armata
avram iancu
batalie
biserica
civilizatie
conservator
credinta
cultura
educatie
eminescu
goga
independenţa
popular
religie
romania
sfant
traditie
transilvania
valori
Ideea Unirii
Cuvântare ţinută de Octavian Goga la Radio (
Este pentru
întâia oară, dragi băieţi, că vorbele mele turbură pacea văzduhului şi
călătoresc departe pe undele moi... M-am ferit de microfon până acum, mai întâi
fiindcă mă urnesc greu să dau poveţe altora într'o vreme când glasul multor înţelepţi
răsună des, şi al doilea, fiindcă o nepricepută sfială m'a ţinut totdeauna
departe de descoperirile pe care mintea mea nu le-a pătruns de-a-binelea...
Poate e la mijloc pe lângă acestea şi un îndemn mai adânc şi mai
nelămurit... Dorinţa de-a păstra misterul pe seama cerului de-a-l lăsa neatins de
întrecerile noastre de jos... Din clipă însă în care mi s'a cerut să întreţin
pe elevii de liceu câteva minute asupra ideii de unire din care s'a zămislit
ţara noastră, rezistenţa mea n'a mai găsit nici o justificare. Totdeauna am
crezut că de subt tâmplele argintii trebuie să pornească o îndrumare spre
tâmplele fierbinţi ale tineretului, salvând astfel, dacă nu înrudirea de
credinţă dintre generaţii, cel puţin legătura sufletească menită să ţină într'o
înlănţuire organică întreg valul de simţire al unui popor.
Ideea de unire,
năzuinţa neamului românesc de pretutindeni de-a strânge într'o singura
închegare de stat, a trăit în toate vremile la noi.
Din zile
străvechi instinctul de conservare a fost prins în sângele nostru. Aici în
Carpaţi, unde ne-am pitit subt năvălirile barbare, adăpostindu-ne atât de bine
după brazi și stânci încât istoria universală aproape o mie de ani ne-a pierdut urma, noi
am perpetuat neştirbită conştiinţa diferenţierii de rasă. Popor de ciobani şi
de plugari, ne-am încleştat de petecul de pământ, care a fost leagănul nostru
traco-romanic. Pesemne, o fărâmitură depărtată din patrimoniul Romei, a păstrat
în subconştientul nostru o pornire alcătuitoare de stat. La cel dintâi moment
prielnic al istoriei, am scos capul din anonimatul medieval şi prin fondarea
celor două Principate am aşezat temeiurile noastre de existenţă. Fărâmiţaţi
subt domnia mai multor împăraţi, ne-am creat două puncte fixe, pe care se
sprijinea un angrenaj sufletesc cu vaste ramificări. Veacuri de-a-rândul,
veacuri de întunerec şi de restrişte, au urmat după o scurtă perioadă de
strălucire a voievozilor noştri, dar cele două stătuleţe şi-au îndeplinit
menirea lor precursoare. Toată vremea, întregul organism naţional şi-a menţinut
până în cele mai depărtate unghiuri ale fiinţei sale etnice coeziunea
moleculară. Ardealul de pildă, robit principilor calvini mai întâi şi
Habsburgilor mai pe urmă, n'a încetat o clipă să fie în contact cu Muntenia şi
Moldova. Ne simţeam cu toţii una, un singur trup, având Carpaţii şira spinării,
cum spunea Delavrancea. Pe deasupra hotarelor meşteşugite, era o comunicare
tainică, de la atom la atom. Vorbea pământul cu graiul lui plin de înţeles
şi-i ţinea laolaltă, în aceeaşi tabără, pe fraţi. Dar conştiinţa unităţii pe atunci palpita mai
ales în faţa altarului. Biserica la noi a fost din vechime un criteriu de
naţionalitate. Cărţile tiparniţelor de la Govora sau Târgovişte, se răzleţiseră
pretutindeni prin stranele bisericuţelor de lemn ale Transilvaniei şi străjuiau
acolo cu toate sugestiunile lor. Mitropolitul de la Alba-Iulia îşi primea
singhelia lui de la Mitropolitul Ungro-Vlahiei, care era socotit în ordinea canonică
drept Cap bisericesc al tuturor românilor pravoslavnici... Era deci un simţimânt
al unităţii, care se desfăcuse din lumea turbure a instinctului şi se sbătea în
căutarea unei formule pentru a fructifica gândul tuturor şi-a pregăti
biruinţa...
Ideea unirii, ca lozincă
militantă, a trecut prin mai multe faze până s'a desprins ca un fruct copt şi
ne-a dat închegarea de azi. Peste negura vremilor sclipise în treacăt barda lui
Mihai ; lăsând să se întrevadă ca la lumina unui fulger drumul destinului, dar
aceasta era numai licărirea profetică a geniului, care se plăteşte scump cu
prisos de lacrimi şi suferinţe, fără a se putea bănui măcar ziua răscumpărării.
Trebuia să vină mai întâi învăţătorii neamului, creatorii de doctrină, care în
lumea abstracţiunii să ridice problema la nivelul unei dogme, cu gândul de-a o
înstăpâni în toate minţile. Aceşti pedagogi ai neamului au răsărit din Ardeal.
Unirea bisericească cu Roma, - un proiect al desmembrării noastre spirituale
combinat la Viena -, ni i-a dat, vrând oarecum soarta să dejoace planul duşman
care urzea pierzarea noastră. Un Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu,
cărturari ardeleni de la sfârşitul veacului al optsprezecelea, atraşi de
splendorile Romei, chinuiţi de enigma originii lor, au descoperit marea noastră
taină de familie şi întorşi acasă au spus-o tuturor. Aceşti istoriografi,
părinţii școalei latiniste de mai târziu, sunt primii semănători conştienţi ai
ideii noastre de unire. Fireşte, paginile lor nu codifică programul luptelor viitoare pentru realizarea unui plan, dar
de subt cuviinţa lor umilă de slujitori ai "preaînaltului chezaro-crăiesc
scaun" se ridică ochii iluminaţi de amintirile anticului Latin. Nici o
putere din lume nu-i mai putea clătina în credinţa lor ; otrava sfântă le
pătrunsese toate fibrele gândirii, sămânţa era aruncată, rodirea aştepta în
umbră.
Romanismul a
intrat în veacul al XIX-lea, deci, preparat sufleteşte pentru luptele pe care
avea să le dea şi înarmat cu doctrina coraspunzatoare pentru a înţelege
principiul de naţionalitate, pe care Occidentul îl asvârlise în laboratorul
Europei scăldat în râuri de foc şi de sânge. Când Gheorghe Lazăr, prin anii
douăzeci ai veacului trecut şi-a deschis la Bucureşti modesta "Şcoală
Românească", s'au găsit boieri care să-l înţeleagă. Spiritul public se desmeticea de
subt apăsările domniei fanariote şi răsvratirea lui Tudor din Vladimiri era o
dovadă categorică pe seama tuturor, că jos în culcuşul adânc al energiilor
populare ura împotriva străinului clocotea cu deslănţuiri pătimaşe.
Continentul, care fierbea germenul de revoltă al moştenirii lui Napoleon şi
pregătea mulţimile pentru viitoarele schimbări de hartă, în sensul unor
delimitări etnice, continental când a început să-şi întindă reţeaua lui
fermecată asupra latinilor de la Dunăre, a găsit ecou aici, din ce în ce mai
puternic. Parisul, uriaş stâlp de foc cu o revărsare planetară, ne-a trimis tot
mai des ispitele lui. Repede, cu acea înfrigurare care stăpâneşte totdeauna
adolescenţa popoarelor, un impuls romantic de unire a răsunat la noi şi a
vrăjit toate inimile. S'a înjghebat generaţia ideologilor de la patruzeci şi
opt, a doua izbucnire colectivă a conştiinţei noastre naţionale... De astă
dată, primind îndrumările din Apusul civilizat, dogma a crescut în intensitate
şi în adâncime. Literatura, ştiinţa, politica, toate manifestările noastre de viaţă, s'au brodat pe ideea
unirii. Anul patruzeci şi opt care a sguduit Europa, a fost botezul nostru de
foc pentru consfinţirea acestui crez. Kogâlniceanu este exponentul politic, iar
Alecsandri corifeul literar al epocii. O admirabilă pleiadă de suflete
generoase şi de talente deosebite se sălta pe arenă. Contactul cu străinătatea e luat
şi problema unirii celor două Principate se aşează în perspectiva unui cadru
internaţional. Revoluţionari emigraţi, visători la început, constructori mai
târziu, se agită din toate părţile, fiecare în rostul lui de suflet şi de
nervi. Goleștii, Brătienii, Kretzulescu, Costache Negri, Ioan Ghica şi atâţi
alţii. În atelierul lor s'a făurit Unirea Principatelor. Alegerea lui Cuza la
1859 ca Domn, nu e decât pecetluirea ideii naţionale în apogeul ei. Această
generaţie grăbită în foamea de adaptare la Apus a creat România modernă.
Dinastia străină a fost amuţirea oricărui egoism local în faţa patriei noi.
Războiul de independenţă şi proclamarea Regatului nu sunt decât încoronarea
unui întreg ciclu de înfăptuiri realizate de aceşti ideologi de la patruzeci şi
opt, care vor rămâne în istoria noastră cu aureolă de părinţi ai patriei.
Al treilea popas
al evoluţiei româneşti s'a făcut subt domnia Regelui Carol I. Viaţa laborioasă
a înţeleptului monarh a schimbat aspectul României. O muncă metodică săvârşită într'un
ritm febril s'a desfăşurat subt privegherea purtătorului Coroanei de Oţel. În
aproape patruzeci de ani de pace, ţara consolidată şi-a lărgit temeiurile
culturii şi orizonturile de gândire. În
această vreme dogma a progresat, unitatea sufletească a Românilor de
pretutindeni s'a statornicit în cugete şi a devenit formula curentă a ştiinţei
româneşti. Nu este acum momentul când s'ar putea rosti nume proprii, pentru a
detalia acest sbucium îndelung. Nici constelaţia literară, nici vasta eflorescenţă
politică nu pot fi invocate aici. O singură personalitate stăpâneşte de sus, de
la înălţimi siderale neatinse încă la noi, cerebralitatea neamului : e
Eminescu, poetul şi cugetătorul. Creaţiunea lui artistică e cea mai înaltă
culme, cugetarea lui politică rosteşte sentinţele definitive. Din ziua în care
suflarea lui de foc a asvârlit în clocotul conştiinţei obşteşti deviza : "De la Nistru pân’
la Tisa" din ziua aceea, ideea unirii se încleştase în sufletul şi în
carnea noastră. Izbândirea ei era numai o chestiune de oportunitate. Privirile
tuturor Românilor erau îndreptate înspre acest regat, de unde porneau
necontenit radiaţiunile credinţei. "Soarele
nostru la Bucureşti răsare" spunea cineva în Ardeal şi avea dreptate.
Regatul de ieri e punctul arhimedic al românismului de azi. Ce-a urmat mai
târziu, de la începutul de epocă până la frământarea de azi, se ştie. Subt
sceptrul Regelui Ferdinand, ideea trup s'a făcut şi sângele sutelor de mii de
ostaşi a întărit cu pecetea veşniciei îmbrăţişarea noastră.
Voi, băieţi,
care mi-aţi ascultat în cuvinte pripite zugrăvirea trecutului, voi sunteţi noua generaţie care
se plămădeşte acum şi va primi, nu peste mult, moştenirea părinţilor.
Întoarceţi privirile spre cei de odinioară şi căutaţi să fiţi continuarea firească
a vechiului basm. Duceţi mai departe firul : ideea unirii, lozinca magică, fără
de care Ţara fragedă încă, se fărâmiţează în mozaicul de ieri. Eu cred în voi !
Sunteţi copiii furtunii, peste al căror leagăn a vuit tunul liberator de la
Mărăşti şi Mărăşeşti. Sufletul vostru, cristal proaspăt, nu cunoaşte sgura
umilinţelor de ieri. Strigoii zidurilor dărâmate, de asemenea, fug de lumina care
străluceşte
din ochii
voştri.
În pragul zilei
de 24 Ianuarie care va desgroapa unirea veche - mai fericiţi decât acei care
poartă încă urmele nenorocului de demult, dar mai neîncercaţi decât ei, cu îndrăsneală
chibzuită şi cu credinţă dârză, din pământ, din visuri şi din stele – clădiţi
pentru viitor peste ţărâna strămoşilor, unirea cea nouă !
ABOUT THE AUTHOR
Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible
.jpg)
 Este pentru întâia oară, dragi băieţi, că vorbele mele turbură pa...){kind=link}
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu