alegatori
alegeri
caragiale
conservator
coroana
credinta
dreapta
educatie
patriot
romania
tradare
valori
Cerc vicios
Şi pe câtă vreme legioanele
partizanilor şi volintirilor se agitau pe calea brutală, câte un advocăţel -
acela nu lucra cu ziua, ci cu perspectiva unui apropiat viitor - turna la proză
cu cotul în monitorul mazarist, căutând cu citate din autori „celebri” să
probeze că răscoala de uliţă este nu numai un drept, dar chiar o datorie în aşa
împrejurări.
Proza chilometrică a avocăţelului nu
era menită decât să liniştească sufletele câtorva negustori chiaburi, cari
contribuiau gros la „marea opera patriotică”, la „îndeplinirea datoriei”, dar
cari având prăvălii deschise, nu se prea amuzau văzând cetele bravilor
volintiri ai „Sfintei cauze constituţionale". De! patria ca patria, dar
centrul patriei e prăvălia şi prăvălia cu volintiri nu se prea potriveşte,
prăvălia merge cu linişte şi cu DREPTUL.
Dar, în sfârşit, slavă Domnului!
liniştea s-a restabilit, dreptul s-a ridicat iar copăcel în picioare!
Călcătorii de sus au căzut jos, iar călcătorii de jos s-au urcat sus. Jos conul
Lăscarache! sus conul Iancu!
Ei, acuma s-a restaurat Constituţia,
de aci avem să trăim bine! Aşi! ce să te pomeneşti! Conul Iancu s-apucă să
calce şi d-sa de sus Constituţia. Ce-i de făcut? Rabdă conul Lăscarache, rabdă
azi, rabdă mâine... Adevărul e că a răbdat cam mult - acu nu ştiu din ce pricină;
ori că e conul Lăscarache de fel mai răbdător, ori că ştie conul Iancu să te
facă să rabzi mai mult - destul că a răbdat 12 ani; vorba ceea: să dea conul
Iancu cât poate răbda conul Lascar! Dar orice răbdare are un sfârşit. „S-a
mântuit! nu mai merge, a zis într-o zi mult-răbdătorul. Trebuie un leac eroic
la aiastă nesuferită situaţie!"
Şi după multă bătaie de cap, şi-a
adus aminte de o veche reţeta, pe care i-o aplicaseră odinioară: „Brătianu calcă
Constituţia de sus în jos; o călcăm şi noi de jos în sus. El o calcă spre a se
ţine la putere în ciuda ei şi a noastră; noi o călcăm ca să-l răsturnăm şi în
ciuda lui să restaurăm domnia ei! Adică, mai scurt: el o calcă de dragul lui,
noi o călcăm de dragul ei”. Şi hop! Şi advocăţelul cu condeiul ascuţit şi cu
limba lată, mititelul Sarsailă „de mare viitor”, un june „care promite mult”.
Se pune procopsitul pe citate savante şi ne clădeşte mirifica teorie a
homeopatiei politice: „Cui pe cui scoate! Călcarea repară călcarea: e nu numai
un drept, e o datorie... Şi dacă nu mă credeţi, ignoranţilor, citiţi marea
Gramatică a politicii de marele savant... etc. etc.".
Să se observe bine, mă rog, că nu
caut aici să demonstrez cum că la '75 d. Brătianu nu spunea drept susţinând că
d. Catargiu călca Constituţia, nici, şi cu atât mai puţin, că la '87 acuzările
d-lui Catargiu contra d-lui Brătianu nu erau sfântul adevăr însuşi. Departe de
mine ideea de a bănui onorabilitatea politică a acestor bărbaţi de stat... când
d-lor sunt în opoziţie; să mă ferească Dumnezeu a pune câtuşi de puţin la
îndoială zelul şi dragostea pentru Constituţie, de cari sunt animaţi aceşti
vecinic călcători ai ei. Nu, ei o iubesc, şi tocmai pentru că o iubesc, o
calcă; îi doare în suflet că o calcă; dar cum ar putea să n-o calce când o
iubesc atâta? Şi pe urmă teoria mititelului procopsit nu este destul de clară?
Pentru cine iubeşte Constituţia, este, când o calcă alţii, nu numai un drept,
dar chiar o datorie s-o mai calce şi el. Atâta numai că adevărul de la '87 nu
mai teoriza ca cel de la '75 faţă de negustorime, ci faţă de oameni mai greu de
speriat cu mari opuri, cu mari autori şi cu mirifice fleacuri. El nu mai
vorbea, ca colegul său de la Mazar-Paşa, către bunii şi dreptcredincioşii
creştini deprinşi a deschide obloane de prăvălii, ci către nişte păgâni
deprinşi a deschide uşi de bibliotecă.
„Bine, coane Lascăre, au zis aceştia
de-a dreptul, fără să se împiedice a sta de vorbă cu mititelul teoretician, nu
vezi dumneata că aceasta este un cerc vicios?”. La cercul vicios, conul Lascar
a cerut numaidecât „desluşire, neînţelegând expresii de aieste”. Atunci i s-a
desluşit omului moldoveneşte cum că ar fi vremea să se părăsească în politica
Statului român jocul calcărilor periodice de Constituţie şi începătura ar fi de
datoria Partidului conservator s-o facă. Că mijloacele demagogice, bosumflările
contra Coroanei, palavrele şi promisiile imposibile de realizat, trebuiesc
odată aruncate departe; că nişte mijloace nedemne şi primejdioase pentru
politica unui Stat cu pretenţii de seriozitate cu atâta nevoie de progres real
şi că cine ar trebui să le arunce mai întâi şi mai departe ar trebui să fie
tocmai partidul conservator;
Că în ţara aceasta, afară de câţiva
pălăvrăgii fără pricini, afară de haita de slujbaşi fără slujbe, afară de
câţiva ambiţioşi politicaştri în genere fără talent şi fără omenie cari nu pot
trăi decât în turbure şi pe care-i poţi scoate foarte ieftin pe uliţă, pe
nemâncate cu parul, cu masalaua (torţa) după băutură mai este şi un popor
întreg care stă acasă cinstit, munceşte ca să trăiască, care doreşte şi are
dreptul a dori să se bucure de beneficierile culturii, progresului modern, şi
care, ca supremă şi permanentă expresie a suveranităţii sale, are o Coroană
regală;
Că orice fel de călcare a legii
fundamentale, fie de sus în jos, fie de jos în sus, în ţară şi în împrejurările
noastre, poate celor dintâi să placă şi să folosească, celor de-al doilea însă
desigur nu le poate conveni pentru că-i păgubeşte; că, în sfârşit, dacă sub
pretext de apărare a ei, toţi or călca Constituţia - de jos fiindcă cei de sus
-, de sus, fiindcă cei de jos o calcă, cine să înceapă odată s-o apere pe cale
normală dacă nu Partidul conservator? Şi ce ocazie mai bună pentru a o apăra pe
cale normală, decât aceea când călcătorii de sus – colectiviştii - merseseră
aşa de departe, încât trebuiau să cadă chiar dacă erau ei singurul partid
existent în ţară? Era un copac putred, trunchiul era prea slab ca să mai ţină
coama... Ce mai trebuiau lovituri violente?
Toate aceste desluşiri au fost însă
de prisos: oamenii cari le-au dat au trebuit cu destulă părere de rău, să se
deie într-o parte şi să lase pe conul Lăscarache a iubi Constituţia în felul
d-sale, aşteptând ca peste câtva timp conul Iancu, mai puţin răbdător şi mai
meşter la treabă, s-o iubească cu nu mai puţină căldură. Numai atâta ca şi
popoarele se satură, ca şi omul, de aceeaşi jucărie; jocurile merg pe vârste:
cercul vicios începe a fi prea pueril pentru tânărul popor roman. Să sperăm că
acest tânăr, care se coace, va refuza în curând cercul şi va ruga frumuşel pe
călduroşii amanţi ai Constituţiei să aibă pentru dânsa mai puţină iubire şi mai
mult respect.
1889
I. L. Caragiale
ABOUT THE AUTHOR
Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu