Colindele
au fost cîntece solare, fragmente si rămăşiţe din cîntările liturgice ale
cultului naturii. Unele dintre ele - probabil minoritatea lor - în aparenţă
sînt imnuri religioase creştineşti, tratînd legende creştine şi cîntînd
naşterea şi moartea lui Isus. Ele însă sînt mai vechi decît creştinismul şi
numai unei coincidenţe calendaristice i se datoreşte faptul că vechile cîntece
solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.
Cîntările
pe cari le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca
părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri, elementele şi lupta
lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Indeosebi soarele stă
în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi
a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora
creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi
binefăcător soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul
basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pămînt
începînd de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă
lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi
despuiarea naturii - iar oamenii îi dedeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii
săi, pe unde să meargă, ca să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă
lume. Ca drumet înstrăinat, el era plîns în cîntece şi este plîns şi astăzi în
bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, cînd începea să se apropie de
pămînt, el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe,
i se cîntau cîntece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o
naştere, căci cu el se renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la
echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă
"ca eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii". Ca erou ce se naşte
a fost cîntat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu
alegorizări şi simbolizări şi este cîntat şi astăzi în colindele noastre şi
este sărbătorit de datinele noastre.
Colindele
erau şi sînt cîntece la adresa soarelui, ce se renaşte la solstiţiul de iarnă,
prin decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos în
cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru,
sărbătorind deodată naşterea eroului păgîn cu a Dumnezeului creştin a
substituit numirile cîntecului păgîn. In loc de soare a zis Christos, în loc de
lună, cer sau lumină, a zis Sfînta Maria, în loc de Jupiter a zis sfîntul Ilie
etc. Faptele însă au rămas neatinse, cîntecul e păgîn. Nu numai fondul
cîntecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest
fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întîmpla decît în unele
cazuri: cand cîntecul cîntă naşterea soarelui ori printr-o atracţie - moartea
lui. Deci, colindele cari cîntă naşterea şi moartea lui Christos au substituit
numirile păgîne; rar însă sau mai niciodată acele cari cînta fapte prea
păgîneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Aceste au
rămas, neatinse întru nimic, cîntece păgîne.
Avem două
feluri de colinde :
Unele
sînt cîntece de laudă la adresa stăpînului casei. Origina lor sînt cîntecele ce
le cîntau clienţii romani, în ziua anului nou, la casa patronului,
glorificîndu-i faptele sale, mai ales cele războinice, ori ale strămoşilor săi.
Poate tocmai din această cauză - căci altfel e cu greu să afli o explicare în
colindele noastre - preamăresc mai ales fapte războinice, vitejii din campanii
şi întîmplări din tabără. Toate colindele din colecţia G.D. Teodorescu, numite
acolo tradiţionale vînătoreşti, sînt în acest gen. Colinda face erou pe însuşi
stăpînul casei sau pe un fiu al său, numindu-l cu numele. In colind de tînăr se
povesteşte simplul fapt că "în prundurile mării, în marginea ţării"
stau două oşti, a leşilor, cari au domn şi a românilor, cari n-au. Românii deci
cutreieră ţara să-şi afle domn şi în urmă aduc că:
Ăst
domn bun de casă
Are
un cocon
Bun
de a-l face domn.
Şi-l
cer. Dar mă-sa nu-l dă, căci e prea tînăr, nu ştie să încalece calul, nu ştie
să strîngă frîul, nici să încingă sabia şi să bată oşti. Dar trimeşii îl cer cu
stăruinţă, căci în oaste sînt ostaşi bătrîni, cari îl vor învăţa toate acestea.
Iar "coconul" pleacă apoi cu oştile. Colinda însă preamăreşte mai rar
şi fapte bune, binefacerile. Unele colinde cîntă faptele povestite de
evanghelişti. Naşterea Domnului Christos, prinderea lui şi restignirea. Origina
lor trebuie căutată în cîntece bisericeşti. Numărul lor e foarte restrîns. Cu
mult mai multe sînt acele cari cîntă legende, fapte nepovestite de sfintele
noastre cărţi, a căror origină - fie mai veche, fie mai nouă decît creştinismul
- n-au de-a face cu el aproape nimic, ba de multe ori povestesc fapte cu o concepţie
opusă învăţăturilor creştineşti. Aşa în colindul Sf. Marii, ni se spune că
Maria, Maica Domnului, pe cînd se pregătea să-şi boteze fiul, aude că i l-a
botezat, fără ştirea ei, Sfîntul Ioan. Atunci "Sfînta Maria" de ciudă
şi de mînie, "dete în foc ca să ardă", dar “busuiocul stinse
focul”. Ea încearcă din nou ca să se omoare, sărind în apă, însă apa n-a
înecat-o. A treia oară s-a aruncat în sabie, dar sabia n-a voit s-o taie. Deci,
e vorba de o încercare de sinucidere a Sf. Maria şi pentru ce lucru puţin!
Acest
fapt, ca legendă poporală, nu-şi poate avea origina în creştinism. Intr-altă
legendă se spune că maica Domnului, cînd a fost să nască, a venit în casa unui
sas, care însă a alungat-o. Ea a intrat în casa unui român, care a primit-o cu
drag şi a născut Maria. Această legendă e mai mult etnică şi prin sas se arată
popoarele creştine neortodoxe, care n-au frumosul obicei al colindării şi în
special sasul, care e zgarcit şi cum spune colinda: "de veste cînd a
prins, porcii şi-au închis, socurii şi-a dezlătat, cînilor ne-a dat, în goană
ne-a luat".
Intr-alte
colinde cu caracter în aparenţă religios, se face învălmăşag de credinţe păgîne
şi creştine. Aşa în Colindul Sfintei Vineri se spune: că Sfînta Vineri venea la
Dumnezeu şi se plîngea că ea a creştinat şi a botezat multă lume, dar
"Cetatea Irodului" i s-a împotrivit. Dracii de aici au bătut-o, au
schingiuit-o, au fiert-o trei zile într-un cazan. Atunci Dumnezeu dă poruncă
sfinţilor Ioan, Petru şi Ilie să bată cetatea Irodului şi Ioan a bătut-o cu
aghiazmă, Petru cu ploi şi Ilie cu fulgere, iar dracii de spaimă s-au botezat.
Intr-această colindă zeitatea păgînă Venus, devenită Sfînta Vineri, devine o
martiră: cetatea Irodului e locuinţă de draci, care la urmă se fac
creştini. E curios să încreştinezi dracii! Apoi Sf. Petru ajunge stăpînul
ploilor etc. Tot atîtea confuziuni sau elemente mitice neasimilate. Altele
dintre legendele cîntate de colinde, puţine la număr, explică origina sau
însuşirile unor animale, cari sînt privite ca sfinte, sau ale unor anumite
lucruri. Aşa e colinda în care boul, calul şi oaia îşi
dispută întîietatea ca animale folositoare. Boul "răstoarnă
pămîntul de răsare grîul roşu" ; calul "te duce, te şi aduce" ;
iar "oaia hrăneşte şi te îmbracă". Intr-alt colind povesteşte însuşi
Christos cum s-a născut grîul din sudoarea feţii sale în ceasul morţii, mărul
din lacrămi şi vinul din sîngele ce-i curgea pe urma piroanelor.
Două
colinde ni se par, dintre cele ce cîntă legende, mai de importanţă. Amîndouă
sînt de origină păgînă şi de natură cosmogonică. Intr-una se spune cum se
scaldă "bătrînul Crăciun", Sf. Ioan şi cu Christos şi se judecă unul
pe altul, care e mai mare. Iar într-altul se spune cum dracii au intrat în rai
şi au furat "soarele şi luna" şi raiului cununa.
ABOUT THE AUTHOR
Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu