Archive for iulie 2013

Home Archive for iulie 2013

Pentru observatorul zilelor noastre e necontestat sbuciumul în care se găseşte sufletul românesc. Din toate aspectele vieţii noastre, se desface astăzi o fierbere necunoscută încă. Niciodată, în nici o perioadă istorică, cred, nu s'a înregistrat aici un asemenea vălmăşag multiplu şi turbure care să ţină într'un perpetuu neastâmpăr molecular fibrele de simţire ale neamului.

Sunt, desigur, atâtea şi atâtea explicaţii şi destule justificări pentru acest proces haotic, în care analistul trebuie să-şi păstreze ochiul limpede şi mintea trează la toate răspântiile. S'ar părea că după veacuri îndelungi de tăcere chinuită s'au rupt deodată zăgazurile şi din adâncime au dat navală, ca o cataractă tumultuoasă, energiile latente ale unui popor. Negreşit că toţi care suntem prinşi în vârtejul acestei revărsări neînfrânate şi sgomotoase, mai greu ne vom putea rosti asupra ei decât cronicarul de mâine, care va avea orizontul lămurit de perspectiva distanţei.

Sunt însă constatări axiomatice care se impun şi toată lumea le vede. Românismul trece astăzi printr'o criză de creştere după identificarea graniţelor etnice cu cele politice. Noul stat se sbate hărţuit la fiecare pas de obligaţiuni şi întrebări care în trecut nu s'au mai pus. S'ar putea spune că actuala clasă conducătoare, prin noutatea sarcinilor ce i-au fost hărăzite e în mod fatal o înjghebare de diletanţi, ale cărei înfăptuiri pătimesc de toate greşurile începutului. O judecată cât de sumară ne arată realitatea destul de neliniştitoare. Viaţa românească de după război a fost necontenit revoluţionată de evenimentele care s'au succedat şi-au mărit tensiunea iniţială. Mai întâi Unirea însăşi cu euforia ei sguduitoare ne-a fost dat s'o resimţim cu un organism slăbit de pierderile războiului. Că trupul deşirat şi şubred ieşit dintr'o boală crâncenă chemat la un mare ospăţ, după răsunătorul chiot de nuntă, ne-am ales cu palpitaţii, cu ameţeli cu turburări de respiraţie. Eram prea plăpânzi. România de ieri, cumplit de însângerată şi cele două flancuri, după o despoiere metodică de către străini, prea lipsite de mijloace pentru o conducere de stat. Pe această slăbiciune s'au deslănţuit, a doua zi după cununie, diversele probleme de stat care cereau un răspuns : vot universal, expropriere, erezii regionaliste, răscoliri demagogice, veleităţi minoritare, resturi de civilizaţii disparate, regimuri administrative fără puncte de înrudire, infiltraţii etnice străine... tot atâtea prilejuri de sbucium interior, care şi în vremuri normale ar putea trezi serioase îngrijorări, care însă în starea actuală de vulcanism general postbelic sunt de-a dreptul primejdioase. E explicabilă deci criza de creştere în această epocă de adolescenţă a ţării înnoite şi explicabile derivatele ei: criza sufletească, criza de autoritate, criza economică.. aşa mai departe, discordări nenumărate în aparatul vast de ramificare a unei naţiuni. Chestiunea care se pune în astfel de împrejurări e faptul neîndoielnic, că având atâtea laturi vulnerabile din care rezultă fragilitatea evidentă a marelui tot, noi să ne păstrăm măcar punctul central al întregului eşafodaj într-o stare de sănătate nealterată, ca să ştim pe ce se poate sprijini echilibrul nostru faţă de atâtea tendinţe de sguduire dinăuntru şi din afară.

Acest punct arhimedic e gândul românesc cu toate dispoziţiile lui creatoare. Literatura, spunea deunăzi de la acest loc d. N. Iorga, e manifestarea organică a neamului. E cea mai de seamă cetate ofensivă şi defensivă în economia de forţe a unui popor, adăugăm noi. Cu două decenii în urmă şi mai bine când duceam o viaţă politiceşte fărâmiţată, ne amintim cât de covârşitor era rolul literaturii. Trăiam divizaţi, dar scrisul ne da o platformă de strângere laolaltă. Eram oropsiţi sub călcâiul duşman, dar ne inspira acelaşi comandament moral şi estetic cu toate consecinţele. Nu aveam graniţe comune, aveam o unitate de literaturi cu crezul ei indestructibil. Nu aveam tunuri, aveam poeţi care radiau coeziune şi semănau lumină. O poezie era un act politic hotărâtor pe atunci, o bucată literară, un fapt de înaltă pedagogie cetăţenească. Nu vorbesc numai de caracterul militant al acestei literaturi, care-şi muia aripile în suferinţele mulţimii, răscolind dureri şi cerând alinare. E netăgăduit că aceasta raţiune desrobitoare a scrisului românesc e de interes şi a tras greu în cumpăna evoluţiei noastre istorice. Ardealul bunăoară, o ştim cu toţii, în veacul al nouăsprezecelea, cu deosebire în ultimele decenii de apăsare maghiară, ca să scape de agonie, a fost susţinut cu oxigen literar. Dar marile prefaceri sociale şi dacă vreţi economice ale vechiului Regat, cine le-a lansat mai întâi, cine a creat atmosfera trebuincioasă pentru rezolvarea lor ? Ţăranul înainte de-a fi un subiect politic la noi, a fost un subiect literar. Scriitorii pot fi socotiţi pe drept avangarda, precursoarea transformărilor noastre de stat. În treacăt fie zis "Noi vrem pământ" al lui Coşbuc sau o pânză de Grigorescu au pregătit mai mult exproprierea latifundiilor decât douăzeci de discursuri lămuritoare la Cameră şi la Senat. Politica n'a fost decât oastea de paradă care a luat în stăpânire, cu toate beneficiile, redutele cucerite de literatură.

Dar dincolo de această dinamică a luptei pentru marile revendicări naţionale, literatura a fost în toate împrejurările oglinda reală a sufletului nostru. Templu în care se păstrau tablele legii, depozitar al străvechilor noastre secrete de viaţă şi înfricoşate taine de familie cu toate adevărurile lor testamentare, literatura, păstrând moştenirile ancestrale lăsate cu limbă de moarte şi filtrând orice impuls actual prin retorta receptacolului recent, exprimând deci în acelaşi timp trecut, prezent şi viitor, apărea ca un colţ de natură din munţii noştri, o manifestare specifică a solului, iremediabil respirând în acelaşi timp suflul eternităţii. Fiind o întrupare organică a neamului, acest scris cerea viaţă şi se turna în forme cu totul particulare, nu fiindcă erau legi şi canoane care-i determinau rostul, ci fiindcă sufletul românesc îşi avea albia lui de care insul nu se putea deslipi cu nici un preţ.

Iată Eminescu, cel mai universal creier la noi, a cărui gândire s'a rostit deasupra atâtor culmi, e cel mai tipic reprezentant al rasei. Nu numai că a simţit cu cugetul lui în sens teoretic nevoia celei mai largi rezonanţe istorice, nu că a fost codificatorul naţionalismului constructiv la noi şi în formele de expresie literară s'a lăsat stăpânit de toate nuanţele geniului popular, dar strofele lui pe de-a'ntregul, chiar şi unde împrumuta motive străine se brodează, pe acel fond de lirism care cu gama lui sentimentală e al nostru, numai al nostru. Ce să mai vorbim de idilele lui Coşbuc, în care se prinde în horă satul românesc, de baladele din care cere cuvânt vechea "vitejie direaptă"... Vlahuţă cu plânsul în surdină, călcând pe urmele învăţătorului român în toată structura lui nervoasă, de I. Gorun sănătos şi falnic că numele lui, de Ştefan Iosif supus unei morbideţe care iscodea necontenit viziuni "patriarhale" sau de D. Anghel, subtitlul estet, care în "grădina" lui se înfiora de miresmele pământului cânta încăierarea nocturnă a mirosurilor de la ţară. Invoc numai poeţii care domină astăzi configuraţia literară, din ale căror accente s'a împletit cântecul mut şi nemărturisit al tuturor. E aerul nostru în tot ce-au însăilat ei, o senzaţie familiară în ce se pune la contribuţie: codru, peisaj, lumină, gest, povaţă... Vorbeşte patrimoniul milenar, cântă rasa şi din rasă nu se poate evada nici în sens fiziologic, nici intelectual. Prozatorii noştri nu fac decât să confirme acest adevăr, atâta doar că sunt poate şi mai mult prizonierii elementului local. Iată Caragiale de pildă : cine e nebunul care ar trage la îndoială nota lui veridică pe care o vedem astăzi intervenind de zece ori pe zi în goana noastră cotidiană ?... Cine nu desluşeşte aburii calzi ai ogorului muntenesc din "Sultănica" lui Delavrancea sau tipica aşezare a conacului moldovean cercetat de injoncţiuni moderne din "Viaţa la ţară" a lui Duiliu Zamfirescu ? Tot astfel la Brătescu-Voinești ca şi în nuvelele sau romanele lui Sadoveanu. Se plămădeşte acelaşi aluat, fireşte, primind modelarea individuală a autorului. Sunt poveşti şi întâmplări urzite de boieri şi boiernaşi sau ţărani, figurile consacrate ale structurii noastre sociale, la unul de obicei aspri, sanguini şi zidiţi din pasiuni elementare ; la celălalt, prinşi de duioşie, cu întrebări care vin de departe şi proiectează o lumină blândă pe un fond de tristeţe omenească. Pretutindeni în scrisul lor ne simţim acasă, arde acelaşi soare, e aceeaşi dogoare a după amiezilor de vară, adie aceeaşi boare de codru verde, respiră intimitatea organică a sufletului românesc....

