insinuat că prezint semne de detractor al civilizaţiei şi s'au străduit să mă convingă că structura socială a ungurilor evoluând, a depăşit cadrul vremii lui Mikszath, că o literatură citadină e deci cu totul justificată". Natural că am reluat subiectul şi l-am desvoltat cu mai multă amploare în articolul apărut în revista "Luceafărul" sub titlul : "Două suflete, două literaturi". Dezvoltând teza iniţială am fixat pe larg dualitatea evreo-maghiară de la Budapesta. Smulg la întâmplare câteva fragmente nu atât pentru a proba justificarea mea, cât pentru a prilejui să vedem reversul medaliei : potriveala ofensatoare cu situaţia noastră actuală.

Iată ce ziceam între altele: "Ce s'a petrecut în sânul neamului unguresc e un lucru lămurit şi se poate judeca limpede. Până acum câteva decenii, acest popor, care forma un bloc etnic deosebit, o insulă exotică cu flora ei particulară şi-a păstrat intact caracterul de rasă. Strecurându-se printre veacuri, neam de ţărani agricultori şi nobili cu însuşiri războinice, ungurii şi-au fixat sufletul lor aparte, care era rezultanta descendenţei şi condiţiilor lor specifice de viaţă istorică. Acest suflet tipic maghiar a cerut cuvânt şi în creaţiunile literare, găsind întrupare în anumite opere, care sunt monumente de artă naţională. Aşa s'au păstrat ei şi se plimbă astăzi sub ochii noştri… Pot să-ţi trezească simpatie sau zâmbete de compătimire, pot să-ţi pară mai potriviţi în stepele Lebediei, decât în mijlocul unor curente de civilizaţie neînrudită cu dânşii, dar ei sunt ungurii, aşa cum se desfac din viaţa lor de-o mie de ani. Structura intimă a sufletului unguresc, e zestrea fatală a sângelui. Sufletul doar e o urnă în care generaţii de strămoşi şi-au aşezat moaştele, în noi tresar îndemnuri nedesluşite, care vin de departe, de dincolo de conştiinţa realităţii. Simţim la tot pasul reţeaua misterioasă a celor care s'au dus şi, vorba filosofului francez, ne cârmuiesc mai mult morţii decât viii. De aceea, oricât de adaptate formelor străine, aceste manifestări organice ale psihologiei ungureşti se disting şi nu se pot ascunde de privirea pătrunzătoare a unei minţi obiective, cu deosebire nu se pot ascunde în literatură, în acest domeniu implacabil al sincerităţii. Iată de ce în poezia de astăzi a lui Andrei Ady cu toată influenţa formelor de lirică modernă franceză, se iveşte la toată strofa factura particulară a creierului turanic. Moştenirea sufletească a originei nu se poate înlătura, ea ne urmăreşte, ca un blestem ori ca o binecuvântare, ne urmăreşte la tot pasul".

Să lămurim însă mai departe ce s'a petrecut... La începutul erei constituţionale în Ungaria prin acordarea de libertăţi s'au deschis porţile largi elementului ovreiesc, care a început să se reverse asupra ţării. Această revărsare a dat naştere unui fenomen cu totul particular de încrucişare a doua popoare, unic în felul său. Anume ovreii s'au aşezat în oraşe, unde cu însuşirile lor, cu inteligenţa sprintenă inerentă rasei, au acaparat viaţa comercială şi industrială, au introdus formele de aşa zisă civilizaţie occidentală pe pământul care păstra neatinse toate notele unor rosturi patriarhale. Ei au pus stăpânire definitivă, ei au înfiinţat, se poate spune, capitala ţării, căreia i-au împrumutat caracterul lor de rasă, în vreme ce descendenţii maghiarismului istoric şi-au continuat viaţa lor cu tipare tradiţionale: au ţinut cuvântări, au semănat grâu, au împrumutat bani pe camăta grea, şi-au neglijat ţărănimea şi ne-au pus nouă genunchiul în piept. Astfel împrejurările ne-au dat un popor care în sânul lui a fost necesitat să primească la el acasă alcătuirile vieţii moderne prin intermedierea unui alt popor, cu alt caracter de rasă. Avem deci manifestarea paralelă a doua neamuri şi pe terenul literelor... S'a croit deci o literatură nouă la unguri, care nu are nimic a face cu sufletul maghiar. Alte patimi, alte culori, note proaspete, frământări necunoscute. Într-o limbă nouă vorbeşte glasul lui Iehova".

Închid aici paranteza cu procesul de la Budapesta, fără să mai stărui asupra adevărului care se desprinde din ea pentru unguri. Realitatea este că am văzut bine în adâncime la vecinii noştri; evenimentele de mai târziu au confirmat pe de-a'ntregul diagnosticările mele. Decompoziţia şi putrefacţia la ei a mers înainte, ca încoronarea tragică Israel s'o îndeplinească prin trimisul său Bela Kun care a înfipt steagul roşu pe camera magnaţilor de pe malul Dunării. De ce-am reînviat acest depărtat examen al unor stări din altă parte, de ce-am desgropat foile îngălbenite în care judecăm penetraţiunea semită la unguri? Răspunsul e simplu şi logic : Fiindcă şi la noi a început să se întrevadă un fenomen similar, aceleaşi cauze producând aceleaşi efecte. Adeseori recitind scrisul de-acum un sfert de veac, am senzaţia stranie că se zugrăvesc nenorocirile noastre, că numai numele proprii sunt schimbate şi că o brutală ironie a sorţii ne-a împărtăşit cu o dureroasă intervertire de roluri.

Da, domnilor colegi, Israel e călător. Israel nu se fixează, Israel a venit şi la noi. Cum, când şi în ce număr, nu e acum momentul să lămurim chestiunea. Veneratul nostru coleg, tânărul octogenar A. C. Cuza, s'ar părea că a atins-o în treacăt în cercetările lui. Adevărul e că infiltraţia ca şi consecinţele copiază aproape pas cu pas fazele procesului unguresc. Cronologia doar e într'o întârziere de vreo două decenii, dar e acelaşi plan strategic cunoscut : mişcarea de învăluire de la periferii spre centru. Etapele se escaladează metodic : comerţ, industrie, bănci, moşii, blokhausuri la oraşe, gazete... Scara a fost urcată cu plan şi cu socoteală. Ei bine, acum Israel s'a hotărât să facă şi literatură românească. A atins cel din urmă popas, a intrat şi în templu. Până acum vreo douăzeci de ani intenţia nu putea fi bănuită. Abia în gazetărie dacă se încerca timid o strecurare anonimă, urmărind mai mult beneficiul arginţilor decât patima călimării. Erau aşa de departe de cugetul şi de sintaxa noastră, încât nimeni nu-şi închipuia că merită să fie luaţi în seamă. În scurt timp însă au devenit redutabili aceşti potentaţi de cerneală cu rotativele lor. Negustori de opinie publică, şi-au desfăcut marfa pretutindeni cu o neobosită clamoare. Au acaparat editurile apoi şi presa lor a industrializat scrisul nostru. Trecerea de la gazetă la literatură au făcut-o pe nesimţite, schiţând aproape un gest de sfială, ca în faţa unui sacrilegiu.

Cine ar fi bănuit în pragul războiului bunăoară, că din primele zile ale României Mari va începe la Bucureşti o ofensivă literară semită ? Ţin minte, făcând comparaţie cu ce era la unguri, tocmai pe acest exclusivism literar românesc clădeam cu superioritatea noastră. Îmi ziceam : Ovreii aici cumpără, desfac cherestea şi storc pământul. E incontestabil o nenorocire aceasta exploatare materială... Dar lumea abstracţiunii noastre se păstrează nepătată... Acolo nu intră, mă mângâiam eu. La astfel de înălţimi li se tăie respiraţia... Gândul românesc rămâne al nostru şi-l stăpânim noi... Această credinţă mi se părea atunci o axiomă care îmi estompa protestarea şi-mi da oarecari impulsuri de toleranţă nedesluşită... Într-o linie de dispreţ şi un sentiment de compătimire se alternau stările mele sufleteşti...

Totuşi minunea s'a întâmplat, corcimea s'a instalat în literatura noastră. Aceasta e o constatare de fapt riguros exact care trebuie stabilit aici cu toată obiectivitatea cupolei Academiei Române de sub care se desprind astăzi comentariile noastre. Când s'au aşezat noii oaspeţi, şi-au adus desigur cu ei tot bagajul sufletesc. Nimeni nu va trage la îndoială că există o fundamentală diferenţiere de psihologie între ei şi noi. Deci nimeni nu va contesta că odată cu această incursiune, literatura românească se resimte de manifestarea unui nou climat de gândire. Problema e astfel cât se poate de limpede: schimbarea la faţă a literelor noastre nu trebuie căutată într'o pretinsă rectificare bruscă a structurii cerebrale la noi, ci în exteriorizarea acestui element recent de-o strigătoare diferenţiere etnică. Sunt aşa de esenţiale şi de categorice deosebirile sufleteşti între cele două neamuri, încât zestrea proaspăt sosiţilor se distinge fără nici o trudă. De-aceea coardele pe care se cântă astăzi nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin. Sunt instrumente noi care s'au introdus în orchestră. Sunetul lor e strident şi urechea noastră îl refuză, el însă are aceeaşi tonalitate de la plângerile lângă râul Vavilonului până la paginile actuale ale lui Salom Asch pe malurile Volgei. Că e o altă scară de simţire, o altă tablă a valorilor, un alt temperament şi o altă retină, lucrul e de la sine înţeles. În acest chip se explică denaturarea noastră literară, după exemplul Budapestei de care vorbeam. Astfel avem în cărţile apărute la Bucureşti criticismul de azi, tendinţa caricaturală, rânjetul sarcastic, fuga de natură, citadinismul, histeria erotică, accentele libidinoase şi accesele de pornografie. Cu felul lor de-a vedea, cu aparatul lor de înregistrare, orice subiect cât de local primeşte un nou botez intelectual, care nu e al nostru. Dau un exemplu : Am răsfoit zilele acestea două volume dintr'o antologie care conţine bucăţi din 6o de scriitori români de origine evreiască, cum scrie pe copertă. Managerul lor, un domn care-şi zicea S. Podoleanu, vedeţi de unde vine ! cu-o specială retorică de tarabă ni-i prezintă astfel: "Ei au adus o remarcabilă contribuţie literaturii autohtone. Fie că au făurit o pagină de proză, sau cizelat un vers, au spart uneori vechile tipare ale limbii literare româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi". Aţi înţeles, domnilor colegi şi voi bătrâne portrete de pe pereţi, cu câtă cuviinţă de oaspete se rosteşte omul din Podolia : Au spart vechile tipare ale limbii româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi"... Săraca "limbă veche şi înţeleaptă" a lui Eminescu, adevărat : i-au spart tiparele... Nu vă voi obosi cu multe citaţii din antologia pe care o recomand atenţiei acelora care vor să desprindă şi să puie la cântar o manifestare psihică departe de noi, ca Araratul de Bucegi. E o aşa zisă poezie în care o imaginaţie deslănţuită şi ultracolorată asvârle viziuni chinuite fără şir :

"Trece fantoma principesei otrăvite cu oleandru,

Principesa a murit de parfum..."

Toate la fel, vagi şi veştede, înmugurite întârziate din psalmii lui David... Aceste sunt lectura suportabilă... Mi-e peste putinţă însă să smulg din cheunăturile sentimentale... "Strigări trupeşti lângă glezne", poftim titlu de carte a unui domn care-şi zice Camil Baltazar... Vine cu ruşine, domnilor colegi... Spuneam însă că orice subiect local pe care pun mâna îl deformează şi apare strâmb... Iată războiul nostru, bunăoară. Un scriitor român poate să-l trateze cu mai mult sau mai puţin talent, subiectul în sine însă e sacru, comportă oarecare decenţă, nu se scuipă pe el... Ei bine, iată ce scrie un ins care iscăleşte H. Bonciu, în antologie ni se prezintă "poet-prozator" şi ca detaliu biografic : a colaborat la ziarul Viitorul, la rubrica "Mişcarea artistică la noi şi în străinătate", iată ce scrie: "Am făcut războiul aşa cum August Prostul ajuta la strânsul covorului din manej"... Băgaţi de seamă evlavia... Şi mai departe... "gloanţe n'am trimis nici unul, căci n'am ucis pe nimeni, însușindu-mi astfel pe nedrept hrana şi solda pe care statul mi le servise"... Vedeţi omul o spune de-a-dreptul... Unde însă raportul sufletesc cu ideea patriei în sine apare oarecum programatic e în poezia d-lui Sergiu Dan care isprăveşte astfel :

Suferinţa, lichid amar

mai rar

obosit

amuţit,

mai plăcut : moartea pentru rochie

decât pentru steag.

Onorat auditoriu, am pus punct. Concluzii nu mai sunt de tras, decât doar constatarea sumară: Aceasta nu e literatură românească.

Ca să se vadă că nu reprezint numai un punct de vedere personal când îngrădesc patrimoniul nostru literar în faţa acestei invazii, să-mi fie permis să reproduc aici câteva fragmente din scriitorul André Gide, cunoscutul om de litere francez care numai de principii arierate nu poate fi învinuit: "Trebuie să recunoaştem că există în zilele noastre în Franţa o literatură a evreilor care nu e literatură franceză, care-şi are calităţile, semnificările şi directivele ei particulare. Ce admirabilă operă ar săvârşi şi ce serviciu ar aduce deopotrivă evreilor şi francezilor acela care ar scrie istoria literaturii evreieşti, reunind şi amestecând istoria şi literatura evreilor din alte părţi, fiindcă e aceeaşi". În continuare Gide spune : "Ei vorbesc mai uşor decât noi, fiindcă au mai puţine scrupule. Ei vorbesc mai tare decât noi, fiindcă nu au motivele pe care le-avem noi de-a vorbi cu glasul coborât, de-a respecta anumite lucruri". Scriitorul francez termină astfel: "Eu nu neg, desigur, marele merit al câtorva opere evreieşti, aş zice în mod particular al pieselor lui Porto-Riche, dar cum le-aş admira cu inima mai uşoară dacă ele ne-ar fi venit prin traducere din altă limbă. Căci, ce mă importă dacă literatura ţării mele se îmbogăţeşte, dacă această îmbogăţire e în paguba semnificării ei. Prefer ca în ziua în care nu mai are forţă îndestulătoare francezul mai bucuros să dispară, decât să dea dreptul altuia să-i joace rolul în locul lui şi în numele lui". Aceste mândre cuvinte de strălucitor dispreţ intelectual le socotesc cel mai potrivit răspuns în seama puţinilor români, care din justificări străine de câmpul literelor, patronează pomenita marfă de import.

Închei observaţiile mele al căror cuvânt poate să fi părut pe-alocurea prea tăios, jignitor chiar. Se poate. Deparazitările nu se fac cu apă de trandafiri. În faţa mea pluteşte suprema noastră ţintă : păstrarea ţării. Dumnezeu îmi vede sufletul, că mă găsesc într-o postură de apărare şi schiţez gestul defensiv, gestul consacrat al istoriei româneşti. Academia Româna e şi ea o tranşee de apărare naţională. De aceea gândindu-mă la nenorocul altora şi la putinţa propriei noastre nenorociri, evocând umbra soldatului de la Oituz şi trecând-o asupra noastră ca o lozincă de salvare, strig de-aici să se audă departe :

Pe-aici nu se trece !

ABOUT THE AUTHOR

Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible

"Infiltraţii străine în literatura română" de O. Goga

Share this:

ABOUT THE AUTHOR

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Tags

About

"Infiltraţii străine în literatura română" de O. Goga

Share this:

ABOUT THE AUTHOR

Related Articles

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Tags

About