armata
avram iancu
biserica
eroi
europa
goga
istorie
mostenire
revolutie
romania
saracie
sfant
stoieneasa
transilvania
valori
"HORIA" de Octavian Goga
Conferinţa rostită
la 28 Februarie 1935, la 150 de ani de la Răscoala lui Horia.
Se împlinesc o sută cincizeci de ani de
la moartea lui crâncenă la Alba-Iulia, unde nemeşii unguri l-au frânt pe roată.
Prin resorturile ei această zi mai vie şi mai plină pare decât oricare altă
aniversare, taie unde adânci
în conştiinţa noastră şi profilul martirului legendar apare turburător în ochii
posterităţii. În adevăr, din galeria nesfârşit de lungă şi de întunecată a
trecutului unde dorm alături sacrificaţii noştri se ridică de astă dată un chip
neobişnuit, o figură retrasă în colţul ei, cu totul deosebită... Mare hlamidă
domnească pe umeri, cum au avut în ţările de la Dunăre atâţia al căror vis la
mărire s'a înecat în sânge... Nici măcar boier de neam n'a fost, plătind cu
viaţa pornirea aspră de-a stăpâni sau apăra un petec de pământ, ori altă patimă urzită în umbră... Nu. E un obraz
de ţăran, o faţa arsă de soare, brăzdată de crejuri adânci ca tăieturile de cuţit, cu părul lung
încununând fruntea largă, căzut cuviincios pe umeri. Semenii lui, dorind pe
semne să-l alinte cu porecla lor, i-au dat din tinereţe numele de HORIA, nume
sonor şi primăvăratic născut din cântec şi din svon de pădure... E o întreagă
lume de simţire, o specială naivitate populară, e zâmbet şi răsărit de soare în
acest botez. De felul lui îi ziceau VASILE NICOLA URSU.
Ce-i dă însă o semnificare cu desăvârşire
aparte în istorie acestui ţăran chinuit e că povestea lui furtunoasă se petrece
acolo în munţii Abrudului, unde peste un veac fluierul lui Avram Iancu îşi
picura plânsul lui răsleţ, la un alt sfârşit de dramă. Pentru întâia oară
Ardealul oropsit striga din măruntaiele
lui, prin acest om din Albac. Înainte cu două veacuri a fulgerat pe câmpia
Mureşului spada Voievodului muntean, răscolind instincte străvechi şi trezind
din nou visuri adormite demult. Dar cu Mihai venea dorul de mărire de peste
Munţi, era expansiunea unei organizaţii de stat şi gloria de arme a unei oştiri
orânduite care se călise în atâtea războaie. Horia însă e clocotul Ardealului intra
muros, cea dintâi erupţiune vulcanică a unui popor schingiuit o mie de ani.
Două lucruri nu sunt de mirare în această
fatală deslănţuire. Mai întâi e faptul că un ţăran încarnează aici destinul
unei naţii la cel dintâi act de conştiinţă, ceea ce înseamnă că orfan de orice
conducere politică, norodul s'a rostit prin însuşi impulsul lui de
auto-conservare, clasa conducătoare fiind
aproape în întregime mimetizată de atmosfera opresiunii străine. E un simbol,
care spune multe, acest cap de moţ rural, ale cărui sugestii şi învăţăminte îşi
păstrează încă chiar şi pentru prezentul nostru sbuciumat întreagă valoarea lor
de sinteză istorică cu toate concluziunile ei logice. Al doilea nu trebuie să
uimească pe nimeni constatarea că revoluţia lui Horia în revărsarea ei a fost
plină de pârjol şi de cutremur, ca un cataclism al naturii. Cine ştie ce patimi
groaznice au izbucnit aici, cine cunoaşte cât de cât exploatarea acestei misera
plebs contribuens, acela va înţelege că numai prin râuri mari de sânge se
putea spăla o mare ruşine şi că după batjocura neomenoasă de veacuri nu putea veni o răsplată mai blândă.
Ceea ce trebue reţinut însă ca un miracol al răscoalei din Munţii
Apuseni, e cronologia acestei vijelioase afirmări a energiei noastre de rasă.
Ea se petrece într-o vreme când din ţările surori de peste Carpaţi, în afară de
sentimentul înrudirii organice, nu putea radia nici o încurajare. Nu trebuie
uitat că la Bucureşti şi la Iaşi se traversa atunci o tristă perioada de domnie
fanariotă, din care nici un semn de apropiere nu putea călători la fraţi.
Ardealul, mai bine zis Ţara Moţilor, se sbuciuma, deci într'un efort singuratic
de completă izolare. Cu toate acestea flacăra ţâşneşte înfricoşată la orizont,
ecoul ei se resimte departe peste graniţele Austriei. Ciudata desţelenire de pasiune vindicativă a
celor de jos, la 1784, avansând marea Revoluţie care atunci pe malurile Senei
în mod teoretic numai îşi ascuţea săgeţile. Continentul era de sigur, năpădit
de materie inflamabilă în acest timp. Nu se poate tăgădui nici o
interdependenţă sufletească a celor obijduiţi, dar nimeni nu poate spune că
declanşarea din munţii noştri ar fi avut vreo afinitate doctrinară cu dogmele
liberatoare din Apus. Totuşi, enoriaşii popei Crişan în conspiraţia lor, acolo
în biserica de lemn din
Mesteacăn, când au pus jurământul la poalele unui primitiv Crist bizantin, au
accentuat credinţe şi lozinci pe care peste un deceniu numai le-au pus în
circulaţie catechismele jacobine. De aceea, într'un examen riguros care ar avea în vedere evoluţia de gândire a
bătrânei Europe, în universala primenire inaugurată de veacul al XVIII-lea, ţăranul din Albac îşi
are locul lui bine stabilit, loc de iluminat precursor în a cărui viziune
însângerată, poate fără să ştie el, s'au proiectat aspecte avansate din viforul
cotropitor al umanităţii.
Problema se pune cum s'a instrumentat în
cugetul acestui iobag analfabet năzuinţa spre libertate ? Ce l-a împins pe el la răzvrătire şi cum i
s'a zămislit speranţa salvatoare care l-a povăţuit până în pragul eşafodului ? Este Horia pur şi simplu un
Spartacus în iţari, un erou de răzmiriţă a clăcaşilor împotriva proprietarilor
nesăbuiţi ? E un mistic al ortodoxiei călcate în picioare de catolicismul de la
Viena care, se ştie, înainte cu optzeci de ani de tragedia lui Horia lansase
ideea unirii cu Roma a ritului răsăritean din Ardeal ? E o victimă a demagogiei
imperiale a lui Iosif II, care prin rescriptele şi patentele lui a putut să
trezească o clipă iluzia că va fi un desrobitor al mulţimei şi că pe ruinele
feudalităţii ungureşti va întemeia o lume nouă? Sau pe deasupra tuturor în mod
aproape anacronic conştiinţa naţională a cerut cuvânt în revolta Moţilor ?
În orice caz, analiza nu e tocmai simplă, fiindcă se desprind mai multe nuanţe din cele
petrecute în munţi. Izbucnirea lui Horia nu e un răspuns elementar la o singură
cauză bine determinată, ci o explozie grozavă după o foarte complexă
stratificare de material eruptiv acumulat în sufletul românilor din Ardeal.
Este mai întâi sângeroasa servitute care strangula viaţa bieţilor
iobagi. Istoria Ungariei şi-a Transilvaniei în cursul veacurilor e o înlănţuire
de orori pe spinarea ţăranilor exploataţi. Nobilimea maghiară, în tendinţa ei de dominaţiune, e un
foarte ciudat amestec de precepte feudale din Occident şi de cruzime sălbatică
brodată pe fondul turanic ancestral al originei asiatice. Tripartitul lui Werböczy,
acest codice al legilor ungureşti, e reglementarea raptului şi-a stoarcerii
până la sânge a săteanului. Din această tensiune între cei de sus şi cei legaţi
de robota gliei s'a clocit odinioară revoluţia clăcaşilor de sub comanda lui
Gheorghe Doja la 1514, care a incendiat cu o mare de flăcări pusta maghiară şi
s'a isprăvit cu teribila represiune a magnaţilor
biruitori... E cunoscută răzbunarea de la Seghedin. Sclavul răzvrătit a fost
aşezat pe un tron de fier roşu şi-a murit cu coroana arzândă în cap, care i-a
pârjolit creierii... Aceeaşi concepţie de clasă, strâmtă şi cumplit de neumană,
a domnit, fireşte, și'n Ardeal, cu deosebire că aici iobagul reprezentând altă
rasă, asuprirea era şi mai îngrozitoare. Paginile apăsării noastre sunt pline
de-un gemet surd, care vine de departe.
Mai mult ca în alte părţi, în munţii Abrudului, Moţii îşi tânjeau
traiul sub călcâiul domnilor de pământ, sub corvezile comitatului şi sub
exploatarea fiscului. De ani îndelungaţi clocotea amărăciunea lor şi căutând o
tămăduire ochii li se îndreptau spre tronul împărătesc de la Viena, unde
nădăjduiau dreptate şi obştească alinare. Încă de pe vremea Mariei Theresia au
început drumurile şi plângerile către "prea-înălţatul chesaro-crăiesc
scaun". Cu Iosif II s'au înteţit
aşteptările. Spirit umanitar cu înclinări filosofice, îmbibat de principiile
vremii, cucerit de enciclopediştii francezi, acest monarh plin de întrebări şi
îndoieli, clădindu-şi un sistem de guvernare centralistă, şi-a dat seama de
împilarea maselor de către nobilime şi-a protestat cu hotărâre împotriva ei. Pe
toată suprafaţa marelui imperiu el şi-a plimbat ideile reformatoare,
exprimându-le cu multă îndrăzneală... În ziua de 21 mai 1773 a călcat întâia
oară în Ardeal prin Ţara Haţegului. Care erau stările de acolo ne putem trage
seama din ordinul Mariei Theresia, trimis guvernului transilvan aproape
concomitent cu plecarea Coregentului, în care pretinde că înainte de sosirea
lui : "să se cureţe drumurile publice de cadavrele oamenilor executaţi cu
ştreangul, cu roata şi cu ţeapa, care după uzul de
pân'acum stau expuse - zicea împărateasa - spre oroarea şi aversiunea
călătorilor"... Din tot ce-a înregistrat în această călătorie Iosif II, care s'a întors la Viena cu 19 mii
de petiţii din acest voiaj, s'a adeverit în mod eclatant exasperarea mulţimei.
Împăratul şi-a arătat părerile, care-au trezit protestarea magnaţilor
renitenţi… Iobagii au înţeles şi ei atitudinea proteguitoare şi nădejdea lor a
prins o nouă înfiripare.
Între timp, la 1781, Iosif II a abolit iobăgia în Boemia, Moravia şi Silesia...
Negreşit, că rezonanţa acestor acte în sufletul clăcaşilor
secătuiţi a fost formidabilă. Ardealul credea că va răsări şi steaua lui.
De-aceea Moţii adunându-şi plângerile în umilită scrisoare şi-au trimis omul la
Burgul împărătesc. Horia,
căpetenie cu dragoste pentru obida lor, el a purces la drum să "sărute
schiptrul"
Lui Iosif cel Mare, de neamuri iubit
Soare de scutinţa nouă răsărit.
cum scrie într'una din "stihurile
politiceşti" dintr'un Molitvelnic apărut la Blaj în 1784. Împăratul, în demofilia lui generoasă l-a primit pe
iobagul călător şi a apreciat dreptatea lui în audienţa acordată la 1 Aprilie 1784. Urmările se
ştiu : Răscoala din Munţii Apuseni
s'a pornit invocându-se, şi de conducători şi de mulţime, binecuvântarea
imperială.
Dacă însă cuvântul lui Horia a prins şi
cetele din munţi s'au mişcat ca să-şi facă dreptate singure, minunea se
datoreşte faptului că de zeci de ani de zile în Ardeal era o supra-surescitare
sufletească la români. După unirea cu Roma impusă de Habsburgi la 1700, aici a
început persecuţia religioasă cu mijloace care reaminteau cele mai întunecate
zile din Evul Mediu. Se dărâmau biserici, se smulgeau clopote ortodoxe, se
desfiinţau episcopii şi se trăgea cu tunul deasupra satelor ca speriate să le
treacă la Unire. Ţăranii retranşaţi după conservatismul lor ca într-o cetate
inexpugnabilă, nu voiau odată cu capul să-şi părăsească "străvechea lege
românească". Atâta le mai rămăsese, credinţa în Dumnezeu de care nu se
despărţeau nici morţi. Preoţi şi săteni au pătimit aşa, urmând cuvântul unuia
dintr-înşii, a lui Oprea Miclăuș din Sălişte care a făcut 3o de ani la Kufstein
şi care la 1749 scria mitropolitului Nenadovici : "pentru credinţa
strămoşilor noştri suntem gata a suferi şi mucenicie sau izgonirea din această
împărăţie, dar legea nu o vom lepăda". Ca o reacţiune împotriva reprimării
diriguite de sus, protestarea
bisericii ortodoxe s'a resimţit de-a-binele. Cu deosebire călugărul Sofronie a
răscolit sufletele în Ardeal în aşa măsură, încât la 1761 soborului îngăduit de
autorităţile împărăteşti neputincioase, în luna februarie la Alba-Iulia, s'a
transformat într'o adunare ţărănească ameninţătoare. A trebuit intervenţia
armată a generalului Bukow să potolească sau mai bine zis să ascundă din nou
sub spuză o flacără revoluţionară. Iată deci că pe lângă revendicările
materiale, românii ardeleni
erau împinşi spre un criteriu de diferenţiere sufletească, lumea lor morală era
turburată şi firele revoltei se ţeseau în umbră...
Dar aici a fost şi un puternic simţământ
naţional care s'a accentuat tot mai categoric şi la urmă s'a codificat într-un
plan de acţiune. Procesul psihic se poate urmări limpede dacă ne dăm seama că
toate chinurile ce îndurau aceste slugi veneau de la străin. Domnul care-i
îngenunchia era de alt sânge. Românul scos în afară de lege era îndrumat la tot
pasul că schingiuitorul lui e ungur. Au ajuns astfel faţă în faţă două neamuri
urându-se unul pe altul cu
frenezie, sbiciuite în duşmănia lor până la ideea exterminării reciproce. La
nobilii unguri, pas cu pas devenea
evidentă încercarea de a stinge de pe faţa pământului plebea valahă. Prin
formulele unor acţiuni de stat sau prin gesturi de spontaneitate individuală se
desluşea acest avânt criminal. De aceea nu trebuie să ne surprindă constatarea
că în ziua de 31 Octomvrie 1784, când s'a făcut
jurământul în biserica din Mesteacăn sub conducerea lui Gheorghe Crişan că vor
pleca cu toţii la Alba-Iulia după arme, lozinca a fost din clipa dintâi
împotriva ungurilor. Răscoala avea un caracter pronunţat românesc şi
ortodox. Căpitanii cei mai mulţi erau doar preoţi şi crucea lor era simbol de
luptă. Poporul nu devasta numai curţile nemeşeşti care erau focarele
exploatării lor, ci cerea dregători români care să-i facă jurământ de credinţa
sub cruce şi punea condiţia ca picior de ungur să nu mai calce niciodată în
hotarul lor, cum spunea undeva preotul Ioan Cocan din comună Pâclişa... Până
unde se împingea scrupulul naţional al acestor răsculaţi se poate vedea din
faptul că cei cruţaţi de moarte dintre duşmanii lor trebuiau să se boteze
româneşte în văzul mulţimii şi că în anumite părţi fetele orfane ale ungurilor
erau măritate din oficiu, cum s'ar zice, cu ţărani de-ai noştri. Nu-i de mirat
deci că nobilul român Alexandru Chendi, care făcea lui Horia serviciul de
secretar pentru limba latină şi maghiară, a declarat cu ocazia procesului în faţa locotenent-colonelului Kray,
că scopul acestei mişcări era "să scoată pe unguri din principatul
Transilvaniei şi să ajungă ei stăpâni". Iar ca povestea să fie deplină în semnificarea
ei postumă – soarta a vrut ca în izbucnirea şi diriguirea răscoalei să aibă rol
important şi-un Mihai Popescu din Moldova, condamnat în contumacie la
spânzurătoare de către autorităţile austriace... În astfel de împrejurări, e explicabilă legenda însemnată de
cronicarii timpului, care înfierbântă mintea magnaţilor maghiari după frângerea
pe roată a celor doi căpitani, ca o oaste de treizeci de mii de valahi e gata
să treacă munţii, ca să răzbune pe Horia.
Da, această mişcare a Moţilor are un
caracter naţional precis, ei n'au fost acolo în văgăunile lor numai păstrătorii
tipului traco-romanic, ci înaintemergătorii conştienţi ai libertăţii naţionale
care din cetatea lor au repezit fulgerele desrobirii noastre. Încadrat în
aceste consideraţii, Horia apare nu ca un simplu sbiciuitor al unui colţ de ţară
pentru împlinirea unor exigenţe locale, ci ca un îndrăzneţ inovator, în a cărui
minte ţărănească a străfulgerat un preludiu al închegării noastre naţionale. Ca
şi Tudor Vladimirescu sau ca Avram Iancu de mai târziu, acest clăcaş rebel se
ridica împotriva unei
ordini de drept impuse de străin, crainic al neatârnării, el trezeşte un ecou cu protestarea lui
în sufletul mulţimii şi plăteşte cu capul televiziunea măreaţă a întregirii
neamului. Duşmanii, care în deriziune
după ce l-au văzut înfrânt, au pregătit monede
cu efigia lui şi cu inscripţia "Horia
Rex Daciae", fără să-şi dea seamă au rostit un mare adevăr istoric.
Da, în vinele îndrăzneţului dărâmător a curs sânge veritabil de stăpân şi de
Domn...
Întronat definitiv în legendă, Horia e
perpetuat în amintirea Ardealului sub nenumărate alintări ale geniului popular.
În toate căsuţele căţărate pe coastele munţilor figura lui trăieşte şi dă
poveţe din generaţie în generaţie... Moţul nostru plecat la drum pentru
bucătura lui de pâine, vizionar vagabond aşa cum se ştie de veacuri, plimbă
imaginea viteazului căpitan şi-o cântă în largul drumului de ţară, cu un reflex
de veche mândrie peste care s'aștern nenorocirile prezentului... Moţul îşi
aduce aminte din bătrâni ca a fost odată un Horia, un fel de împărat al
săracilor care a călcat în picioare trufia ungurească, în faţa căruia domnii
nemeşi tremurau de frică... Zâmbind cu mulţumire, cum coboară pe malul Arieșului
el îngână vechiul cântec :
Cât a fost Horia 'mpărat,
Domnii nu s'au desculţat,
Nici în pat nu s'au culcat,
Prânz la masă n'au mâncat...
Dar alături de acest Moţ pribeag, românismul întreg se gândeşte cu
recunoştinţă la ţăranul din Albac, care cu braţ de oţel a oprit o clipă în loc
roata vremii, ca mai târziu ea să
treacă peste oasele lui...
ABOUT THE AUTHOR
Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu