România dreaptă

Se afișează postările cu eticheta eminescu. Afișați toate postările

Conferinţă la Teatrul Naţional din Cluj, 14 Mai 1928

Sărbătorirea amintirii lui George Coşbuc de către tinerimea universitară din Ardeal depăşeşte în mintea mea cadrul comemorărilor obişnuite, cu care posteritatea îşi achită recunoştinţele târzii. La zece ani de la moartea lui, în diverse puncte ale ţării, printr'un parastas şi câteva cuvântări pripite s'a resuscitat figura răposatului, trecută la gazetă ca un fapt divers şi pierdut grabnic în convoiul sgomotos al actualităţii. Ca totdeauna când s'a coborât în adâncimile sufletului nostru, Coşbuc spunea adevărul :

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea:

Ce-i pasă astei lumi întregi

De moartea mea !

Sensaţia anticipată a uitării, pe care o resimţea cu preciziune şi cu o resemnare stoică, nu l-a înşelat. Cei câţiva ani au fost deajuns ca cea mai strălucitoare viziune din câte-a ţesut vreodată închipuirea acestui popor să se distanţeze de conştiinţă publică şi cântecul lui se ni se pară că răsună de foarte departe. La această ingrată eclipsă de memorie aproape generală, d-voastră tineretul nu participaţi şi cu gând generos vă întoarceţi privirile spre trecut. Am impresia că vă înţeleg pornirea şi că pot descifra sentimentul care vă călăuzeşte în aceste clipe. Nu l-aţi uitat pe Coşbuc, mai întâi fiindcă sunteţi tineri şi tinereţea este prin ea însăşi un capitol de poezie. Unde-ar mai găsi un ecou strofele lui, admirabilă împletitură de lumini şi umbre, prinse laolaltă cu o diabolică alchimie a versului ? Unde-ar mai putea răscoli întrebări şi vâltori de imagini, ca o otravă care face să svâcnească sângele la tâmple ? Unde, dacă nu în creierul vostru de douăzeci de ani, chinuit de frigurile atâtor aşteptări nedeslegate încă. Dar mâine, cred eu, şi-o specială justificare a devotamentului cu care studenţii din Cluj, ne chemaţi să desgropăm umbra poetului. Aici în inima Ardealului, tineretul de azi, copiii furtunii de ieri, cu intuiţia care nu înşală la vârsta voastră, vă daţi seama că războirea de demult nu s'a isprăvit încă, înţelegeţi că din urmele vechilor aşezări dărâmate sunt mulţi strigoi care mai trebuie alungaţi şi de-aceea căutaţi cuvântul magic, care să vă stea într'ajutor...

Strânşi într'un mănunchi din toată întinderea satelor ardeleneşti ca nişte isbucniri întârziate ale unor energii dospite atâta vreme, în vălmăşagul tulbure al zilelor noastre când totul se face şi se preface sub ochii voştri, povaţa unui instinct de conservare vă spun, că pe deasupra încăierării unor pasiuni trecătoare, trebuie să se rostească adevărurile organice ale existenţii unui neam, simţiţi că vă trebuie un altar, un scut de apărare, o lozincă de luptă, care nu s'a tocit încă...

Aveţi dreptate !Nici nu se poate închipui un mai minunat vrăjitor, o mai elementară forţă de reintegrare în misterele rasei, decât Coşbuc cu toate paginele lui de sbucium creator. Literatura lui, plămădită aici în Ardeal sub tavanul de grinzi al unei case ţărăneşti, apare din primul moment ca purtând pecetea unităţii de suflet şi fixează tainele sângelui românesc în sentinţe definitive. Scrisul lui Coşbuc intervine în evoluţia istoriei noastre ca o sguduitoare spovedanie înaintea unei primejdii, ca o supremă legitimare a cataclismului de mai târziu.

S'a zis cu drept cuvânt, spuneam cândva apropiindu-mă de versurile lui, că la începutul oricărei mişcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor biruinţelor mari ale revendicărilor naţionale, un mare triumf literar. E un profund adevăr în această axiomă curentă. Literatura a fost întotdeauna o energie precursoare; în câmpul ei s'au adunat mai întâi şi au cerut cuvânt puterile latente ale unui popor indicând prin proporţiile lor, raza de întindere a măririlor viitoare. În acest chip Iliada lui Homer a luminat înaintea Atenei lui Pericle, gloria lui Dante s'a ridicat ca un stâlp de foc înaintea strălucirii lui Lorenzo de Medicis, orizonturile nemărginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Engliterei, şi astfel, urmând o orânduială consacrată, reîntregirea solului naţional nu s'a putut îndeplini decât după ce gândul românesc s'a sbătut în avânturi înfrigurate, după ce poezia prin culmile ei eterne a săvârşit logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu şi din alta - paginile nepieritoare ale lui Coşbuc.

Cu cât caut să pătrund mai adânc logica ascunsă a înlănţuirii întâmplărilor din trecut, cu atât mi se desprinde această semnificare constructivă a literaturii în domeniul realităţilor. Aş zice că fiecare perioadă istorică îşi are patronul ei literar şi că pentru orice mare alcătuire de ordin politic, menită să schimbe faţa vremii, drumul îl despică un poet.

Coşbuc, domnilor, s'a înfăţişat din primul moment în deplină armonie a rasei, un tip rezumativ, dârz şi inadaptabil. Poezia lui închegată din cele mai depărtate şi mai subtile nuanţe ale spiritului popular vine ca o codificare a psihologiei unui popor cu toate ascunzişurile ei. El a zugrăvit satul românesc în lumina eternităţii şi când a îndeplinit această operă, a dat imaginea multiplă şi colorată a marelui tot, a dat sentinţa neamului, a cărui poveste s'a desfăşurat veşnic în plin aer şi n'a fost sugrumată niciodată între ziduri de cetate. Coşbuc s'a dus aşa de departe înapoi, călător în bezna vremilor, încât e singurul scriitor căruia i-a mijit din întunerec sbuciumul povestirii noastre, singurul care a prins cântecul de leagăn al acestei capricioase încrucişări tracoromanice. Cine se va strădui odată să adune laolaltă eroii din basme care dau năvală în baladele lui şi va căuta să lămurească aceste fragmente de mit strălucitor, va reconstrui un mare epos naţional. Din ele se reoglindește copilăria neamului ca din Aeneida lui Virgil şi se fixează ierarhia zeilor noştri înfrânţi, ca în Teogonia lui Hesiod, panteonul Eladei... De la nomerclatura lor sugestivă, smulsă din producţiile folclorice sau din propria lui creaţiune, - atât de înrudite amândouă, încât se confundă -, până la frânturile de grai de la ţară în care se încadrează viziunea, simţi pretutindeni rezonanţa veacurilor ca o misterioasă chemare surdă, venind de pe celălalt tărâm. .

Coşbuc e cel mai român dintre noi. El a avut cea mai mare putere de izolare în faţa importului de spirit străin, firea lui protestatară de ţăran a respins orice influenţă literară venită de peste graniţele imperiului nostru sufletesc. Desfăcut de orice curent, răsărit şi rămas încontinuu în afară de constelaţia literară a vremii lui, Coşbuc e o apariţie singulară. Când s'a ivit acum patruzeci de ani în atmosfera post-eminesciană, poezia lui a venit ca o grindină de vară care a desfiinţat o vegetaţie artistică hibridă şi a purificat văzduhul. Feciorul de popă din Hordou, uscat şi aţos, cu ochii luminoşi ca două vârfuri de suliţe, cu buzele strânse, când îndărătnice, când cicălitoare, a fost chemat să introducă principiul sănătăţii în literatura românească. Nunta Zamfirei cu svonul ei de mirişti şi pădure, strofele sprintene îndrăsneţe ca un glas de clopot într'un răsărit de soare, concepţia de optimism viguros şi fecund, tinereţea robustă a gândului ferecat cu tot meşteşugul unei înţelepciuni arhaice, Nunta Zamfirei a fermecat şi a cucerit din prima zi, strivind cu chiotul ei sonor, toate divagaţiile manierei decepţioniste. Un sfert de veac a răsunat cântecul. Îl ştiţi cu toţii pe amândouă crestele munţilor. Ca o harfă eoliană atârnată deasupra destinului unui popor, glasul lui a răsfrânt simţiri ascunse patimi şi credinţe iniţiate de vânt...

Sunt suflet din sufletul neamului meu

Şi-i cânt bucuria şi amarul.

Aşa scrie el undeva în pragul bătrâneţii ; cu drept cuvânt. E cea mai simplă, cea mai nouă reală definiţie a rostului oricărui scriitor şi mai ales al lui Coşbuc, cu structura lui particulară de nervi şi de cuget, ferit de egocentrismul maladiv al liniei moderne, s'a risipit înregistrând sensaţiile altora, fie că smulgea taina călătoare a cerului nostru sau prindea în strofe săltăreţe înmlădierea ritmică a trupurilor la horă, fie că scria răvaşul ranitului de pe câmpiile bulgare sau scrâşnea blestemul secular al clăcaşului : Noi vrem pământ ! Niciodată n'a fost o minte mai nedeslipită de tot cutremurul intim al solului naţional, ca aceea care s'a prăbuşit în pragul ceasului de izbândă fără să-i fie dată mângâierea de-a vedea măcar la lumina unui fulger reînvierea patrimoniului sacru, înfricoşatul orbitorul sfârşit de epopee : balada cea din urmă...

O ursitoare rea l-a împărtăşit de-o moarte grozavă ca în Infernul lui Dante, de-ale cărui tenebre s'a înfiorat adeseori sufletul lui... A căzut la mijloc de dramă, cu ochii îndreptaţi spre oastea din Moldova, urmărind în agonie crâmpeie răsleţe de-ale gloriei noastre militare, pe care nimeni n'o căutase ca dânsul...

Soarta a fost crâncen de nedreaptă cu Coşbuc. Îngăduiţi-mi însă, domnilor, să mă las răpit de valul sincerităţii, care este apanajul vârstei d-voastră, şi să vă mărturisesc gândul meu întreg... La nedreptatea sorţii s'a adăugat o ciudată ingratitudine a posterităţii... Pentru configuraţia sufletească şi intelectuală de astăzi, personalitatea lui Coşbuc se cufundă tot mai mult în uitare... Care să fie pricina acestei dureroase absenţe de avânt retrospectiv ? De ce Coşbuc apare ca foarte bătrân pentru exigenţele curente în materie de artă şi literatură ? Se împlinesc abia zece ani de la moartea lui. Dacă nu închidea ochii în mod prematur, azi ar fi un sexagenar vioi, plin de neastâmpăr creator şi de probleme... Cum se explică atunci acest început de-a doua moarte, mult mai crudă ca cea dintâi ? S'au ivit în această scurtă perioadă culmi de gândire nouă, care să întunece pe autorul Baladelor şi Idilelor şi să deschidă alte drumuri de orientare literară ? Nimeni n'ar putea susţine o asemenea erezie. În vremea asta a curs sânge nu cerneală şi d-voastră ştiţi bine, muzele fug de câmpul de bătaie. S'a schimbat aspectul tradiţional al societăţii noastre, ne-a năvălit fumul de fabrică şi sgomotul citadin ? Nu, domnilor, în zece ani abia dacă am avut vreme să ne întoarcem la brazda strămoşească de unde ne alungase furtuna războiului... Suntem şi azi, cum s'ar zice, eminamente rurali prin toate îndeletnicirile noastre prezente sau atavice... Atunci de ce ostracizarea lui Fulger şi a lui Ştefaniţă Voda ? De ce ? Fiindcă printr'un paradox foarte curios, deodată cu împlinirea idealului naţional, ideologia naţională a scăzut din intensitate la noi şi apostolii ei cad în desuetudine. Nu Coşbuc a îmbătrânit, domnilor studenţi, a îmbătrânit spiritul public la noi şi concepţia de viaţă a generaţiei eroice a început să cedeze în faţa micilor negustori de tot felul, care au năpădit arena a doua zi după ce-a amuţit tunul. Uitând că existenţa unui popor se întăreşte mai mult printr'o continuitate în afirmarea unei credinţe, decât printr'o deslănţuire trecătoare de energie, România nouă, din ziua când a jucat hora unirii, pare mai puţin românească în aspiraţiile ei... De aceea, cel mai român dintre poeţi se retrage în umbră înfăşurat în mantia mândriei lui rănite... Şi mai e încă ceva, un adevăr ştiut mai ales de d-voastră, pe care l-am proclamat şi eu şi trebuie să-l ating şi astăzi, fireşte cu toate riscurile... Pe trupurile desvlăguite, se ivesc totdeauna fenomenele parazitare. Diriguirea spiritului public la noi, vă daţi seama cu toţii, a ajuns tot mai mult pe mâini străine de laboratorul nostru sufletesc. Presa, cu bucătura ei otrăvită de toate zilele, efemeră producţie curentă a tiparului, lasă în urmă o pătură tot mai groasă de indiferentism... E la mijloc, desigur, o străduinţă metodică de-a ne scoate din tranşeele diferenţierii noastre din bătrâni, o tendinţă de-a ne nivela şi domestici pornirile ancestrale... Dar e în joc, trebuie s'o recunoaştem, imposibilitatea organică a nou-venitului care nu ne poate da decât din ce-a adus în traista lui… Adică, ce-ar putea, vorbim fără nici o răutate, ce-ar putea avea comun cu Subţirica din vecini sau cu Pepelea din cenuşă, cutare antreprenor de opinie publică de la Bucureşti, temut modelator de simţire românească din zilele noastre ? A fost el cândva la ţară, a simţit el freamătul unei păduri, a stat cu braţele moi, biruit de splendoarea peisagiului, acolo unde:

În vaduri ape repezi curg

Şi vuiet dau în vale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale...

Nu, domnilor, n'a fost. De aceea literatura lui Coşbuc e Hecuba pentru el; mai mult : e o provocare, e o pagină ostilă. Eu îi înţeleg bine şi îi înţelegeţi şi d-voastră, fiindcă probabil vă gândiţi ce extraordinar de grotesc ar fi să vedeţi amestecaţi în convoiul din Nunta Zamfirei, după feţi-logofeţi, ghinărari şi sfetnici, pe aceşti cetăţeni neofiţi veniţi să ceară şi ei loc la ospăţ. Da, domnilor, atitudinea lor e limpede şi perfect justificată.

Ce nu e de înţeles însă, e neputinţa noastră. De aceea, cu dragă inimă am primit invitaţia de-a împlini alături de d-voastră în numele Academiei Romane un act de pietate, fiindcă văd şi în comemorarea lui Coşbuc din partea tinerimii din Cluj, acelaşi îndemn generos care distinge întreaga clocotire universitară recentă pentru reîntronarea ideii naţionale în viaţa noastră publică, lăsând la o parte exagerările şi toate greşelile condamnabile. Dacă îmi pot îngădui de-a vă da un sfat, aceasta ar fi dorinţa mea, de-a vă vedea cât mai retranşaţi după tradiţiile trecutului nostru literar a cărui povaţa e, în orice împrejurări, şi o formulă salvatoare şi un stindard de luptă. Atunci când glasul celor vii slăbeşte sau din oboseală sau din supra-cuminţenie interesată, e bine, domnilor studenţi, să ne căutăm alianţa la cei de sub pământ, să ne desgropăm morţii şi să primim programul lor.

„Monitorul” de duminecă publică decretul domnesc prin care se convoacă colegiile electorale pentru a alege membri noi în consiliurile judeţene.

Colegiul I e convocat pentru ziua de 4 iunie, al II [-lea] pentru 6 iunie, al III[-lea] pentru 8, al IV[-lea] pentru 10 iunie viitor, cînd, la orele 10 de dimineaţă, alegătorii vor avea să se întrunească în localul comunelor de reşedinţe. În zilele de 29 şi 30 mai se vor alege delegaţii colegiului al IV[-lea].

Legea prin care s-au înfiinţat consiliile judeţene le dă acestora foarte multe atribuţiuni în privinţa intereselor locale. Astfel, îngrijirea pentru localurile autorităţilor, întreţinerea drumurilor şi podurilor judeţene, cheltuielile aşezămintelor de instrucţiune, ajutoarele pentru instrucţiunea primară rurală, numirea şi remunerarea impiegaţilor judeţului, înfiinţarea sau îmbunătăţirea stabilimentelor publice, înfiinţarea, desfiinţarea sau strămutarea zilelor de tîrg, modificările propuse la circumscripţiunea judeţelor, plaselor şi comunelor, c-un cuvînt o sumă de interese economice şi de cultură ale judeţelor sînt de atribuţiunea consiliului şi a comitetului său permanent.

Evident că, îndată ce consiliul uzează în mod conştiinţios de atribuţiunile pe cari i le dă legea, administraţiunea centrală a statului, cît şi ramificaţiunile ei, au la-ndemînă un puternic ajutor, iar pe de alta abuzurile se împuţinează, dacă nu dispar cu totul. Astfel bugetele diferitelor comune rurale trec prin revizuirea comitetului permanent. Cîte cheltuieli zădarnice, cîte dări nedrepte de natura celui atomistic al capitaţiei nu se pot înlătura prin binefăcătoarea influenţă a acelui comitet? Comitetul poate apoi supraveghea, prin membrii săi, progresul lucrării drumurilor, podurilor, aprovizionărilor de pietriş; inspectează cancelariile comunelor, dacă sînt ţinute în regulă actele stării civile, clădirile comunale şi judeţene, şcolile comunale ş.a.m.d. Toate aceste sînt lucrări de detaliu, cu cari guvernul central nu are nici timpul, nici căderea de-a se ocupa.

Ei bine, această parte de self-government pe care legea-l atribuie judeţelor, căzută şi ea sub sistemul domniei de partid şi esclusivismului politic, s-a discompus în multe părţi în mici cîrdăşii roşii, în consilii de familie în care cumnatul cutăruia, împreună cu vărul şi nepotul cutăruia, votează un drum pe moşia cutăruia, cu obligaţia tacită a reciprocităţii; lefi şi diurne consumă adeseori bugetul mai întreg al judeţelor; spiritul economicos de partid şi de nepotism a redus şi această instituţiune salutară la rolul de unealtă electorală, directă pentru prefect, indirectă pentru şefii companiei generale de exploataţie a partidului.

Contra acestui rău, contra înmlăştinării intereselor vitale ale judeţelor în nepotism, favori, tripotaj electoral, nu ajută decît o sănătoasă conştiinţă de sine a colegiilor electorale. Ele cată să aleagă oameni harnici, buni de lucru, dezinteresaţi în aceste consilii; colegiile electorale cată să pună frîu abuzurilor prin escluderea acelora cari, sub pretextul şi masca intereselor generale, nu-şi caută decît de ale lor proprii. Ţara are mijlocul de-a se scutura de greutatea tuturor mizeriilor, de esclusivism patriotico-reversibil, prin alegerea unor oameni independenţi ca inteligenţă, avere şi caracter.

Biserica şi şcoala, administraţia şi gestiunea financiară a comunelor rurale, căile de comunicaţie, şcoala profesională, toate atîrnă în mare parte de spiritul sănătos şi practic al alegătorilor la cari apelăm. Daca alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze patriotico-reversibile şi vor avea în vedere nu abstracţiuni gazetăreşti, ci scopurile practice, concrete, ale acestei instituţii de self-government, de stăpînire prin sine însuşi; daca vor căuta ca nicicînd un ban comunal sau judeţean să nu se cheltuiască decît în mod productiv, pentru lucruri într-adevăr folositoare; daca, în sfîrşit, alegătorii vor da voturile lor nu unor pretinşi patrioţi, cari din politică-şi fac o meserie lucrativă, ci unor oameni cari, prin avere, învăţătură şi caracter, dau garanţii îndestule că-şi vor înţelege misiunea— atunci judeţele vor merge bine, şi împreună cu ele ţara.

În acest înţeles am dori să fie privite alegerile în cestiune, înlăturîndu-se din ele esclusivismul de partid şi spiritul de coterie.

[7 mai 1880]

Sunt peste douăzeci de ani de atunci.

Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă şi aceste păsări călătoare se întorceau pe la cuibările lor.

Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti”. Şi-mi povesti cum găsise într-un (h)otel din Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte şi la grajd culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca băiatului - plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin, de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti.

Seara trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se estrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel - că adică un om mare trebuie în toate să fie că neoamenii - era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tânărul sosi.

Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

„Mă recomand, Mihail Eminescu”. Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entusiasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat. Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.

„Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris”.

„Da, am scris”.

„Atunci şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de d-ta.”

Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat. D-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin '68 sau '69 în Familia din Pesta.

A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme, şi dimineaţă la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan-cel-Mare, şi mi-a cântat „Doina”. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de-o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar - trupa s-a întors fără dansul. Părintele său, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar, şi mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi de-acolo l-a trimis la Viena.

Am văzut mai târziu „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare. Mai în urma l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat - o isbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele lui şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dansul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat. Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de tristă împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând:

„Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!”

Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tatăl lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă muma lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care îl iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu. Era, în adevăr, un om desordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate; când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o sbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două - trei zile se arăta iar liniştit ca „Luceafărul” lui nemuritor şi rece.

Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul, şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decizivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit ! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii, vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda de care suferise aceasta iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, dela ea însăşi.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă această un mare poet. Cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară formă „noua limbă veche şi înţeleaptă” pe care o cunoştea atât de mult.

De felul lui mândru, el fugea de onoruri ştiindu-le câte concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi în acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere aşa numitele convenienţe şi poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude nici chiar de la puţinii prietini, foarte puţini, pe care-i avea şi-n judecata şi sinceritatea cărora credea, dar-mi-te pe ale acelei mulţimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâra în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos şi care nu se sfiesc a se fuduli a tout propos cu un prieteşug ce nu le-a fost nicicând acordat şi laudele acelora îi inspirau de-a dreptul desgust.

Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de sgomot şi de laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi manifestă încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent şi o ştia mai bine decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puţin de ce credea el însuşi. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de neîncredere în sine.

Sărmane omule! Dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi, nici moartea nu te poate scăpa. Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prietini. Dar era şi un om ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era şi de tot sărac. Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă! A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să amăgim?

Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcţiuni cari le-a avut - bibliotecar, apoi revizor şcolar - destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit şi într-un târziu să găsească mijloace de traiu în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, unde este silit să-şi avorteze zilnic prin provocare voită gândirile şi concepţiile, şi cât de rău e preţuită la noi, se ştie. Poetul a trăit cum a murit - foarte nenorocit şi ca viaţă materială: copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept, dar suferea amar de sărăcie.

S-a susţinut că dispreţuia averea... E un neadevăr pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine... vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aici cu siguranţă că, afară de teorii fantaziste, psihologice, etnice, etice, estetice şcl. nu voi căpăta nici o desminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind de lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau ce-i drept în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l sdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma, cu desăvârşire... da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.

S-a zis că era risipitor şi că, orice sume ar fi trecut prin mâna lui, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deşi apropierea lui le-a făcut cinste şi ... profit şi încă le face. Da, era risipitor, pentru că iubea şi el plăcerile brutale ale vieţii , doar are şi un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un fel moral şi tot nenorocit ar fi fost dispunând de oricâte mijloace, însă fiindu-i sufletul atât de iritabil, mai trebuia şi trupul chinuit şi nemângâiat? Şi obţinerea bunurilor lumeşti i-ar fi sporit, ori alinat chinul sufletesc ?

Astăzi nu mai încape îndoială că el era osândit de la naştere să moară cum a murit, însă neajunsurile practice ale traiului, hrana ordinară, interior mizer, nevoia continuă de muncă grosolană obligată şi ridicul plătită, cu acelaşi fin şi nobil instrument cu care trebuia să cânte plutirea lunii pe mişcătoarea mărilor singurătate - şi pofte arzătoare, atât de ieftine pentru alţii, atât de scumpe, mai adesea imposibile de mulţumit pentru el, i-au trebuit scurta calea către tristu-i sfârşit.

Când era în culmea funcţionării, maşina cea admirabilă s-a stricat deodată: regulatorul, care avea de la început în aliajul sau un punct ţicnit, s-a frânt în toiul mişcării: „organele erau acum sfărmate şi maestrul nebun”. Până aci trăise destul de rău... Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit versurile lui? Aproape niminea. Câţi îl ştiau că există? Foarte puţini. De-acu încolo, ţin-te, popularitate! Mulţi cuminţi trec pe drum şi, dacă nu sunt şi puternici, din câţi cunosc d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni se strânge şi se ia toată lumea. Şi astfel succesul primei ediţii a întrecut toate aşteptările editorilor. A trecut apoi câtva timp şi l-am revăzut. Întâia criză trecuse; nu mai era acelaşi om, dar era un om ca toţi oamenii, cu mintea normală întreagă, şi tocmai de aceea nu mai era acelaşi om. Era liniştit, trist, sfios şi, o probă mai mult că devenise iar cuminte, era cam ruşinos, având conştiinţa deplină de tot ce i se întâmplase. Acum încalte nu mai poate încăpea vorba, era în completă mizerie.

Iată ce scria el către un amic, scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură mai liberă a condeiului să iasă bănuiala că mintea i-ar mai fi câtuşi de puţin neliniştită:

„Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum fiind întru câtva mai restabilit, ţin a vă ruga să v-aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putinţă a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cât de curând, căci cea mai mare mizerie mă ameninţă”.

Trist document !

După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva, apoi, din fericire, moartea. Moartea, ea a desăvârşit opera nebuniei. Creierul care a gândit despre soarta omulul de geniu -

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare

Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare ;

Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel

Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră”.

- n-a apucat încă să putrezească bine, şi ce de asociaţii şi comite cari să-i garanteze trecerea la posteritate! ce sgomot! ce popularitate! ce de „mititei”!

Dar nu e meritata popularitatea aceasta? se va zice.

-Ba da.

-Dar nu era în adevăr un om de geniu?

-Nu mai încape vorbă.

-Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea oameni ?

-Negreșit... Însă...

Ieri d-abia îl cunoşteau şi apreţiau câţiva prieteni de aproape, şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca „în lipsa aproape absolută de subzistenţă, ameninţat de cea mai mare mizerie” şi astăzi se mănâncă mulţi bani, direct cu opera lui, indirect sub pretextul numelui lui; ieri d-abia haine şi hrană, astăzi statuie şi monumente de bronz, de marmură, de... hârtie velină, mai ştiu eu de ce! Atât de desăvârşită necunoaştere şi părăsire în viaţă şi-apoi într-o clipă atâta sgomot, atâta solicitudine şi închinăciune după moarte! Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?

VEACUL AL NOUĂSPREZECELEA

În iunie anul 1812 Napoleon I stătea gata să treacă preste Niemen cu o armată cum n-o mai văzuse pămîntul pînă atunci, de 640000, (zi sase sute patruzeci de mii) de oameni cu 3370 tunuri (zi una mie trei sute şaptezeci).

Ce avea a le opune Alexandru I al Rusiei?

Barclay de Tolly stătea la Vilna cu 112000 de oameni, avînd a se împotrivi la peste de jumătatea de milion a armiei celei mari, comandată în prima linie de însuşi Napoleon I. În momentul acesta Rusia avea 53000 de oameni sub Cutusof în Moldova, cari-i trebuiau ca aerul pentru a nu fi înăduşită şi înecată de precumpănirea puterii lui Napoleon.

Spuie oricine drept: Era atunci Rusia în poziţia de a anexa Basarabia ? Cînd delegaţii ei din Bucureşti aveau avizul de a încheia pace cu orice preţ, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire ? Dumnezeu să ne ierte, dar nu ştim într-adevăr cum ar trebui să fie conformat acel cap omenesc care ar putea să vadă în retragerea grabnică a oştirii ruseşti din Moldova o armată învingătoare. Oamenii bătrîni care au văzut pe atunci armata lui Kutusof povestesc că, demersurile forţate, bieţii soldaţi cădeau în şanţurile drumurilor de ţară şi pe paveaua de lemn a Iaşilor şi, cu toată cumplita grabă, i-a trebuit patru luni ca să ajungă în faţa aripei drepte a armiei împăratului francez; în faţa corpului auxiliar de 34000 de austriaci de sub generalul Seliwarzemberg.

Noi am spus-o încă în cel dîntîi articoli că Anglia au stăruit pentru încheierea acestei păci, că ea a silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi.

În orice caz, ştiind că adevărata putere care a silit pe turci să-ncheie pace e Anglia şi nu Rusia, trebuie să admitem că diplomaţii engleji erau în deplină cunoştinţă de cauză şi că ei ne vor da ştiinţele cele mai exacte despre această ... ciudată cucerire cu sabia.

Consulul general al Angliei de la Bucureşti, W. Wilkinson, în cartea sa Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei, ne dă o descriere clară a acelei cesiuni, făcute în împrejurări atît de nefavorabile Rusiei. Iată acea relaţiune:

Galib Efendi care, după schimbările mari întîmplate la Constantinopole, reluase funcţiunile de ministru al afacerilor străine a fost principalul plenipotenţiar la Bucureşti în anii 1811 şi 1812: însă prinţul grec Dimitrie Moruzi, dragoman al statului, era faţă la negociaţiuni, au dat direcţie celei mai mari părţi a lor şi era în realitate revestit cu foarte întinse puteri. Ca şi cei doi fraţi ai săi, el fusese cu nestrămutare ataşat de partidul rusesc de la începutul carierei sale politice; şi speranţa ce o concepuse, de a fi înălţat la domnia unuia din cele două Principate, cel mai mare obiect al ambiţiunii sale, îi părea foarte întemeiată după restabilirea păcii. Caracterul său public, serviciile la Congres, sprijinul Rusiei, erau într-adevăr consideraţiuni care păreau a face sigură numirea lui.

Cesiunea Valahiei şi a Moldovei nu putea în nici un fel să intre în vederile sale şi el o combătu cu energie şi succes; dar, făcînd Porţii un serviciu atît de important, era necesar ca, pe de altă parte, să deie Rusiei o probă de ataşamentul său. Dacă el ar fi insistat să se restituie cele două Principate în întregul lor (restitution intégrale), plenipotenţiarii ruşi ar fi consimţit fără nici o îndoială, căci aveau ordin a grăbi încheierea păcii şi de a o subscrie sub orice condiţie care nu s-ar fi întins dincolo de această restituţiune. Dar Moruzi, care avea cunoştinţă perfectă despre aceste dispoziţiuni, au hotărît definitiv condiţiunile tratatului, cedînd Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e siluată între rîurile Nistru şi Prut, şi făcînd astfel pentru viitor din acest din urmă rîu linia de demarcaţiune a frontierelor ruseşti.

Agenţii vigilenţi ai lui Buonaparte la Constantinopole nu pregetară de a face cunoscută purtarea lui Moruzi. Cînd, după încheierea păcii, ei s-au văzut frustraţi în speranţa de-a determina pe Poartă să continue războiul au căutat să facă să cadă în dizgraţie familia acestui prinţ grec, pentru a putea cel puţin să hotărască pe guvernul otoman de a pune în capul Principatelor persoane alese de dînşii. Ei îl arătară pe prinţul Dimitrie că e trădător, căci fusese cumpărat (suborné) de Rusia pentru a-i servi interesele, în momentul în care era în puterea sa de a obţine condiţiile cele mai avantagioase.

Între acestea se-ncepură ostilităţile între Franţa şi Rusia; şi Poarta, arătînd rezoluţia sa tare de-a rămîne neutră şi nevoind să dea nici umbră de îndoială celor două puteri beligerante prin alegerea noilor hospodari, hotărî a o fixa asupra a doi indivizi a căror principii politice nu fusese niciodată în contact cu curţile străine (Scarlat Calimah pentru Moldova. Iancu Caragea pentru Valahia)...Dimitrie Moruzi, care se afla încă în Valahia cu Galib Eţfendi, află noutatea acestor două numiri într-un moment în care s-aştepta de-a primi numirea sa. Totodată el fu informat în taină că, întorcîndu-se la Constantinopole, s-ar expune la cele mai mari pericole şi i s-au dat sfatul de a se retrage într-un stat creştin. I s-a oferit un azil în Rusia, cu o pensiune considerabilă din partea acestui guvern, însă, temîndu-se că fuga sa ar face pe guvernul otoman de a se răzbuna asupra familiei sale, care rămăsese în puterea turcilor, şi în speranţa de a justifica purtarea sa, pentru că toată responsabilitatea afacerilor tratate la Congres trebuia, proprie vorbind, să cadă asupra lui Galib Effendi, el se determină de a însoţi pe acest ministru pînă în capitală. El era departe de a presupune că acest ministru turc, a cărui purtare fusese dezaprobată, ştersese din spiritul sultanului toate impresiile defavorabile pe cari le-ar fi putut concepe în socoteala lui, atribuind condiţiile păcii ce le subscrise intrigilor şi trădării lui Moruzi şi că primise în consecinţă ordine secrete de a aresta pe acest prinţ, îndată ce vor fi trecut amîndoi Dunărea şi a-1 trimite prins marelui vizir, care avea încă cartierul său general la Şumla.

Moruzi, încuragiat din ce în ce mai mult de protestaţiunile de amiciţie a lui Galib Effendi, părăsi Bucureştiul în luna lui septemvrie. Ajungînd la Rusciuc a fost condus cu escortă la Şumla; dar abia intră în locuinţa marelui vizir cînd mai mulţi ceauşi se aruncară asupra lui îl tăiară în bucăţi cu lovituri de sabie. Capul său a fost trimis la Constantinopol, unde a fost espus trei zile la porţile seraiului împreună cu capul fratelui său Panaiot Moruzi, care, în absenţa lui Dimitrie, suplinise postul (de dragoman) pe lîngă Poartă şi-a fost acuzat de a fi complice la trădarea sa în contra imperiului otoman.

Iată dar sfîrşitul binemeritat al aceluia care a trădat Basarabia pentru ca s-ajungă Domn, povestită de un contimporan, de un consul general englez care era la Bucureşti în vremea tratărilor şi, fiind interesată chiar Anglia la încheierea acestei păci, e sigur că trebuie să fi fost în cunoştinţă deplină despre toate firele care se torceau şi se ţeseau la noi, pe socoteala noastră.

Este oare cu putinţă de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această ... cucerire? Posibil de-a zice astăzi cumcă împăratul ar lua-o ca o insultă făcută lui dacă această cestiune ar veni înaintea Congresului? Am înţelege ca ziaristica rusească să vorbească de interesul Rusiei de a o recăpăta; atunci discuţiunea s-ar învîrti pe un teren propriu şi le-am opune asemenea arma interesului. Dar a mesteca în toată afacerea numele celui mai puternic monarc, pe care ne-am obicinuit a-1 crede generos şi bun întru cît priveşte persoana ga, noi, în simplitatea noastră, credem că nu se cuvine.

Toate elementele morale în această afacere sînt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pămînt românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pămînt printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce 1-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră.

Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pămînt nu 1-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc.

Ni se scoate ochii cu binele ce 1-am avut din partea ruşilor. Pentru a răspunde şi la aceasta ne-ar trebui să împlem un volum întreg. Destul numai să pomenim că alianţa de la Lusc dintre Petru cel Mare şi Dim. Cantemir ne-a costat domnia naţională şi un veac de înjosire şi de mizerie, iar cea mai nouă alianţă dintre Rusia şi noi a început a aduna nouri grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduţi în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre şi în fine poate existenţa poporului românesc pusă în joc, iată binele de care ni se cere a ne bucura şi a fi mulţămitori.

Ce ni se opune? Interesul a 80 de milioane de oameni faţă cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legaţi spre a nu vedea părţile ce se judecă înaintea ei şi, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 şi 5 milioane, ea ar trebui să ia cîntarul. De braţul scurt sau prezent al cîntarului ar atîrna în greu Rusia, de braţul cel lung al unei istorii de 500 de ani atîrnă România cu drepturile sale străvechi şi nouă.

Înainte de a încheia, avem a împlini un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra cărora nu pretindem ca să se reflecte meritul acestei lucrări, ci pentru ţară în genere, căreia puţinii lucrători pe ogorul istoriei naţionale îi oferă azi mijloace de a se apăra.

Pentru veacul al XIV[-lea] şi al XV-lea am cercetat cu mult folos Istoria critică a românilor de d. B. P. Hajdeu şi Arhiva istorica a României, editată de acelaşi, apoi Beitrage zur Geschichte der Romunen V. Eudoxius, Frhrn. v. Hurmuzaki; pentru veacul al XVI-lea materialul cel mai preţios sînt capitulaţiunile Domnilor moldoveni cu Poarta; pentru al XVII-lea, textul cronicelor editate de d. Mihail Cogălniceanu, iar, în privirea eparhiei Proilaviei, Cronica Huşilor de P.S.S. Părintele Melchisedec, episcopul Dunărei de Jos ; pentru al XVIII-lea aceeaşi colecţie de cronici, cu deosebire însă cronica tradusă după ordinul lui Grigorie Vodă în greceşte de un Amiras, în care e cuprins şi textul autentic al înscrisului tătarilor din Bugeac, apoi colecţiunea de documente a lui Hurmuzaki, vol. VII; pentru veacul al XIX [-lea] în fine mai sus citata carte al consului general englez Wilkinson. Asupra lui Amiras şi Wilkinson ne-au atras atenţia d. Al. Odobescu.

VEACUL AL OPTSPREZECELEA

Am zis într-un rînd că, oricîte picături de silnicie ar fi căzut în izvorul limpede al dreptului nostru istoric asupra Basarabiei, vremea a trebuit să le mistuie şi să le aşeze si că de la un rînd de vreme încoace, izvorul a trebuit să curgă din nou limpede, ca şi mai înainte.

În veacul al 14-lea vedem pe Mircea întinzîndu-şi domnia pînă la Nistru, în al 15-lea vedem pe moldoveni coprinzînd cu cetăţi însemnate şi avute întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru, în al 16-lea cetăţile Chilia şi Cetatea Albă sînt sub dominaţie turcească, însă numai cu circumscripţia militară, în al 17-lea tătarii apar şi dispar din Bugeac, iar, paralel cu viaţa călătoare şi nestatornică a acestor nomazi, vedem cum românii din aceste locuri îşi urmează înainte viaţa lor de popor statornic, avînd o mitropolie proprie la Brăila, zidind biserici, trăind cum trăiseră înainte ca proprietari legitimi ai acestor locuri.

Ce ne va mai dovedi veacul al optsprezecelea ?

