biserica
civilizatie
cosbuc
credinta
crestinism
folclor
magie
obiceiuri
popular
povesti
religie
ritual
"Babele sfinte in mitologia noastra" de George Coșbuc
Eroul solar face
în drumul său, popasuri la vro sfantă oarecare şi de obicei cere de la ele
sfaturi şi ajutor. Patru dintre sfinte: Vineri, Duminecă, Luni şi Miercuri
reprezintă principiul binelui şi sînt blînde, bune şi totdeauna gata să ajute
pe erou; celelalte trei, Joi, Marţi şi Sîmbătă sînt răutăcioase, de aceea eroii
solari le ocolesc, căci ele reprezintă principiul răului.
Toate aceste
sfinte în mitologia noastră reprezintă noţiuni concrete, sînt personificări
lămurite ca faţa soarelui. Culegătorii de poveşti însă de multe ori le
amestecă, le dau roluri cu totul contrarii caracterului lor, le ţin ca pe un
fel de hocus-pocus al basmelor cu cari te poţi juca după buna ta chibzuială. Dar, pe cît de bine ştie cel ce
se uită la un scaun din faţa lui că acel obiect e scaun şi nu altceva şi că stă acolo unde-l vede şi nu
într-alt loc, tot aşa de lămurit ar trebui să se ştie că sfintele din basme sînt anumite personificări, bine
stabilite, cu însușiri permanente şi esenţiale, cu o sferă de activitate bine
determinată şi cu rostul lor care e neclintit. A amesteca pe sfînta Luni cu
sfînta Vineri, ca şi cînd ele ar fi simple locuri comune ale poveştilor, ori a
purta pe erou pe la toate sfintele pe rînd - şi mai ales în ordinea numelor
zilelor din săptămînă - nu e numai o confuzie, ci un nonsens tot aşa de mare ca
şi cînd ai descrie pe leu cu însuşiri de ale iepurelui, ori dimpotrivă.
Sfintele noastre
personifică timpul de la o răsărire de soare pînă la alta. Fiecare îşi are
porţiunea sa de timp, iar insuşirile ce i se dau fiecăreia în basme au să
corespundă, pe cît se poate de exact, cu fenomenele anumitei porţiuni de timp.
Ziua şi noaptea împart drumul soarelui în două părţi privite ca egale. E, deci,
natural ca faptul zilei şi faptul nopţii să fie privite ca popasurile de
căpetenie ale soarelui. Aceste două
fenomene sînt reprezentate şi personificate în sfînta Miercuri şi sfînta
Vineri, cele mai de căpetenie sfinte ale basmelor, iar în credinţe şi obiceiuri
"zilele" cele mai sfinte din săptămînă. O să mă opresc acum la aceste
două personificări înainte de a vorbi despre celelalte sfinte, ca să le lămuresc
bine rostul şi fiinţa, mai întîi singure, iar mai tîrziu în legătură cu
celelalte.
Numele Vineri
n-are nevoie de demonstrări întrucît îi priveşte origina. Tot aşa Miercuri.
Unul e Venus, altul Mercurius. Dar nu numai în nume se potrivesc aceste
zeităţi, ci şi în fiinţa lor. Sf. Vineri a noastră, ca personificare mitologică
e una cu zeiţa Venus, iar Sf. Miercuri e într-adevăr Mercurius. Latinii au
împrumutat aceste zeităţi de la greci, prin urmare o să ne căutăm dovezile în
mitologia grecească, fiindcă e mai de baştină şi fiindcă o aflăm sistematizată
prin cărţi şi dezvoltată mai mult decît la latini. Afrodita e cunoscută mai
mult ca zeiţă a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale. Aceasta era Afrodita
vremilor tîrzii ale vieţii greceşti; la început însă, ea n-a avut de-a face
nimic cu frumuseţea corpului şi nici cu iubirea sexuală, ci simplu cu
frumuseţea ca abstracţiune, a tuturor lucrurilor şi manifestărilor naturii şi
cu iubirea în înţelesul abstract şi ideal. Genealogia zeilor, aşa cum o dă
Hesiod, e neîntrerupt discutată şi multi interpreţi ai mitologiei găsesc că
totul în Hesiod e contradicţie şi imposibilitate. E o părere generală că e
absurd să faci o genealogie a zeilor, că e lucru neraţional să introduci
cronologia în teogonie. Alţi interpretatori însă găsesc că Hesiod e,
dimpotrivă, foarte limpede în tot ce spune şi că cronologia lui e nu numai înţeleaptă şi adevărată, dar absolut
necesară. Ce descrie el întru începutul teogoniei? Un simplu fapt de ziuă. După
cum urmează fenomenele unul după altul în natură, la începerea zilei şi după
cum aceste fenomene sînt personificate în zei, e natural ca zeii să se nască
unul după altul şi iată gata cronologia teogoniei. Hesiod spune că la început
s-a născut haos, apoi pămîntul (Gaea) cel cu umeri laţi şi tartarul, iar în
urmă Eros, cel mai frumos zeu şi cel mai plăcut zeilor şi oamenilor. Haos e
noaptea întru care zace pămîntul: Hesiod spune că s-a născut pămîntul,
într-adevăr însă el era. Din noapte s-a născut pămîntul şi tartarul. E o
concepţiune a tuturor neamurilor primitive că pămîntul iese din noapte încetul
cu încetul ca şi cînd ar fi o insulă ce iese din mare, ca o balenă. Dacă ar
fi în văzduh, ai vedea noaptea sub tine
un haos, pămîntul una cu aerul întunecat al universului. Dar cu încetul se
luminează, se deosebeşte pămîntul, acum îl vezi. Se naşte pămîntul tot din noapte.
Dar Hesiod spune că se naşte pămîntul şi tartaruI. Acest tartar e întunericul
de sub pămînt, aşa cum şi-l închipuiau cei vechi şi cum şi-l închipuiesc
toate popoarele. Cum se naşte el din
noapte, deodată, cu pămîntul? Unii dintre comentatori zic că tartarul e ceva
inerent pămîntului, e legat de el, prin urmare Hesiod nu vrea să spuie că se
naşte pămîntul şi (apoi) tartarul, ci pămîntul (deodată) cu tartarul. Căci,
ziuă ori noapte, pămîntul are sub el un tartar.
Rămînem acum la
Eros, căci mai departe teogonia lui Hesiod nu ne priveşte. Eros e
personificarea strălucirii zorilor şi zorile însele e un Eros cosmologic, e
puterea creatoare a naturii, vecinicul imbold spre viaţă, personificat într-un
zeu al frumuseţii. Aşa a fost în prima epocă a vieţii ariene, căci Uranos şi
Eros nu sînt zei specifici greceşti. Intr-o epocă însă, mai tîrziu specific
grecească, vremea care amestecă pe toate a detronat pe Eros. Locul i l-a luat
Afrodita. Ei i s-au dat atributele de zeiţă a frumuseţii ideale, a puterii
creatoare în natură. Afrodita, spune Hesiod, s-a născut cu mult în urma lui Eros, cu toate acestea îi era mamă. Aci nu
mai e ordin cronologic al fenomenelor, ci un ordin cronologic în naşterea
miturilor. Să vedem întîi cum se explică naşterea Afroditei. Spune Hesiod că
Uranos după ce a născut pe toţi zeii - adică se săvîrşise creaţiunea- şi-a
tăiat mădularul bărbătesc şi l-a aruncat
în mare. Plutind aşa pe mare, mădularul tăiat s-a tot apropiat de mal; în jurul
lui se adunase spumă, şi din spuma fructificată de mădular s-a născut o femeie
care în urmă a ieşit din valurile mării. Era Afrodita. De aceea se numeşte
născută din spume. Fără îndoială, acest mit e născut tîrziu, probabil în Cipru,
dar se explică prin felurile de concepţiune ale indo-germanilor. Cerul e privit
ca o mare, ca o cîmpie. Concepţia e simplă, o pricepe oricine şi n-are nevoie
de dovezi. La noi chiar, în poezie întîlneşti foarte des descris orizontul ca
"o margine a cîmpiei". Acum, zorile zilei la marginea cerului, spre
răsărit, sînt într-adevăr ca o spumă albă: tot cerul e întunecat, iar jos la
orizont alba lumină ce se naşte e ca o spumă albă pe marginea mării. Această
spumă, prin comparaţie, a fost
personifioată ca o femeie frumoasă, ca Afrodita.
Afrodita e mama
lui Eros, căci mitul ei s-a născut mai tîrziu. Eros a scăpătat, devenind un zeu
al amorului. Dar şi Afrodita a scăpătat şi a devenit zeiţa frumuseţii, nu a celei
abstracte şi ideale, ci a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale, a
voluptăţii. Iar idealul ei loc între zei l-a luat Eros. Afrodita a scăpătat tot mai mult, pînă
ce-a ajuns să fie o Venus Kalligonnis - aşa cum o arată statuia din Neapol,
într-o poziţie foarte riscată, cu capul întors spre spate, admirîndu-şi însăşi
rotunjimea corpului, a ajuns Venus Praxis, spre deosebire de o Venere
platonică.
Afrodita, aşa cum
a fost ea în timpul din urmă, era o creaţiune a poeţilor şi a famenilor.
Poporul de rînd n-o ştia aşa, pentru el Afrodita era zeiţa strălucirii
concrete, a zorilor, a razelor ce se joacă printre nori, a fulgerului, a
roşeţii din amurg, a curcubeului. Pentru că, într-adevăr acestea sînt cele
"mai frumoase" fenomene ale naturii. Toate erau personificate dintru
întîi prin Venus şi dacă mai tîrziu grecii au personificat aparte fiecare
dintr-aceste fenomene - zorile ca Eros, curcubeul ca Iris, razele printre nori
ca Graţii, fulgerul ca Hefaistos, amurgul ca Mercur-Hermes - tot ale ei au
rămas aceste cinci străluciri. Cu soarele însuşi – Apollo - ea n-a avut nimic
de împărţit, deşi el e strălucirea cea adevărată. Iată de ce soarele
străluceşte cu căldură puternică şi uneori nesuferită, cu lumină orbitoare. Iar
Afrodita era strălucirea blîndă, albă, poetică, aşa ca a zorilor, ca a
fulgerului care e rece, ca a curcubeului. Venus nu mai reprezinta zorile, dar
le reprezentase odată şi ea şi băiatul său, Eros. Nu reprezenta anumit
curcubeul, dar curcubeul era numai un brîu al ei, vestitul brîu în care stau
toate frumuseţele şi voluptăţile. Ea nu reprezenta anumit fulgerul, dar
fulgerul (Hefaistos) era bărbatul ei; ea nu reprezenta razele jucîndu-se prin
nori, dar aceste raze (graţiile) erau vecinicele ei însoţitoare. Ea nu putea
nicidecum să reprezinte amurgul care e protivnic al zorilor, ca aducător de
moarte, ca născător al întunerecului dar are parte la strălucirea lui, căci cu
amurgul (cu Hermes) ea a trăit, cum am
zice noi, necununată şi a născut cu acest zeu pe Hermafroditos, care nu era
nici bărbat, nici femeie, dar şi femeie şi bărbat deodată, precum în amurg e şi
ziuă şi noapte deodată, dar nu e într-adevăr nici ziuă, nici noapte. Afară de
asta toate mitologiile spun că Hermes (amurgul) are foarte multă înrudire cu
Eros al teogoniei. Hermes la Hesiod se naşte foarte tîrziu, se vede că mitul lui s-a născut
tîrziu, spre decadenţa mitologiei greceşti, de aceea nici n-au avut grecii unde
să-l aşeze între zei, căci toate locurile erau ocupate şi i-au dat rol de
servitor şi sol al zeilor olimpici.
Eu am băgat de
seamă că toate atributele sfintei Vineri care reprezintă în mitologia noastră
Amurgul se potrivesc cu atributele lui Mercur-Hermes. Mitologiile şi studiile
mitologice de mai curînd, toate spun lămurit că Hermes e personificarea
amurgului şi a vîntului de pe-nserat. Era însă nelămurire asupra numelui
Hermes. Breal, în studiul său asupra lui "Hercules şi Cacus" s-a
ocupat cu acest nume şi rezultatele sînt că Hermes într-adevăr e amurgul şi
vîntul serii. Intr-un imn vedic se descrie lupta zeului Indra (Soarele) cu
uriaşul Vrtra (Norul), care-i furase vacile şi i le închisese. Indra ajutat de
cîni - în toate mitologiile indo-germane vînturile sînt personificate în cîni -
de Sarama şi Sabala, biruie pe uriaşul care aruncă foc şi pară pe nări. E mitul
nostru cu Făt-Frumos care ucide pe zmeul cu atîtea capete; cînii sînt, cum am
mai spus: N-aude, Na-vede etc. Acum să lăsăm pe însuşi Breal să vorbească:
"Noi n-am
vorbit pînă aici de o împrejurare a mitului, care se raportează la cea mai
adîncă autenticitate şi aruncă lumină asupra mai multor particularităţi ale mitologiei
greceşti. Indra, cînd află că vacile-i sînt închise, trimite pe căţeaua sa
Sarama, să i le caute - adică pe vîntul care pare că urlă pe vremea furtunii.
Sarama are doi căţei numiţi după ea cu numele patronimic Sarameya, iar unul se
numeşte Sabala nume care vine, fără îndoială după congecturile lui M.Weber, de
la adjectivul sarvara «negru». Intr-un
imn către Jama (zeul morţii), se spune
că aceşti doi cîni, care sînt descrişi avînd fiecare cîte 4 ochi, vin ca soli
la oameni, fără îndoială ca să-i conducă în imperiul morţilor. Aiurea, Sarameya
e invocat ca zeu al somnului, păzitor al casei, apărător de boale: „Tu care
alungi boalele, care protegi casele, care te poţi schimba luînd toate
chipurile, fii-ne prieten’’...
Identitatea celor două nume e tot aşa de neîndoielnică ca şi funcţiunile
lor. Aşa se explică prezenţa lui Hermes într-un mare număr de mituri: el duce
lui Phrixos lîna de aur, ajută pe Perseu contra Gorgonei, cercetează pe
Persefona în infern, fură taurii soarelui. Iar Sabala se regăseşte în numele
Kerberos (Cerber) în regatul morţilor la
Pluto."
Aşadar, numele
Hermes a ieşit din numele unui cîne care reprezintă vîntul furtunii. Acest cîne
în mitologia vedică ducea sufletele în tartar, acelaşi lucru îl face Hermes în
mitologia greacă. Dar să lăsăm cînele şi să vorbim de ceea ce personifică el,
despre vînt. Vîntul e întraripat, Hermes are aripi la picioare, singurul zeu
întraripat în toată mitologia greacă. Vîntul geme, urlă, dă sunete, vîjăie, e
vecinic vorbăreţ, e vecinic pe drumuri. Hermes e guraliv, e zeul elocvenţei, el
pe toţi îi biruie cu gura; el e veşnic pe drumuri, ca sol al zeilor. E
mincinos, lucru mare, e şiret şi se vîră pretutindeni. E meşter în toate şi nu
oboseşte să alerge şi să flecărească. Vîntul cîntă; în amurg boarea e un cîntec
dulce, de aceea Hermes e cîntăreţ, el a
inventat harfa. Hermes, ca vînt de seară, a inventat harfa, iar Apolo, ca soare
(al dimineţii), a inventat lira. E vorba deci de vîntul zorilor şi al
amurgului. Acum, să-l vedem ca amurg, întunerecul amurgului dă lucrurilor o
culoare cenuşie, apoi le întunecă, parcă le fură de dinaintea ochilor noştri.
Amurgul "fură" lumina, strălucirea soarelui de pe deal şi cîmpie.
Hermes? El e zeul tîlhăriei. Fură tot ce poate. Abia născut, i-a furat lui
Apolo lira şi a ascuns-o în leagăn, mai tîrziu i-a furat boii. Din fierăria lui
Hefaistos a furat cleştele.
