1907

1907

Add Comment Edit


 Cum au izbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia, pe-ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe vremea Expoziţiei jubilare, se organizase mişcarea maselor ţărăneşti) s-a declarat cu toată candoarea incapabil să ţină piept elementului dezlănţuit. Regele, fireşte, adânc îngrijat şi bănuind, cu drept cuvânt, El care-şi cunoaşte bine oamenii, că liberalii nu erau atât de ignoranţi în privinţa evenimentelor, a făcut apel la patriotismul şefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiţia ca facţiunea conservatoare şi majorităţile ei să-i promită concursul fără nici o rezervă; iar conservatorii, ruşinaţi şi îngroziţi de moştenirea ce lăsau, s-au plecat învoielii.

Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale... În publicitatea românească, foarte înclinată la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exibiţiuni se numesc « scene înălţătoare ». Toată lumea a plâns, miniştri de azi, miniştri de ieri, deputaţi, senatori, publicişti, reporteri şi tribune publice; şi-n faţa lumii acesteia atât de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strâns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn, spălând cu lacrimi fierbinţi tot trecutul care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de până ieri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decât « trădător de neam », iar acesta pe acela « fiul lui Belzebut ». Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de mai ieri se preschimbă în salvator al patriei, iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim. În faţa primejdiei, pentru amândouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guvernământ duşmane îşi dau mâna spre restabilirea ordinei. Care va să zică, un guvern incapabil, deşi dispune de majorităţi formidabile, cade; vine altul la putere declarându-se şi el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu-i da, fără nici o rezervă, concursul tocmai după principiul gramatical că două negaţiuni fac o afirmaţiune: două incapacitaţi mărturisite dau o capacitate netăgăduită.

Între masa poporului şi clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese şi de sentimente pe care aceste clase n-au ştiut-o umple încetul cu încetul, ba chiar şi-au dat toată osteneala s-o sape cât mai adânc. Solidarizarea celor două facţiuni, adverse la cuţite până ieri, cu uitarea oricărei vechi duşmanii, cu călcarea peste toate scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală ce trebuia fireşte să fie considerate de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarhiei... Aşadar, nu ne aflăm în faţa unor dezordini pe care un guvern fusese incapabil să le astâmpere, iar altul, cu mai multă autoritate şi cu mai mult spirit politic, se bizuia să le înăbuşe; ne aflăm în faţa războiului civil al maselor producătoare sătule de prea îndelungata nesocotire a lor în cârmuirea intereselor publice contra oligarhiei uzurpatoare, prea numeroasă şi prea scumpă pentru a mai putea fi întreţinută, prea cinică pentru a mai putea fi suferită.

A fost o neînchipuită aiureala generală. În Camere, cât şi prin organele oficioase, guvernul declară sus şi tare că « răscoalele sunt fapta unei mâini străine de undeva ». Imediat, de “undeva”, pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaşi guvern dezminte, iar sus şi tare, prin legaţiunile regale, orice ştire de aşa fel ca o « curată născocire ». La un moment, oligarhia da semne de curată demenţă: îşi închipuie ca sorginţi ale dezastrului, fel de fel de conjuraţiuni anarhiste, din Barcelona sau Paterson, din Honolulu mai ştim de unde? Nu mai vede nicăieri decât instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gândeşte decât să găsească pe instigatori - fenomen şi ridicul şi deplorabil, ca totdeauna, aşa numitul “delirium persecutionis”. Nu le vine politicienilor noştri să creadă că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, şi-i caută explicaţia la chilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului. Trebuie numaidecât să fi fost o vrajă care să fi dezlănţuit aşa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniştită pân' adineaori, într-o clipă cu josu-n sus!... Ca baba chioară punând tingirea pe pirostria şchioapă: când se rastoarnă tingirea-n foc, se cruceşte baba, şi scuipă şi caută-n spuză urmele Necuratului care i-a răsturnat fiertura.

Dar « sinistrul » s-a potolit de mult... A trecut parcă un veac de astă primăvară! Toate sunt cu totul uitate. Cum i-a venit sufletul la loc, oligarhia şi-a luat iar bunele clasice năravuri şi a început iar jocu-i normal de cacialmale între facţiuni, grupuri şi grupuşoare şi în sânul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace... Şoapte şi intrigi de culise, sfori şi sforicele, cât mai subţiri dacă trebuiesc, cât mai groase dacă merg, emulaţie de subtile ergoterii bizantine pe faţă, concurs de pişicherlâcuri pe la spate, adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi şi cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii, minciună rostită tare în vileag cu glacială neşovăire, pecetea sfântului adevăr...

Şi câte griji pentru atâtea grave probleme publice ! De exemplu... Un aşa numit « gheşeft » (ce barbarism ! ce grozăvie nemaipomenită la noi !) cu niscai furnituri publice; după asta... o recidivă de indelicateţe sau de abatere de la seninătatea ori gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăznit, unde şi când nu se cuvenea, să spună şi el ce avea pe suflet; pe urmă... trebuie sau nu să se permită plutonierilor bacalaureaţi a purta sabie ca ofiţerii titulari ? apoi... rezultatul unei alegeri comunale dintr-un orăşel de provincie, adăpostit în cine ştie ce văgăună de munţi, cu patru-cinci mii de locuitori cu de vreo trei ori pe-atâţia decalitri de ţuică pentru consumaţia anuală! Dar în fine, instituirea doctoratului în drept, această ridicare absolut imperioasă în momentele de faţă, aceasta înălţare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naţionale de bărbaţi de Stat?... nu sunt astea atâtea şi-atâtea chestiuni destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarhii?

În cluburi somptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu, în cabinete particulare, unde un mic « souper fin » se plăteşte cu preţul câtorva chile de mălai, în berării populare, unde meschini impiegaţi azvârl într-o seară la chef leafa-le pe-o săptămână, în cârciumi de mahala, unde se strâng hăitaşii electorali să se cinstească cu tulburel nou prefăcut din vechi, pe căile publice, la colţul bulevardului, sub splendoarea lămpilor electrice, sau la răspântia depărtată, sub licărirea unui felinar afumat, în tramvai, pe jos, în muscal cu cauciuc, în “vagon-lits”, în clasa a doua ori a treia, de la spuma oligarhiei până la drojdia clientelei, toţi roiesc şi forfotesc... Şoptesc, discută, perorează şi izbucnesc şi pun lumea la cale gândind la... persoane, vorbind de... persoane, aplaudând sau condamnând... persoane, expulzând sau decorând... persoane, exaltând sau calomniind... persoane!... Persoane şi iar persoane! Fireşte, sistema trebuie să fie consecventă. Aici, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii... Aici sunt slujbe pentru slujbaşi, nu slujbaşi pentru slujbe, biserici pentru popi şi paraclisieri, nu paraclisieri şi popi pentru biserici, gâşte pentru hahami, nu hahami pentru gâşte, catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre... Aici e, în fine, o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie... Fireşte, iarăşi cu rezerva multor excepţiuni onorabile, netăgăduit oameni de ispravă, nomoliţi în nenorocita sistemă politică şi socială...

Acestea toate se petrec deasupra, pe o pojghiţă foarte subţire, subţire de tot, gata să crape sub prea grea apăsare... În acelaşi timp, dedesubt, în adânc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungata obijduire. Minţile care au început şi ele să se lumineze, le ard de gândul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpânirea intereselor şi destinelor proprii... Acolo, pe când deasupra se-nvârteşte tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluţiune, acolo, în adânc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg - singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a Statului naţional român... Acolo, în adânc, o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decât ce va să zică a trăi ca oamenii, scrâşneşte: « Noi vrem acum nu doar pământ! vrem şi pământ şi omenie! ». Acolo, sub lumina candelei, stă atârnat între sfintele icoane manifestul regal aşteptând... Să aştepte!
1907, Septemvrie

I.L. Caragiale

Share this:

ABOUT THE AUTHOR

Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii ( Atom )