Un punct foarte important în actul din 1247 este menţiunea Haţegului, al cărui nume ne întâmpină, aici pentru prima oară în istorie desfigurat în „Harszoc”, dar topograficește definit într-un mod neîndoios prin vecinătatea sa cu Ţara Lotrului: „ab Olacis terram Lytira habitantibus, excepta terra Harszoc”. Liten-vodă stăpânea dară, pe ambele laturi ale Jiului de la izvorul sau în regiunea Haţegului prin Gorj (=Jiul-de-sus) până la revărsarea în Dunăre prin Dolj (=Jiul-de-jos), întregul curs al acestui fluviu, fluviu caracterizând într-adevăr până mult mai târziu cuibul Basarabilor, care păstrau acolo în special titlul de kinezi. Vom vedea îndată că tocmai Haţegul pare a fi fost cauza războiului în care a pierit la 1278 Liten-vodă combătând pretenţiunea ungurilor de a numi dânşii pe un „comes de Hatzek” alăturea cu „Banus de Zeurino”. Înainte de 1247 Radu Negrul cel de la 1241 cată să fi stăpânit deja Haţegul, de vreme ce-l lăsa el de-a dreptul urmaşului său Liten-vodă, căci în scurtul interval dintre 1241-1247 n-a fost nici o cucerire. Este de crezut că tot de la Radu Negrul va fi conservat Liten-vodă teritoriul cel transcarpatin la răsărit de Haţeg, adică acea „Sylva Blacorum” unde la marginea Făgăraşului avusese loc la 1241 lupta cu mongolii. Într-un cuvânt, Liten-vodă ne apare ca un principe foarte puternic, „princeps potentissimus” după cum peste un secol numeau ungurii pe Alexandru Basarabe. Prin aceasta se explică încuscrirea voievodului oltenesc cu regele sârb Ştefan Milutin pe la 1274. Să sărim însă, peste episodul încuscririi, limpezind mai întâi documentele cele ungureşti relative la moartea lui Liten-vodă.

  În diploma regelui Ladislau Cumanul din 1285, păstrată în original la familia nobilă maghiară Soos din Soovàr, ni se spun următoarele: „cum nos in etate puerili post obitum karissimi patris nostri regnare cepissemus, Lython (al. Lythen) Woyuoda una cum fratribus suis per suam infidelitatem aliquam partem de Regno nostro ultra alpes existentem pro se occuparat, et prouentus illius parts nobis pertinentes nullis admonicionibus reddere curabat, pedictum Magistrum Georgium contra ipsum misimus, qui cum summo fidelitatis opere pugnando cum eodem ipsum interfecit, et fratrem suum famine Barbath captivauit et nobis adduxit, super quo nos non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere, et sic per eiusdem Magistri Georgij seruicium tributum nostrum în eisdem partibus nobis fuit restauratum” ; adică „pe când apucarăm noi coroana regală, fiind în vârstă copilărească încă după moartea preaiubitului tatălui nostru, atunci Liten-vodă dimpreună cu fraţii săi, călcând credinţa, cuprinse pe seama sa o porţiune a Regatului nostru cea aflătoare peste munţi, şi nici într-un chip nu se lăsa a ne restitui veniturile ce ni se cuveneau de acolo; deci asupra lui trimiserăm pe des-citatul magistru Georgiu, care cu o extremă credinţă s-a luptat contra aceluia şi l-a şi ucis, iar pe fratele aceluia, numit Bărbat, l-a robit şi ni l-a adus nouă, ceea ce ne-a făcut să stoarcem de la dânsul mulţi bani şi astfel, prin serviciul acestui magistru Georgiu, s-a restabilit tributul cel datorat nouă în acea ţară”. Însuşi magistrul Georgiu, într-un act particular din 1288, menţionează acelaşi război cu Liten-vodă şi captivarea lui Bărbat. În ce an însă s-a petrecut acel eveniment, atât de însemnat pentru Olteni? Contextul diplomei din 1285 precizează data în cestiune, arătându-ne că moartea lui Liten-vodă şi robirea fratelui său Bărbat s-a întâmplat anume după înfrângerea bohemilor de către unguri, aliaţi cu împăratul Rudolf, prin urmare nu înainte de anul 1278. Această dată o mai confirmă Katona printr-o altă diplomă din 1288, relativă cu mai multă claritate la acelaşi rol al magistrului Georgiu în victoria asupra bohemilor. Încă o dată, catastrofa lui Liten-vodă cade pe la finele anului 1278 sau în cursul anului 1279, mai târziu poate, în orice caz nu înainte de 1278. Istoricii noştri, d. Xenopol, Tocilescu, Densușianu şi alţii, au comis o gravă eroare de a pune moartea lui Liten-vodă îndată după 1272, ceea ce s-a petrecut cu şase ani mai târziu. Numai anul 1278 corespunde textului documentar şi se potriveşte atât cu încuscrirea lui Liten-vodă cu Ştefan Milutin pe la 1274, precum şi cu părăsirea de către acest rege sârb a fiicei voievodului oltenesc după 1278, când dânsa rămâne orfană. Liten-vodă moare dară pe la 1278. Regele Ladislau mai învederează în diploma sa că revolta lui Liten-vodă izbucnise deja mai de demult înainte de război, de vreme ce lupta cea definitivă fusese precedată de refuzuri repetate din partea voievodului oltenesc de a satisface pe unguri: „nullis admonicionibus reddere curabat”. Nu voi fi departe de adevăr, dacă voi căuta începutul duşmăniei pe la anii 1275-1276; şi iată cum.

La 1247, Liten-vodă stăpânea asupra Olteniei întregi, cu Mehedinţiul şi cu Haţegul. Nu mult după aceea ungurii au reuşit din nou a pune mâna pe Mehedinţi, reînfiinţând banatul de Severin, mai cu dinadinsul de la 1263 încoace, când aproape în fiecare an ne întâmpină în diplomele regale un „Banus de Zevrino”, mai adesea un Laurenţiu, un Ugrin, un Paul şi un Micud, acesta din urmă străbun al familiei Văcăreștilor, după cum vom vedea la locul său. Aliaţi obişnuiţi ai românilor, bulgarii n-au încetat în acest interval de timp de a tulbura administraţiunea cea ungurească din banatul de Severin, iar într-un rând însuşi împăratul Svetislav „terram nostram de Zeurino miserabiliter devastasset”, după expresiunea regelui Ştefan V, astfel că maghiarii fuseseră atunci siliţi de a întreprinde peste Dunăre cinci războaie, „quinque vicibus”, după o altă diplomă de la acelaşi rege. Se pare însă că Liten-vodă nu se amestecă făţiş în acea luptă, mulţumindu-se cu restul Olteniei. Este probabil că pentru prima oară sub regele Ştefan V, un principe foarte neastâmpărat şi războinic, voievodul oltenesc începuse a recunoaşte suzeranitatea cea factică a Ungariei, nu imaginară ca la 1247, plătind coroanei Sfântului Ştefan un tribut oarecare pentru posesiunea cea transilvană, „aliqua pars de Regno nostro” şi „proventus illius partis nobis pertinentes”, în special pentru Haţeg. După moartea lui Ştefan V, adică după anul 1272, urcându-se pe tronul unguresc un copil de zece ani, Liten-vodă crezu sosit timpul cel mai oportun pentru a se emancipa, cu atât mai vârtos când însuşi s-a simţit şi mai tare prin alianţa cu Serbia pe la 1274. Oltenii nemaiplătind tribut pentru Haţeg, pe de o parte Liten-vodă respingea pretenţiunile ungurilor „nullis admonicionibus”, pe de altă parte ungurii s-au hotărât a pedepsi pe nesupusul vasal, „suam infidelitatem”. La 1276, când regele Ladislau era abia de cincisprezece ani, într-o diplomă ne apar între martori: „Ugrino Woievoda Transilvano Comite de Zonuk”, „Stephano magistro Dapiferorum Comite de Borş”, „Micud Bano de Zeverino”, „Petro Magistro agasonum Comite de Hatzek”. Întrucât titularul Petru ocupa o funcţiune efectivă la curtea regală: „magister agasonum”, comis sau cap al grajdurilor, e cu putinţă ca demnitatea de comite al Haţegului era deocamdată numai un „honor”; acest titlu însă în orice caz însemna o ostilitate, o rupere de legături cu Liten-vodă. Războiul cel foarte îndârjit şi îndelungat contra marelui rege bohem Ottocar nevoise pe unguri a mai amâna vreo doi ani lovitura contra Basarabilor. La 1278 Ottocar pierind pe câmpul de bătălie, unul din eroii acelei victorii ungureşti, magistrul Georgiu, a fost trimis contra lui Liten-vodă. Viteazul voievod oltenesc a murit cu sabia în mână întocmai ca şi viteazul rege bohem. Kinezul Bărbat, unul din fraţii lui Liten-vodă, a fost prins şi dus rob înaintea curţii maghiare. Concluzia e descrisă într-un mod foarte mercantil în diploma din 1285: Bărbat s-a răscumpărat din robie prin mult bănet „non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere” şi oltenii sub noul voievod au fost constrânşi a plăti din nou ungurilor tributul cel cuvenit suzeranului pentru porţiunea cea vasală a teritoriului: „aliquam partern ultra alpes”, adică pământul cel nu de aiurea decât din Transilvania, anume Haţegul cu certitudine, poate şi „Sylva Blacorum” cea spre răsărit de la Haţeg până la Olt, viitorul ducat al Amlasului.

 Domnia lui Liten-vodă se începuse cel puţin de pe la 1246, cel mult de pe la 1242, şi a durat apoi maximum până pe la 1279, ceva ca 24 de ani, intervalul pe care cronicele munteneşti îl atribuie întemeietorului Statului Ţării Româneşti. Întemeietor al acestui Stat el n-a fost; necontestabil însă era un principe foarte remarcabil. Din viaţa lui un eveniment important a fost încuscrirea cu regele sârb Ştefan Milutin. Dar înainte de toate să mă opresc o clipă asupra onomasticei.

Liten nu este un nume de botez, nici un nume românesc poporan. Întrucât Liten nu figurează într-o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era Cuman la regele unguresc contemporan: „Ladislaus Cumanus”. Lui Ladislau, ungurii îi ziceau „Cumanul” din cauza legăturilor celor intime ale acestui rege cu Cumanii. Româneşte, Litenul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând „păgân”. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat creştinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost litvanii. În sec. XIII-XIV ei toţi erau idolatri. De aici la români „liftă spurcată”, „liftă rea”, „liten", au rămas ca sinonime cu „păgân”. Tot aşa, în limba bohemă medievală, anume în „Vocabularius” al lui Rozkochany:

Barbarus - Lytwenyn,

Saraceni - Lytwyene;

iar într-un text din 1556 „litwa” se întrebuinţează la bohemi cu sensul de „păgânătate”. Nu urmeza că Liten-vodă va fi fost necreştin, dar se vede oricum că era rău creştin, nu era un creştin ortodox, era aplecat către ritul grecesc mai puţin decât către cel latin, aceasta din urmă explicaţiune confirmându-se mai la vale. Alexandri zice : „Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă”. Cihac traduce tot aşa litfă prin: „homme sans foi et honneur”.

 Pentru viteazul voievod oltenesc dintre anii 1246-1279 numele Liten, „Lythen Wayuoda”, iar într-un document chiar Litfa , „Lytua Wayuoda”, nu era altceva decât o poreclă cu sensul de păgân, în special cu acela de eretic sau papistaş. I se zicea „Liten-vodă”, întocmai după cum mai târziu fiul şi nepotul lui Mircea cel Mare, ambii Vladislav, erau porecliţi de către alţii ca „Dracu-vodă” şi „Ţepeș-vodă”. Neortodoxia, mai propriu catolicismul lui Liten-vodă, este în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai din acea epocă. Într-o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Liten-vodă, pe când el era încă un simplu kinez, papa Gregoriu IX ne spune că în Ţara Severinului s-a inmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un Episcop deosebit. Episcop nu s-a înfiinţat, dar misionari trebuie să fi fost destui. Pentru Liten-vodă, papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, aceasta şovăire religioasă, aceasta „lepădare de lege”, se vede a-i fi atras porecla de Liten. Se naşte dară întrebarea: care să-i fi fost lui Liten-vodă numele de botez? Sper că o voi nimeri mai jos.

 Cantemir descoperise cel dintâi că pe la 1274 regele sârb Ştefan Milutin ţinea în căsătorie pe fiica unui Domn din Ţara Românească; o descoperise, întemeiandu-şi aceasta aserţiune pe textele combinate din cei doi bizantini Nicefor Gregoras, născut pe la finele secolului XIII şi George Pachymeres, născut în prima jumătate a aceluiaşi secol, amândoi contemporani cu evenimentele. Voi începe prin a confrunta cele două pasaje, cel din Gregoras şi cel din Pachymeres, relative la fiica acelui Domn, care concordează perfect:

-         ea fusese prima din cele trei neveste ale regelui sârb şi singura legitimă, de care fără divorţ s-a despărţit după câţiva ani, trimiţând-o înapoi în România, iar cu celelalte două succesive a fost necununat şi s-a putut cununa apoi numai cu o a patra la 1299, când el însuşi ajunse la vârsta de 45 ani şi când s-a întâmplat a muri nevasta sa cea dintâi, adică românca, desfăcându-se astfel de prima însoţire bisericească;

-         când se căsătorise cu fiica Domnului român fiind cea dintâia căsătorie din cele trei legate şi dezlegate până la 1299, Milutin trebuia să fi fost atunci plus-minus de 20 de ani, iar prin urmare, de vreme ce la 1299 el era de 45 de ani, scoţându-se 25, prima căsătorie avusese loc pe la 1274;

-         căsnicia cu fiica Domnului român durând trei-patru ani, mai mult de doi şi mai puţin de cinci, despărţirea cată să fi avut loc pe la 1277-1278, în timpul războiului lui Liten-vodă cu ungurii, sau mai bine după moartea acestui principe ;

-         fiica Domnulul român căsătorindu-se pe la 1274, ea trebuia să fi fost atunci de vreo 16 ani, bărbatul fiind de vreo 20 şi deci murind ea în 1299 la vârsta de peste patruzeci de ani, s-a născut pe la 1258 ;

-         în fine, domnind Liten-vodă în Oltenia de la 1246 minimum până la 1279 maximum, prima nevastă a lui Ştefan Milutin era şi nu putea să fie altcineva decât fiica lui Liten-vodă.

Căpătând aceasta trainică temelie istorică, să trecem acum la poezia epică a sârbilor, până la un punct şi a bulgarilor totodată, de unde vom ajunge apoi la Liten-vodă într-o baladă poporană românească.

 „Doinele zice Alexandri sunt cântece de iubire, de jale şi de dor, plângeri duioase ale inimii românului în toate impregiurările vieţei sale”. „Doina” nu este melancolica elegie, de la grecul „plângere”. Ea nu poartă haină lungă şi nu geme pe morminte. Scurtă ca şi simţământul, ea este simţământul sub orice formă: tristeţe şi bucurie, amor şi ură, entusiasm şi desperare, pace şi război.

Dar de unde vine cuvântul „doină”? Scriitorii noştri au emis până acum în această privinţă o mulţime de păreri deosebite.

Ciudată e opiniunea răposatului boier Iordache Mălinescu din Moldova, care zicea în „Foaia pentru minte” de la Braşov (1842, p. 98), că doina derivă sau din donativum, o sumă de bani ce primeau ostaşii romani în dar de la împărat după o biruinţă, sau din numele Dunării, sau în fine de la zeiţa Diana ; o triplă etimologie de trei ori inadmisibilă.

Dicţionarul Laurian-Massim aduce pe doina din latinul „doleo”, de unde, după un articol publicat în ziarul „Familia” de la Pesta din 1869, ea va fi decurs printr-o formă ipotetică dolina, ca şi moina dintr-o mollina, de la « mollis ». Din nenorocire, nu numai dolina şi mollina nu ne întâmpină nicăiri în vreun fel de latinitate şi nici într-un dialect romanic vechi sau nou, dar e greşit până şi termenul de comparaţiune, căci moina la români este un curat slavism, însemnând „loc spălăcit”, de la rădăcina slavică my-  „a spăla”, de unde masculinul moinu şi femininul moina,  „ceva de spălat”, litvănește maiva „baltă”) . Deci, nici moina din mollina, nici doina din dolina, deşi ambele rimează.

Din toate etimologiile însă, cea mai extravagantă este cea propusă de d. Cihac (t. 2 p. 98), care, după ce afirmă că rolul fundamental al „doinei” este de a fi cântată sur des flutes conchide apoi că doina derivă din sârbul dvoinitza „flute double” de la slavicul dvoynu „double”. Dar atunci, în loc de a alerga la slavicul dvoi-, de ce oare să nu preferăm o derivaţiune din românul doi, sub pretext ca rolul fundamental al doinei ar fi fost de a fi cântată de doi : de un flăcău şi de o fată? Este o glumă, dar o glumă mai potrivită, în orice caz, decât gluma pe care ne-o dă d. Cihac fără a avea aerul de a glumi.

Ca să isprăvim odată cu acest registru de păreri, mai adaug pe a bătrânului Cantemir. El credea (Descript. Mold. ed. Papiu, p. 141), ca Doina se va fi chemat la daci zeul sau zâna resboiului, fiindcă acest cuvânt începe totdeauna la români cântecele lor de luptă : „praeponitur enim cunctis quae fortiter în bello referunt canticis”. Opiniunea lui Cantemir, oricât de arbitrară, are un merit. Ea deştepta o întrebare foarte serioasă : părinţii noştri mostenit-au ei puternica lor inspiraţiune poetică de la romani ori de la daci?

Istoria a constatat demult, că nimic n-a fost mai prozaic ca severa naţiune de soldaţi şi jurisconsulţi, crescută de sălbatica lupoaică pe ţărmul Tibrului. „Peu de nations - zice Michelet – me semblent s'être trouvées dans des circonstances moins favorables à la poésie. Des populations hétérogènes, enfermées dans les mêmes murs, empruntant aux nations voisines leurs usages, leurs arts et leurs dieux; une société tout artificielle, récente et sans passé; la guerre continuelle, mais une guerre de cupidité plus que d'enthousiasme ; un génie avide et avare. Le Clephte, après le combat, chante sur le mont solitaire. Le romain, rentre dans sa ville avec son butin, chicane le sénat, prête à usure, plaide et dispute. Ses habitudes sont celles du jurisconsulte, il interroge grammaticalement la lettre de la loi, ou la torture par la dialectique, pour en tirer son avantage. Rien de moins poétique que tout cela. La poésie ne commença pas dans Rome par les patriciens, enfants ou disciples de la muette Etrurie, qui dans les fêtes sacrées défendaient le chant et ne permettaient que la pantomime. Magistrate et pontifes, les pères devaient porter dans leur langage cette concision solennelle des oracles, que nous admirerons dans leurs inscriptions. Quant aux plébéiens, ils représentent dans la cité le principe d'opposition, de lutte, de négation. Ce n'est pas encore là, que nous trouverons le génie poétique (Hist. romaine, t. II ch. 6).

Fost-au tot atât de prozaici dacii? Las la o parte pe Orfeu, pe Museu, pe Tamiris, miticii fundatori ai poesiei şi muzicii greceşti, pe care înşişi elenii îi recunosc a fi fost toţi din marea ginte tracică, de unde erau şi dacii. Mă mărginesc a căta o singură autoritate, dar care se referă directamente la tracii de la Dunăre. Teopomp, scriind pe la anul 350 î.Chr. ne spune că geţii merg în ambasadă, ţinând harpe şi sbârnâind din ele (Theopomp. fragm. 244, ed. Didot p. 319). Dacă vom pune în cumpănă natura prozaică a romanilor şi geniul poetic al dacilor, va fi legitim a conchide că admirabilele noastre doine, negreșite ca gen, nu ca materie, sunt moştenite de la aceştia din urmă. Astfel Cantemir avea dreptate de a căuta doina la daci.

Mai întâi însă, care este forma cea primitivă a acestui cuvânt? În Transilvania, alături cu doină, se aude până astăzi daină, după cum atestă d. Bariţiu în Foaia pentru minte, 1842, p. 101. Acesta e foarte important. Limbile ario-europene admit trecerea sonului mai înalt a la sonul mai scăzut o, niciodată însă nu se justifică cazul contrariu de urcare a lui o la a, afară de unele excepţiuni explicabile şi câteodată numai părute, bunăoară, româneşte chiar în cuvântul pe care l-am întrebuinţat acuma : „afară”. Afară vine din ad-foras prin intermediul emfaticului „afoara”, ca şi masa din mensa prin intermediul emfaticulul measa. În afară din „afoara” nu s-a schimbat o în a, ci s-a supres o cel primitiv, rămânând numai a din emfază. Forma cea veche a vorbei doina este dară aceea conservată în Transilvania : daină.

O dată restabilit acest prototip, ne împiedecam în dăina de diftongul ai, asupra căruia cade tonul. În graiurile din familia ario-europeana, diftongul ai este mai adesea o emfază sau aşa numita gunificatiune din i; însă poate fi şi altceva. De-ntai, poate să fie un i strămutat de aiurea, ca în metateza aibă în loc de abiă din latinul habeat. Al doilea, poate să fie ceea ce gramaticele noastre numesc un i epentetic, ca în mâine din mane. Dacă e gunificatiune, cuvântul se reduce la dina; dacă e metateza, la dania; dacă e epenteza, la dană. Pe care să alegem? Cum vom descoperi adevărul? Trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care dansa ar rămâne în veci un mister.

Vom începe prin a înlătura ipoteza cea metatetica, de vreme ce dania, din care să se poată deduce daină prin strămutarea lui i, nu se găseşte nicăieri. Chiar de s-ar găsi, dan-ia n-ar diferi de dan-a prin rădăcină, ci prin sufix. Ne mai rămân dară celelalte două: dana şi dina. Ambele oferă multe probabilităţi; însă numai una din ele rezistă până în fine la toate operaţiunile analizei critice.

Am spus că i în daină poate fi o epenteză din dana. În adevăr, în dialectul celto-irlandez dan este „cântec” sau „poem”; iar la capătul opus al lumii ario-europene, în limba persiană danah însemnează, printre mai multe altele, o arie cântată de un cor de femei: „vox mulierum concentum edentium” (Vullers, Lex. pers. t. I p. 914). Ambele forme presupun o temă dana „cântec”, din care ar veni directamente prin epenteză dacicul daina. Celticul d şi persianul d corespunzând într-un mod regulat sanscritului dh, această temă ne conduce la rădăcina dhan „a suna”, de unde „cântec” în sensul de „sunet”, întocmai ca vechiul sonet francez, italianul sonetto „cântec”, din latinul sonus. Nimic nu poate fi mai normal ca această etimologie a dainei.

Admiţându-se însă ca prototip forma dina, noi găsim în limba zendică daena (=daina), gunificaţiune din dina de la rădăcina di „a vedea”, însemnând „lege”, de unde printr-o tranziţiune logică posterioară persianul din şi armeanului den „religiune”. De la „lege” până la „cântec” distanţa se pare a fi cam mare, deşi în anii trecuţi nu ştiu cine de la Iaşi într-o bună dimineaţă s-a apucat a versifica codul nostru civil. Ceea ce e ridicol în sec. XIX, a fost însă foarte serios în antichitate. Strabon (III. I. § 6) ne spune că turdetanii în Spania aveau legi în versuri, cu mai multe mii de ani anterior lui Crist. Chiar aici la noi, în aurifera Oltenie, înainte de stabilirea dacilor locuia poporul agatârşilor, care avea de asemenea legi în versuri, după cum ne asigură Aristotel (Problem. 28). Este dară legitim de a conchide că zendicul daena (=daină) înseamnă întâi „cântec”, şi mai în urmă „lege”. Acesta se potriveşte. Şi în derivaţiunea sa din rădăcina di „a vedea , insemneza, propriamente „văzător”. Ceva mai mult... În texturile zendice citate de Justi (Handb. p. 143) daena nu figurează nicăieri cu sensul de „cântec”; din fericire însă aceasta semnificaţiune, ba încă anume aceea de „cântec consacrat prin tradiţiune”, o constata Haug în alte texturi zendice, dintre care unul, anume din Vendidad, codul moral al religiunii zoroastrice, îndeamnă pe fete de a învăţa daine.

Pas' acum de mai alege una din două! Daina este ea epenteză din dana, de unde celto-irlandezul dan şi persianul danah? Ori fi-va ea o gunificaţiune din dina, de unde zendicul daena , persianul din şi armeanul den ? Care să fie criteriul de preferinţă? Există câte un argument pentru fiecare din ambele ipoteze.

În limba maghiară danolni însemnează a cânta. Dacă ungurii vor fi împrumutat cuvântul de la români, atunci l-au primit sub forma dana şi prin urmare i în daina ar fi o epenteză posterioară secolului IX. Filologia comparativă probează însă prin maghiarul dal „cântec” că verbul danalni este unul denominativ, a cărui formă corectă e dalolni, de unde danolni prin disimilaţiune, pentru a înlătura vecinătatea a doi l în dalolni (cfr. Boller în Sitzungsber. d. wien. Akad. hist. KI. 1857, t. 23 p. 409). Între al nostru daina şi maghiarul danolni rezultă dară o asemănare de hazard.

Ipoteza de gunificaţiune se susţine printr-un argument mult mai solid. La litvani cântecul poporan, după cum am văzut deja mai sus din cele zise de Haug, se chiama daina, de unde dainoti - a cânta cântece poporane, dainotojis - cântăreţ, daininkas - poet etc. Oricât de tare ar pretinde d. Cihac (t. 2, p. 98) „ces mots ne paraissent pas identiques”, identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daină şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenâ, e perfectă. În limba litvană însă nu există deloc epenteticul i, astfel că prototipul dana pentru dăina ar fi acolo o imposibilitate, afară numai când litvanii vor fi împrumutat cuvântul gata de la români. Acest împrumut s-ar justifica prin următoarele două împregiurări :

1. vorba daina nu se afla în limbile slavice, cu care litvanii sunt în cea mai strânsă încuscrire ; 2. românii şi litvanii cată să fi trăit odată în vecinătate, deşi în relaţiuni ostile unii cu alţii, de vreme ce limba noastră exprimă până astăzi ideea de inamic şi de păgân prin „liftă rea”, „liftă păgână”, „liftă spurcată” etc. După cum o ştie şi d. Cihac (t. 2, p. 173). Dacă însă i în daina nu e epenteză, ci gunificaţiune, atunci motivele de a admite împrumutul devin slabe. Dacii şi litvanii puteau să fi conservat vorba, fiecare pe o cale independinte, din zestrea comună ario-europeană, cu atât mai mult că numirile poporane de cântec nu prea se iau de la străini: oricât de îndelungată a fost vecinătatea noastră cu slavii, noi n-am primit de la dânşii nici un termen de această natură. Vedeţi dară că argumentele pentru şi contra între dana şi dina rămân până aci aproape de forţe egale, deşi cumpăna începe deja a se pleca în favoarea lui dina.

Filologii n-au cunoscut vorba romana daină. Ei s-au mărginit, prin urmare, a cerceta originea dainei litvane. Johannes Schmidt (ap. Fick, Vergl. Worterb. ed. 2. p. 96) bănuieşte formaţiunea ei din leticul „a danţa”. Schleicher (Litauisehe Gramm. p. 120) zice că ea poate să derive din litvanul deja „plângere”, dejouti „a se plânge”. Ambele aceste păreri, nesusţinute prin nimic, izolează cu totul pe daina de restul limbilor ario-europene. Pictet (Origines, t. 2 p. 487) o înrudeşte cu celto-irlandezul dan şi cu persianul danah, dar nu explică pe i din daina, ceea ce răpeşte acestei etimologii orice valoare. Albert Weber, un indianist de primă ordine, combate pe Pictet, identificând pe daina cu zendicul daenâ. El mai adăugă, (Kuhn, Beitreige, t. 4 p. 278) una fapt foarte ponderos. Deşi în sanscrita clasică lipseşte corespondintele regulat al zendicului daenâ, se află totuşi în dialectul mai vechi din imnele vedice, unde figurează sub forma dhaina. Fick (loc. cit.) se pronunţă şi el pentru identitatea litvanului daina cu zendicul daenâ, admiţând ca prototip comun forma daina. Iată dară că iarăşi nu mai ştii cui să dai preferinţă, gunificaţiunii sau epentezei ?

Dosarul trebuie revăzut. Am comis poate, vreo scăpare din vedere. Este adevărat că i în „mâine” din „mâne” e epentetic ; dar acesta i să fie oare comparabil cu i din daina? În mâine, câine, pâine etc. i se intercalează, înainte de n, acest n fiind însă urmat de o vocală moale, nu de una a sau ă ca în daina. Apoi i se intercalează acolo după una ă sau â, nu după un a clar. Oare se află în limba româna un singur exemplu de i epentetic preces de una a clar şi succes de un na sau nă? Nu se află. Din contră, una singură, din aceste două clausule ajunge pentru a impedica naşterea epenteticului i. Astfel în mâna din „manus” vocala ce precede e obscură, dar epenteza totuşi nu intervine din cauza finalului ă pe când la plural ea îşi face loc în mâinile, fiindcă după n urmează de astă dată o vocală moale. Chiar de 'naintea nazalei labiale m în faimă din latinul fama, i nu este epentetic, ci metatetic, furişându-se prin analogie din defaima în loc de defamia din „diffamia”. Aşadar i în daina nu poate fi epenteză. Gunificaţiunea a câştigat procesul.

Acum să formulăm sentinţa. Radicala dhi însemnează în limba sanscrită „a cugeta” ; în zendică di şi în perso-achemenidică dhi „a vedea”; persianul didan. Forma participială este dhina sau dina „cugetat”, „văzut”. De aici femininul cu gunificaţiune dhaina, daena, daina „ceva cugetat sau văzut”, ia înţelesul de „cântec” deja în acea epocă pre-istorică în care familia ario-europeană nu se trunchiase încă în diverse ramuri. Gintea tracică, cel puţin fracţiunea sa dacică, căci cuvântul nu se găseşte la albanezi, conservă aceasta antică semnificaţiune, transmiţând-o apoi românilor.

Pe de altă parte, o conservă şi litvanii. Gintea persică, din contră, modifică sensul primitiv al cuvântului, schimbând pe „cântec” în „lege”, după cum şi latineşte carmen „cântec” a căpătat cu timpul înţelesul de formulă judiciară: „cruciatus carmina” sau „rogationis carmen”, pe când exemple contrare de trecere logică de la „lege” spre „cântec” nu ne întâmpină nicăieri. Dacii şi litvanii au fost dară dintre toate nemurile congenere, singurii care au păstrat intact în fond şi în formă, pe daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei limbi ario-europene, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult înainte de cele mai vechi inscripţiuni monumentale, numind poezia „cugetare” şi „viziune”, după cum numeau pe Dumnezeu „luminos”.

Dar rezultatul studiului de faţă, constatând originea nelatină a „doinei” române, prezintă un alt interes mai imediat, mai special, mărginit în sfera familiei romanice. Dacă poezia poporană la noi şi anume acea lirică, nu este de provenienţă latină, atunci ea nu poate fi de provenienţă latină nici la fraţii noştri din Occident, deoarace romanii au fost o naţiune deopotrivă prozaică pretutindeni. Acolo încă substratul etnic ante-latin n-a fost tracic, ca la Dunăre, ci a fost parte iberic, parte nedeterminat încă, dar mai cu seamă celtic. În Galia şi într-o regiune întinsă din Spania şi Italia, latinii s-au impus celţilor întocmai după cum în Carpaţi ei s-au suprapus dacilor. Deci poezia poporană, lirică în Francia aproape peste tot, acea spaniolă şi italiană mai-mai pe jumătate, negreşit nu ca limbă, ci ca inspiraţiune, ca gen şi ca spirit, trebuie să fie de proveninţă celtică. Aşadar, la toţi neo-latinii doina e autohtonă: la Apus - celtică, la Răsărit - dacică.

de B. P. Hașdeu