Amurgul e
începutul nopţii, iar noaptea a dat celor vechi ideea de-a crea un tartar, un
regat al morţilor. Hermes, ca amurg şi ca vînt al nopţii, duce sufletele celor
morţi în tartar. El are un băţ: cu un capăt al băţului învie oameni şi făpturi,
cu cellalt capăt îi ucide. Duplicitatea puterii din băţ e duplicitatea
amurgului: lumină, înviere, întuneric, moarte. Pe lîngă acest fapt şi pe lîngă
cellalte că el a născut cu Lumina (cu Venus) pe Hermafrodit, se mai adaogă
unul: el are pe băţul său ca emblemă doi
şerpi încolăciţi ale căror capete se ating sus la mîner. Mitul spune că
Hermes a văzut odată doi şerpi care se băteau furioşi, el a dat cu băţul între
ei, iar ei s-au încolăcit pe lîngă băţ, uitîndu-şi furia. Cei care nu văd în
mitologie decît fantazii şi visuri, oricît s-ar împotrivi trebuie să recunoască
frumuseţea şi "poezia" acestui mit. Doi şerpi, lumina şi întunericul,
ziua şi noaptea se luptă; amurgul stă între ei, se încolăcesc pe băţ amîndoi,
iar capetele lor vrăjmaşe se ating pacinice, cum se atinge ziua cu noaptea în
amurg. Am atras atenţia şi aiurea asupra concepţiei că ziua cu noaptea se
luptă, personificate în şerpi, în tauri etc. Ţăranul şi astăzi zice: era pe
vremea cînd se lupta ziua cu noaptea.
După atîta
digresiune să ne întoarcem la ale noastre. Precum Mercur reprezintă amurgul şi
vîntul de pe-nserate, iar Venus, zorile şi strălucirea solară în general, aşa
le reprezintă în mitologia noastră Sfînta Vineri şi Sfînta Mercuri. Atributele,
precum vom vedea, le sînt aceleaşi. Dar cu o osebire. S-au schimbat rolurile.
Sfînta Vineri, în loc să fie Venus şi să reprezinte zorile, reprezintă
dimpotrivă, amurgul, iar Sfînta Miercuri reprezintă zorile. Cazul nu e izolat -
ca două lucruri opuse să-şi schimbe
locul. E ceea ce se întîmplă şi în limbă; sema[n]tologia ne arată cum
unele cuvinte au primit înţeles cu totul contrar decît cel original. Iar
schimbarea locului, adică trecerea Sfintei Vineri la apus şi a Sfintei Miercuri
la răsărit, are drept cauză creştinimsul, acea "negură" cum am
numit-o, care s-a lăsat peste miturile păgîne, întunecîndu-le şi producînd
confuziuni în mitologia noastră. Sfînta Vineri a noastră reprezinta zorile
odată - şi chiar astazi simţi că ţăranul nu şi-a perdut cu totul conştiinţa
despre acest lucru - dar intervenind legenda creştină, că
Hristos a fost răstignit şi a murit într-o vineri şi după cum Hristos s-aseamănă
mai întru toate cu eroul solar sau cu
însuşi soarele cel adevărat, nu mitic, a trebuit ca mitologia noastră să simtă
urmele legendei creştine. Amurgul soarelui şi amurgul lui Hristos nu puteau să
fie reprezentate prin Sf. Miercuri, căci Hristos a murit vineri şi astfel două
idei s-au ciocnit. Ziua, simpla zi vineri, s-a confundat cu Sf. Vineri, care
era un nume al personificării zorilor. Şi astfel Sf. Vineri a fost luată de la
răsărit şi adusă la apus. Dar, precum am zis, această tranziţiune încă nu e
deplina -aproape de 2000 de ani şi poate
n-o fi niciodată - Sf. Vineri stă la locul ei, la răsărit, dar foarte nesigură:
în majoritatea obiceiurilor, credinţelor noastre, Sf. Vineri e amurgul, e
Hermes, dar cîteodată licureşte, pe ici pe colo în strălucirea ei cea veche,
rar, dar foarte puternic şi atunci ea e
Venus în toată mărirea păgînătăţii ei.
Dacă legenda
creştină a adus pe Sf. Vineri de la răsărit la apus, era consecvent ca ea să
puie la răsărit pe Sf. Duminecă, pentru că duminecă a reînviat Hristos; iarăşi
o potrivire cu renaşterea soarelui în zori. Dar n-a făcut-o. N-a putut, ori i-a
căutat un loc mai bun. Aşa că Sf. Miercuri a rămas ca personificare a faptului
zilei. In basme, aceste două sfinte sînt cele mai de căpetenie. Drumul de la
Sf. Vineri pînă la Sf. Miercuri e o pînză neagră – noaptea - iar îndărăt de la Sf.
Miercuri la Sf. Vineri e o pînză albă, ziua. Pe aceste două drumuri sînt
lăcaşurile celorlalte sfinte. Anume pe drumul nopţii cea dintîi sfîntă după Sf.
Vineri e Sf. Sîmbătă. Nu e cestiune de şirul real al zilelor săptămînii. Nu.
Sf. Sîmbătă e un product al legendei creştine. Intîi de toate: sîmbătă toată
ziua Mîntuitorul nostru a fost mort. Vineri l-au răstignit, sîmbătă a
cutreierat lumea morţilor, duminecă a înviat. Noaptea e lumea morţilor amurgul
(Sf. Vineri) duce morţii pe ceea lume, în imperiul Sf. Sîmbăte. A doua:
repulsiunea ce au avut-o creştinii faţă de ovrei, a căror zi de sărbătoare e
sîmbăta. Acestei zile i-au dat partea cea mai urgisită, au personificat în ea
iadul, partea din noapte care e dată cu totul duhurilor rele, strigoilor şi moroilor,
pricolicilor şi stafiilor. Prin hotarele sîmbetei a cutreierat Hristos, cînd
s-a scoborît din limb. De aceea, sîmbăta nu e într-adevăr sfîntă. Prin analogie
i se zice sfîntă, dar numai în descîntece, în vrăji, în farmece, în toate acele
întunecoase versuri recitative cari se raportă la duhuri necurate şi la ura şi
aruncătura omului pe om. Ea e răutăcioasă şi vecinic posomorîtă. În basme,
sîmbăta n-are ce căuta.
E nonsens cînd
culegătorii noştri de basme poartă pe eroul solar, pe Făt-Frumos şi pe la o Sf.
Sîmbătă. Nu, ea nu e sfîntă decît de frică, adecă în imprecaţiile mistice, cînd
vracii şi descîntătorii cer ajutorul duhului necurat. Şi apoi ce-ar căuta eroul
solar în imperiul duhurilor? Eroii sînt păgîni, concepţii mitice solare, ei se
luptă cu puteri de ale naturii, cu uriaşi, zmei, balauri, nori, neguri, arşiţă
etc., dar nu cu stafii, cari sînt concepţii ale credinţei în suflet. Sîmbăta nu
e soră cu celelalte sfinte, ea e despărţită şi la dreapta şi la stînga de ele
cu un rîu mare, numit Apa Sîmbetei. Sf. Vineri duce sufletele pînă la această
apă şi le dă în seama luntraşului. Alt amestec ea n-are cu sîmbăta, afară de
simplele afaceri ale slujbei ei. Sf. Vineri ar putea închide stăvilarele Apei
Sîmbetei, dar oamenii atunci ar putea sparge stăvilarele ei cu ouă roşii, de
aceea femeile, aruncă coaje de ouă roşii la Paşte pe ape. Ea e a morţilor. De
aceea avem sîmbetele morţilor. Dar nu singură sîmbăta e urgisită de Dumnezeu şi
de oameni, ci şi Sf. Marţi. Ea e vecina de dincolo de rîu a Sf. Sîmbete.
Reprezintă timpul de către ziuă, înainte de cîntători, vremea numită "pe
la mînecate". Şi ea e stăpîna imperiului întunecat al duhurilor, ba a
duhurilor celor mai rele, a celor bătăioase şi arţăgoase, a strigoilor cari ies
din morminte şi se fac lup, a ielelor şi vîntoaselor. Dacă Sf. Sîmbătă e mai
mult stăpîna morţilor, Sf. Marţi e stăpîna duhurilor rătăcitoare, a celor
neîngropaţi, a celor ce se spînzură şi se îneacă, a copiilor ce mor nebotezaţi
şi aşa mai încolo. Hotarul ei, de către ziuă e despărţit de-al Sf. Miercuri
prin Rîu-de-rouă. Roua e sfîntă şi peste ea nu pot trece duhurile. Nici marţea
nu e sfîntă, dintr-aceleaşi motive ca sîmbăta. Nici ea n-are ce căuta în basme.
Marţea şi sîmbăta,
ca personificări ale nopţii, au influenţat credinţele noastre. Amîndouă sînt
zile nefaste, ale morţilor. Din noianul de credinţe legate de aceste zile, voi
aminti numai unele: 1. Fiindcă marţea reprezintă timpul despre zori "pe
nemîncate" cînd "se porneşte ziua", credinţa poporului este că
începutul lumii a fost într-o marţi. Dumnezeu cel păgîn, al mitologiei noastre,
soarele - a început într-o marţi să creeze lumea cu ajutorul ariciului. Acel
ariciu, pe care-l întîlnim mereu în cosmogonia noastră ca creator al lumii, e
însuşi soarele. In toate mitologiile ariene, ariciul e un simbol al soarelui;
ariciul se face ghem rotund şi se rostogoleşte pe bolta cerului; razele
soarelui sînt ghimpii ariciului. Asta e toată explicarea ciudatei apariţiuni a
ariciului alăturea cu Dumnezeu în
creaţiune: soarele e creator. 2. Marţea, ca reprezentantă a vremii de
"pe mînecate", e stăpîna drumurilor. E o credinţă naivă că te-ai
potrivi cu Dumnezeu, ai încerca oarecum să-i faci concurenţă, dacă ai începe marţea
vrun lucru mai de căpetenie şi mai ales un drum îndelungat. "Marţea nu e
bine de plecat la drumuri îndelungate, nici a începe vrun lucru mai de
căpetenie" şi " drept aceea româncele nu îndătinează nicicînd în
această zi a începe vrun lucru nou şi de o durată mai lungă, bunăoara: a urzi,
a porni pînza, a croi o cămaşă ." Credinţa că pornirea la drum marţea
aduce vrun rău e dintre cele mai
înrădăcinate în poporul nostru.
In general marţea, ziua urzirii lumii, e nefastă pentru orice fel de urzire şi
de pornire. Nici nuntă, nici logodnă nu face românul marţea. Pedepsele celor ce
lucrează în felurite zile sînt felurite în cultul nostru. Să nu lucrezi joia,
zice românul, că e rău de grindină, de ploaie, de tunet, de fulger, de arşiţă
etc., va să zică pedepsele sînt atmosferice, din ele recunoşti pe Jupiter al
atmosferii. Dar de alt soi sînt pedepsele Sf.Vineri: cine lucrează vinerea
orbeşte, asurzeşte, îi cade părul, capătă pecingene, albeaţă etc., va să zică
pedepse corporale şi tot de acelea cari distrug frumuseţea. Din ele recunoşti
pe Venus, zeiţa frumuseţii şi a căsătoriilor. Celor ce lucrează marţea
totdeauna li se pune în vedere moartea. "Femeile să nu taie guri de cămăşi
că e semn de moarte." "Femeile cari se lau
sau fac leşie marţea, le moare bărbatul." Grăunţele sămănate marţea nu vor
răsări niciodată. "Marţa şi sîmbăta numai la morţi se croieşte şi numai
morţii se scot din casă într-aceste două zile."
Dincolo de
Rîu-de-rouă e locaşul zorilor, personficate în Sf.Miercuri. In grădina ei
creşte bradul lumii. Ziua, în întregimea ei e personificată în Sf. Joi şi Sf.
Duminecă. Dubla personificare e datorită creştinismului. După concepţia păgînă,
lumina zilei e Sf. Joi. Creştinismul a personificat lumina zilei în Sf.
Duminecă, dar şi sfînta asta are dublă însemnătate, în descîntece şi în colinde
e numită Maica Precistă. Intre Sf. Joi şi Sf. Duminecă e un antagonism vecinic.
Ele sînt două babe, cu locaşuri învecinate, la mijlocul cerului, dar au
felurite roluri. Sf. Joi e răutăcioasă, răzbunătoare, iute la mînie, ucide
chiar pe eroul solar şi e aplecată să dea ajutor zmeilor şi balaurilor.
Intr-însa e personificată puterea distrugătoare a soarelui, arşiţa. Puterea
binefăcătoare a soarelui, căldura rodnică şi lumina în general, e personificată
în Sf. Duminecă. Şi precum Hristos în colinde mai ales e reprezentat ca însuşi
soarele, cerul sau lumina e reprezentată ca Maica Precistă, "cu veștmîntul
mohorît, lung din cer şi pînă în pămînt". Sf. Duminecă e Cosînzeana
basmelor, e Diana mitologiei vechi.
A rămas Sf. Luni.
In mitologia egipteană, luna, ca Isis, a jucat un rol important, dar e lucru
curios că nici una dintre mitologiile indo-germanice nu se ocupă cu luna.
Foarte puţin se vorbeşte de ea. Se vede că a trebuit să dispară în faţa
soarelui şi deşi are să se lupte şi ea cu neguri şi nori, nimeni n-a făcut
dintr-însa erou. In schimb însă, în mitologiile popoarelor mai moderne joacă un
rol important în credinţele spiritiste. Ea e un centru al lumii create de
animism. E de explicat aceasta, fiindcă e stăpîna nopţii, iar Noaptea e
imperiul duhurilor. Creştinismul a dat avînt animismului şi de aceea ciclurile
de legende, de obiceiuri, referitoare la lună au un fond creştin mai la toate
neamurile Europei sau împrumutat de la neamuri care au adorat luna. Fondul
păgîn, indo-german vechi, ori a dispărut, ori e în luptă cu moartea, căci forma
lui nu mai poate fi înţeleasă de creştinism. A fost totdeauna o zăpăceală în
mitologiile ariene cu luna. E aşa de limpede concepţiunea că Soarele e frate cu
Luna, şi şi este, în mitologie cu toate acestea nu e niciodată Diana care
reprezintă lumina şi căldura soarelui - fiindcă aceste două nu sînt inerente
soarelui, după cum pricepe omul primitiv, căci iarna căldura soarelui e minimă,
şi atunci Diana umblă hoinărind pe la traci - Diana e confundată şi de greci cu
luna, cu toate că luna era personificată în Selene, despre care, dacă n-ar
exista mitul cu Endimion (personificarea dulcei lumini a lunei pe cîmpie, adică
"bătaia lunei") nici n-am şti că a existat. Diana era răzbunătoare,
ucigaşă (copiii Niobei) şi nu putea să reprezinte luna, ci numai puterea
căldurii excesive a soarelui. Vînătoarea ei cu cîni, care sfîşie pe Acteon, e
alergarea razelor pe "munţi" de nori. Virginalitatea ei e
explicabilă, căci Diana reprezintă lumina, curata lumină; dac-ar fi luna, cîte
aventuri n-ar fi putut să aibă, mai ales în noaptea ei, căci nu trebuia să se
ascunză prin peşteri ca Jupiter cu Maja, ori în neguri, ca să nu fie văzută!
Aceeaşi soartă, ca
în toate mitologiile ariene, o are luna şi la noi. In basme nu e pomenită, nu e
personificată. Are legende spiritiste multe. Avem cîteva balade în care e
cîntat voitul dar neîmplinitul incest al fratelui său cu ea. Are rol în
descîntece. Dacă însă ea este Sf. Luni din basme, nu pot spune. Numele ar
dovedi aşa. Nu e de crezut că e numai o simplă analogie. Dar ce reprezintă ea,
într-un mit solar? Ce ar putea să reprezinte? In imperiul animismului i-ai găsi
locul, dar în imperiul miturilor solare nu ştiu ce rost are.
ABOUT THE AUTHOR
Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu