România dreaptă

Se afișează postările cu eticheta goga. Afișați toate postările

Pentru observatorul zilelor noastre e necontestat sbuciumul în care se găseşte sufletul românesc. Din toate aspectele vieţii noastre, se desface astăzi o fierbere necunoscută încă. Niciodată, în nici o perioadă istorică, cred, nu s'a înregistrat aici un asemenea vălmăşag multiplu şi turbure care să ţină într'un perpetuu neastâmpăr molecular fibrele de simţire ale neamului.

Sunt, desigur, atâtea şi atâtea explicaţii şi destule justificări pentru acest proces haotic, în care analistul trebuie să-şi păstreze ochiul limpede şi mintea trează la toate răspântiile. S'ar părea că după veacuri îndelungi de tăcere chinuită s'au rupt deodată zăgazurile şi din adâncime au dat navală, ca o cataractă tumultuoasă, energiile latente ale unui popor. Negreşit că toţi care suntem prinşi în vârtejul acestei revărsări neînfrânate şi sgomotoase, mai greu ne vom putea rosti asupra ei decât cronicarul de mâine, care va avea orizontul lămurit de perspectiva distanţei.

Sunt însă constatări axiomatice care se impun şi toată lumea le vede. Românismul trece astăzi printr'o criză de creştere după identificarea graniţelor etnice cu cele politice. Noul stat se sbate hărţuit la fiecare pas de obligaţiuni şi întrebări care în trecut nu s'au mai pus. S'ar putea spune că actuala clasă conducătoare, prin noutatea sarcinilor ce i-au fost hărăzite e în mod fatal o înjghebare de diletanţi, ale cărei înfăptuiri pătimesc de toate greşurile începutului. O judecată cât de sumară ne arată realitatea destul de neliniştitoare. Viaţa românească de după război a fost necontenit revoluţionată de evenimentele care s'au succedat şi-au mărit tensiunea iniţială. Mai întâi Unirea însăşi cu euforia ei sguduitoare ne-a fost dat s'o resimţim cu un organism slăbit de pierderile războiului. Că trupul deşirat şi şubred ieşit dintr'o boală crâncenă chemat la un mare ospăţ, după răsunătorul chiot de nuntă, ne-am ales cu palpitaţii, cu ameţeli cu turburări de respiraţie. Eram prea plăpânzi. România de ieri, cumplit de însângerată şi cele două flancuri, după o despoiere metodică de către străini, prea lipsite de mijloace pentru o conducere de stat. Pe această slăbiciune s'au deslănţuit, a doua zi după cununie, diversele probleme de stat care cereau un răspuns : vot universal, expropriere, erezii regionaliste, răscoliri demagogice, veleităţi minoritare, resturi de civilizaţii disparate, regimuri administrative fără puncte de înrudire, infiltraţii etnice străine... tot atâtea prilejuri de sbucium interior, care şi în vremuri normale ar putea trezi serioase îngrijorări, care însă în starea actuală de vulcanism general postbelic sunt de-a dreptul primejdioase. E explicabilă deci criza de creştere în această epocă de adolescenţă a ţării înnoite şi explicabile derivatele ei: criza sufletească, criza de autoritate, criza economică.. aşa mai departe, discordări nenumărate în aparatul vast de ramificare a unei naţiuni. Chestiunea care se pune în astfel de împrejurări e faptul neîndoielnic, că având atâtea laturi vulnerabile din care rezultă fragilitatea evidentă a marelui tot, noi să ne păstrăm măcar punctul central al întregului eşafodaj într-o stare de sănătate nealterată, ca să ştim pe ce se poate sprijini echilibrul nostru faţă de atâtea tendinţe de sguduire dinăuntru şi din afară.

Acest punct arhimedic e gândul românesc cu toate dispoziţiile lui creatoare. Literatura, spunea deunăzi de la acest loc d. N. Iorga, e manifestarea organică a neamului. E cea mai de seamă cetate ofensivă şi defensivă în economia de forţe a unui popor, adăugăm noi. Cu două decenii în urmă şi mai bine când duceam o viaţă politiceşte fărâmiţată, ne amintim cât de covârşitor era rolul literaturii. Trăiam divizaţi, dar scrisul ne da o platformă de strângere laolaltă. Eram oropsiţi sub călcâiul duşman, dar ne inspira acelaşi comandament moral şi estetic cu toate consecinţele. Nu aveam graniţe comune, aveam o unitate de literaturi cu crezul ei indestructibil. Nu aveam tunuri, aveam poeţi care radiau coeziune şi semănau lumină. O poezie era un act politic hotărâtor pe atunci, o bucată literară, un fapt de înaltă pedagogie cetăţenească. Nu vorbesc numai de caracterul militant al acestei literaturi, care-şi muia aripile în suferinţele mulţimii, răscolind dureri şi cerând alinare. E netăgăduit că aceasta raţiune desrobitoare a scrisului românesc e de interes şi a tras greu în cumpăna evoluţiei noastre istorice. Ardealul bunăoară, o ştim cu toţii, în veacul al nouăsprezecelea, cu deosebire în ultimele decenii de apăsare maghiară, ca să scape de agonie, a fost susţinut cu oxigen literar. Dar marile prefaceri sociale şi dacă vreţi economice ale vechiului Regat, cine le-a lansat mai întâi, cine a creat atmosfera trebuincioasă pentru rezolvarea lor ? Ţăranul înainte de-a fi un subiect politic la noi, a fost un subiect literar. Scriitorii pot fi socotiţi pe drept avangarda, precursoarea transformărilor noastre de stat. În treacăt fie zis "Noi vrem pământ" al lui Coşbuc sau o pânză de Grigorescu au pregătit mai mult exproprierea latifundiilor decât douăzeci de discursuri lămuritoare la Cameră şi la Senat. Politica n'a fost decât oastea de paradă care a luat în stăpânire, cu toate beneficiile, redutele cucerite de literatură.

Dar dincolo de această dinamică a luptei pentru marile revendicări naţionale, literatura a fost în toate împrejurările oglinda reală a sufletului nostru. Templu în care se păstrau tablele legii, depozitar al străvechilor noastre secrete de viaţă şi înfricoşate taine de familie cu toate adevărurile lor testamentare, literatura, păstrând moştenirile ancestrale lăsate cu limbă de moarte şi filtrând orice impuls actual prin retorta receptacolului recent, exprimând deci în acelaşi timp trecut, prezent şi viitor, apărea ca un colţ de natură din munţii noştri, o manifestare specifică a solului, iremediabil respirând în acelaşi timp suflul eternităţii. Fiind o întrupare organică a neamului, acest scris cerea viaţă şi se turna în forme cu totul particulare, nu fiindcă erau legi şi canoane care-i determinau rostul, ci fiindcă sufletul românesc îşi avea albia lui de care insul nu se putea deslipi cu nici un preţ.

Iată Eminescu, cel mai universal creier la noi, a cărui gândire s'a rostit deasupra atâtor culmi, e cel mai tipic reprezentant al rasei. Nu numai că a simţit cu cugetul lui în sens teoretic nevoia celei mai largi rezonanţe istorice, nu că a fost codificatorul naţionalismului constructiv la noi şi în formele de expresie literară s'a lăsat stăpânit de toate nuanţele geniului popular, dar strofele lui pe de-a'ntregul, chiar şi unde împrumuta motive străine se brodează, pe acel fond de lirism care cu gama lui sentimentală e al nostru, numai al nostru. Ce să mai vorbim de idilele lui Coşbuc, în care se prinde în horă satul românesc, de baladele din care cere cuvânt vechea "vitejie direaptă"... Vlahuţă cu plânsul în surdină, călcând pe urmele învăţătorului român în toată structura lui nervoasă, de I. Gorun sănătos şi falnic că numele lui, de Ştefan Iosif supus unei morbideţe care iscodea necontenit viziuni "patriarhale" sau de D. Anghel, subtitlul estet, care în "grădina" lui se înfiora de miresmele pământului cânta încăierarea nocturnă a mirosurilor de la ţară. Invoc numai poeţii care domină astăzi configuraţia literară, din ale căror accente s'a împletit cântecul mut şi nemărturisit al tuturor. E aerul nostru în tot ce-au însăilat ei, o senzaţie familiară în ce se pune la contribuţie: codru, peisaj, lumină, gest, povaţă... Vorbeşte patrimoniul milenar, cântă rasa şi din rasă nu se poate evada nici în sens fiziologic, nici intelectual. Prozatorii noştri nu fac decât să confirme acest adevăr, atâta doar că sunt poate şi mai mult prizonierii elementului local. Iată Caragiale de pildă : cine e nebunul care ar trage la îndoială nota lui veridică pe care o vedem astăzi intervenind de zece ori pe zi în goana noastră cotidiană ?... Cine nu desluşeşte aburii calzi ai ogorului muntenesc din "Sultănica" lui Delavrancea sau tipica aşezare a conacului moldovean cercetat de injoncţiuni moderne din "Viaţa la ţară" a lui Duiliu Zamfirescu ? Tot astfel la Brătescu-Voinești ca şi în nuvelele sau romanele lui Sadoveanu. Se plămădeşte acelaşi aluat, fireşte, primind modelarea individuală a autorului. Sunt poveşti şi întâmplări urzite de boieri şi boiernaşi sau ţărani, figurile consacrate ale structurii noastre sociale, la unul de obicei aspri, sanguini şi zidiţi din pasiuni elementare ; la celălalt, prinşi de duioşie, cu întrebări care vin de departe şi proiectează o lumină blândă pe un fond de tristeţe omenească. Pretutindeni în scrisul lor ne simţim acasă, arde acelaşi soare, e aceeaşi dogoare a după amiezilor de vară, adie aceeaşi boare de codru verde, respiră intimitatea organică a sufletului românesc....

Ei bine, literatura de după război scrisă româneşte nu prezintă o continuitate normală cu cea de ieri. Aş zice că e o întrerupere bruscă, o radicală schimbare de diapazon care s'a petrecut aici. Nu vorbesc fireşte, de talentele reale, la care firul Ariadnei se simte alături uneori cu un bine precizat spor de simţire şi de mijloace, care e apanajul logic al complexităţii de viaţă în care am fost atraşi de împrejurări. Mă gândesc la producţia curentă, la cărţile care răsar cu duiumul şi populează vitrinile librăriilor impregnându-şi pecetea lor asupra spiritului public sau la nenumăratele reviste care găzduiesc ciripitul primelor bătăi de aripi din zilele noastre. La aceştia se remarcă ciudata transformare intempestivă, un fenomen eclatant de discontinuitate literară. Poezia aceasta e o apariţie curioasă şi-ar fi de dorit ca un clinician cu aptitudini ştiinţifice s'o supuie unui examen mai amănunţit decât aceste fugare observaţii. E o anarhie de gândire la mijloc, aş zice aproape o nebunie programatică, un fel de sonoritate verbală care răsună în gol cu tendinţa marcată de-a gâtui orice înţeles. Planează împrejur un obscurantism voit, un fel de nevroză obsedantă, un scrupul constant de-a împinge subiectul dincolo de raza comprehensiunii, o specială perversiune a adjectivului şi o neonestitate de atelier pe care o impun ca pe un ritual prerogativele școalei. În toate genurile ies la iveală aceste impulsuri cum am zice reformatoare, până şi în romanul care se multiplică înspăimântător în timpul din urmă, un fel de maculatură devenită cronică şi antipatică. Acest gen fără rădăcini la noi a ajuns o manieră literară care se vede a fi acaparat şi publicul cititor, de vreme ce apar oameni bătrâni lipsiţi de talent şi curbaţi de reumatisme, biete epave hodorogite, care după o viaţă îndelungă stropşită de-o gângavă banalitate pun astăzi în circulaţie cărţi stropite cu otravă. Adevărul e ca un spirit nou s'a cuibărit aici, un exotism improvizat, o instrumentare cerebrală, nu numai în afară de posibilităţile noastre de apreciere, ci cu stigmatele strigătoare ale unei conformaţii spirituale care nu ne aparţine. În definitiv ce înseamnă această mascaradă frivolă, acest aspect de carnaval al literaturii româneşti actuale? Ce fir s'a rupt aici şi cine a îndeplinit monstruoasa operaţie de-a ne scoate pământul de sub picioare şi de-a ne pomeni bălăbănindu-ne în gol ? Unde e câmpul nostru şi natura în care trăieşte de veci seminţia aceasta de agricultori ? Cine a izgonit principiul sănătăţii, ca să ne inunde cu strofe leşinate după clişeul ofticosului Klabund ? Cine a tăiat pădurile de brazi din literatura noastră, cine a suprimat ţăranii cu fresca lor de linii mari şi ample, cine a ucis bunul simţ din bătrâni, ca să ne alegem cu o stridentă behăitură lubrică şi cu pagini de pornografie desminţite de tradiţionala noastră decenţă ? Iată puncte de întrebare care ca săgeţile otrăvite se înfig în conştiinţa noastră şi cer un răspuns.

Primele lămuriri de circumstanţă articulate în materie nu dezleagă problema. Unii vorbesc de ipersensibilitatea generaţiei noi, care a copilărit sau s'a născut pe vremea groaznicei încleştări de oţel şi-a adus cu sine în subconştientul şi nevoile ei această lipsă de busolă, un fel de cutremur maladiv, ecou întârziat al câmpului de bătaie. De-aci, zic ei, lipsa de orizont şi orientare, dispoziţia de recepţionare a formulelor străine. Fals, răspundem noi ; sau fals inconştient sau minciună interesată. Mai întâi douăzeci de ani sunt prea puţin ca gândirea unui popor să devieze de la făgaşul ei istoric şi-al doilea, ceea ce e şi mai convingător, tineretul de după război a apucat un drum diametral opus clişeelor internaţionaliste. Aceşti copii ai furtunii, crescuţi sub pedagogia tunului, s'au ancorat de un crez care desminte vijelios etica şi estetica pomenitei literaturi de recentă dată. În sufletul lor călit de primejdii şi înfrigurat de viziunea măririlor viitoare, chemările autohtone sunt mai puternice ca oricând.

Două clipe dacă privim în faţă chestiunea, ipoteza se înlătură de la sine, cu obiecţiunea că nu le-am recomanda acestor literatori iconoclaşti o întâlnire directă cu reprezentanţii generaţiei tinere. Dorim a-i cruţa de povara argumentelor care deocamdată nu sunt absolut necesare pentru a limpezi controversa noastră literară. Alţii atribuie fenomenul internaţionalizării de gândire la noi, pretinsului contact cu culturile minoritare care şi-ar fi infiltrat virusul lor destructiv, ca să torpileze o unitate de stat. Nimic mai greşit decât această presupunere, nu fiindcă străinii ne-ar urmări cu o frăţească bunăvoinţă, ci fiindcă literele lor sunt astăzi povăţuite de un naţionalism activ îngrădit în idei şoviniste şi precepte de rasă.

E timpul, deci, căzând toate aceste presupuneri, să dăm răspunsul categoric şi franc la întrebarea cine-a internaţionalizat literatura noastră actuală ? Iată-l: Nu noua generaţie crescută din sângele nostru, ci o nouă naţie cu care ne-a pedepsit capriciile destinului. Ca adevărul să iasă la iveală cu mai multă tărie fie-mi îngăduit să evoc procesul de denaturare literară mult mai grav şi mai avansat petrecut la vecinii noştri unguri, proces pe care-l cunosc şi de care m'am apropiat odinioară într'un examen amănunţit, făcând constatări care încep să se asemene primejdios cu stările actuale de la noi.

E cam mult de atunci, aproape douăzeci şi cinci de ani. Românii din Ardeal, o duceau greu sub apăsarea de la Budapesta, dar pe cât de nesăbuite erau loviturile ce primeam, pe atât de dârză se accentua rezistenţa unora dintre noi. În mijlocul acestei frământări, mi-aduc aminte, Contele Ioan Zichy ministrul de instrucţie în guvernul răposatului Tisza, într-un discurs plin de violenţe la adresa neamurilor nemaghiare de sub coroana Sfântului Ştefan, susţinea cu multă mândrie teza că acestea vor fi desnaţionalizate de superioritatea culturii ungureşti, care e nemuritoare şi eternă - se rostea grandilocvent nobilul conte - şi-ale cărei drumuri sunt pe deplin statornicite ca strălucirea stelelor pe cer. La această diatribă m'am crezut dator să răspund în două lungi articole, unul publicat în ziarul "Românul" din Arad, altul în revista "Luceafărul" de la Sibiu. Ideea de care mă călăuzeam în replica mea era cercetarea literaturii ungureşti de atunci, pentru a dovedi dacă poate fi vorba de o superioritate culturală maghiară, care să ne desfiinţeze. Am făcut deci o temeinică analiză a producţiei literare contemporane din capitala de pe malul Dunării, fixând spiritul de care era îmbibată şi descifrând caracterul de rasă al operelor de artă.

Să-mi fie permis a reproduce câteva fragmente lămuritoare. Încep cu constatările din articolul "Un anacronism : literatura naţională maghiară". Iată ce spuneam între altele: Pentru un cititor străin, care cunoaşte poporul unguresc şi cunoaşte operele literare în care au fost prinse notele lui caracteristice, literatura actuală curentă prezintă un aspect cu totul străin. Din toată producţia timpului din urmă nici un gen literar nu mai este expresia gândirii specific ungureşti. Din tot ce se tipăreşte, şi comerţul lor de cărţi e exorbitant, nu se desface impulsul organic al unei literaturi naţionale. În zadar vei căuta oglinda notelor istorice ale psihologiei ungureşti: în aşa zisa literatură maghiară ungurii se întâlnesc tot mai rar. S'au pierdut tipurile romantice ale lui Jokai, nemeşii greoi şi îndărătnici ai bravului Kemeny, s'a dus Mikszath cu simpaticii ţărani vioi din Ţara Slovacilor. S'a curmat tradiţia de avânt, nota de nobleţe, sincera simpatie de subiect a scriitorului, nu mai întâlneşti în piesele lor pe săteanul gălăgios şi violent, nici în poezia lirică suflul de sănătate rustică, dragostea de natură. Nu mai e nici pusta ungurească în cântece, nici chiot de ciardă, nici vitejia romantică a haiducilor din Bakony. Toate notele particulare au fost sacrificate, literatura lor nu mai e o literatură naţională.

Valorile estetice au fost modificate, credinţele literare s'au schimbat, eroii s'au înlocuit. Nu mai e o literatură militantă, nici luptători, nici triburi ale revendicărilor naţionale. Nu te mai opresc accentele turanice, în faţa ta se desenează icoane triste, întunecate, clişee uzate de artă internaţională. Un suflet chinuit, svârcolirile unui individualism exagerat, un cinism brutal şi o frivolitate necunoscută cer cuvânt în producţia lor actuală. Ţăranul a încetat a mai fi subiect literar, nemeşul se mai iveşte în câte o piesă de teatru, ca să facă deliciile spectatorilor cu poza lui ridicolă. Puntea care ar lega pe cei de azi cu trecutul unguresc s'a frânt, reflexele elementelor sociale care au făcut istoria acestui popor, nu mai au cuvânt în literatură. Vei întâlni în schimb la teatru pe avocatul din foburgurile Pestei, pe burghezul utilitarist, pe orașanul mut pentru frumuseţile naturii. Poetul are să-ţi prindă în rime frigurile sufletului sbuciumat de mizeriile asfaltului, din strofele lui vei alege spleenul sau amărăciunea păgânului modern lipsit de orice credinţă. În locul imaginilor colorate ale panteismului de odinioară vei găsi întuneric posomorât. Reconstruind pe urma unei cărţi personalitatea autorului, rămâi penibil atins de această cunoştinţă nouă. Recules ai să-ţi mărturiseşti în pripă: Domnul acesta n'are nimic a face cu toată frământarea istorică a maghiarismului milenar, de la Arpad pand la Arany Ianoş. Domnul acesta e tipul curent al Ahasverului modern pe care l-am întâlnit şi la Ostanda şi pe Riviera şi pe bordul vaporului în drum spre Singapore, îl chema Mayer, Durand sau Löwy şi era totdeauna la fel. Domnul acesta poate să fie astăzi, întâmplător, la "Pesti Hirlap" să scrie piese pentru "Kiraly Szinhaz", dar aşa cum îl văd eu, mizantrop, fricos, plin de probleme şi de gută, ar fi cea mai inoportună apariţie între cetăţenii de la Salonta-Mare, care i-ar fi deopotrivă de străin sufleteşte ca fermierii din Scoţia. Izolat de toate tradiţiile moştenirii, el nu înţelege tainele acestui pământ, nici aer, nici lumini, nici umbre, nici culoare când călătoreşte în vagonul restaurant de-a-lungul pustei ungureşti, privirea lui e mai plictisită decât a mea. În mine cel puţin este interesul palpitant al vecinului intrigat de-o duşmănie istorică, pe când din ochii lui priveşte sila Weltburgerului lipsit de orice preocupări de ordin naţional.

De unde acest aspect straniu al literaturii ungureşti de astăzi ? Răspunsul e deopotrivă de laconic şi de lămuritor: Budapesta. Sunt ravagiile Budapestei în aceste pagini străine. Acest oraş pripit al americanismului, cu cabareturile lui, cu jidanii lui, cu jargonul lui Dohanyutza, cu obscenităţile nocturne, acest furnicar improvizat şi-a impregnat pecetea în literele ungureşti. Amalgamul lui etnic e determinat de notele de rasă ale elementului semit. Prin acordarea de libertăţi politice că nicăiri altundeva, prin vecinătatea apropiată a Galiţiei, potopul de ovrei a crescut an cu an, a găsit tot mai puţine obstacole în lupta cu autohtonii inferiori, şi-a croit un culcuş aici pe malul Dunării, unde a acaparat industrie, comerţ, literatură. Toate ramurile de manifestare ale vieţii publice au fost pe rând cucerite de acest popor neastâmpărat. O jumătate de veac de activitate conştientă a fost deajuns ca imigraţii să desfiinţeze caracterul unui trecut şi acceptând din toate atribuţiile celor învinşi numai limba ungurească, modificată după urechea lor, au isbutit să creeze din Budapesta cel mai puternic emporiu de cultură naţională semită.

Fireşte că gimnastica intelectuală a Budapestei nu are, nici în clin nici în mânecă cu aluatul istoric al neamului unguresc, fireşte că din zidurile mucegăite ale ghettoului din Kiraly-utza nu pot răsuna cântecele sălbătăciei romantice a betyarilor ungureşti. E explicabil că teatrul popular (Nepszinhaz) în care cereau cuvânt ciobani de pe pustă, hoţi de cai de la Kecskemet cu inima în dinţi şi cu izmenele în vânt, a trebuit să dea faliment ca să facă loc operetei cosmopolite, ori comediilor lui Molnar, din care distingi umorul rece, cinsimul turburător şi artificiile spiritului semit. Desigur că simpaticele tipuri primitive din piesele lor populare deveniseră un anacronism şi un prilej de plictiseală îngrozitoare pentru spectatorii, de felul lor, din suburbiile Varşoviei. Prin această infuziune străină s'a curmat deci firul de continuitate istorică a sufletului unguresc în literatura maghiară şi s'a dat naştere unei producţii improprii, îndrumată de precepte internaţionale, în care dacă există o notă specific naţională, aceasta e semită.

Articolul ducea mai departe firul unui paralelism între cele două suflete care se exprimau în literatură. Vorbind despre un talentat poet evreu, Kiss Jozsef, spuneam : "Scrisul lui face parte din patrimoniul sufletesc al culturii naţionale evreieşti, ca şi poeziile lui Maurice Rosenfeld, ca şi Manasse al lui Ronetti-Roman". Dupe ce caracterizam poezia lui Petöfi şi analizam o romanţă încadrată în peisagiul de pe pustă, tipic ungurească, continuam astfel : "Cat de departe cad de aceste imagini de la ţară creaţiunile lor de astăzi şi toată literatura de la Budapesta. Mi-a rămas în minte o pagină extrem de caracteristică a unui scriitor de-al lor care iscăleşte Ignotus, îl cheamă Veigelsberg, e şef de şcoală, directorul celei mai apreciate reviste: Nyugat (Occidentul). Scrie undeva despre influenţa naturii asupra omului modern îi accentuează cu multă tărie cât de singur se simte el într'o pădure. O solitudine penibilă îl apasă în mijlocul unui codru de brazi. Natura sălbatică îl enervează, freamătul copacilor îi dă fiori. "Îmi plac parcurile franţuzeşti, tunse şi îngrijite. Iubesc natura, cam aşa încheie Ignotus, dar numai până unde pot simţi cu ea urmele omului".

Vreţi o înfăţişare mai caracteristică în care să fie zugrăvit sentimentul orășanului deslegat de toate intimităţile naturii ? Cum să nu fie penibil impresionat de tăcerea unui codru de brad acest creier zămislit în umbra zidurilor, domnul Veigelsberg, care de zeci de generaţii şi-a întrerupt contactul cu pământul. Plămânii lui obosiţi de ghettoul atâtor incarnaţiuni anterioare nu suportă ozonul şi frica tradiţională a semitului îl face să tresară la fiecare foşnet. Da, e o pagină tipic ovreiască proza aceasta a domnului Veigelsberg, care în aforismele lui destul de spirituale exclamă undeva: "În faţa trecutului avem o singură datorie: să-l uităm !" Recunosc domnule Ignotus, aveţi toate motivele.

Concluzia pe care o trăgeam era următoarea: "Literatura naţională ungurească a încetat în poezie cu Petöfi şi Arany, iar în proza cu Mikszath, făcând loc literaturii naţionale ovreieşti budapestane, deci o astfel de cultură improprie şi fără rădăcini de care cânta ditirambi ministrul Zichy nu poate constitui o primejdie pentru noi, tocmai astăzi când literatura românească e îndrumată în spirit naţional de o mulţime de talente superioare. Nu ne poate maghiariza literatura ungurească prin producţia ei actuală, cel mult semitiza ne-ar putea, dar pentru asta suntem prea împrieteniţi cu codrii verzi de brad, în care se simte atât de rău d. Leon Veigelsberg.

Am reprodus o bună parte din acest articol, rămas uitat şi necunoscut ca atâtea altele, fiindcă m'a uimit procedeul similar care începe să fie pus în valoare la noi. Articolul a stârnit atunci o vâltoare neobişnuită în presa ungurească, unde a fost tradus şi viu comentat. S'a deslănţuit o luptă pasionată pentru şi contra. Buba pe care pusesem eu degetul durea prea tare, ca să nu fie luată în seamă. Ar fi o carte voluminoasă dacă s'ar strânge laolaltă studiile şi polemicile brodate pe acest subiect. Ungurii de pur sânge mi-au dat dreptate când tânguindu-se, când blestemând, mai ales prin revistele din provincie, fiindcă presa budapestană era cu totul jidovită. Scriitorii ovrei, pozând în oameni civilizaţi, critici literari şi sociologi, m'au combătut cu mare lux de argumente. M'au învinuit de un conservatism reacţionar, mi-au pus în faţă ovreimea de la Iaşi, mi-au atribuit o ură împotriva oraşelor, au insinuat că prezint semne de detractor al civilizaţiei şi s'au străduit să mă convingă că structura socială a ungurilor evoluând, a depăşit cadrul vremii lui Mikszath, că o literatură citadină e deci cu totul justificată". Natural că am reluat subiectul şi l-am desvoltat cu mai multă amploare în articolul apărut în revista "Luceafărul" sub titlul : "Două suflete, două literaturi". Dezvoltând teza iniţială am fixat pe larg dualitatea evreo-maghiară de la Budapesta. Smulg la întâmplare câteva fragmente nu atât pentru a proba justificarea mea, cât pentru a prilejui să vedem reversul medaliei : potriveala ofensatoare cu situaţia noastră actuală.

Iată ce ziceam între altele: "Ce s'a petrecut în sânul neamului unguresc e un lucru lămurit şi se poate judeca limpede. Până acum câteva decenii, acest popor, care forma un bloc etnic deosebit, o insulă exotică cu flora ei particulară şi-a păstrat intact caracterul de rasă. Strecurându-se printre veacuri, neam de ţărani agricultori şi nobili cu însuşiri războinice, ungurii şi-au fixat sufletul lor aparte, care era rezultanta descendenţei şi condiţiilor lor specifice de viaţă istorică. Acest suflet tipic maghiar a cerut cuvânt şi în creaţiunile literare, găsind întrupare în anumite opere, care sunt monumente de artă naţională. Aşa s'au păstrat ei şi se plimbă astăzi sub ochii noştri… Pot să-ţi trezească simpatie sau zâmbete de compătimire, pot să-ţi pară mai potriviţi în stepele Lebediei, decât în mijlocul unor curente de civilizaţie neînrudită cu dânşii, dar ei sunt ungurii, aşa cum se desfac din viaţa lor de-o mie de ani. Structura intimă a sufletului unguresc, e zestrea fatală a sângelui. Sufletul doar e o urnă în care generaţii de strămoşi şi-au aşezat moaştele, în noi tresar îndemnuri nedesluşite, care vin de departe, de dincolo de conştiinţa realităţii. Simţim la tot pasul reţeaua misterioasă a celor care s'au dus şi, vorba filosofului francez, ne cârmuiesc mai mult morţii decât viii. De aceea, oricât de adaptate formelor străine, aceste manifestări organice ale psihologiei ungureşti se disting şi nu se pot ascunde de privirea pătrunzătoare a unei minţi obiective, cu deosebire nu se pot ascunde în literatură, în acest domeniu implacabil al sincerităţii. Iată de ce în poezia de astăzi a lui Andrei Ady cu toată influenţa formelor de lirică modernă franceză, se iveşte la toată strofa factura particulară a creierului turanic. Moştenirea sufletească a originei nu se poate înlătura, ea ne urmăreşte, ca un blestem ori ca o binecuvântare, ne urmăreşte la tot pasul".

Să lămurim însă mai departe ce s'a petrecut... La începutul erei constituţionale în Ungaria prin acordarea de libertăţi s'au deschis porţile largi elementului ovreiesc, care a început să se reverse asupra ţării. Această revărsare a dat naştere unui fenomen cu totul particular de încrucişare a doua popoare, unic în felul său. Anume ovreii s'au aşezat în oraşe, unde cu însuşirile lor, cu inteligenţa sprintenă inerentă rasei, au acaparat viaţa comercială şi industrială, au introdus formele de aşa zisă civilizaţie occidentală pe pământul care păstra neatinse toate notele unor rosturi patriarhale. Ei au pus stăpânire definitivă, ei au înfiinţat, se poate spune, capitala ţării, căreia i-au împrumutat caracterul lor de rasă, în vreme ce descendenţii maghiarismului istoric şi-au continuat viaţa lor cu tipare tradiţionale: au ţinut cuvântări, au semănat grâu, au împrumutat bani pe camăta grea, şi-au neglijat ţărănimea şi ne-au pus nouă genunchiul în piept. Astfel împrejurările ne-au dat un popor care în sânul lui a fost necesitat să primească la el acasă alcătuirile vieţii moderne prin intermedierea unui alt popor, cu alt caracter de rasă. Avem deci manifestarea paralelă a doua neamuri şi pe terenul literelor... S'a croit deci o literatură nouă la unguri, care nu are nimic a face cu sufletul maghiar. Alte patimi, alte culori, note proaspete, frământări necunoscute. Într-o limbă nouă vorbeşte glasul lui Iehova".

Închid aici paranteza cu procesul de la Budapesta, fără să mai stărui asupra adevărului care se desprinde din ea pentru unguri. Realitatea este că am văzut bine în adâncime la vecinii noştri; evenimentele de mai târziu au confirmat pe de-a'ntregul diagnosticările mele. Decompoziţia şi putrefacţia la ei a mers înainte, ca încoronarea tragică Israel s'o îndeplinească prin trimisul său Bela Kun care a înfipt steagul roşu pe camera magnaţilor de pe malul Dunării. De ce-am reînviat acest depărtat examen al unor stări din altă parte, de ce-am desgropat foile îngălbenite în care judecăm penetraţiunea semită la unguri? Răspunsul e simplu şi logic : Fiindcă şi la noi a început să se întrevadă un fenomen similar, aceleaşi cauze producând aceleaşi efecte. Adeseori recitind scrisul de-acum un sfert de veac, am senzaţia stranie că se zugrăvesc nenorocirile noastre, că numai numele proprii sunt schimbate şi că o brutală ironie a sorţii ne-a împărtăşit cu o dureroasă intervertire de roluri.

Da, domnilor colegi, Israel e călător. Israel nu se fixează, Israel a venit şi la noi. Cum, când şi în ce număr, nu e acum momentul să lămurim chestiunea. Veneratul nostru coleg, tânărul octogenar A. C. Cuza, s'ar părea că a atins-o în treacăt în cercetările lui. Adevărul e că infiltraţia ca şi consecinţele copiază aproape pas cu pas fazele procesului unguresc. Cronologia doar e într'o întârziere de vreo două decenii, dar e acelaşi plan strategic cunoscut : mişcarea de învăluire de la periferii spre centru. Etapele se escaladează metodic : comerţ, industrie, bănci, moşii, blokhausuri la oraşe, gazete... Scara a fost urcată cu plan şi cu socoteală. Ei bine, acum Israel s'a hotărât să facă şi literatură românească. A atins cel din urmă popas, a intrat şi în templu. Până acum vreo douăzeci de ani intenţia nu putea fi bănuită. Abia în gazetărie dacă se încerca timid o strecurare anonimă, urmărind mai mult beneficiul arginţilor decât patima călimării. Erau aşa de departe de cugetul şi de sintaxa noastră, încât nimeni nu-şi închipuia că merită să fie luaţi în seamă. În scurt timp însă au devenit redutabili aceşti potentaţi de cerneală cu rotativele lor. Negustori de opinie publică, şi-au desfăcut marfa pretutindeni cu o neobosită clamoare. Au acaparat editurile apoi şi presa lor a industrializat scrisul nostru. Trecerea de la gazetă la literatură au făcut-o pe nesimţite, schiţând aproape un gest de sfială, ca în faţa unui sacrilegiu.

Cine ar fi bănuit în pragul războiului bunăoară, că din primele zile ale României Mari va începe la Bucureşti o ofensivă literară semită ? Ţin minte, făcând comparaţie cu ce era la unguri, tocmai pe acest exclusivism literar românesc clădeam cu superioritatea noastră. Îmi ziceam : Ovreii aici cumpără, desfac cherestea şi storc pământul. E incontestabil o nenorocire aceasta exploatare materială... Dar lumea abstracţiunii noastre se păstrează nepătată... Acolo nu intră, mă mângâiam eu. La astfel de înălţimi li se tăie respiraţia... Gândul românesc rămâne al nostru şi-l stăpânim noi... Această credinţă mi se părea atunci o axiomă care îmi estompa protestarea şi-mi da oarecari impulsuri de toleranţă nedesluşită... Într-o linie de dispreţ şi un sentiment de compătimire se alternau stările mele sufleteşti...

Totuşi minunea s'a întâmplat, corcimea s'a instalat în literatura noastră. Aceasta e o constatare de fapt riguros exact care trebuie stabilit aici cu toată obiectivitatea cupolei Academiei Române de sub care se desprind astăzi comentariile noastre. Când s'au aşezat noii oaspeţi, şi-au adus desigur cu ei tot bagajul sufletesc. Nimeni nu va trage la îndoială că există o fundamentală diferenţiere de psihologie între ei şi noi. Deci nimeni nu va contesta că odată cu această incursiune, literatura românească se resimte de manifestarea unui nou climat de gândire. Problema e astfel cât se poate de limpede: schimbarea la faţă a literelor noastre nu trebuie căutată într'o pretinsă rectificare bruscă a structurii cerebrale la noi, ci în exteriorizarea acestui element recent de-o strigătoare diferenţiere etnică. Sunt aşa de esenţiale şi de categorice deosebirile sufleteşti între cele două neamuri, încât zestrea proaspăt sosiţilor se distinge fără nici o trudă. De-aceea coardele pe care se cântă astăzi nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin. Sunt instrumente noi care s'au introdus în orchestră. Sunetul lor e strident şi urechea noastră îl refuză, el însă are aceeaşi tonalitate de la plângerile lângă râul Vavilonului până la paginile actuale ale lui Salom Asch pe malurile Volgei. Că e o altă scară de simţire, o altă tablă a valorilor, un alt temperament şi o altă retină, lucrul e de la sine înţeles. În acest chip se explică denaturarea noastră literară, după exemplul Budapestei de care vorbeam. Astfel avem în cărţile apărute la Bucureşti criticismul de azi, tendinţa caricaturală, rânjetul sarcastic, fuga de natură, citadinismul, histeria erotică, accentele libidinoase şi accesele de pornografie. Cu felul lor de-a vedea, cu aparatul lor de înregistrare, orice subiect cât de local primeşte un nou botez intelectual, care nu e al nostru. Dau un exemplu : Am răsfoit zilele acestea două volume dintr'o antologie care conţine bucăţi din 6o de scriitori români de origine evreiască, cum scrie pe copertă. Managerul lor, un domn care-şi zicea S. Podoleanu, vedeţi de unde vine ! cu-o specială retorică de tarabă ni-i prezintă astfel: "Ei au adus o remarcabilă contribuţie literaturii autohtone. Fie că au făurit o pagină de proză, sau cizelat un vers, au spart uneori vechile tipare ale limbii literare româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi". Aţi înţeles, domnilor colegi şi voi bătrâne portrete de pe pereţi, cu câtă cuviinţă de oaspete se rosteşte omul din Podolia : Au spart vechile tipare ale limbii româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi"... Săraca "limbă veche şi înţeleaptă" a lui Eminescu, adevărat : i-au spart tiparele... Nu vă voi obosi cu multe citaţii din antologia pe care o recomand atenţiei acelora care vor să desprindă şi să puie la cântar o manifestare psihică departe de noi, ca Araratul de Bucegi. E o aşa zisă poezie în care o imaginaţie deslănţuită şi ultracolorată asvârle viziuni chinuite fără şir :

"Trece fantoma principesei otrăvite cu oleandru,

Principesa a murit de parfum..."

Toate la fel, vagi şi veştede, înmugurite întârziate din psalmii lui David... Aceste sunt lectura suportabilă... Mi-e peste putinţă însă să smulg din cheunăturile sentimentale... "Strigări trupeşti lângă glezne", poftim titlu de carte a unui domn care-şi zice Camil Baltazar... Vine cu ruşine, domnilor colegi... Spuneam însă că orice subiect local pe care pun mâna îl deformează şi apare strâmb... Iată războiul nostru, bunăoară. Un scriitor român poate să-l trateze cu mai mult sau mai puţin talent, subiectul în sine însă e sacru, comportă oarecare decenţă, nu se scuipă pe el... Ei bine, iată ce scrie un ins care iscăleşte H. Bonciu, în antologie ni se prezintă "poet-prozator" şi ca detaliu biografic : a colaborat la ziarul Viitorul, la rubrica "Mişcarea artistică la noi şi în străinătate", iată ce scrie: "Am făcut războiul aşa cum August Prostul ajuta la strânsul covorului din manej"... Băgaţi de seamă evlavia... Şi mai departe... "gloanţe n'am trimis nici unul, căci n'am ucis pe nimeni, însușindu-mi astfel pe nedrept hrana şi solda pe care statul mi le servise"... Vedeţi omul o spune de-a-dreptul... Unde însă raportul sufletesc cu ideea patriei în sine apare oarecum programatic e în poezia d-lui Sergiu Dan care isprăveşte astfel :

Suferinţa, lichid amar

mai rar

obosit

amuţit,

mai plăcut : moartea pentru rochie

decât pentru steag.

Onorat auditoriu, am pus punct. Concluzii nu mai sunt de tras, decât doar constatarea sumară: Aceasta nu e literatură românească.

Ca să se vadă că nu reprezint numai un punct de vedere personal când îngrădesc patrimoniul nostru literar în faţa acestei invazii, să-mi fie permis să reproduc aici câteva fragmente din scriitorul André Gide, cunoscutul om de litere francez care numai de principii arierate nu poate fi învinuit: "Trebuie să recunoaştem că există în zilele noastre în Franţa o literatură a evreilor care nu e literatură franceză, care-şi are calităţile, semnificările şi directivele ei particulare. Ce admirabilă operă ar săvârşi şi ce serviciu ar aduce deopotrivă evreilor şi francezilor acela care ar scrie istoria literaturii evreieşti, reunind şi amestecând istoria şi literatura evreilor din alte părţi, fiindcă e aceeaşi". În continuare Gide spune : "Ei vorbesc mai uşor decât noi, fiindcă au mai puţine scrupule. Ei vorbesc mai tare decât noi, fiindcă nu au motivele pe care le-avem noi de-a vorbi cu glasul coborât, de-a respecta anumite lucruri". Scriitorul francez termină astfel: "Eu nu neg, desigur, marele merit al câtorva opere evreieşti, aş zice în mod particular al pieselor lui Porto-Riche, dar cum le-aş admira cu inima mai uşoară dacă ele ne-ar fi venit prin traducere din altă limbă. Căci, ce mă importă dacă literatura ţării mele se îmbogăţeşte, dacă această îmbogăţire e în paguba semnificării ei. Prefer ca în ziua în care nu mai are forţă îndestulătoare francezul mai bucuros să dispară, decât să dea dreptul altuia să-i joace rolul în locul lui şi în numele lui". Aceste mândre cuvinte de strălucitor dispreţ intelectual le socotesc cel mai potrivit răspuns în seama puţinilor români, care din justificări străine de câmpul literelor, patronează pomenita marfă de import.

Închei observaţiile mele al căror cuvânt poate să fi părut pe-alocurea prea tăios, jignitor chiar. Se poate. Deparazitările nu se fac cu apă de trandafiri. În faţa mea pluteşte suprema noastră ţintă : păstrarea ţării. Dumnezeu îmi vede sufletul, că mă găsesc într-o postură de apărare şi schiţez gestul defensiv, gestul consacrat al istoriei româneşti. Academia Româna e şi ea o tranşee de apărare naţională. De aceea gândindu-mă la nenorocul altora şi la putinţa propriei noastre nenorociri, evocând umbra soldatului de la Oituz şi trecând-o asupra noastră ca o lozincă de salvare, strig de-aici să se audă departe :

Pe-aici nu se trece !

Cosbuc (dreapta), Vlahuta (stanga), V.Eftimiu (mijloc) si Goga (jos)

"Leacul fie ori nu fie, plata babei să se ştie!" de vorbele acestea ar trebui să-şi aducă aminte fiecare om când merge la baba descântătoare. Ştiu şi eu că omul, când e bolnav ori are pe cineva bolnav în casă, întreabă şi în dreapta şi stânga pe pricepuţi şi nepricepuţi şi la urmă tot la descântec ajunge. Şi iarăşi ştiu că sunt multe femei cari cunosc fel de fel de buruieni lecuitoare şi cunosc şi otrăvurile din buruieni. Şi cunosc şi anumite boale, mai ales de-ale femeilor. Eu nu tăgăduiesc că sunt şi babe pricepute la câte-o boală şi au bunăvoinţa de-a ajuta cât pot bolnavilor. Dar sunt şi babe nepricepute, care nu prea umblă cu crucea în sân şi descântă numai pentru câştig, altele o fac numai de lăudăroşie ori numai ca să le meargă numele şi să bage spaima în oameni de ce putere au ele. Oho ! să ştiţi voi că una e baba Floarea ! Şi bieţii oameni cred că baba Floarea poate când vrea să îngheţe apa de la foc, să cheme pe dracul din baltă, să trimită boale şi să fure peste şapte sate laptele vacilor, să poarte oameni sburând pe prăjină şi câte alte nerozii de acestea. Ba poate să oprească norii lui Dumnezeu şi vânturile şi grindina şi când i-ar plăti cineva bine ar putea să facă să nu mai răsară soarele, iar luna să nu-şi mai poată umplea sferturile ei şi să rămâie până în veci numai ca o secere. Bat-o Dumnezeu de baba nevrednică, n'o vezi cu ce umblă să sperie lumea?

Apoi sunt şi altfel de babe, cam puţintele de minte, care cred că le pot face toate acestea. Cu adevărat cred şi nu le poţi scoate nebunia din cap, şi la urmă ar fi păcat să le bagi vină că vreau să înşele lumea. Nu voiesc s'o înșele, ci pe ele însele le înşeală capul lor cel neîntreg, că sunt bolnave la minte. Mai de vină sunt oamenii care se iau după ele şi le dau crezământ. Aceste babe spun de ele ca sboară prin văzduh pe mătură, că s'adună cu altele de spiţa lor, pe la răspântii noaptea, că stau de vorbă cu Dracul ăl mare din baltă, că merg până într'al nouălea sat şi sug inima copiilor, şi câte toate. Sunt biete babe cari buiguiesc cu ochii deschişi şi în aiurarea lor sboară pe mătură şi vorbesc cu Satana şi acest vis al lor, adică vedenia ce au, o cred urgisitele de ele, că se întâmplă într’adevăr.

Nu-i tot una baba Rada cu Rada baba! Una îşi vede de buruienele ei şi descântă numai unde e de vindecat o boală, şi voieşte numai mântuire şi bine, iar doftoriile ei sunt văzute de toată lumea. Şi de acestea sunt multe femei prin sate, şi neveste şi mai în vârstă, femei cinstite şi aşezate şi cari s'ar ruşina până în albul ochilor când le-ai bănui că umblă cu boscoane şi cu vrăji şi cu dracul prin ulcele. Dar ceealaltă babă descântă numai unde e să facă rău, să trimeată cuţite, să facă pe ursită, să fiarbă buruieni tari ca să lege bărbaţii ori să facă de urât. Asta umblă cu cenuşe de broască arsă în vatra focului, cu sânge de liliac, cu mână de om mort şi cu gâtlej de lup, ori cu doftorii pe cari le pregăteşte pe ascunsul şi le tăinuieşte. Toate gândirile îi sunt numai spre rău, aşa că de ea cu adevărat poţi zice că şi-a dat sufletul ei diavolului.

Babe de soiul acesta sunt vrăjitoare îndrăcite şi mai demult le ardeau de vii, ca să cureţe de ele pământul. Nu că doară ele ar fi putut face lucrurile cu care se lăudau, dar pentru că vrând să facă răul, li se încâinea sufletul aşa de mult încât l-ar fi făcut de-ar fi putut. În ele e numai vrerea de a face rău, dar nu şi puterea. Din păcate, multă lume e rea şi vrea să facă rău altora, iar aceşti răi par că sunt anume făcuţi pentru vrăjitoare, şi vrăjitoarele anume pentru ei. Şi neputând face ei răul, îşi pun nădejdea în babă şi babele în dracul. Dar uite, că nici dracul nu e aşa de rău, ca oamenii aceştia şi ca babele, că nu le face pe plac, şi se sperie şi el de cate-i cer. Că baba şi omul care-şi face vrăji vreau să facă răul şi Satana nu-l vrea. Frumoasă tovărăşie de trei cinstiţi: omul, baba şi diavolul şi la urmă tot diavolul cel mai cinsit dintre toţi trei! Ar trebui să ne fie ruşine, creştinilor, de alergarea după vrăjitorii şi să ne gândim la focul iadului.

Acum să lăsăm pe vrăjitoare cu îndrăcitele lor meşteşuguri în plata Domnului. Să vedem ce încredere poţi să ai, creştine drag, în femeile cele de bună credinţă cari voiesc să-ţi fie de ajutor la boale. Ca să poţi da doftorii cu folos, trebuie mai întâi să ştii anumit ce boală are omul. Pentru că orice boală e cu doftoria ei. Iar boalele se cunosc după anumite semne ale lor, la unele lesne de văzut, la altele mai cu încurcături care te fac să iei o boală drept alta. Acum, doctorii învaţă ani de-a rândul de prin cărţi tot ce ştiu şi au ştiut alţi doctori de prin lume şi văd cu ochii boalele la sute şi sute de oameni prin spitale şi aşa lor le e lesne să cunoască boala când o văd. Dar biata femeie din sat, cum? Nici bolnavi cu sutele nu vede, ca din multă vedere să poată judeca felurile boalelor, nici altă învăţătură n'are afară de ce a auzit de la alţii tot ca ea, cu puţină pricepere.

Doftoresele din sat când nu se dumiresc, nu cauta ca doctorii semnele, ci umblă cu descântece şi cu bazaconii. Ai copil bolnav şi chemi baba. Ea se uită şi nu ştie ce boală are copilul. Ca să ştie, stinge cărbuni în apă: dacă se scufundă cărbunii, copilul are deochiu; dacă plutesc, are boală din sfinte. Acum ce încredere să ai în doftoriile ce le va da, dacă nu ţi le da după ştiinţa ei, ci după noroc? Altă dată baba pune copilul pe prag cu faţa în jos, îi întoarce pe spate mâna dreaptă şi piciorul stâng ca să s'atingă, tot aşa mâna stângă cu piciorul drept. Dacă nu se ating, copilul are strânsori, ori deochiu, dacă s'ating are altă boala. Care? O să-i găsească baba şi un nume, aşa că la urmă cu toate că mititelul e bolnav de plămâni, va trebui să înghită doftorii pentru boala de stomac. Ce au cărbunii din apă cu felul boalei copilului? Şi ce are de împărţit gălbenuşul oului cu junghiul? Căci la bănuiala că are copilul junghiu, îi poartă un gălbenuş peste tot trupul şi unde se sparge gălbenuşul acolo e junghiul şi acolo trebuiesc puse oblojelile. Vai de lume şi de bietul copil! Iar dacă nu se sparge nicăieri, copilul n'are junghiu, ci altă boală pe care i-o găseşte baba tot aşa, cu acul ori cu o bucată de pâine şi mai ştiu eu cum. Acum, copilul poate că are junghiu, dar gălbenuşul spune că n'are şi baba, fireşte, caută copilul de altă boala. Ori poate că într’adevăr copilul n'are junghiu, ci boală de gât, dar gălbenuşul se sparge şi spune că-l are, deci baba o să-l oblojească aşa cum cere junghiul. Vezi unde ajungi dacă te iei după babe, iar babele după gălbenuşul de ou ?

Dintr'aceste câteva pilde poţi cunoaşte toată înţelepciunea babelor. La oamenii mari se mai schimbă lucrul, căci ei pot spune ce au şi pot face de ocară gălbenuşul. Dar şi la ei babele găsesc felul boalei tot prin mijloace de acestea simpatice, cum le zic cărturarii. Ca să ştii dacă omul are într’adevăr rânza răsturnată, îi descânţi şi-l pui să stea cu capul în jos şi dacă se simte alinat în vremea asta, are răsturnată rânza; dacă nu, are vr'o boală din "balele vrăşmaşului." Lucrul ar fi de râs, dacă nu ţi-ar fi milă de bietul om. Rânza răsturnată e un catar al stomacului, unul de cel rău, iar ţăranii cred că el vine din răsturnarea cu josul în sus a stomacului. Şi dacă bolnavul s'așează cu capul în jos, aşa credeţi voi, stomacul îi vine iarăşi în starea lui firească şi nu te mai doare. Se poate ca întâmplător unuia să-i aline pe o clipită răul şi altuia nu, când se dă peste cap, dar de aici nu se poate scoate nici o încheiere, nici pentru rânza răsturnată, nici pentru "bale" de-ale vrăşmaşilor. Singura încheiere e că baba n'a nemerit boala.

Voi aţi băgat de seamă şi vă miraţi că doctorul, când mergeţi la el cu vr'o boală, vă întreabă câte minunăţii toate, ce aţi mâncat ieri şi alaltăieri şi în postul cutare şi ce aţi băut şi cum aţi dormit şi unde şi cate'n lung şi în soare. Ba vă ciocăneşte în spate, vă întreabă câţi copii aveţi şi ce părinţi aţi avut. Dar ce are, urâtul de el, să le ştie toate acestea? Ce-i sunt bune? Apoi, îi sunt bune, căci multe boale nu se dau deodată pe faţă şi dainuiesc ascunse multă vreme, şi n'au pricină numai de ieri de alaltăieri şi nu vin aşa numai din senin şi altele se trag din părinţi şi din cine ştie ce lucruri de care bolnavul nu-şi dă seama. Asta se zice că doctorii caută pricina boalei. Iar voi, dragii mei şi doftoroaiele voastre, nu se gândesc niciodată la pricina boalei.

E adevărat că multe pricini ale boalelor sunt ascunse şi greu de înţeles şi trec peste puterile priceperii voastre. Atunci apoi credeţi, aşa de neînţelepţește, că boala v'a venit "din senin" şi "Dumnezeu ştie cum" şi alergaţi apoi la închipuirile voastre, la iele, la Sfinte, la Mama Pădurii, la Joi-Măriţe, ba mai rău ca asta, vă închipuiţi că boala v'a trimis'o cutare şi cutare vrăşmaş ori babă. Când vă doare capul de o beţie straşnică, ştiţi şi voi limpede pricina durerii. Când aţi ridicat ceva greu şi a doua zi vă vine vătămătură, ştiţi iarăşi limpede din ce vă vine. Dar când simţiţi săgetături prin oase, junghiuri prin încheieturi, nu vă puteţi dumeri şi aruncaţi vina pe iele şi pe şoimane. Tot ielele sunt vinovate când aveţi reumatisme, ori când vi se strâmbă gura şi gâtul, ori va rămâne mort piciorul, ori nu vă puteţi mişca o mână, ori aveţi dureri de şale şi de crucea spinării.

Câtă nebunie goală nu e în credinţa femeilor cari au boala de plămâni zisă pneumonie. Nevestele cred că boala li-e trimisă de vr'o duşmancă, vr'o fată rămasă bătrână şi care râvneşte la bărbatul ei. Asta se zice de ursită sau de cuţite trimise, şi bolnava în loc să meargă la doctor cheamă babe să scoată cuţitele cu descântece şi să le trimită înapoi la "vaca neagră" care le-a trimis. Altă nebunie e în credinţa în fapt. Eu văd că nici voi nu ştiţi bine ce e faptul, unii spun că sunt bube rele pe tot trupul încât nu mai poţi umbla, alţii că e slăbiciune în om de te usuci până mori, alţii spun alta. Orice ar fi, nebunia stă acolea că vă închipuiţi că e trimis de babe, ori că-l capeţi călcând cel dintai în descântece svârlite de babe pe drumuri, ori puse anume în cale şi că el se leagă de om, copil, câine, vită. Mare meşter baba, că poate împărţi boale în dreapta şi în stânga, parcă ar fi colăcei la îngropăciune! Eu din parte-mi aş lăsa pe babe să se umfle în pene că pot face şi treaba asta, dar e păcat de Dumnezeu, că ea orbeşte ochii voştri aşa de mult încât de bunăvoie credeţi în dracul!

După cât am băgat de seamă, pricinile boalelor voi le căutaţi în trei locuri. Şi într'alt patrulea loc, în cel adevărat, le căutaţi câteodată, dar aşa de puţin. Vreau să zic, că nu ştiţi şi ierte-mă Dumnezeu, nici nu vreţi să căutaţi boalele în pricini fireşti, văzute şi pricepute de om. Vă trebuie tot pricini tăinuite, ascunse, de printr'altă lume - mistice după vorba cărţii - nu din viaţa asta, ci de pe sub pământ de la Necuratul, de prin văzduh de la Duhurile necurate. Iar această nebunie vă face de luaţi într'un nimic pe doctorii din oraşe, căci de unde să ştie ei ? Îi despreţuiţi şi vi-e groază de ei. Eu ştiu de ce. Pentru că ei vă caută la boale pricini fireşti, adevărate, văzute şi vă dau doftorii luate de ici şi puse dincoace. Dar voi nu vă dumiriţi sufletul cu asta. Dacă e aşa cum spun doctorii, atunci de ce mai sunt pe lume iele şi sfinte şi draci şi babe ? Vouă vă trebuie pricini mai de taină; şi ce leac e ăla nedescântat şi netrecut pe sub pragul casei şi nefiert în trei Luni pe lună nouă ? Ce s'ajute buruiana dacă nu i-ai dus pâine şi sare duminică până a nu răsări soarele şi n'ai descântat-o pe loc şi n'ai rugat-o şi n'ai plămădit-o în stropi de apă de la o moară a cărei roată se învârteşte împotriva soarelui ?

Câte drăcovenii ştiu să facă babele la descântece şi cu cât fac mai multe, voi cu atâta credeţi doftoriile lor mai bune şi vă umpleţi de cutremur în faţa babei, parcă aţi fi creştini adevăraţi în faţa sfintelor taine din biserică. Ferească Dumnezeu, ziceţi voi, doctorii umblă cu dracul! Şi nu vedeţi că ei umbla cu lucruri fireşti şi tocmai voi chemaţi pe dracul ? Căci spuneţi voi, dacă buruiana babei e aevea de leac, de ce o mai boscorodeşte şi o descântă atâta cu vorbe cari sunt ca toate vorbele ? De ce să fie bună numai dacă o tai cu cuţit furat şi numai dacă o amesteci în oală cu paiul de mătura părăsită şi o bei cu faţa către răsărit ? Alt cuţit nu e bun? Mătura furată e mai a lui Dumnezeu decât a ta ?

Vezi omule, vezi! Că toate acestea sunt degeaba, cu adevărat copilăreşti şi ieşite din minte de babă. Şi dacă le crezi, eşti şi tu în mintea babei şi a copilului ! Vorbeam de trei locuri unde căutaţi voi pricinile boalelor. În Duhuri necurate, în oameni care stau în legătură cu Dracul şi în lucruri nevinovate de cari nu ştiu ce să zici, să râzi ori să-ţi faci cruce. Acum, despre duhurile necurate am să vorbesc eu mai încolo, la locul lor, căci pe sub pământ şi în văzduh nu le-am găsit nicăieri şi spun oamenii de prin alte ţări, cât e pământul, că nici pe la ei nu se găsesc. E greu să desluşeşti ce boale anume or fi toate acelea pe cari le îngrămădiţi voi la un loc că vi le-au adus Moroii, Strigoii, Milostivele, Zmeul şi Sburătorul, Ceas rău, Mama pădurii, Strigele, Joi-măriţele, Rusaliile, apoi Pocitura, Întâlnitura, Lipitura şi celelalte câte va umblă prin cap ca albinele din roiu. E greu, căci mulţi zaceţi cu anii şi muriţi neştiuţi prin sate, fără să ştie doctorii de voi. Iar când la urma-urmei, în pragul morţii, veniţi la doctori, vă găsesc cu boale fireşti ce s'ar fi putut lecui. Dar sunt, asta e aşa creştinilor, duhurile acestea sunt, dar numai în capul celor bolnavi şi neînţelepţi. Nici eu, nici tu, nici celălalt n'a văzut ielele niciodată, dar unul zice că i-a spus cutare că le-ar fi auzit celălalt, iar acesta nu jură că le-ar fi auzit el, dar ştie de la altul că i-ar fi spus prietenul său că a auzit şi el de la altul. Ei, creştini dragi, ia lăsaţi-mă în pace !

Oameni vrăjmaşi, prin ei singuri ori prin babe, fireşte tot cu ajutorul diavolului, credeţi că pot trimete deochiul, faptul, cuţitele, balele, pe-ursita, iar copiilor strânsori şi nesomn. Toate acestea sunt boale cu pricini închipuite şi la urmă n'ar fi lucru mare să credeţi ce vreţi, dar răul e că leacurile le căutaţi tot în închipuire şi pe cât de năroadă e pricina pe atâta de nărod e leacul. Fiindcă credeţi că sunt boale "trimise", credeţi apoi că ele trebuie înapoiate cu vrăjmăşie la cel ce le-a trimis. Şi apoi pe lângă trimiterea înapoi a boalei se învârteşte toată dandanaua, descântece peste descântece, vrăji peste vrăji, împlântare de topor în grinda casei, înţeparea turtei din spuză cu acul, broaşte arse de vii sub oala în jăratec, oase de liliac îngropate la răspântie şi toate acele nesfârşite bazaconii, unele aşa de ticăloase de ţi se sbârlește părul auzindu-le. Ce Dumnezeu să-ţi ajute toate acestea? Bine, creştine al meu, nici astea nu sunt drăcii curate ? Sufletul nu ţi-l vindeci cu ele, ci cu ticăloşiile lor mai rău ţi-l încarci; trupul nu ţi-l vindeci, de vreme ce cauţi leac în ceea ce nu poate lecui. Dacă ai mânca oasele de liliac şi broaştele arse şi ai înghiţi fusul cu care străpunge baba turta, aş mai crede că sunt ceva de leac, ca alte doftorii înghiţite, dar aşa ce să-ţi ajute liliacul că-l prinzi şi-l îngropi, şi ce broasca arsă că-i asvârli cenuşa spre casa de unde bănuieşti că ţi s'a trimis boala? Nu râzi şi tu creştine de cuminţeniile acestea ? Nu, fără glumă, când eşti bolnav de cuţite trimise (pneumonie), ori de făcut pe ursită (anemie şi, mai ales, tuberculoză) şi baba străpunge boala cu frigarea, încearcă odată şi înghite frigarea, da de-ţi trece boala! Ori sileşte pe babă s'o înghită ea ! Haide, babo, cum poţi trimite şi scoate boale din om cu înţepături de frigare într'o turtă, o să poţi să faci şi p'asta!

Altor boale le căutaţi pricini care n'au a face unele cu altele cum n'are scripca cu iepurele. Dintr'atâtea multe, mă gândesc la boalele de maţe, care credeţi voi că v'au venit din intrarea şarpelui pe gură. Ce să caute şarpele în om? Şi cum să trăiască în căldura din stomac şi ce să facă el fără broaşte şi şoareci, căci astea îi sunt hrana ? Acum, că vi se pare că e şarpe în burtă, asta o fac maţele bolnave cari au mişcare în chipul umbletului de şarpe. Că vine şarpele până în gură câteodată, poate o fi părere, poate o fi că stomacul şi gâtlejul e cuprins de răul boalii. Acum zici tu: "şarpe ori ne şarpe, ce este rău că eu cred că este un şarpe ? Ştiu că este un rău acolo în maţe". Da este, răspund eu, este, dar nu acesta e răul cel mare. Căci pe acesta poate l-ar vindeca doctorii iute-iute. Răul e, că voi crezând c'aveţi şarpe, nu vă gândiţi să vă vindecaţi maţele de o boală, ci cum să omorâţi un şarpe ! Tot gândul vi-e la un şarpe viu - care, vezi, că nu este! - şi toate doftoriile le potriviţi bine pentru uciderea şarpelui, dar rău pentru tămăduirea boalei. Spânzuraţi omul cu capul în jos peste căldarea cu lapte ferbinte, ca să tragă şarpele la lapte dulce şi să iasă din om. Îi daţi să mănânce inima de barză ori să bea scrum de pene de barză, în credinţa că duşmanul şarpelui, barza, o să-l ucidă ori să-l alunge. Dacă ar putea, bolnavul ar înghiţi barza întreagă vie şi atunci s'ar isprăvi cu şarpele ! Toate doftoriile ce le dau babele la acest soi de boală sunt căutate numai în vederea unui şarpe viu şi adevărat care trebuie ucis. Vezi dar, că nu e totuna ce crezi! Voi cu şarpele vostru, duceţi-vă la doctor, creştinilor, nu la barză, căci barza măcar că e dobitoc ştie prea bine că în maţele omului nu prea au obiceiul şerpii să-şi facă culcuş.

Tot aşa pricină fără nici un rost îi căutaţi turbării, ori altei boale ce seamănă cu asta. Ziceţi că vine, când aţi mâncat fiertură în care a picurat apa din capătul unui lemn verde când arde. Ştiu din copilăria mea, ce lucru mare e apa asta sfârâitoare şi cum se tem ţăranii de ea. C'ar fi lacrimile lemnului şi sfârâiala e plânsul lui şi că se răsbună pe oameni. Şi la asta, credinţa luată numai ca credinţă, treacă-meargă, dar răul e ca şi cu şarpele, căci ţăranii cari au boala aceea ca a turbării se învârtesc tot pe lângă leacuri fără nici un rost, legaţi şi ţinuţi pe loc de credinţa lor.

Ce doftorii nu dau babele, până ce asurzesc de tot pe bieţii bolnavi de urechi cărora cică le-ar fi intrat urechelniţa în vreo ureche ! Şi aici leacurile se învârtesc pe lângă gândul că trebuie să scoţi ori să omori, cu pui cu tot, o urechelniţă vie. Acuma, dacă o fi intrând urechelniţa în ureche, lesne e s'o scoţi înecând-o cu unt-de-lemn. Dar vorba e că voi căutaţi urechelniţa şi când nu este şi aruncaţi pe ea vină, când biata ureche are alte boale, rele, care lasă surd pe om.

Pricini închipuite aveţi voi, dragii mei, mai ales la boalele copiilor. Şi iarăşi o zic, eu nu pentru pricina boalei vorbesc acestea (că la urmă, puteţi crede orice voiţi), ci pentru felul nepotrivit cum vreţi să vindecaţi boala. Când suflă copilul greu şi ţine gura căscată, voi spuneţi că are boala şarpelui. Când cască mereu şi trage a somn fără să doarmă şi nu suge, are boala lupului, iar când slăbeşte văzând cu ochii şi se topeşte pe picioare până piere, ziceţi că are boala câinelui. Un nume trebuie să aibă boalele, iar acestea trei au numele acestea. Bine. Dar nu e bine că babele în loc să caute pricina adevărată a boalei, o iau dată de-a gata de la moşi strămoşi şi nu-şi mai bat capul.

Vezi, când ştii adevărata pricină a boalei, e mai uşor s'o vindeci, că ştii rădăcina răului şi o tai. Dar dacă n'o ştii, te învârteşti pe lângă boală şi n'o izbeşti cu leacurile la rădăcina ei. Când se usucă un pom în grădină, nu e aşa, dragii mei că întrebaţi ce-o fi având ? Care e pricina ? Adevărul e că-l ucid furnicile, dar tu nu ştii. Vine unul şi zice că gardul e de vină, că e prea aproape. Te trudeşti şi dai gardul mai încolo. Pomul se usucă mereu. Vine altul şi te învaţă că are prea mulţi pomişori pe lângă el şi-i sug puterea. Te apuci şi tai toţi pomişorii. Degeaba, pomul se usucă. Vine al treilea şi spune că nu l'ai udat cu aghiasma. Te apuci şi-l uzi, el se istoveşte înainte. Tocmai în urmă îţi dă prin gând să întrebi pe unul priceput şi el îţi spune de furnici şi să ia cu manile de cap, că acum e prea târziu să scapi pomul. Aşa faceţi voi cu boalele voastre, căutaţi pricinile lor tot pe alături şi, urmând pricinilor, şi îndreptarea răului tot pe alături o căutaţi şi câteodată nebuneşte ca cel din pildă cu mutarea gardului. Iar în sfârşit dai şi pe la doctor când s'a uscat bietul pom şi când nu mai poate nici priceputul să-l mai învie ! Aşa oameni buni, aşa e cum vă spun şi mi-ar părea bine dacă măcar zece dintr'o sută mi-aţi lua cuvântul la inimă.

Începusem cu boala lupului şi a şarpelui. Una e boala de plămâni şi cealaltă de stomac. Pricinile lor sunt acolea, în coşul copilului, ori din răceală, cum ar fi bunăoară din punerea pe pardoseala bisericii sub patrafir a copilului desfăşat, ori din hrana nechibzuită, cum ar fi mâncările de om mare la copii neînţărcaţi. Acum, unde vă duce pe voi capul să căutaţi pricinile! La sperietură ! Boala lupului o are din pricină că mama, pe când era însărcinată, s'a speriat de un lup (dacă nu aievea, măcar în vis) ; iar a şarpelui, că s'a speriat de un şarpe. Mult vă mai sperie pe voi babele cu sperietura! Că uite şi boala câinească e tot din sperietură, de câine. Cărturarii zic limfatism acestei boale câineşti şi ştiu că e mamă a multor altor boale, iar pricina ei este pe lângă o hrană şi îngrijire proastă, şi starea sănătăţii părinţilor, şi mai ales măritişul mamei prea de copilă. Dar ce au câinii cu boala asta ? Nimic alta decât că bietul copil slăbeşte aşa de tare, ca şi cânii când au jigărae.

După al babelor meşteşug lecuitor, toate sperieturile se vindecă cu fumuri. Sperietura copilului de sgomote mari şi de sbierete ori de lucruri urâte (ziceţi voi, dar într’adevăr e vr'o boală nervoasă a copilului), i-o vindeci afumându-l cu păr de urs, pentru că ursul nu e sperios. Boalei şarpelui deci voi îi căutaţi vindecare în fumuri cu piei de şarpe, boalei lupului în fumuri cu păr de lup, iar părul de câine negreşit are să vindece boala câinească. Toate fumurile acestea n'ajută nimic, ba mai întâi strică. Fiindcă am prins aici vorba, să vă spui că prea nesfârşită şi fără de leac e încrederea voastră în fumuri. Eu nu zic că la anumite boale n'ar fi ajutând şi fumurile, dar de te-ai lua după babe toate boalele din lume şi-ar avea leacul în fum. Până şi pântecariţa copiilor ! Şi câte buruieni otrăvitoare şi câte lucruri scârboase n'amestecă babele într-o oală, deasupra cărora ţin copilul câteodată cu capul în jos peste fumul puturos, până ce leşină. Seminţe de măsălariţă şi de cânepă sălbatecă, oase de peşte şi cap de cal, găinaţ de cioară şi scârnăvie de lup, amestecate toate şi coapte în cuptor : dintr'aceste scot fumuri pe care le trag în plămâni bieţii bolnavi! Chiar şi atunci când au junghiuri ori cuţite (adică au boale de plămâni, pe care le numesc doctorii bronchite şi pneumonii) sau când au boală câinească a slăbiciunii, ceea ce uneori nu e decât oftică. Pe aceştia îi omori, negreşit, cu fumurile. Apoi de câte ori v'afumati cu balegă de vacă şi ştiu eu de ce ?

Stai şi te miră acum de babele știitoare ! Ştiu câte ceva ele şi nimeresc ca găina oarbă câte un grăunte, dar nu-şi bat capul prea mult să facă deosebire între boală şi boală şi pe toate le amestecă într’o căldare şi pentru toate au acelaşi leac. Adică au ele multe leacuri, dar la urmă, când nu ajută nici unul, nici scaldele descântate, atunci tot la acestea aleargă, la fumuri. Ştiu că era o vreme când la orice boală ai fi avut îţi "lăsau sânge". Acuma nu se mai aude de leacul acesta, dar fumurile cari sunt tot de pe vremea aceea dainuesc înainte în ştiinţa babelor. Adevărat e că lipitoarele şi lăsarea sângelui n'au făcut niciodată parte din meşteşugul de doftor al babelor noastre, decât doară prin Moldova. Dar am cetit în multe rânduri că babele au omorât cu fumurile oameni mari. De copii, cine mai ţine seama, că ei vin ca azi şi se duc ca mâine !

Conferinţa rostită la 28 Februarie 1935, la 150 de ani de la Răscoala lui Horia.

Se împlinesc o sută cincizeci de ani de la moartea lui crâncenă la Alba-Iulia, unde nemeşii unguri l-au frânt pe roată. Prin resorturile ei această zi mai vie şi mai plină pare decât oricare altă aniversare, taie unde adânci în conştiinţa noastră şi profilul martirului legendar apare turburător în ochii posterităţii. În adevăr, din galeria nesfârşit de lungă şi de întunecată a trecutului unde dorm alături sacrificaţii noştri se ridică de astă dată un chip neobişnuit, o figură retrasă în colţul ei, cu totul deosebită... Mare hlamidă domnească pe umeri, cum au avut în ţările de la Dunăre atâţia al căror vis la mărire s'a înecat în sânge... Nici măcar boier de neam n'a fost, plătind cu viaţa pornirea aspră de-a stăpâni sau apăra un petec de pământ, ori altă patimă urzită în umbră... Nu. E un obraz de ţăran, o faţa arsă de soare, brăzdată de crejuri adânci ca tăieturile de cuţit, cu părul lung încununând fruntea largă, căzut cuviincios pe umeri. Semenii lui, dorind pe semne să-l alinte cu porecla lor, i-au dat din tinereţe numele de HORIA, nume sonor şi primăvăratic născut din cântec şi din svon de pădure... E o întreagă lume de simţire, o specială naivitate populară, e zâmbet şi răsărit de soare în acest botez. De felul lui îi ziceau VASILE NICOLA URSU.

Ce-i dă însă o semnificare cu desăvârşire aparte în istorie acestui ţăran chinuit e că povestea lui furtunoasă se petrece acolo în munţii Abrudului, unde peste un veac fluierul lui Avram Iancu îşi picura plânsul lui răsleţ, la un alt sfârşit de dramă. Pentru întâia oară Ardealul oropsit striga din măruntaiele lui, prin acest om din Albac. Înainte cu două veacuri a fulgerat pe câmpia Mureşului spada Voievodului muntean, răscolind instincte străvechi şi trezind din nou visuri adormite demult. Dar cu Mihai venea dorul de mărire de peste Munţi, era expansiunea unei organizaţii de stat şi gloria de arme a unei oştiri orânduite care se călise în atâtea războaie. Horia însă e clocotul Ardealului intra muros, cea dintâi erupţiune vulcanică a unui popor schingiuit o mie de ani.

Două lucruri nu sunt de mirare în această fatală deslănţuire. Mai întâi e faptul că un ţăran încarnează aici destinul unei naţii la cel dintâi act de conştiinţă, ceea ce înseamnă că orfan de orice conducere politică, norodul s'a rostit prin însuşi impulsul lui de auto-conservare, clasa conducătoare fiind aproape în întregime mimetizată de atmosfera opresiunii străine. E un simbol, care spune multe, acest cap de moţ rural, ale cărui sugestii şi învăţăminte îşi păstrează încă chiar şi pentru prezentul nostru sbuciumat întreagă valoarea lor de sinteză istorică cu toate concluziunile ei logice. Al doilea nu trebuie să uimească pe nimeni constatarea că revoluţia lui Horia în revărsarea ei a fost plină de pârjol şi de cutremur, ca un cataclism al naturii. Cine ştie ce patimi groaznice au izbucnit aici, cine cunoaşte cât de cât exploatarea acestei misera plebs contribuens, acela va înţelege că numai prin râuri mari de sânge se putea spăla o mare ruşine şi că după batjocura neomenoasă de veacuri nu putea veni o răsplată mai blândă.

Ceea ce trebue reţinut însă ca un miracol al răscoalei din Munţii Apuseni, e cronologia acestei vijelioase afirmări a energiei noastre de rasă. Ea se petrece într-o vreme când din ţările surori de peste Carpaţi, în afară de sentimentul înrudirii organice, nu putea radia nici o încurajare. Nu trebuie uitat că la Bucureşti şi la Iaşi se traversa atunci o tristă perioada de domnie fanariotă, din care nici un semn de apropiere nu putea călători la fraţi. Ardealul, mai bine zis Ţara Moţilor, se sbuciuma, deci într'un efort singuratic de completă izolare. Cu toate acestea flacăra ţâşneşte înfricoşată la orizont, ecoul ei se resimte departe peste graniţele Austriei. Ciudata desţelenire de pasiune vindicativă a celor de jos, la 1784, avansând marea Revoluţie care atunci pe malurile Senei în mod teoretic numai îşi ascuţea săgeţile. Continentul era de sigur, năpădit de materie inflamabilă în acest timp. Nu se poate tăgădui nici o interdependenţă sufletească a celor obijduiţi, dar nimeni nu poate spune că declanşarea din munţii noştri ar fi avut vreo afinitate doctrinară cu dogmele liberatoare din Apus. Totuşi, enoriaşii popei Crişan în conspiraţia lor, acolo în biserica de lemn din Mesteacăn, când au pus jurământul la poalele unui primitiv Crist bizantin, au accentuat credinţe şi lozinci pe care peste un deceniu numai le-au pus în circulaţie catechismele jacobine. De aceea, într'un examen riguros care ar avea în vedere evoluţia de gândire a bătrânei Europe, în universala primenire inaugurată de veacul al XVIII-lea, ţăranul din Albac îşi are locul lui bine stabilit, loc de iluminat precursor în a cărui viziune însângerată, poate fără să ştie el, s'au proiectat aspecte avansate din viforul cotropitor al umanităţii.

Problema se pune cum s'a instrumentat în cugetul acestui iobag analfabet năzuinţa spre libertate ? Ce l-a împins pe el la răzvrătire şi cum i s'a zămislit speranţa salvatoare care l-a povăţuit până în pragul eşafodului ? Este Horia pur şi simplu un Spartacus în iţari, un erou de răzmiriţă a clăcaşilor împotriva proprietarilor nesăbuiţi ? E un mistic al ortodoxiei călcate în picioare de catolicismul de la Viena care, se ştie, înainte cu optzeci de ani de tragedia lui Horia lansase ideea unirii cu Roma a ritului răsăritean din Ardeal ? E o victimă a demagogiei imperiale a lui Iosif II, care prin rescriptele şi patentele lui a putut să trezească o clipă iluzia că va fi un desrobitor al mulţimei şi că pe ruinele feudalităţii ungureşti va întemeia o lume nouă? Sau pe deasupra tuturor în mod aproape anacronic conştiinţa naţională a cerut cuvânt în revolta Moţilor ?

În orice caz, analiza nu e tocmai simplă, fiindcă se desprind mai multe nuanţe din cele petrecute în munţi. Izbucnirea lui Horia nu e un răspuns elementar la o singură cauză bine determinată, ci o explozie grozavă după o foarte complexă stratificare de material eruptiv acumulat în sufletul românilor din Ardeal.

Este mai întâi sângeroasa servitute care strangula viaţa bieţilor iobagi. Istoria Ungariei şi-a Transilvaniei în cursul veacurilor e o înlănţuire de orori pe spinarea ţăranilor exploataţi. Nobilimea maghiară, în tendinţa ei de dominaţiune, e un foarte ciudat amestec de precepte feudale din Occident şi de cruzime sălbatică brodată pe fondul turanic ancestral al originei asiatice. Tripartitul lui Werböczy, acest codice al legilor ungureşti, e reglementarea raptului şi-a stoarcerii până la sânge a săteanului. Din această tensiune între cei de sus şi cei legaţi de robota gliei s'a clocit odinioară revoluţia clăcaşilor de sub comanda lui Gheorghe Doja la 1514, care a incendiat cu o mare de flăcări pusta maghiară şi s'a isprăvit cu teribila represiune a magnaţilor biruitori... E cunoscută răzbunarea de la Seghedin. Sclavul răzvrătit a fost aşezat pe un tron de fier roşu şi-a murit cu coroana arzândă în cap, care i-a pârjolit creierii... Aceeaşi concepţie de clasă, strâmtă şi cumplit de neumană, a domnit, fireşte, și'n Ardeal, cu deosebire că aici iobagul reprezentând altă rasă, asuprirea era şi mai îngrozitoare. Paginile apăsării noastre sunt pline de-un gemet surd, care vine de departe.

Mai mult ca în alte părţi, în munţii Abrudului, Moţii îşi tânjeau traiul sub călcâiul domnilor de pământ, sub corvezile comitatului şi sub exploatarea fiscului. De ani îndelungaţi clocotea amărăciunea lor şi căutând o tămăduire ochii li se îndreptau spre tronul împărătesc de la Viena, unde nădăjduiau dreptate şi obştească alinare. Încă de pe vremea Mariei Theresia au început drumurile şi plângerile către "prea-înălţatul chesaro-crăiesc scaun". Cu Iosif II s'au înteţit aşteptările. Spirit umanitar cu înclinări filosofice, îmbibat de principiile vremii, cucerit de enciclopediştii francezi, acest monarh plin de întrebări şi îndoieli, clădindu-şi un sistem de guvernare centralistă, şi-a dat seama de împilarea maselor de către nobilime şi-a protestat cu hotărâre împotriva ei. Pe toată suprafaţa marelui imperiu el şi-a plimbat ideile reformatoare, exprimându-le cu multă îndrăzneală... În ziua de 21 mai 1773 a călcat întâia oară în Ardeal prin Ţara Haţegului. Care erau stările de acolo ne putem trage seama din ordinul Mariei Theresia, trimis guvernului transilvan aproape concomitent cu plecarea Coregentului, în care pretinde că înainte de sosirea lui : "să se cureţe drumurile publice de cadavrele oamenilor executaţi cu ştreangul, cu roata şi cu ţeapa, care după uzul de pân'acum stau expuse - zicea împărateasa - spre oroarea şi aversiunea călătorilor"... Din tot ce-a înregistrat în această călătorie Iosif II, care s'a întors la Viena cu 19 mii de petiţii din acest voiaj, s'a adeverit în mod eclatant exasperarea mulţimei. Împăratul şi-a arătat părerile, care-au trezit protestarea magnaţilor renitenţi… Iobagii au înţeles şi ei atitudinea proteguitoare şi nădejdea lor a prins o nouă înfiripare. Între timp, la 1781, Iosif II a abolit iobăgia în Boemia, Moravia şi Silesia... Negreşit, că rezonanţa acestor acte în sufletul clăcaşilor secătuiţi a fost formidabilă. Ardealul credea că va răsări şi steaua lui. De-aceea Moţii adunându-şi plângerile în umilită scrisoare şi-au trimis omul la Burgul împărătesc. Horia, căpetenie cu dragoste pentru obida lor, el a purces la drum să "sărute schiptrul"

Lui Iosif cel Mare, de neamuri iubit

Soare de scutinţa nouă răsărit.

cum scrie într'una din "stihurile politiceşti" dintr'un Molitvelnic apărut la Blaj în 1784. Împăratul, în demofilia lui generoasă l-a primit pe iobagul călător şi a apreciat dreptatea lui în audienţa acordată la 1 Aprilie 1784. Urmările se ştiu : Răscoala din Munţii Apuseni s'a pornit invocându-se, şi de conducători şi de mulţime, binecuvântarea imperială.

Dacă însă cuvântul lui Horia a prins şi cetele din munţi s'au mişcat ca să-şi facă dreptate singure, minunea se datoreşte faptului că de zeci de ani de zile în Ardeal era o supra-surescitare sufletească la români. După unirea cu Roma impusă de Habsburgi la 1700, aici a început persecuţia religioasă cu mijloace care reaminteau cele mai întunecate zile din Evul Mediu. Se dărâmau biserici, se smulgeau clopote ortodoxe, se desfiinţau episcopii şi se trăgea cu tunul deasupra satelor ca speriate să le treacă la Unire. Ţăranii retranşaţi după conservatismul lor ca într-o cetate inexpugnabilă, nu voiau odată cu capul să-şi părăsească "străvechea lege românească". Atâta le mai rămăsese, credinţa în Dumnezeu de care nu se despărţeau nici morţi. Preoţi şi săteni au pătimit aşa, urmând cuvântul unuia dintr-înşii, a lui Oprea Miclăuș din Sălişte care a făcut 3o de ani la Kufstein şi care la 1749 scria mitropolitului Nenadovici : "pentru credinţa strămoşilor noştri suntem gata a suferi şi mucenicie sau izgonirea din această împărăţie, dar legea nu o vom lepăda". Ca o reacţiune împotriva reprimării diriguite de sus, protestarea bisericii ortodoxe s'a resimţit de-a-binele. Cu deosebire călugărul Sofronie a răscolit sufletele în Ardeal în aşa măsură, încât la 1761 soborului îngăduit de autorităţile împărăteşti neputincioase, în luna februarie la Alba-Iulia, s'a transformat într'o adunare ţărănească ameninţătoare. A trebuit intervenţia armată a generalului Bukow să potolească sau mai bine zis să ascundă din nou sub spuză o flacără revoluţionară. Iată deci că pe lângă revendicările materiale, românii ardeleni erau împinşi spre un criteriu de diferenţiere sufletească, lumea lor morală era turburată şi firele revoltei se ţeseau în umbră...

Dar aici a fost şi un puternic simţământ naţional care s'a accentuat tot mai categoric şi la urmă s'a codificat într-un plan de acţiune. Procesul psihic se poate urmări limpede dacă ne dăm seama că toate chinurile ce îndurau aceste slugi veneau de la străin. Domnul care-i îngenunchia era de alt sânge. Românul scos în afară de lege era îndrumat la tot pasul că schingiuitorul lui e ungur. Au ajuns astfel faţă în faţă două neamuri urându-se unul pe altul cu frenezie, sbiciuite în duşmănia lor până la ideea exterminării reciproce. La nobilii unguri, pas cu pas devenea evidentă încercarea de a stinge de pe faţa pământului plebea valahă. Prin formulele unor acţiuni de stat sau prin gesturi de spontaneitate individuală se desluşea acest avânt criminal. De aceea nu trebuie să ne surprindă constatarea că în ziua de 31 Octomvrie 1784, când s'a făcut jurământul în biserica din Mesteacăn sub conducerea lui Gheorghe Crişan că vor pleca cu toţii la Alba-Iulia după arme, lozinca a fost din clipa dintâi împotriva ungurilor. Răscoala avea un caracter pronunţat românesc şi ortodox. Căpitanii cei mai mulţi erau doar preoţi şi crucea lor era simbol de luptă. Poporul nu devasta numai curţile nemeşeşti care erau focarele exploatării lor, ci cerea dregători români care să-i facă jurământ de credinţa sub cruce şi punea condiţia ca picior de ungur să nu mai calce niciodată în hotarul lor, cum spunea undeva preotul Ioan Cocan din comună Pâclişa... Până unde se împingea scrupulul naţional al acestor răsculaţi se poate vedea din faptul că cei cruţaţi de moarte dintre duşmanii lor trebuiau să se boteze româneşte în văzul mulţimii şi că în anumite părţi fetele orfane ale ungurilor erau măritate din oficiu, cum s'ar zice, cu ţărani de-ai noştri. Nu-i de mirat deci că nobilul român Alexandru Chendi, care făcea lui Horia serviciul de secretar pentru limba latină şi maghiară, a declarat cu ocazia procesului în faţa locotenent-colonelului Kray, că scopul acestei mişcări era "să scoată pe unguri din principatul Transilvaniei şi să ajungă ei stăpâni". Iar ca povestea să fie deplină în semnificarea ei postumă – soarta a vrut ca în izbucnirea şi diriguirea răscoalei să aibă rol important şi-un Mihai Popescu din Moldova, condamnat în contumacie la spânzurătoare de către autorităţile austriace... În astfel de împrejurări, e explicabilă legenda însemnată de cronicarii timpului, care înfierbântă mintea magnaţilor maghiari după frângerea pe roată a celor doi căpitani, ca o oaste de treizeci de mii de valahi e gata să treacă munţii, ca să răzbune pe Horia.

Da, această mişcare a Moţilor are un caracter naţional precis, ei n'au fost acolo în văgăunile lor numai păstrătorii tipului traco-romanic, ci înaintemergătorii conştienţi ai libertăţii naţionale care din cetatea lor au repezit fulgerele desrobirii noastre. Încadrat în aceste consideraţii, Horia apare nu ca un simplu sbiciuitor al unui colţ de ţară pentru împlinirea unor exigenţe locale, ci ca un îndrăzneţ inovator, în a cărui minte ţărănească a străfulgerat un preludiu al închegării noastre naţionale. Ca şi Tudor Vladimirescu sau ca Avram Iancu de mai târziu, acest clăcaş rebel se ridica împotriva unei ordini de drept impuse de străin, crainic al neatârnării, el trezeşte un ecou cu protestarea lui în sufletul mulţimii şi plăteşte cu capul televiziunea măreaţă a întregirii neamului. Duşmanii, care în deriziune după ce l-au văzut înfrânt, au pregătit monede cu efigia lui şi cu inscripţia "Horia Rex Daciae", fără să-şi dea seamă au rostit un mare adevăr istoric. Da, în vinele îndrăzneţului dărâmător a curs sânge veritabil de stăpân şi de Domn...

Întronat definitiv în legendă, Horia e perpetuat în amintirea Ardealului sub nenumărate alintări ale geniului popular. În toate căsuţele căţărate pe coastele munţilor figura lui trăieşte şi dă poveţe din generaţie în generaţie... Moţul nostru plecat la drum pentru bucătura lui de pâine, vizionar vagabond aşa cum se ştie de veacuri, plimbă imaginea viteazului căpitan şi-o cântă în largul drumului de ţară, cu un reflex de veche mândrie peste care s'aștern nenorocirile prezentului... Moţul îşi aduce aminte din bătrâni ca a fost odată un Horia, un fel de împărat al săracilor care a călcat în picioare trufia ungurească, în faţa căruia domnii nemeşi tremurau de frică... Zâmbind cu mulţumire, cum coboară pe malul Arieșului el îngână vechiul cântec :

Cât a fost Horia 'mpărat,

Domnii nu s'au desculţat,

Nici în pat nu s'au culcat,

Prânz la masă n'au mâncat...

Dar alături de acest Moţ pribeag, românismul întreg se gândeşte cu recunoştinţă la ţăranul din Albac, care cu braţ de oţel a oprit o clipă în loc roata vremii, ca mai târziu ea să treacă peste oasele lui...

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About