Ei bine, literatura de după război scrisă româneşte nu prezintă o continuitate normală cu cea de ieri. Aş zice că e o întrerupere bruscă, o radicală schimbare de diapazon care s'a petrecut aici. Nu vorbesc fireşte, de talentele reale, la care firul Ariadnei se simte alături uneori cu un bine precizat spor de simţire şi de mijloace, care e apanajul logic al complexităţii de viaţă în care am fost atraşi de împrejurări. Mă gândesc la producţia curentă, la cărţile care răsar cu duiumul şi populează vitrinile librăriilor impregnându-şi pecetea lor asupra spiritului public sau la nenumăratele reviste care găzduiesc ciripitul primelor bătăi de aripi din zilele noastre. La aceştia se remarcă ciudata transformare intempestivă, un fenomen eclatant de discontinuitate literară. Poezia aceasta e o apariţie curioasă şi-ar fi de dorit ca un clinician cu aptitudini ştiinţifice s'o supuie unui examen mai amănunţit decât aceste fugare observaţii. E o anarhie de gândire la mijloc, aş zice aproape o nebunie programatică, un fel de sonoritate verbală care răsună în gol cu tendinţa marcată de-a gâtui orice înţeles. Planează împrejur un obscurantism voit, un fel de nevroză obsedantă, un scrupul constant de-a împinge subiectul dincolo de raza comprehensiunii, o specială perversiune a adjectivului şi o neonestitate de atelier pe care o impun ca pe un ritual prerogativele școalei. În toate genurile ies la iveală aceste impulsuri cum am zice reformatoare, până şi în romanul care se multiplică înspăimântător în timpul din urmă, un fel de maculatură devenită cronică şi antipatică. Acest gen fără rădăcini la noi a ajuns o manieră literară care se vede a fi acaparat şi publicul cititor, de vreme ce apar oameni bătrâni lipsiţi de talent şi curbaţi de reumatisme, biete epave hodorogite, care după o viaţă îndelungă stropşită de-o gângavă banalitate pun astăzi în circulaţie cărţi stropite cu otravă. Adevărul e ca un spirit nou s'a cuibărit aici, un exotism improvizat, o instrumentare cerebrală, nu numai în afară de posibilităţile noastre de apreciere, ci cu stigmatele strigătoare ale unei conformaţii spirituale care nu ne aparţine. În definitiv ce înseamnă această mascaradă frivolă, acest aspect de carnaval al literaturii româneşti actuale? Ce fir s'a rupt aici şi cine a îndeplinit monstruoasa operaţie de-a ne scoate pământul de sub picioare şi de-a ne pomeni bălăbănindu-ne în gol ? Unde e câmpul nostru şi natura în care trăieşte de veci seminţia aceasta de agricultori ? Cine a izgonit principiul sănătăţii, ca să ne inunde cu strofe leşinate după clişeul ofticosului Klabund ? Cine a tăiat pădurile de brazi din literatura noastră, cine a suprimat ţăranii cu fresca lor de linii mari şi ample, cine a ucis bunul simţ din bătrâni, ca să ne alegem cu o stridentă behăitură lubrică şi cu pagini de pornografie desminţite de tradiţionala noastră decenţă ? Iată puncte de întrebare care ca săgeţile otrăvite se înfig în conştiinţa noastră şi cer un răspuns.

Primele lămuriri de circumstanţă articulate în materie nu dezleagă problema. Unii vorbesc de ipersensibilitatea generaţiei noi, care a copilărit sau s'a născut pe vremea groaznicei încleştări de oţel şi-a adus cu sine în subconştientul şi nevoile ei această lipsă de busolă, un fel de cutremur maladiv, ecou întârziat al câmpului de bătaie. De-aci, zic ei, lipsa de orizont şi orientare, dispoziţia de recepţionare a formulelor străine. Fals, răspundem noi ; sau fals inconştient sau minciună interesată. Mai întâi douăzeci de ani sunt prea puţin ca gândirea unui popor să devieze de la făgaşul ei istoric şi-al doilea, ceea ce e şi mai convingător, tineretul de după război a apucat un drum diametral opus clişeelor internaţionaliste. Aceşti copii ai furtunii, crescuţi sub pedagogia tunului, s'au ancorat de un crez care desminte vijelios etica şi estetica pomenitei literaturi de recentă dată. În sufletul lor călit de primejdii şi înfrigurat de viziunea măririlor viitoare, chemările autohtone sunt mai puternice ca oricând.

Două clipe dacă privim în faţă chestiunea, ipoteza se înlătură de la sine, cu obiecţiunea că nu le-am recomanda acestor literatori iconoclaşti o întâlnire directă cu reprezentanţii generaţiei tinere. Dorim a-i cruţa de povara argumentelor care deocamdată nu sunt absolut necesare pentru a limpezi controversa noastră literară. Alţii atribuie fenomenul internaţionalizării de gândire la noi, pretinsului contact cu culturile minoritare care şi-ar fi infiltrat virusul lor destructiv, ca să torpileze o unitate de stat. Nimic mai greşit decât această presupunere, nu fiindcă străinii ne-ar urmări cu o frăţească bunăvoinţă, ci fiindcă literele lor sunt astăzi povăţuite de un naţionalism activ îngrădit în idei şoviniste şi precepte de rasă.

E timpul, deci, căzând toate aceste presupuneri, să dăm răspunsul categoric şi franc la întrebarea cine-a internaţionalizat literatura noastră actuală ? Iată-l: Nu noua generaţie crescută din sângele nostru, ci o nouă naţie cu care ne-a pedepsit capriciile destinului. Ca adevărul să iasă la iveală cu mai multă tărie fie-mi îngăduit să evoc procesul de denaturare literară mult mai grav şi mai avansat petrecut la vecinii noştri unguri, proces pe care-l cunosc şi de care m'am apropiat odinioară într'un examen amănunţit, făcând constatări care încep să se asemene primejdios cu stările actuale de la noi.

E cam mult de atunci, aproape douăzeci şi cinci de ani. Românii din Ardeal, o duceau greu sub apăsarea de la Budapesta, dar pe cât de nesăbuite erau loviturile ce primeam, pe atât de dârză se accentua rezistenţa unora dintre noi. În mijlocul acestei frământări, mi-aduc aminte, Contele Ioan Zichy ministrul de instrucţie în guvernul răposatului Tisza, într-un discurs plin de violenţe la adresa neamurilor nemaghiare de sub coroana Sfântului Ştefan, susţinea cu multă mândrie teza că acestea vor fi desnaţionalizate de superioritatea culturii ungureşti, care e nemuritoare şi eternă - se rostea grandilocvent nobilul conte - şi-ale cărei drumuri sunt pe deplin statornicite ca strălucirea stelelor pe cer. La această diatribă m'am crezut dator să răspund în două lungi articole, unul publicat în ziarul "Românul" din Arad, altul în revista "Luceafărul" de la Sibiu. Ideea de care mă călăuzeam în replica mea era cercetarea literaturii ungureşti de atunci, pentru a dovedi dacă poate fi vorba de o superioritate culturală maghiară, care să ne desfiinţeze. Am făcut deci o temeinică analiză a producţiei literare contemporane din capitala de pe malul Dunării, fixând spiritul de care era îmbibată şi descifrând caracterul de rasă al operelor de artă.

Să-mi fie permis a reproduce câteva fragmente lămuritoare. Încep cu constatările din articolul "Un anacronism : literatura naţională maghiară". Iată ce spuneam între altele: Pentru un cititor străin, care cunoaşte poporul unguresc şi cunoaşte operele literare în care au fost prinse notele lui caracteristice, literatura actuală curentă prezintă un aspect cu totul străin. Din toată producţia timpului din urmă nici un gen literar nu mai este expresia gândirii specific ungureşti. Din tot ce se tipăreşte, şi comerţul lor de cărţi e exorbitant, nu se desface impulsul organic al unei literaturi naţionale. În zadar vei căuta oglinda notelor istorice ale psihologiei ungureşti: în aşa zisa literatură maghiară ungurii se întâlnesc tot mai rar. S'au pierdut tipurile romantice ale lui Jokai, nemeşii greoi şi îndărătnici ai bravului Kemeny, s'a dus Mikszath cu simpaticii ţărani vioi din Ţara Slovacilor. S'a curmat tradiţia de avânt, nota de nobleţe, sincera simpatie de subiect a scriitorului, nu mai întâlneşti în piesele lor pe săteanul gălăgios şi violent, nici în poezia lirică suflul de sănătate rustică, dragostea de natură. Nu mai e nici pusta ungurească în cântece, nici chiot de ciardă, nici vitejia romantică a haiducilor din Bakony. Toate notele particulare au fost sacrificate, literatura lor nu mai e o literatură naţională.

Valorile estetice au fost modificate, credinţele literare s'au schimbat, eroii s'au înlocuit. Nu mai e o literatură militantă, nici luptători, nici triburi ale revendicărilor naţionale. Nu te mai opresc accentele turanice, în faţa ta se desenează icoane triste, întunecate, clişee uzate de artă internaţională. Un suflet chinuit, svârcolirile unui individualism exagerat, un cinism brutal şi o frivolitate necunoscută cer cuvânt în producţia lor actuală. Ţăranul a încetat a mai fi subiect literar, nemeşul se mai iveşte în câte o piesă de teatru, ca să facă deliciile spectatorilor cu poza lui ridicolă. Puntea care ar lega pe cei de azi cu trecutul unguresc s'a frânt, reflexele elementelor sociale care au făcut istoria acestui popor, nu mai au cuvânt în literatură. Vei întâlni în schimb la teatru pe avocatul din foburgurile Pestei, pe burghezul utilitarist, pe orașanul mut pentru frumuseţile naturii. Poetul are să-ţi prindă în rime frigurile sufletului sbuciumat de mizeriile asfaltului, din strofele lui vei alege spleenul sau amărăciunea păgânului modern lipsit de orice credinţă. În locul imaginilor colorate ale panteismului de odinioară vei găsi întuneric posomorât. Reconstruind pe urma unei cărţi personalitatea autorului, rămâi penibil atins de această cunoştinţă nouă. Recules ai să-ţi mărturiseşti în pripă: Domnul acesta n'are nimic a face cu toată frământarea istorică a maghiarismului milenar, de la Arpad pand la Arany Ianoş. Domnul acesta e tipul curent al Ahasverului modern pe care l-am întâlnit şi la Ostanda şi pe Riviera şi pe bordul vaporului în drum spre Singapore, îl chema Mayer, Durand sau Löwy şi era totdeauna la fel. Domnul acesta poate să fie astăzi, întâmplător, la "Pesti Hirlap" să scrie piese pentru "Kiraly Szinhaz", dar aşa cum îl văd eu, mizantrop, fricos, plin de probleme şi de gută, ar fi cea mai inoportună apariţie între cetăţenii de la Salonta-Mare, care i-ar fi deopotrivă de străin sufleteşte ca fermierii din Scoţia. Izolat de toate tradiţiile moştenirii, el nu înţelege tainele acestui pământ, nici aer, nici lumini, nici umbre, nici culoare când călătoreşte în vagonul restaurant de-a-lungul pustei ungureşti, privirea lui e mai plictisită decât a mea. În mine cel puţin este interesul palpitant al vecinului intrigat de-o duşmănie istorică, pe când din ochii lui priveşte sila Weltburgerului lipsit de orice preocupări de ordin naţional.

De unde acest aspect straniu al literaturii ungureşti de astăzi ? Răspunsul e deopotrivă de laconic şi de lămuritor: Budapesta. Sunt ravagiile Budapestei în aceste pagini străine. Acest oraş pripit al americanismului, cu cabareturile lui, cu jidanii lui, cu jargonul lui Dohanyutza, cu obscenităţile nocturne, acest furnicar improvizat şi-a impregnat pecetea în literele ungureşti. Amalgamul lui etnic e determinat de notele de rasă ale elementului semit. Prin acordarea de libertăţi politice că nicăiri altundeva, prin vecinătatea apropiată a Galiţiei, potopul de ovrei a crescut an cu an, a găsit tot mai puţine obstacole în lupta cu autohtonii inferiori, şi-a croit un culcuş aici pe malul Dunării, unde a acaparat industrie, comerţ, literatură. Toate ramurile de manifestare ale vieţii publice au fost pe rând cucerite de acest popor neastâmpărat. O jumătate de veac de activitate conştientă a fost deajuns ca imigraţii să desfiinţeze caracterul unui trecut şi acceptând din toate atribuţiile celor învinşi numai limba ungurească, modificată după urechea lor, au isbutit să creeze din Budapesta cel mai puternic emporiu de cultură naţională semită.

Fireşte că gimnastica intelectuală a Budapestei nu are, nici în clin nici în mânecă cu aluatul istoric al neamului unguresc, fireşte că din zidurile mucegăite ale ghettoului din Kiraly-utza nu pot răsuna cântecele sălbătăciei romantice a betyarilor ungureşti. E explicabil că teatrul popular (Nepszinhaz) în care cereau cuvânt ciobani de pe pustă, hoţi de cai de la Kecskemet cu inima în dinţi şi cu izmenele în vânt, a trebuit să dea faliment ca să facă loc operetei cosmopolite, ori comediilor lui Molnar, din care distingi umorul rece, cinsimul turburător şi artificiile spiritului semit. Desigur că simpaticele tipuri primitive din piesele lor populare deveniseră un anacronism şi un prilej de plictiseală îngrozitoare pentru spectatorii, de felul lor, din suburbiile Varşoviei. Prin această infuziune străină s'a curmat deci firul de continuitate istorică a sufletului unguresc în literatura maghiară şi s'a dat naştere unei producţii improprii, îndrumată de precepte internaţionale, în care dacă există o notă specific naţională, aceasta e semită.

Articolul ducea mai departe firul unui paralelism între cele două suflete care se exprimau în literatură. Vorbind despre un talentat poet evreu, Kiss Jozsef, spuneam : "Scrisul lui face parte din patrimoniul sufletesc al culturii naţionale evreieşti, ca şi poeziile lui Maurice Rosenfeld, ca şi Manasse al lui Ronetti-Roman". Dupe ce caracterizam poezia lui Petöfi şi analizam o romanţă încadrată în peisagiul de pe pustă, tipic ungurească, continuam astfel : "Cat de departe cad de aceste imagini de la ţară creaţiunile lor de astăzi şi toată literatura de la Budapesta. Mi-a rămas în minte o pagină extrem de caracteristică a unui scriitor de-al lor care iscăleşte Ignotus, îl cheamă Veigelsberg, e şef de şcoală, directorul celei mai apreciate reviste: Nyugat (Occidentul). Scrie undeva despre influenţa naturii asupra omului modern îi accentuează cu multă tărie cât de singur se simte el într'o pădure. O solitudine penibilă îl apasă în mijlocul unui codru de brazi. Natura sălbatică îl enervează, freamătul copacilor îi dă fiori. "Îmi plac parcurile franţuzeşti, tunse şi îngrijite. Iubesc natura, cam aşa încheie Ignotus, dar numai până unde pot simţi cu ea urmele omului".

Vreţi o înfăţişare mai caracteristică în care să fie zugrăvit sentimentul orășanului deslegat de toate intimităţile naturii ? Cum să nu fie penibil impresionat de tăcerea unui codru de brad acest creier zămislit în umbra zidurilor, domnul Veigelsberg, care de zeci de generaţii şi-a întrerupt contactul cu pământul. Plămânii lui obosiţi de ghettoul atâtor incarnaţiuni anterioare nu suportă ozonul şi frica tradiţională a semitului îl face să tresară la fiecare foşnet. Da, e o pagină tipic ovreiască proza aceasta a domnului Veigelsberg, care în aforismele lui destul de spirituale exclamă undeva: "În faţa trecutului avem o singură datorie: să-l uităm !" Recunosc domnule Ignotus, aveţi toate motivele.

Concluzia pe care o trăgeam era următoarea: "Literatura naţională ungurească a încetat în poezie cu Petöfi şi Arany, iar în proza cu Mikszath, făcând loc literaturii naţionale ovreieşti budapestane, deci o astfel de cultură improprie şi fără rădăcini de care cânta ditirambi ministrul Zichy nu poate constitui o primejdie pentru noi, tocmai astăzi când literatura românească e îndrumată în spirit naţional de o mulţime de talente superioare. Nu ne poate maghiariza literatura ungurească prin producţia ei actuală, cel mult semitiza ne-ar putea, dar pentru asta suntem prea împrieteniţi cu codrii verzi de brad, în care se simte atât de rău d. Leon Veigelsberg.

Am reprodus o bună parte din acest articol, rămas uitat şi necunoscut ca atâtea altele, fiindcă m'a uimit procedeul similar care începe să fie pus în valoare la noi. Articolul a stârnit atunci o vâltoare neobişnuită în presa ungurească, unde a fost tradus şi viu comentat. S'a deslănţuit o luptă pasionată pentru şi contra. Buba pe care pusesem eu degetul durea prea tare, ca să nu fie luată în seamă. Ar fi o carte voluminoasă dacă s'ar strânge laolaltă studiile şi polemicile brodate pe acest subiect. Ungurii de pur sânge mi-au dat dreptate când tânguindu-se, când blestemând, mai ales prin revistele din provincie, fiindcă presa budapestană era cu totul jidovită. Scriitorii ovrei, pozând în oameni civilizaţi, critici literari şi sociologi, m'au combătut cu mare lux de argumente. M'au învinuit de un conservatism reacţionar, mi-au pus în faţă ovreimea de la Iaşi, mi-au atribuit o ură împotriva oraşelor, au insinuat că prezint semne de detractor al civilizaţiei şi s'au străduit să mă convingă că structura socială a ungurilor evoluând, a depăşit cadrul vremii lui Mikszath, că o literatură citadină e deci cu totul justificată". Natural că am reluat subiectul şi l-am desvoltat cu mai multă amploare în articolul apărut în revista "Luceafărul" sub titlul : "Două suflete, două literaturi". Dezvoltând teza iniţială am fixat pe larg dualitatea evreo-maghiară de la Budapesta. Smulg la întâmplare câteva fragmente nu atât pentru a proba justificarea mea, cât pentru a prilejui să vedem reversul medaliei : potriveala ofensatoare cu situaţia noastră actuală.

Iată ce ziceam între altele: "Ce s'a petrecut în sânul neamului unguresc e un lucru lămurit şi se poate judeca limpede. Până acum câteva decenii, acest popor, care forma un bloc etnic deosebit, o insulă exotică cu flora ei particulară şi-a păstrat intact caracterul de rasă. Strecurându-se printre veacuri, neam de ţărani agricultori şi nobili cu însuşiri războinice, ungurii şi-au fixat sufletul lor aparte, care era rezultanta descendenţei şi condiţiilor lor specifice de viaţă istorică. Acest suflet tipic maghiar a cerut cuvânt şi în creaţiunile literare, găsind întrupare în anumite opere, care sunt monumente de artă naţională. Aşa s'au păstrat ei şi se plimbă astăzi sub ochii noştri… Pot să-ţi trezească simpatie sau zâmbete de compătimire, pot să-ţi pară mai potriviţi în stepele Lebediei, decât în mijlocul unor curente de civilizaţie neînrudită cu dânşii, dar ei sunt ungurii, aşa cum se desfac din viaţa lor de-o mie de ani. Structura intimă a sufletului unguresc, e zestrea fatală a sângelui. Sufletul doar e o urnă în care generaţii de strămoşi şi-au aşezat moaştele, în noi tresar îndemnuri nedesluşite, care vin de departe, de dincolo de conştiinţa realităţii. Simţim la tot pasul reţeaua misterioasă a celor care s'au dus şi, vorba filosofului francez, ne cârmuiesc mai mult morţii decât viii. De aceea, oricât de adaptate formelor străine, aceste manifestări organice ale psihologiei ungureşti se disting şi nu se pot ascunde de privirea pătrunzătoare a unei minţi obiective, cu deosebire nu se pot ascunde în literatură, în acest domeniu implacabil al sincerităţii. Iată de ce în poezia de astăzi a lui Andrei Ady cu toată influenţa formelor de lirică modernă franceză, se iveşte la toată strofa factura particulară a creierului turanic. Moştenirea sufletească a originei nu se poate înlătura, ea ne urmăreşte, ca un blestem ori ca o binecuvântare, ne urmăreşte la tot pasul".

Să lămurim însă mai departe ce s'a petrecut... La începutul erei constituţionale în Ungaria prin acordarea de libertăţi s'au deschis porţile largi elementului ovreiesc, care a început să se reverse asupra ţării. Această revărsare a dat naştere unui fenomen cu totul particular de încrucişare a doua popoare, unic în felul său. Anume ovreii s'au aşezat în oraşe, unde cu însuşirile lor, cu inteligenţa sprintenă inerentă rasei, au acaparat viaţa comercială şi industrială, au introdus formele de aşa zisă civilizaţie occidentală pe pământul care păstra neatinse toate notele unor rosturi patriarhale. Ei au pus stăpânire definitivă, ei au înfiinţat, se poate spune, capitala ţării, căreia i-au împrumutat caracterul lor de rasă, în vreme ce descendenţii maghiarismului istoric şi-au continuat viaţa lor cu tipare tradiţionale: au ţinut cuvântări, au semănat grâu, au împrumutat bani pe camăta grea, şi-au neglijat ţărănimea şi ne-au pus nouă genunchiul în piept. Astfel împrejurările ne-au dat un popor care în sânul lui a fost necesitat să primească la el acasă alcătuirile vieţii moderne prin intermedierea unui alt popor, cu alt caracter de rasă. Avem deci manifestarea paralelă a doua neamuri şi pe terenul literelor... S'a croit deci o literatură nouă la unguri, care nu are nimic a face cu sufletul maghiar. Alte patimi, alte culori, note proaspete, frământări necunoscute. Într-o limbă nouă vorbeşte glasul lui Iehova".

Închid aici paranteza cu procesul de la Budapesta, fără să mai stărui asupra adevărului care se desprinde din ea pentru unguri. Realitatea este că am văzut bine în adâncime la vecinii noştri; evenimentele de mai târziu au confirmat pe de-a'ntregul diagnosticările mele. Decompoziţia şi putrefacţia la ei a mers înainte, ca încoronarea tragică Israel s'o îndeplinească prin trimisul său Bela Kun care a înfipt steagul roşu pe camera magnaţilor de pe malul Dunării. De ce-am reînviat acest depărtat examen al unor stări din altă parte, de ce-am desgropat foile îngălbenite în care judecăm penetraţiunea semită la unguri? Răspunsul e simplu şi logic : Fiindcă şi la noi a început să se întrevadă un fenomen similar, aceleaşi cauze producând aceleaşi efecte. Adeseori recitind scrisul de-acum un sfert de veac, am senzaţia stranie că se zugrăvesc nenorocirile noastre, că numai numele proprii sunt schimbate şi că o brutală ironie a sorţii ne-a împărtăşit cu o dureroasă intervertire de roluri.

Da, domnilor colegi, Israel e călător. Israel nu se fixează, Israel a venit şi la noi. Cum, când şi în ce număr, nu e acum momentul să lămurim chestiunea. Veneratul nostru coleg, tânărul octogenar A. C. Cuza, s'ar părea că a atins-o în treacăt în cercetările lui. Adevărul e că infiltraţia ca şi consecinţele copiază aproape pas cu pas fazele procesului unguresc. Cronologia doar e într'o întârziere de vreo două decenii, dar e acelaşi plan strategic cunoscut : mişcarea de învăluire de la periferii spre centru. Etapele se escaladează metodic : comerţ, industrie, bănci, moşii, blokhausuri la oraşe, gazete... Scara a fost urcată cu plan şi cu socoteală. Ei bine, acum Israel s'a hotărât să facă şi literatură românească. A atins cel din urmă popas, a intrat şi în templu. Până acum vreo douăzeci de ani intenţia nu putea fi bănuită. Abia în gazetărie dacă se încerca timid o strecurare anonimă, urmărind mai mult beneficiul arginţilor decât patima călimării. Erau aşa de departe de cugetul şi de sintaxa noastră, încât nimeni nu-şi închipuia că merită să fie luaţi în seamă. În scurt timp însă au devenit redutabili aceşti potentaţi de cerneală cu rotativele lor. Negustori de opinie publică, şi-au desfăcut marfa pretutindeni cu o neobosită clamoare. Au acaparat editurile apoi şi presa lor a industrializat scrisul nostru. Trecerea de la gazetă la literatură au făcut-o pe nesimţite, schiţând aproape un gest de sfială, ca în faţa unui sacrilegiu.

Cine ar fi bănuit în pragul războiului bunăoară, că din primele zile ale României Mari va începe la Bucureşti o ofensivă literară semită ? Ţin minte, făcând comparaţie cu ce era la unguri, tocmai pe acest exclusivism literar românesc clădeam cu superioritatea noastră. Îmi ziceam : Ovreii aici cumpără, desfac cherestea şi storc pământul. E incontestabil o nenorocire aceasta exploatare materială... Dar lumea abstracţiunii noastre se păstrează nepătată... Acolo nu intră, mă mângâiam eu. La astfel de înălţimi li se tăie respiraţia... Gândul românesc rămâne al nostru şi-l stăpânim noi... Această credinţă mi se părea atunci o axiomă care îmi estompa protestarea şi-mi da oarecari impulsuri de toleranţă nedesluşită... Într-o linie de dispreţ şi un sentiment de compătimire se alternau stările mele sufleteşti...

Totuşi minunea s'a întâmplat, corcimea s'a instalat în literatura noastră. Aceasta e o constatare de fapt riguros exact care trebuie stabilit aici cu toată obiectivitatea cupolei Academiei Române de sub care se desprind astăzi comentariile noastre. Când s'au aşezat noii oaspeţi, şi-au adus desigur cu ei tot bagajul sufletesc. Nimeni nu va trage la îndoială că există o fundamentală diferenţiere de psihologie între ei şi noi. Deci nimeni nu va contesta că odată cu această incursiune, literatura românească se resimte de manifestarea unui nou climat de gândire. Problema e astfel cât se poate de limpede: schimbarea la faţă a literelor noastre nu trebuie căutată într'o pretinsă rectificare bruscă a structurii cerebrale la noi, ci în exteriorizarea acestui element recent de-o strigătoare diferenţiere etnică. Sunt aşa de esenţiale şi de categorice deosebirile sufleteşti între cele două neamuri, încât zestrea proaspăt sosiţilor se distinge fără nici o trudă. De-aceea coardele pe care se cântă astăzi nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin. Sunt instrumente noi care s'au introdus în orchestră. Sunetul lor e strident şi urechea noastră îl refuză, el însă are aceeaşi tonalitate de la plângerile lângă râul Vavilonului până la paginile actuale ale lui Salom Asch pe malurile Volgei. Că e o altă scară de simţire, o altă tablă a valorilor, un alt temperament şi o altă retină, lucrul e de la sine înţeles. În acest chip se explică denaturarea noastră literară, după exemplul Budapestei de care vorbeam. Astfel avem în cărţile apărute la Bucureşti criticismul de azi, tendinţa caricaturală, rânjetul sarcastic, fuga de natură, citadinismul, histeria erotică, accentele libidinoase şi accesele de pornografie. Cu felul lor de-a vedea, cu aparatul lor de înregistrare, orice subiect cât de local primeşte un nou botez intelectual, care nu e al nostru. Dau un exemplu : Am răsfoit zilele acestea două volume dintr'o antologie care conţine bucăţi din 6o de scriitori români de origine evreiască, cum scrie pe copertă. Managerul lor, un domn care-şi zicea S. Podoleanu, vedeţi de unde vine ! cu-o specială retorică de tarabă ni-i prezintă astfel: "Ei au adus o remarcabilă contribuţie literaturii autohtone. Fie că au făurit o pagină de proză, sau cizelat un vers, au spart uneori vechile tipare ale limbii literare româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi". Aţi înţeles, domnilor colegi şi voi bătrâne portrete de pe pereţi, cu câtă cuviinţă de oaspete se rosteşte omul din Podolia : Au spart vechile tipare ale limbii româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi"... Săraca "limbă veche şi înţeleaptă" a lui Eminescu, adevărat : i-au spart tiparele... Nu vă voi obosi cu multe citaţii din antologia pe care o recomand atenţiei acelora care vor să desprindă şi să puie la cântar o manifestare psihică departe de noi, ca Araratul de Bucegi. E o aşa zisă poezie în care o imaginaţie deslănţuită şi ultracolorată asvârle viziuni chinuite fără şir :

"Trece fantoma principesei otrăvite cu oleandru,

Principesa a murit de parfum..."

Toate la fel, vagi şi veştede, înmugurite întârziate din psalmii lui David... Aceste sunt lectura suportabilă... Mi-e peste putinţă însă să smulg din cheunăturile sentimentale... "Strigări trupeşti lângă glezne", poftim titlu de carte a unui domn care-şi zice Camil Baltazar... Vine cu ruşine, domnilor colegi... Spuneam însă că orice subiect local pe care pun mâna îl deformează şi apare strâmb... Iată războiul nostru, bunăoară. Un scriitor român poate să-l trateze cu mai mult sau mai puţin talent, subiectul în sine însă e sacru, comportă oarecare decenţă, nu se scuipă pe el... Ei bine, iată ce scrie un ins care iscăleşte H. Bonciu, în antologie ni se prezintă "poet-prozator" şi ca detaliu biografic : a colaborat la ziarul Viitorul, la rubrica "Mişcarea artistică la noi şi în străinătate", iată ce scrie: "Am făcut războiul aşa cum August Prostul ajuta la strânsul covorului din manej"... Băgaţi de seamă evlavia... Şi mai departe... "gloanţe n'am trimis nici unul, căci n'am ucis pe nimeni, însușindu-mi astfel pe nedrept hrana şi solda pe care statul mi le servise"... Vedeţi omul o spune de-a-dreptul... Unde însă raportul sufletesc cu ideea patriei în sine apare oarecum programatic e în poezia d-lui Sergiu Dan care isprăveşte astfel :

Suferinţa, lichid amar

mai rar

obosit

amuţit,

mai plăcut : moartea pentru rochie

decât pentru steag.

Onorat auditoriu, am pus punct. Concluzii nu mai sunt de tras, decât doar constatarea sumară: Aceasta nu e literatură românească.

Ca să se vadă că nu reprezint numai un punct de vedere personal când îngrădesc patrimoniul nostru literar în faţa acestei invazii, să-mi fie permis să reproduc aici câteva fragmente din scriitorul André Gide, cunoscutul om de litere francez care numai de principii arierate nu poate fi învinuit: "Trebuie să recunoaştem că există în zilele noastre în Franţa o literatură a evreilor care nu e literatură franceză, care-şi are calităţile, semnificările şi directivele ei particulare. Ce admirabilă operă ar săvârşi şi ce serviciu ar aduce deopotrivă evreilor şi francezilor acela care ar scrie istoria literaturii evreieşti, reunind şi amestecând istoria şi literatura evreilor din alte părţi, fiindcă e aceeaşi". În continuare Gide spune : "Ei vorbesc mai uşor decât noi, fiindcă au mai puţine scrupule. Ei vorbesc mai tare decât noi, fiindcă nu au motivele pe care le-avem noi de-a vorbi cu glasul coborât, de-a respecta anumite lucruri". Scriitorul francez termină astfel: "Eu nu neg, desigur, marele merit al câtorva opere evreieşti, aş zice în mod particular al pieselor lui Porto-Riche, dar cum le-aş admira cu inima mai uşoară dacă ele ne-ar fi venit prin traducere din altă limbă. Căci, ce mă importă dacă literatura ţării mele se îmbogăţeşte, dacă această îmbogăţire e în paguba semnificării ei. Prefer ca în ziua în care nu mai are forţă îndestulătoare francezul mai bucuros să dispară, decât să dea dreptul altuia să-i joace rolul în locul lui şi în numele lui". Aceste mândre cuvinte de strălucitor dispreţ intelectual le socotesc cel mai potrivit răspuns în seama puţinilor români, care din justificări străine de câmpul literelor, patronează pomenita marfă de import.

Închei observaţiile mele al căror cuvânt poate să fi părut pe-alocurea prea tăios, jignitor chiar. Se poate. Deparazitările nu se fac cu apă de trandafiri. În faţa mea pluteşte suprema noastră ţintă : păstrarea ţării. Dumnezeu îmi vede sufletul, că mă găsesc într-o postură de apărare şi schiţez gestul defensiv, gestul consacrat al istoriei româneşti. Academia Româna e şi ea o tranşee de apărare naţională. De aceea gândindu-mă la nenorocul altora şi la putinţa propriei noastre nenorociri, evocând umbra soldatului de la Oituz şi trecând-o asupra noastră ca o lozincă de salvare, strig de-aici să se audă departe :

Pe-aici nu se trece !

Goya - Maja desnuda

...şi tripticul: GRIGORESCU, ANDREESCU, LUCHIAN

Discurs rostit la Sala Dalles la 28 Mai 1932, cu ocazia inaugurării Fundaţiei Dalles

În viaţa artistică a unui popor cu toate ramificările ei există o legătură organică, o intimă înrudire care determină concepţia şi mijloacele de expresie în domenii diverse de gândire. În cursul vremii energiile merg paralel şi punerea lor în valoare ţine pasul cu descătuşarea integrală a forţelor creatoare. În perioada de eclipsă generală toate tânjesc la fel şi în epoci de resurecţiune o izbucnire vulcanică chiamă la viaţă întreg rezervorul de simţire. La noi veacul al nouăsprezecelea e părintele redeşteptării naţionale.

Dupe o mocnire îndelungă a unui organism fărâmiţat sub mai multe stăpâniri disparate şi captat de influenţe culturale fără puncte de apropiere, renaşterea începe şi puterile acumulate se descarcă pe toate tărâmurile cu o vijelie tumultuoasă. S'ar părea că dospite prea mult în adâncime, nişte limbi de foc ţâşnesc deodată peste creştetele noastre, proiectând împrejur credinţă şi lumină.

Literatura noastră, se ştie, veacuri de-a-rândul nu s'a desfăcut din umbra creaţiunii anonime. Fie ca şi-a ocrotit înţelepciunea bătrânească în cazanii şi sfinte pilduiri, fie că a prins vitejii străvechi în balade, glumă şi neastâmpăr în chiuituri sau tânguire în doină, această producţie s'a desfăşurat fără nume, fără orânduire şi fără ţintă, ca orice deslănţuire a naturii. Folclorul cu toate varietăţile lui e marea moştenire a acestui trecut, pe deasupra căruia s'a brodat ţesătura complexă şi migăloasa a literaturii moderne.

Pictura românească, despre care ne-am propus să rostim în treacăt câteva cuvinte, a fost supusă aceluiaşi proces de creştere. Sute de ani, s'a pitit la adăpostul bisericii, risipindu-se anonimă. Icoanele sunt folclorul nostru plastic. Din Orientul ortodox, de care ne legau firele străvechi ale ierarhiei eclesiastice, ni s'au transmis formulele artei bizantine care s'au încetăţenit pe solul nostru. Câţi călugări greci, meşteri zugravi nu s'au răzleţit pe-aici după invazia turcească, aducând cu ei în arta lor preceptele clasice ale imperiului bizantin şi transmiţându-le în frescele de pe pereţii bisericilor noastre sau în nenumărate icoane pe care sentimentul religios al vremii le reclama cu tărie ? Simţul plastic al poporului nostru a fost înrâurit în mod categoric de acest stil şi astfel sfinţii ieratici ai Bizanţului, cu nemişcarea în strălucirea lor, cu viziunea ascetică şi cu minunata haină a culorilor de miazăzi, s'au sălăşluit la noi găsindu-şi o patrie de adopţiune, într-o vreme când Occidentul sguduit de fiorii Renaşterii nu i-a mai primit în cuprinsurile lui. Sub pavăza credinţii religioase, într-un mod anacronic, neţinând seama de evoluţia picturii de pe continent, a luat naştere postbizantinismul românesc, care, fireşte, a adăugat o notă specific locală acestor clişee de import, cărora le-a atenuat rigiditatea de concepţie şi le-a împrumutat o gamă particulară de colorit propriu ochiului nostru. Mănăstirile de la Voroneţ, Putna, Suceviţa, Rădăuţi, Cozia, Horezu cu frescele lor, Biserica Domnească de la Argeş recent descoperită, sunt tot atâtea dovezi ale unei perioade de strălucire artistică pe care oameni ai acestui pământ au ilustrat-o cu talentul lor menit să elaboreze la el acasă lozincile unui patrimoniu străin. Până la începutul veacului al nouăsprezecelea s'a continuat înlănţuindu-se din generaţie în generaţie această pictură îngrădită în severităţi rituale, cu totul potrivnică oricărei inovaţii de ordin individual.

În cursul timpului, în măsura în care bietele noastre principate de sub apăsarea turcească, prin stăpânii lor vremelnici încercau timid să-şi arunce privirile spre Apus, pictori străini au început să treacă pe-aici fecundând cu activitatea lor plastică locală. Pe la curţile domneşti şi boiereşti încep să se ivească aceşti pribegi ai penelului. Astfel întâlnim pe Jean Liotard (1702 -1789) la Iaşi, unde lucrează la portretele lui Alex. şi Constantin Mavrocordat, tot astfel pictorul Hector de Béarn, însoţitorul ducelui Casimir de Montemart în misiune la Ţarul Rusiei, Léon Dupré, adăpostit la Bucureşti de Mihai Sutzu, vestitul Raffet la 1837, Michel Bouquet la 1847, Charles Doussault, August Lancelot la prinţul Brancoveanu şi mulţi alţii. Sub îndrumarea contactului cu străinii, care au introdus pictura în ulei, formulele bizantine încep să cedeze şi desrobirea Renaşterii îşi începe la noi manifestarea ei târzie. O aureolă artistică se creează şi domnii noştri devin patronii binevoitori care într'o formă nouă exprima impulsurile tradiţionale ale ctitorilor de biserici de odinioară. Astfel Alexandru Moruzi, într'un hrisov de la 21 Aprilie 1800 acorda scutire de dăjdii lui Mincu din Gărdeștii de Vâlcea, frate cu singhelul Mitropolitului Dositei, « slujind sfintei Mitropolii şi sfintelor Episcopii de Argeş şi Buzău cu meşteşugul zugrăvirii, foarte bună plăcere ». Este cea dintâi încercare a unei şcoli de pictură la noi. La 1804, Const. Ipsilanti acorda pictorului şi scriitorului de hrisoave româneşti, Calemgiu Chiriţă diverse miluiri şi scutire. La 1844 pictorul român Negulici are nume mare şi tablouri de-ale lui se găsesc în seraiul sultanilor la Constantinopole. La 1844 se amintesc trei pictori bursieri în străinătate : Panaiteanu-Bardasare şi Leményi la Munchen şi Gh. Nastasian la Roma.

Stabilit odată contactul cu Apusul, pictura românească intră în faza nouă, desfăcută definitiv de influenţa bizantină. David şi Ingres, marii maeştri de la Paris, stăpânii în materie ai continentului îşi întind reţeaua lor fermecată până la noi. Rosenthal şi Levaditi, cunoscuţi pictori ai vremii, autorii multor portrete de domni, lucrează urmând indicaţiile școalei franceze. O întreagă pleiadă de pictori se iveşte prin anii cincizeci, paralel cu renaşterea noastră politică şi literară. Sunt talente mai mult mediocre, dar încadrate în factura din Occident, răspândesc bunul gust artistic şi fac educaţia societăţii. Între aceşti artisti-pedagogi se remarcă Constantin Lecca (1810 -1887) profesor de desen, întâi la Craiova, apoi la Bucureşti la Sf. Sava, Mihail Popp de la Braşov, Sava Henţia profesor ataşat la Cartierul general al armatei în războiul din 1877, un adept al școalei clasice gen Prud'hon, Tătărăscu, ca şi ardeleanul Carol Popp de Szatmary ţin admirabil înregistrator al pitorescului nostru local şi real interpret al aşezărilor noastre de-atunci, amestec capricios de Orient şi Occident. În aceste timpuri, concomitent cu toate începuturile de adaptare la instituţiile moderne se înfiinţează la 186o prima şcoală de Bele-Arte la Iaşi, iar la 1864 cea din Bucureşti. Ca şi în celelalte domenii spirituale influenţa Răsăritului a trecut pe planul al doilea şi privirile noastre s'au îndreptat spre Parisul care ne-a primit în raza lui de gândire, ca să ne modeleze după palpitările lui. Pictura în noua configuraţie intelectuală şi-a precizat aspectul ei de dualitate : de o parte moştenirea bizantină în biserică, dusă mai departe în tiparele din bătrâni, devenind o anexă plastică a dogmelor şi canoanelor ortodoxe, de alta - reflexul artei din Occident cu toate îndrumările şi capriciile ei. Figura de Ianus a intelectualităţii româneşti în veacul din urmă o simbolizează în mod nemerit acest dublu aspect pictural, atât de departe unul de altul. Acest nou curent de gândire, rezultantă firească a vremilor schimbate, în mod normal pune stăpânire şi pe artele plastice.

Nicolae Grigorescu, devine marele interpret al romantismului naţional. Fiu de ţăran, el descinde pe arenă cu acea siguranţă şi limpezime a ochiului deprins să descifreze misterele pământului. Începând ca zugrav de icoane, trecând oarecum prin sufletul lui toată rezonanţa picturală a veacurilor, el pleacă de la mănăstirea Agapia, ai cărei sfinţi i-a creat într-o atmosferă senină de optimism, spre Parisul prins atunci de frigurile unei intense mişcări reformatoare. Între anii 1861-67 la Fontainbleau, la Barbizon, tânărul cu ochi strălucitori a devenit ucenicul unui cenaclu care a revoluţionat pictura, scoţând-o din penumbra de atelier şi punând-o în legătură directă cu tainele naturii. Stând sub sugestiunile lui Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny, pelerinul îndrăgostit de misiunea lui se cufundă în spovedania largă a singurătăţii, care-l face să se coboare adânc în sine însuşi şi-i plămădeşte puternica personalitate. Această perioadă din viaţa laborioasă a lui Grigorescu naşte opere de artă care-l pun alături de meşterii lui, ca şi mai târziu pânzele de la Vitré din Bretania, poate cele mai fericite expresii ale sincerităţii lui artistice. Grigorescu însă era prea intim legat de frământarea interioară a neamului care pe-atunci angaja toate fibrele sensibilităţii noastre, ca să nu fi simţit nevoia de a se reintegra în plaiurile strămoşeşti. Întors acasă, el e smuls din liniştea lui contemplativă şi împins spre furtuna războiului, care-l sbuciumă şi-l fecundează în gândurile lui. Sub bătaia tunului, stând în faţa cetelor de dorobanţi porniţi spre hora morţii, el se cufundă tot mai adânc în rasă, epopeea neatârnării îl desrădăcinează din criticismul de ieri şi-l împinge spre apoteoză. Se naşte un pictor nou, un fanatic local, înamorat de luminile şi umbrele din ţara lui, îndemnat la tot pasul să zugrăvească un cântec de biruinţă. Pânzele lui devin o poveste a neamului plină de podoabe şi de farmec rustic, o bucolică stropită cu bucurie şi raze de soare. Ca într'o minunată galerie, menită să dea oglinda luminoasă a vieţii patriarhale, tablourile lui Grigorescu reflectă în nenumărate forme şi variante o senină simfonie pastorală. Pe rând se ivesc imagini candide, siluete elegante, apariţii de un desăvârșit estetism, purtând toate aceeaşi marcă de atelier : viziunea fermecată a unui apologet. Iată-l pe ciobanul tolănit pe pajiştea înflorită, rezimat pe coate în amurg, cu ochii duşi departe după tremurul unei raze pe-o coaje de mesteacăn, cu toată clipirea ochilor, cu îndoirea leneşă a degetelor pe fluierul care cântă... Turma de oi, cireada de vaci la fântână, toate apar pe rând. Se văd mieii sburdând în ploaia razelor de soare, la mijloc o fetiţă desculţă şi în capul gol ridicând braţele către cer, ori întinsă pe perna de muşchi cu pleoapele biruite de moleşeala dulce. Se văd boii cu căutătura lor de pace bună, cu ochiul umed şi mare, cu grumazul întins în jug despicând brazda... Iată fata în drum spre fântână... O floare galbenă în pletele negre, o podoabă aruncată în pripă pe umeri. Borangicul flutură parcă şi întreg trupul cu înmlădierea mijlocului subţire încins în cingătoare roşie se mişcă. De pe deal coboară carul cu boi încărcat cu fân, se opintesc dobitoacele, îşi întind grumazul, încheieturile lor parcă trosnesc. În urmă se ţine un ţăran uscăţiv, mlădios în făptura lui aţoasă, ochii trăiesc şi te cheamă ca o comoară de visuri. Toate înfăţişările vieţii de la ţară se oglindesc pe aceste pânze. Mâna meşteră a încremenit liniştea calmă a poienelor, răcoarea domoală a pădurii, prisosul de lumină a verii, jalea blândă a frunzelor desprinse din copaci...

Zeci de ani s'a multiplicat în mii de forme aceste pasteluri ale lui Alecsandri. Cu cât trecea vremea, cu atât tonurile se subţiau, figurile deveneau mai vaporoase, coloritul se topea într'un roz-alb-albastrui, imagine de neant şi eternitate. Cu tot acel iluzionism din ultima perioadă a vieţii, Grigorescu rămâne marele maestru care luminează faza de adolescenţă a unui popor, răspândind prin opera lui lumina precursoare a viitorului unui neam. Expoziţia actuală de desene la douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui, pe lângă că e un omagiu postum binemeritat, pune în valoare şi mai mult în aprecierea posterităţii extraordinara onestitate de atelier a maestrului.

Tot în acest an se împlineşte o jumătate de veac de la stingerea lui Ion Andreescu, a cărui expoziţie colectivă se înfăţişează astăzi : tânărul bucureştean, descendent dintr'o familie de negustori, devenit profesor la Buzău unde a murit la 1882, în vârstă de 31 ani, reprezintă un punct culminant în evoluţia picturii noastre. Şi concepţia lui îşi găseşte înrudirea cu inspiratorii lui Grigorescu, dar sunt deosebiri bine marcate între cei doi contemporani. Spre deosebire de seninul apologist, paleta lui Andreescu e susţinută într'o tonalitate sobră ; un desen nervos şi o tehnică fără emfază sunt caracteristicele acestei picturi severe. Se observă, desigur influenţa unui Diaz sau Th. Rousseau în aceste pânze, dar câtă vigoare şi câtă adâncime sunt în desişurile lui de fag... E un pitoresc neexagerat, complet lipsit de convenţional, e peisajul nostru real, iar când ne dă portrete sau nuduri, cu toată influenţa unui Manet sau Courbet, Andreescu din ale cărui tablouri se desprind echilibrul şi măsura, calităţi de esenţă franceză, reuşeşte totdeauna să imprime o candidă şi elocventă emotivitate. Oricât de umbrit în vremea lui de strălucirea orbitoare a lui Grigorescu, el a fost remarcat şi înţeles, iar dispariţia lui prea timpurie a trecut în opinia publică a epocii ca o mare pierdere. Delavrancea într'un articol publicat în Revistă Nouă la 1889, apreciind salonul Ateneului îi consacra rândurile unei admiraţii fără rezerve. ,,La acest artist, scrie autorul Sultanicăi, nu mai e vorba de desen şi culoare, de corectitudine şi energie, de sinceritate şi adevăr, e vorba de ceva mai mare, mai adânc şi mai excepţional : de natura în sine, de intuiţiunea de geniu pe care numai artiştii extraordinari o pot avea. Andreescu nu migăleşte, nici ameţeşte într'o splendoare artificială de culori şi nuanţe, el exprimă natura în notele ei esenţiale". Vorbind de calităţile distincte ale celor doi protagonişti, Delavrancea în elanul lui de sinceritate care nu l-a părăsit niciodată, fixează deosebirea. "În faţa peisajelor lui - scrie Delavrancea - vezi natura vie şi mare şi aici e un punct care-l deosebeşte de fermecătorul nostru maestru Grigorescu. Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric, ceea ce la Grigorescu e splendoare, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu bogăţia aparentă răpeşte fără a te convinge, la Andreescu simplitatea aparentă te pune pe gânduri, te face să-l admiri fără regret şi fără reticenţe, căci pledoariile lui sunt nişte rezumate limpezi ale esenţialului din natură". Fără a duce mai departe aceste aprecieri în reprivirea noastră fugitivă, suntem datori să reţinem ca o axiomă constatarea că acest remarcabil talent al lui Andreescu, frânt la începutul unei activităţi, inaugurează perioada de maturitate în pictura românească.

Ştefan Luchian, a cărui expoziţie de desene o avem azi, e cel mai aproape de noi şi ca ordine cronologică şi poate şi ca rezonanţă sufletească. Viziunea artistică a lui Luchian e o interpretare a realităţilor trecute printr'o specială sensibilitate proprie. E o cercetare după adevăr în această pictură, o spontaneitate de expresie şi o nesfârşită blândeţe muiată în melancolie. Influenţat de şcoala impresionismului francez el imprimă totuşi în tot ce zugrăveşte un lirism particular al acelei morbideţe care, desfăcută din poezia lui Eminescu, a plutit încă atâtea decenii pe deasupra întregii eflorescenţe literare şi artistice la noi. Luchian, fost elev al lui Grigorescu, s'a emancipat de sub preceptele meşterului şi cu puterea lui de elaborare interioară, cu o tendinţă de simplificare foarte pronunţată, e mai mult o interpretare coloristică decât o reproducere plastică a subiectelor din natură. Pe orice pune mâna, pe peisaj, fie o siluetă de ţigancă sau o vatră călugărească, fie flori cu petale tremurate şi moi, el răspândeşte aceeaşi delicateţe bărbătească, aceeaşi tristă simţire catifelată.

Cu acest triptic inaugurată pictura noastră modernă - primind un caracter autohton bine precizat - îşi deschide evoluţia ei de azi plină de nevroză şi întrebări, turburată şi frenetică, privind spre alţii şi căutându-se pe sine, reflectând în forme plastice sbuciumul sufletesc al unui popor în plină desfăşurare de energie...

Conferinţă la Teatrul Naţional din Cluj, 14 Mai 1928

Sărbătorirea amintirii lui George Coşbuc de către tinerimea universitară din Ardeal depăşeşte în mintea mea cadrul comemorărilor obişnuite, cu care posteritatea îşi achită recunoştinţele târzii. La zece ani de la moartea lui, în diverse puncte ale ţării, printr'un parastas şi câteva cuvântări pripite s'a resuscitat figura răposatului, trecută la gazetă ca un fapt divers şi pierdut grabnic în convoiul sgomotos al actualităţii. Ca totdeauna când s'a coborât în adâncimile sufletului nostru, Coşbuc spunea adevărul :

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea:

Ce-i pasă astei lumi întregi

De moartea mea !

Sensaţia anticipată a uitării, pe care o resimţea cu preciziune şi cu o resemnare stoică, nu l-a înşelat. Cei câţiva ani au fost deajuns ca cea mai strălucitoare viziune din câte-a ţesut vreodată închipuirea acestui popor să se distanţeze de conştiinţă publică şi cântecul lui se ni se pară că răsună de foarte departe. La această ingrată eclipsă de memorie aproape generală, d-voastră tineretul nu participaţi şi cu gând generos vă întoarceţi privirile spre trecut. Am impresia că vă înţeleg pornirea şi că pot descifra sentimentul care vă călăuzeşte în aceste clipe. Nu l-aţi uitat pe Coşbuc, mai întâi fiindcă sunteţi tineri şi tinereţea este prin ea însăşi un capitol de poezie. Unde-ar mai găsi un ecou strofele lui, admirabilă împletitură de lumini şi umbre, prinse laolaltă cu o diabolică alchimie a versului ? Unde-ar mai putea răscoli întrebări şi vâltori de imagini, ca o otravă care face să svâcnească sângele la tâmple ? Unde, dacă nu în creierul vostru de douăzeci de ani, chinuit de frigurile atâtor aşteptări nedeslegate încă. Dar mâine, cred eu, şi-o specială justificare a devotamentului cu care studenţii din Cluj, ne chemaţi să desgropăm umbra poetului. Aici în inima Ardealului, tineretul de azi, copiii furtunii de ieri, cu intuiţia care nu înşală la vârsta voastră, vă daţi seama că războirea de demult nu s'a isprăvit încă, înţelegeţi că din urmele vechilor aşezări dărâmate sunt mulţi strigoi care mai trebuie alungaţi şi de-aceea căutaţi cuvântul magic, care să vă stea într'ajutor...

Strânşi într'un mănunchi din toată întinderea satelor ardeleneşti ca nişte isbucniri întârziate ale unor energii dospite atâta vreme, în vălmăşagul tulbure al zilelor noastre când totul se face şi se preface sub ochii voştri, povaţa unui instinct de conservare vă spun, că pe deasupra încăierării unor pasiuni trecătoare, trebuie să se rostească adevărurile organice ale existenţii unui neam, simţiţi că vă trebuie un altar, un scut de apărare, o lozincă de luptă, care nu s'a tocit încă...

Aveţi dreptate !Nici nu se poate închipui un mai minunat vrăjitor, o mai elementară forţă de reintegrare în misterele rasei, decât Coşbuc cu toate paginele lui de sbucium creator. Literatura lui, plămădită aici în Ardeal sub tavanul de grinzi al unei case ţărăneşti, apare din primul moment ca purtând pecetea unităţii de suflet şi fixează tainele sângelui românesc în sentinţe definitive. Scrisul lui Coşbuc intervine în evoluţia istoriei noastre ca o sguduitoare spovedanie înaintea unei primejdii, ca o supremă legitimare a cataclismului de mai târziu.

S'a zis cu drept cuvânt, spuneam cândva apropiindu-mă de versurile lui, că la începutul oricărei mişcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor biruinţelor mari ale revendicărilor naţionale, un mare triumf literar. E un profund adevăr în această axiomă curentă. Literatura a fost întotdeauna o energie precursoare; în câmpul ei s'au adunat mai întâi şi au cerut cuvânt puterile latente ale unui popor indicând prin proporţiile lor, raza de întindere a măririlor viitoare. În acest chip Iliada lui Homer a luminat înaintea Atenei lui Pericle, gloria lui Dante s'a ridicat ca un stâlp de foc înaintea strălucirii lui Lorenzo de Medicis, orizonturile nemărginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Engliterei, şi astfel, urmând o orânduială consacrată, reîntregirea solului naţional nu s'a putut îndeplini decât după ce gândul românesc s'a sbătut în avânturi înfrigurate, după ce poezia prin culmile ei eterne a săvârşit logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu şi din alta - paginile nepieritoare ale lui Coşbuc.

Cu cât caut să pătrund mai adânc logica ascunsă a înlănţuirii întâmplărilor din trecut, cu atât mi se desprinde această semnificare constructivă a literaturii în domeniul realităţilor. Aş zice că fiecare perioadă istorică îşi are patronul ei literar şi că pentru orice mare alcătuire de ordin politic, menită să schimbe faţa vremii, drumul îl despică un poet.

Coşbuc, domnilor, s'a înfăţişat din primul moment în deplină armonie a rasei, un tip rezumativ, dârz şi inadaptabil. Poezia lui închegată din cele mai depărtate şi mai subtile nuanţe ale spiritului popular vine ca o codificare a psihologiei unui popor cu toate ascunzişurile ei. El a zugrăvit satul românesc în lumina eternităţii şi când a îndeplinit această operă, a dat imaginea multiplă şi colorată a marelui tot, a dat sentinţa neamului, a cărui poveste s'a desfăşurat veşnic în plin aer şi n'a fost sugrumată niciodată între ziduri de cetate. Coşbuc s'a dus aşa de departe înapoi, călător în bezna vremilor, încât e singurul scriitor căruia i-a mijit din întunerec sbuciumul povestirii noastre, singurul care a prins cântecul de leagăn al acestei capricioase încrucişări tracoromanice. Cine se va strădui odată să adune laolaltă eroii din basme care dau năvală în baladele lui şi va căuta să lămurească aceste fragmente de mit strălucitor, va reconstrui un mare epos naţional. Din ele se reoglindește copilăria neamului ca din Aeneida lui Virgil şi se fixează ierarhia zeilor noştri înfrânţi, ca în Teogonia lui Hesiod, panteonul Eladei... De la nomerclatura lor sugestivă, smulsă din producţiile folclorice sau din propria lui creaţiune, - atât de înrudite amândouă, încât se confundă -, până la frânturile de grai de la ţară în care se încadrează viziunea, simţi pretutindeni rezonanţa veacurilor ca o misterioasă chemare surdă, venind de pe celălalt tărâm. .

Coşbuc e cel mai român dintre noi. El a avut cea mai mare putere de izolare în faţa importului de spirit străin, firea lui protestatară de ţăran a respins orice influenţă literară venită de peste graniţele imperiului nostru sufletesc. Desfăcut de orice curent, răsărit şi rămas încontinuu în afară de constelaţia literară a vremii lui, Coşbuc e o apariţie singulară. Când s'a ivit acum patruzeci de ani în atmosfera post-eminesciană, poezia lui a venit ca o grindină de vară care a desfiinţat o vegetaţie artistică hibridă şi a purificat văzduhul. Feciorul de popă din Hordou, uscat şi aţos, cu ochii luminoşi ca două vârfuri de suliţe, cu buzele strânse, când îndărătnice, când cicălitoare, a fost chemat să introducă principiul sănătăţii în literatura românească. Nunta Zamfirei cu svonul ei de mirişti şi pădure, strofele sprintene îndrăsneţe ca un glas de clopot într'un răsărit de soare, concepţia de optimism viguros şi fecund, tinereţea robustă a gândului ferecat cu tot meşteşugul unei înţelepciuni arhaice, Nunta Zamfirei a fermecat şi a cucerit din prima zi, strivind cu chiotul ei sonor, toate divagaţiile manierei decepţioniste. Un sfert de veac a răsunat cântecul. Îl ştiţi cu toţii pe amândouă crestele munţilor. Ca o harfă eoliană atârnată deasupra destinului unui popor, glasul lui a răsfrânt simţiri ascunse patimi şi credinţe iniţiate de vânt...

Sunt suflet din sufletul neamului meu

Şi-i cânt bucuria şi amarul.

Aşa scrie el undeva în pragul bătrâneţii ; cu drept cuvânt. E cea mai simplă, cea mai nouă reală definiţie a rostului oricărui scriitor şi mai ales al lui Coşbuc, cu structura lui particulară de nervi şi de cuget, ferit de egocentrismul maladiv al liniei moderne, s'a risipit înregistrând sensaţiile altora, fie că smulgea taina călătoare a cerului nostru sau prindea în strofe săltăreţe înmlădierea ritmică a trupurilor la horă, fie că scria răvaşul ranitului de pe câmpiile bulgare sau scrâşnea blestemul secular al clăcaşului : Noi vrem pământ ! Niciodată n'a fost o minte mai nedeslipită de tot cutremurul intim al solului naţional, ca aceea care s'a prăbuşit în pragul ceasului de izbândă fără să-i fie dată mângâierea de-a vedea măcar la lumina unui fulger reînvierea patrimoniului sacru, înfricoşatul orbitorul sfârşit de epopee : balada cea din urmă...

O ursitoare rea l-a împărtăşit de-o moarte grozavă ca în Infernul lui Dante, de-ale cărui tenebre s'a înfiorat adeseori sufletul lui... A căzut la mijloc de dramă, cu ochii îndreptaţi spre oastea din Moldova, urmărind în agonie crâmpeie răsleţe de-ale gloriei noastre militare, pe care nimeni n'o căutase ca dânsul...

Soarta a fost crâncen de nedreaptă cu Coşbuc. Îngăduiţi-mi însă, domnilor, să mă las răpit de valul sincerităţii, care este apanajul vârstei d-voastră, şi să vă mărturisesc gândul meu întreg... La nedreptatea sorţii s'a adăugat o ciudată ingratitudine a posterităţii... Pentru configuraţia sufletească şi intelectuală de astăzi, personalitatea lui Coşbuc se cufundă tot mai mult în uitare... Care să fie pricina acestei dureroase absenţe de avânt retrospectiv ? De ce Coşbuc apare ca foarte bătrân pentru exigenţele curente în materie de artă şi literatură ? Se împlinesc abia zece ani de la moartea lui. Dacă nu închidea ochii în mod prematur, azi ar fi un sexagenar vioi, plin de neastâmpăr creator şi de probleme... Cum se explică atunci acest început de-a doua moarte, mult mai crudă ca cea dintâi ? S'au ivit în această scurtă perioadă culmi de gândire nouă, care să întunece pe autorul Baladelor şi Idilelor şi să deschidă alte drumuri de orientare literară ? Nimeni n'ar putea susţine o asemenea erezie. În vremea asta a curs sânge nu cerneală şi d-voastră ştiţi bine, muzele fug de câmpul de bătaie. S'a schimbat aspectul tradiţional al societăţii noastre, ne-a năvălit fumul de fabrică şi sgomotul citadin ? Nu, domnilor, în zece ani abia dacă am avut vreme să ne întoarcem la brazda strămoşească de unde ne alungase furtuna războiului... Suntem şi azi, cum s'ar zice, eminamente rurali prin toate îndeletnicirile noastre prezente sau atavice... Atunci de ce ostracizarea lui Fulger şi a lui Ştefaniţă Voda ? De ce ? Fiindcă printr'un paradox foarte curios, deodată cu împlinirea idealului naţional, ideologia naţională a scăzut din intensitate la noi şi apostolii ei cad în desuetudine. Nu Coşbuc a îmbătrânit, domnilor studenţi, a îmbătrânit spiritul public la noi şi concepţia de viaţă a generaţiei eroice a început să cedeze în faţa micilor negustori de tot felul, care au năpădit arena a doua zi după ce-a amuţit tunul. Uitând că existenţa unui popor se întăreşte mai mult printr'o continuitate în afirmarea unei credinţe, decât printr'o deslănţuire trecătoare de energie, România nouă, din ziua când a jucat hora unirii, pare mai puţin românească în aspiraţiile ei... De aceea, cel mai român dintre poeţi se retrage în umbră înfăşurat în mantia mândriei lui rănite... Şi mai e încă ceva, un adevăr ştiut mai ales de d-voastră, pe care l-am proclamat şi eu şi trebuie să-l ating şi astăzi, fireşte cu toate riscurile... Pe trupurile desvlăguite, se ivesc totdeauna fenomenele parazitare. Diriguirea spiritului public la noi, vă daţi seama cu toţii, a ajuns tot mai mult pe mâini străine de laboratorul nostru sufletesc. Presa, cu bucătura ei otrăvită de toate zilele, efemeră producţie curentă a tiparului, lasă în urmă o pătură tot mai groasă de indiferentism... E la mijloc, desigur, o străduinţă metodică de-a ne scoate din tranşeele diferenţierii noastre din bătrâni, o tendinţă de-a ne nivela şi domestici pornirile ancestrale... Dar e în joc, trebuie s'o recunoaştem, imposibilitatea organică a nou-venitului care nu ne poate da decât din ce-a adus în traista lui… Adică, ce-ar putea, vorbim fără nici o răutate, ce-ar putea avea comun cu Subţirica din vecini sau cu Pepelea din cenuşă, cutare antreprenor de opinie publică de la Bucureşti, temut modelator de simţire românească din zilele noastre ? A fost el cândva la ţară, a simţit el freamătul unei păduri, a stat cu braţele moi, biruit de splendoarea peisagiului, acolo unde:

În vaduri ape repezi curg

Şi vuiet dau în vale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale...

Nu, domnilor, n'a fost. De aceea literatura lui Coşbuc e Hecuba pentru el; mai mult : e o provocare, e o pagină ostilă. Eu îi înţeleg bine şi îi înţelegeţi şi d-voastră, fiindcă probabil vă gândiţi ce extraordinar de grotesc ar fi să vedeţi amestecaţi în convoiul din Nunta Zamfirei, după feţi-logofeţi, ghinărari şi sfetnici, pe aceşti cetăţeni neofiţi veniţi să ceară şi ei loc la ospăţ. Da, domnilor, atitudinea lor e limpede şi perfect justificată.

Ce nu e de înţeles însă, e neputinţa noastră. De aceea, cu dragă inimă am primit invitaţia de-a împlini alături de d-voastră în numele Academiei Romane un act de pietate, fiindcă văd şi în comemorarea lui Coşbuc din partea tinerimii din Cluj, acelaşi îndemn generos care distinge întreaga clocotire universitară recentă pentru reîntronarea ideii naţionale în viaţa noastră publică, lăsând la o parte exagerările şi toate greşelile condamnabile. Dacă îmi pot îngădui de-a vă da un sfat, aceasta ar fi dorinţa mea, de-a vă vedea cât mai retranşaţi după tradiţiile trecutului nostru literar a cărui povaţa e, în orice împrejurări, şi o formulă salvatoare şi un stindard de luptă. Atunci când glasul celor vii slăbeşte sau din oboseală sau din supra-cuminţenie interesată, e bine, domnilor studenţi, să ne căutăm alianţa la cei de sub pământ, să ne desgropăm morţii şi să primim programul lor.

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About