Izvoarele istorice ale acestui veac apropiat trebuie să fie neapărat foarte limpezi şi asupra oricărei îndoieli. Cronicarii noştri cari descriu acest veac au trăit în lăuntrul lui, ei nu sînt copiatori de izvoade bătrîne, ci martori oculari ai evenimentelor; luptele şi învoielile Ecaterinei a II [-a] cu împărăţia turcească stau deschise şi pe faţă, nefiind nici un punct care ar admite controversă; în predmetul cesiunei Bucovinei avem corespondenţa dintre Thugut, ambasadorul austriac la Constantinopole, şi Kaunitz, cancelariul Imperiului habsburgic; cu un cuvînt materialul se grămădeşte înaintea noastră şi nu mai avem nevoie de a face judecăţi prin analogie de cazuri, căci evenimentele înşile poartă pe ele pecetea valorei lor intrinsece, evenimente cari nu se pot nici nega, nici discuta chiar.

În acest embarras de richesse trebuie cu toate acestea să ne mărginim la puţine.

La 1716 urmează cearta între Iorest, episcopul Huşilor, şi Ioanichie, mitropolitul Proilavului, pentru hotarele eparhielor acestor două scaune.

Cearta e anume pentru Dubăsari — dincolo de Nistru — şi satele Sultan-Cîşlaşi şi Musaip-Cîşîaşi din Bugeag. Numele satelor sînt evident tătăreşti, dar populaţia e creştină, deci română, îndată ce vedem doi episcopi creştini purtînd proces pentru ele. Dar înaintea cui se judecă procesul? Poate înaintea sultanului sau a ... hanului tătărăsc?

Ioanichie, mitropolitul Brăilei, vine la Iaşi şi se tînguieşte domnului Moldovei Mavrocordat în această chestie. Mavrocordat dă cazul în tratarea unei feţe bisericeşti, a patriarhului Samuil. Patriarhul, în prezenţa sfatului ţării şi a părţilor litigante, găseşte cu cale că Dubăsarii, nefiind din hotarul Moldovei, să rămînă sub jurisdicţia mitropolitului de Brăila, iar cele două sate din Bugeac să rămînă sub ascultarea episcopului de Huşi.

Amîndoi episcopii îşi dau înscrisuri conform acestei hotărîri :

Iată înscrisul lui Iorest, episcop de Huşi:

Venind Sfinţia Sa Părintele Ioanichie aici la Iaşi au ieşit la Măria Sa luminatul nostru Domn Nicolai Alexandru Voievod (Mavrocordat) şi Măria Sa ne-au poruncit să mergem la fericitul Părintele Papa şi Patriarh de la Alexandria, Kyr Samuil, ca să ne îndreptăm şi, mergînd înaintea Sfinţiei Sale, fiind acolo şi dumnealor boiarii cei mari şi luîndu-ne seama Sfinţia Sa Patriarhul, ne-am aşezat frăţeşte şi cu pace într-acelaş chip, cum pentru Dubăsari să lipsească de sub ascultarea a episcopiei de Huşi şi să rămîie sub ascultarea a mitropoliei de Brăila, nefiind pe hotarul Moldovei, nici să le dăm mirul, nici blagoslovenia. iară pentru Sultan-Cîşlaşi şi pentru Musaip-Cîşlaşi ca să fie tot sub ascultarea Huşilor precum a fost şi până acum, şi aşa am primit amîndoi pe această aşezare de împărţeală etc.

Peste patrusprezece ani, la 1730, domneşte în Moldova Grigorie Ghica bătrînul. În acest an urmează punerea la cale a tătarilor din Bugeac. Mangli-Gherei Han din Crîm cere de la Poartă să mijlocească pe lîngă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă, căci n-au nici un fel de rost. Printr-un înscris, iscălit de toţi mîrzacii din Bugeac, adică de toate căpeteniile, ei lămuresc raportul în care stau cu Moldova.

Pentru mai mare vădire a lucrului, reproducem întreg zapisul tătarilor nohai dat la mîna lui Grigore Vodă:

Pricina acestui zapis este precum în anul 1141 (al Hegirei, de la Hristos 1730) Măria Sa înălţatul şi milostivul stăpînul nostru MengIi-Gherei Han, trimiţînd arz la Împărăţie pentru ca să ni se orînduiască din pămîntul Moldovei loc de aşezămînt şi de păşunarea bucatelor, după arzul Măriei Sale şi cu ştiinţa Măriei Sale, Domnului Moldovei orînduindu-ni-se cu ferman împărătesc din pămîntul Moldovei 32 ceasuri de-a lungul şi două ceasuri de-a curmezişul, care loc fiind din început chiar loc moldovenesc şi de folosul şi hrana pămîntului Moldovei: Măria Sa hanul împreună cu Măria Sa paşa, păzitorul Tighinel, cu hatişerif împărătesc au hotărît şi au măsurat şi au lămurit hotarul acestui loc mal sus pomenit; [au] orînduit pentru cei ce vor locui pe acel loc al Moldovei, 32 ceasuri de-a lungul şi două ceasuri de-a curmezişul, să dea, osebit de uşurul ce este obicinuit plată, chirie pentru loc. Care legătură noi am primit, adică pentru nohaii ce vor locui pe acel loc al Moldovei să-şi dea uşurul şi hacul pămîntului şi toată plata deplin, şi cu învoinţa noastră şi a tuturor bătrînilor noştri făcutu-s-au şi hoget după legea noastră, întru care s-au însemnat toate legăturile acestea cu carele noi toţi ne-am legat şi am primit; după cum însemnează hogetul, aşezate fiind aceste tocmele şi orînduiele, noi toţi aşezîndu-ne ca să locuim pe partea locului Moldovei unde ni s-au poruncit.

Însa cunoscînd noi că pentru păşunatul dobitoacelor noastre, om avea lipsă şi strîmtoare, ajuns-am cu rugăminte divanul Măriei Sale hanului stăpînului nostru, rugîndînd şi cucerindu-ne ca să ne isprăvească puţină nevoie numai pentru dobitoace, şi păstorii noştri să se poată păşuna pe unde părţi de loc a Moldovei de pe care ne-am rădicat noi, fiind acele părţi de loc de această dată nelocuite de raiaua Moldovei, şi, deşerte aflîndu-se acele părţi de loc, ne-am rugat ca să avem voie a ne păşuna dobitoacele noastre o samă de vreme. Deci Măria Sa hanul, milostivindu-se asupra noastră, triimes-au către Măria Sa Domnul Moldovei cinste iarlicul Măriei Sale şi despre partea noastră, a nohailor, pe Kaspolat-mîrza anume şi pe Cantemir-mîrza şi pe Iş-mîrza şi pe sultanul Mambet-mîrza, împreună cu omul Măriei Sale, cu pofta pentru această ispravă; cari, împreunîndu-se cu Măria Sa Domnul Moldovei şi arătîndu-se pofta şi rugămintea noastră, răspunsu-le-au Măria Sa cumcă acele locuri sînt pentru trebuinţa locuitorilor Moldovei şi pe urmă pe acele locuri este să se aşeze şi să lăcuiască raiaua Moldovei.

Într-acesta chip arătîndu-le Măria Sa Domnul Moldovei, marzacii acei de mai sus pomeniţi, vechilii noştri, răspunzînd într-acesta chip, s-au apucat, de vreme că acele părţi de loc pe care noi să ne păşunăm dobitoacele se află deşerte de această dată de lăcuitori, pe acele părţi de loc poftim să ni se dea voie de păşunat o samă de vreme; iară în părţile ce-or fi trebuitoare pentru lăcuiturii Moldovei să nu ne atingem, ce numai să păşunăm în părţile unde ne vor arăta ispravnicii şi zapcii marginilor Moldovei, iară peste voia lor să nu avem a călca aiurile, şi despre car[e] ne-ar arăta ci că este de trebuinţă lăcuitorilor Moldovei îndată fără nici o întârziere să avem a ne rădica dobitoacele.

Şi, osebit de aceasta, apucîndu-ne noi să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei alîm îndoit pe bucatele noastre, Măria Sa plecînd către poftă şi porunca (?) Măriei Sale hanului şi sfătuindu-se la aceasta şi cu ai săi boieri ai Moldovei, într-acest chip au dat răspuns, zicînd: precum pentru păşunea dobitoacelor de-om cumva păşi noi peste legăturile şi aşezămîntul ce se însemnează mai jos, nici un ceas să nu ne lase dobitoacele pe locurile Moldovei să le păşunăm; aşijderea şi dobitoacele noastre să aibă a se păşuna numai pe acele părţi de loc care ne-ar arăta domnealui sărdarul şi dumnealui căpitanul de codru şi afară din cuvîntul acestor boieri a Măriei Sale nici un pas să nu păşim, nici să facem cît de puţină supărare cuiva, nici să cutezăm a face pe pămîntul Moldovei lăcaş au sălaş pentru păstorii noştri, ce numai să aibă a-şi purta păstorii noştri după obiceiul lor cîte o oba în care; iară din oba afară pe locurile acele să nu fim volnici a bate par sau ţăruş, fără decît vitele noastre, fiind la iernatec şi fiind trebuinţă pentru viţeii noştri, să stea supt acoperămînt, numai pentru viţeii noştri să avem voie, din ceputul iernii pînă în sfîrşit, a ne urzi pe locurile unde ne-ar arăta zapcii Măriei Sale cîte o colibă ce se cheamă tătăreşte aran; noi singuri să avem a le urzi la începutul iernii şi iară noi singuri să avem a le strica la sfîrşitul iernii. Iară de nu le-am strica pe cum ne apucăm oamenii Măriei Sale să aibă a le da foc şi a ne ridica cu totul.

Aşijderea şi din stăpînii dobitoacelor, cari ar avea dobitoace la iernatic sau la văratic, mîrzaci fiind sau karatătari, fiind trebuinţă să-şi cerceteze dobitoacele, de ar vrea să meargă la dobitoace să le vadă, să albă întîi a merge la boierii Măriei Sale diregătorii marginilor, adică la serdarul şi la căpitanul de codru şi la pîrcălabul de Lăpuşna, şi, arătîndu-şi nevoia şi trebuinţa lor ca să meargă să-şi vadă dobitoacele colo unde se păşunează, aşa cu ştiinţa lor să aibă voie a merge, iară fără de voia şi cuvîntul acestor boieri nimeni din noi să nu aibă voie a călca pe părţile Moldovei.

Iară de s-ar afla cineva din nohai cu pricina dobitoacelor să vie pe locurile Moldovei ori păstorii noştri cu vreun chip de s-ar ispiti a face vreun supăr odăilor sau fînaţelor răielii locuitorilor Moldovei sau de s-ar afla cineva din nohai sau dintr-alţii şi s-ar ispiti a face cît de puţin val sau cît de puţină stricăciune fînaţelor, odăilor, dobitoacelor, pînilor sau semănăturilor, unul ca acela să aibă a se prinde şi legal să se trimiţă la Iaşi şi acolo să i se dea certare precum se cade.

Şi pe locurile unde s-ar păşuna vitele noastre, oricînd ne-ar arăta şi ne-ar zice boierii ce s-au zis mai sus cumcă părţile acele sînt trebuitoare pentru lăcuitorii Moldovei, îndată să avem a ne rădica dobitoacelor de acolo fără nici o întîrziere şi price.

Iar pentru alîmul îndoit apucîndu-ne noi ca să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei, Măria Sa n-au primit a ne lua alîm îndoit şi ne-au arătat că gîndul M[ăriei] S[ale] nu este să ia de la noi alîm îndoit, nici să lăcomeşte a lua de la noi bani îndoiţi pentru păşunatul vitelor noastre; ce numai pe cît însemnează în hoget atîta primeşte şi Măria Sa să ia de la noi. Pentru care şi noi ne-am apucat ca să dăm deplin precum însemnează în hoget, toate deplin fără nici o pricină şi preget, şi afară din hotarul acesta la nimică să nu păşim, nici cîtu-i o palmă de loc, nici prin dobitoacele noastre să nu avem a supune şi a tăinui dobitoacele răielii sau a neguţitorilor.

Şi dintr-aceste legături, din toate cîte s-au pomenit mai sus, de-om păşi cît de puţin şi de n-am păzi aceste legături toate, să aibă voie Măria Sa a ne scoate toate dobitoacele afară de pe locul Moldovei.

Deci într-acest chip ca acela ce ne este nouă în folos după bună şi înaltă socoteală a Măriei Sale Hanului, vechilii noştri viind cu răspuns înaintea Măriei Sale Hanului, înaintea divanului Măriei Sale noi toţi am primit această legătură şi acest răspuns ce ni 1-au dat despre partea Măriei Sale Domnului Moldovei şi toate le-am primit noi cu toţi mîrzacii şi bătrînii nohailor şi ne-am apucat că, de-om păşi cît de puţin din hotarul acestui zapis, Măria Sa Domnul Moldovei să aibă a ne goni dobitoacele peste hotarul cel de două ceasuri. Într-acest chip ne-am legat cu toţii cu acest temesuk al nostru, carele, pentru ca să fie tare şi încredinţat că cu ştiinţa şi cu pofta noastră a tuturor s-au scris şi s-au alcătuit şi s-au dat la mîna Măriei Sale Domnului Moldovei lui Grigorie Vodă, la mijlocul luminei lui Sefer în anul 1142.

Iscăliţi:— Şitak-bci. Ismail-mîrza. Batîr-mîrza Kelmehmet. Dokuz-olu. Aslan-olu. Nevrut-mîrza. Hagi-bci-mîrza. Aslan-mîrza. Giaun-mîrza. Mamai-olu. Kazi-olu. Azamet-olu. Ali-olu. Iskender-mîrza. Iusuf-beior. Hagi-bei-mîrza. Kan-mîrza-olu. Mehemet-olu. Bei-mîrza-olu.

Din acest document nepreţuit, plin de naivitate şi de tautologie, se văd următoarele lucruri:

1) că tătarii erau supuşi străini al hanului din Crîm;

2) că li se orînduieşte loc de aşezămînt şi de păşunare lung de 32 ceasuri, lat de 2 ceasuri, drept care ei îi şi zic Buceag, adică colţ de pămînt;

3) că pînă la acest înscris ei plăteau Moldovei două dări numite : uşurul si hacul, fiind, din început chiar, loc moldovenesc şi de folosul şi hrana pămîntului Moldovei;

4) că de acum vor plăti deosebit şi chirie pentru loc, va să zică o a treia dare;

5) că afară de aceste locuri de aşezare (60 de mile pătrate) mai cer permisiunea de a păşuna şi pe alte locuri deşerte şi că pentru un asemenea beneficiu vor să plătească alîm îndoit;

6) că li se dă permisiune, însă să n-aibă voie a zidi lăcaş sau sălaş, nici a bate par sau ţăruş în pămînt,ci numai sub cort să poată locui. Făcînd bordei pentru iarnă, să-1 ridice primăvara, căci altfel diregătorii Domnului moldovenesc vor da foc bordeielor şi-i vor alunga;

7) că fără voia dumisale serdarului şi a căpitanului de codru să n-aibă voie nici să-şi viziteze vitele;

8) că, îndată ce li s-ar porunci să părăsească păşunea, s-o şi părăsească fără întîrziere şi price;

9) că, făcînd stricăciune sau val fînaţelor, dobitoacelor, odăilor, pînilor sau semnăturilor, să fie prinşi, legaţi, trimişi la Iaşi şi pedepsiţi;

10) că nu vor mai tăinui (vorbă subţire pentru fura) vitele raielii gau neguţitorilor;

11) că, oricînd n-ar îndeplini obligaţiunile lor, dobitoacele lor să fie alungate peste hotarul cel de două ceasuri.

Ciudaţi possesseurs légitimes?

Sub aceste condiţiuni grele tătarii rămîn ca arendaşi ai Buceagului, pe un petec de pămîmt de 60 de mile pătrate, pentru care plătesc dări domniei Moldovei. Pe acest petec se judecă între ei, dar, făcînd neajunsuri cît de mici moldovenilor, sînt judecaţi la Iaşi de judecătorii ordinari ai ţării. Păşunîndu-şi vitele, n-au voie nici ţăruş în pămînt să bată, necum să-şi facă casă.

De aceea nu-i mirare că renumiţii generali Rumianţof şi Şumarof i-a găsit sub corturi. Numai cortul pe care-1 ducea în car avea permisiunea de a-l întinde dincolo de petecul Bugeacului.

În sfîrşit ruşii i-au dat pe bieţii noştri arendaşi afară, făcînd astfel pagubă visteriei. Daca exista pe atunci o administraţie a domeniilor statului, ar fi protestat şi i-ar fi luat sub scutul articolului cutăruia din Codul civil. Dar bietul Chiel-Mehmet, iscălit al patrulea în înscris, nu ştia să-şi ia advocaţi şi să se judece pe la curţi şi tribunale; de aceea 1-au şi tuns ruşii. E drept că Chiel-Mehmet nici n-avea mare cheltuială la tuns.

Dar să lăsăm pe tătari de o parte şi să ne-ntoarcem la alt şir de idei. în veacul al optsprezecelea se începe înrîurirea politicei ruseşti în provinciile turceşti sau atîrnătoare de Turcia.

După ce Petru cel Mare cîştigase bătălia de la Pultava, Constantin Basarab Brîncoveanu trimite soli la dînsul şi-i promite ajutor în contra turcilor. Constantin Brîncoveanu era în genere un om care promitea multe şi voia să aibă în toate părţile razim. El sta în corespondenţă secretă cu toată lumea, pînă ce Poarta i-a aflat aceste din urmă uneltiri şi a hotărît stingerea celor din urmă Basarabi. Dimitrie Cantemir, crescut la Constantinopole şi crezut credincios turcilor, e trimis domn în Moldova ; dar acesta, în loc să lucreze în favorul Turciei, încheie cu Petru cel Mare un tratat de alianţă, ratificat la Lusk (13 aprilie 1711). Prin acest tratat de alianţă Petru se obligă de a restabili vechile margini ale Moldovei. La 14 mai acelaş an Cantemir publică proclamaţia sa, în care zice că Petru s-a obligat a restitui Moldovei părţile uzurpate de turci şi a întreţine cu cheltuiala sa o armată moldovenească de 10000 de oameni. Se ştie ce trist sfîrşit au avut acea campanie rusească, care s-au încheiat printr-o umilitoare pace prin care Rusia a consimţit a înapoia Azovul, a distruge portul de Taganrok, a risipi toate cetăţile de la graniţele Turciei.

Dar pe români i-a costat şi mai mult pasul pripit al învăţatului Cantemir. Constantin Brîncoveanu a fost tăiat împreună cu toată familia, iar de la 1716 încoace veni pentru noi veacul de tină al fanarioţilor. Tot in acest veac înrîurirea Rusiei în Principate creşte din ce în ce.

Deja prin art. 2 al Tratatului de la Constantinopole (5 noiemvrie 1728) Petru cel Mare îşi asigură oarecare înrîurire asupra creştinilor din Orient. În vremea împărătesei Anei (1730— 1741) emisarii mareşalului Münich răspîndesc aur şi proclamaţiuni prin provinciile Turciei, sub domnia Elisabetei (1741—1762) emisarii se îmulţesc, pînă ce în sfîrşit, sub Ecaterina II (1763—96), politica rusească în Orient s-au copt cu desăvîrşire.

În 1769 Rusia declară război Turciei, Galiţin ocupă Hotinul; în fevruarie 1770 boierii moldoveni şi munteni jură credinţă Ecaterinei, în 1771 feldmareşalul Rumianţof stabileşte cîte un guvern provizoriu în fiecare Principat, iar Ecaterina doreşte unirea Principatelor sub un rege care era să fie Stanislaus August Poniatowski. În congresul de la Focşani din 1772 Rusia pretinde ca Principatele să fie declarate independente sub garanţia mai multor puteri ale Europei. În fine la 1774 se încheie pacea de la Cuciuc-Cainargi, în care (art. 16) se stabileşte că Principatele vor primi înapoi terenurile pe nedrept uzurpate de turci dimprejurul cetăţilor Hotin, Bender, Akerman, Chilia, Brăila ş.a.

În genere interregnul din vremea ocupaţiei ruseşti de la 1769—1774 e cel mai caracteristic pentru vederile de atunci a Rusiei. Ea voia o Românie unită care s-ajungă de la Nistru pînă în Carpaţi. Pe monetele bătute pentru Principate marca Moldovei şi a Ţării Româneşti sînt împreunate sub o singură coroană. Rusia cerea dărîmarea întăriturilor de la Hotin, Bender şi Cetatea Albă şi împreunarea acestor oraşe cu Moldova, iar a Brăilei cu Ţara Românească. Corespondenţa lui Thugut cu Kaunitz dovedeşte aceasta cu asupra de măsură, ca şi tratările din congresul de la Focşani, ca şi candidatura lui Stanislaus August care — si fata favissent— era să fie cel dintîi rege al României unite. Deosebirea numai e că României de pe atunci i s-ar fi lăsat cu dragă inimă petecul de pămînt de la gurile Dunării, pe cînd, celei de azi —nu.

Dar politica înaltă nu ne preocupă. Noi am urmărit pînă acuma firul roşu al dreptului neschimbat a Moldovei asupra Basarabiei întrucît el trăia în chiar conştiinţa ţării. De aceea venim iar la mitropolia Proilavei. În vremea acestui interregn, Gavril, mitropolitul Moldovei, în înţelegere cu Grigorie, mitropolitul Ungrovlahiei, desfiinţează Proilavia şi reintegrează vechile eparhii române. Ţinutul Brăilei se dă episcopiei de Buzău; ţinuturile Ismail, Reni, Chilia, Acher-man şi Bender episcopiei de Huşi, iar ţinutul Hotinului episcopiei de Rădăuţi. Mitropoliţii au şi aplicat hotărîrea lor, înainte chiar de a supune dispoziţia şi grafului Rumianţof, de la care însă a primit în această privinţă următoarea deslegare printr-o scrisoare (româneşte şi ruseşte).

Prea Sfinţite Arhiepiscope şi Mitropolite al Moldovei.

Al meu milostiv Arhipăstoriu,

După socotinţa înştiinţărilor Preasfinţii Tale şi a Preasfinţitului Mitropolit al Ungro-Vlahiei pentru eparhia Brăilei, şi eu aşa socotesc că, pînă se va face hotărîre de la marea stăpînire, povăţuirea cea duhovnicească a acelor ţinuturi, a Ismailului, a Renilor, a Chiliei, a Achermanului şi a Benderului, s-au fost dat episcopului de Huşi. Iar ţinutul Brăilei, episcopului de Buzău. Deci întru împlinirea acestora şi Preasfinţia Ta să binevoieşti a scri celui mai mare povăţuitor a eparhiei aceea, după hotărîrea bisericească şi politicească. Iar eu pentru înştiinţarea la comandirii acelor ţinuturi am scris.

Al Preasfinţiei Tale plecat slugă:

1773, aprilie 25 subscris; Graf Rumianţof

În urmarea acestei epistole mitropolitul înştiinţează prin enciclică pe toată tagma bisericească şi pe toţi creştinii ortodoxi din ţinuturile anexate la eparhia de Huşi (Ismail, Eeni, Achennan şi Bender) că, după înţelegerea cu graful Petru Alexandrovici Rumianţof, ei pe viitor au a asculta de Inochentie, episcopul de Huşi.

Iată dar o vădită continuitate de drept şi în veacul al optsprezecelea şi o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi.

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About