România dreaptă

Se afișează postările cu eticheta cosbuc. Afișați toate postările

Conferinţă la Teatrul Naţional din Cluj, 14 Mai 1928

Sărbătorirea amintirii lui George Coşbuc de către tinerimea universitară din Ardeal depăşeşte în mintea mea cadrul comemorărilor obişnuite, cu care posteritatea îşi achită recunoştinţele târzii. La zece ani de la moartea lui, în diverse puncte ale ţării, printr'un parastas şi câteva cuvântări pripite s'a resuscitat figura răposatului, trecută la gazetă ca un fapt divers şi pierdut grabnic în convoiul sgomotos al actualităţii. Ca totdeauna când s'a coborât în adâncimile sufletului nostru, Coşbuc spunea adevărul :

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea:

Ce-i pasă astei lumi întregi

De moartea mea !

Sensaţia anticipată a uitării, pe care o resimţea cu preciziune şi cu o resemnare stoică, nu l-a înşelat. Cei câţiva ani au fost deajuns ca cea mai strălucitoare viziune din câte-a ţesut vreodată închipuirea acestui popor să se distanţeze de conştiinţă publică şi cântecul lui se ni se pară că răsună de foarte departe. La această ingrată eclipsă de memorie aproape generală, d-voastră tineretul nu participaţi şi cu gând generos vă întoarceţi privirile spre trecut. Am impresia că vă înţeleg pornirea şi că pot descifra sentimentul care vă călăuzeşte în aceste clipe. Nu l-aţi uitat pe Coşbuc, mai întâi fiindcă sunteţi tineri şi tinereţea este prin ea însăşi un capitol de poezie. Unde-ar mai găsi un ecou strofele lui, admirabilă împletitură de lumini şi umbre, prinse laolaltă cu o diabolică alchimie a versului ? Unde-ar mai putea răscoli întrebări şi vâltori de imagini, ca o otravă care face să svâcnească sângele la tâmple ? Unde, dacă nu în creierul vostru de douăzeci de ani, chinuit de frigurile atâtor aşteptări nedeslegate încă. Dar mâine, cred eu, şi-o specială justificare a devotamentului cu care studenţii din Cluj, ne chemaţi să desgropăm umbra poetului. Aici în inima Ardealului, tineretul de azi, copiii furtunii de ieri, cu intuiţia care nu înşală la vârsta voastră, vă daţi seama că războirea de demult nu s'a isprăvit încă, înţelegeţi că din urmele vechilor aşezări dărâmate sunt mulţi strigoi care mai trebuie alungaţi şi de-aceea căutaţi cuvântul magic, care să vă stea într'ajutor...

Strânşi într'un mănunchi din toată întinderea satelor ardeleneşti ca nişte isbucniri întârziate ale unor energii dospite atâta vreme, în vălmăşagul tulbure al zilelor noastre când totul se face şi se preface sub ochii voştri, povaţa unui instinct de conservare vă spun, că pe deasupra încăierării unor pasiuni trecătoare, trebuie să se rostească adevărurile organice ale existenţii unui neam, simţiţi că vă trebuie un altar, un scut de apărare, o lozincă de luptă, care nu s'a tocit încă...

Aveţi dreptate !Nici nu se poate închipui un mai minunat vrăjitor, o mai elementară forţă de reintegrare în misterele rasei, decât Coşbuc cu toate paginele lui de sbucium creator. Literatura lui, plămădită aici în Ardeal sub tavanul de grinzi al unei case ţărăneşti, apare din primul moment ca purtând pecetea unităţii de suflet şi fixează tainele sângelui românesc în sentinţe definitive. Scrisul lui Coşbuc intervine în evoluţia istoriei noastre ca o sguduitoare spovedanie înaintea unei primejdii, ca o supremă legitimare a cataclismului de mai târziu.

S'a zis cu drept cuvânt, spuneam cândva apropiindu-mă de versurile lui, că la începutul oricărei mişcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor biruinţelor mari ale revendicărilor naţionale, un mare triumf literar. E un profund adevăr în această axiomă curentă. Literatura a fost întotdeauna o energie precursoare; în câmpul ei s'au adunat mai întâi şi au cerut cuvânt puterile latente ale unui popor indicând prin proporţiile lor, raza de întindere a măririlor viitoare. În acest chip Iliada lui Homer a luminat înaintea Atenei lui Pericle, gloria lui Dante s'a ridicat ca un stâlp de foc înaintea strălucirii lui Lorenzo de Medicis, orizonturile nemărginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Engliterei, şi astfel, urmând o orânduială consacrată, reîntregirea solului naţional nu s'a putut îndeplini decât după ce gândul românesc s'a sbătut în avânturi înfrigurate, după ce poezia prin culmile ei eterne a săvârşit logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu şi din alta - paginile nepieritoare ale lui Coşbuc.

Cu cât caut să pătrund mai adânc logica ascunsă a înlănţuirii întâmplărilor din trecut, cu atât mi se desprinde această semnificare constructivă a literaturii în domeniul realităţilor. Aş zice că fiecare perioadă istorică îşi are patronul ei literar şi că pentru orice mare alcătuire de ordin politic, menită să schimbe faţa vremii, drumul îl despică un poet.

Coşbuc, domnilor, s'a înfăţişat din primul moment în deplină armonie a rasei, un tip rezumativ, dârz şi inadaptabil. Poezia lui închegată din cele mai depărtate şi mai subtile nuanţe ale spiritului popular vine ca o codificare a psihologiei unui popor cu toate ascunzişurile ei. El a zugrăvit satul românesc în lumina eternităţii şi când a îndeplinit această operă, a dat imaginea multiplă şi colorată a marelui tot, a dat sentinţa neamului, a cărui poveste s'a desfăşurat veşnic în plin aer şi n'a fost sugrumată niciodată între ziduri de cetate. Coşbuc s'a dus aşa de departe înapoi, călător în bezna vremilor, încât e singurul scriitor căruia i-a mijit din întunerec sbuciumul povestirii noastre, singurul care a prins cântecul de leagăn al acestei capricioase încrucişări tracoromanice. Cine se va strădui odată să adune laolaltă eroii din basme care dau năvală în baladele lui şi va căuta să lămurească aceste fragmente de mit strălucitor, va reconstrui un mare epos naţional. Din ele se reoglindește copilăria neamului ca din Aeneida lui Virgil şi se fixează ierarhia zeilor noştri înfrânţi, ca în Teogonia lui Hesiod, panteonul Eladei... De la nomerclatura lor sugestivă, smulsă din producţiile folclorice sau din propria lui creaţiune, - atât de înrudite amândouă, încât se confundă -, până la frânturile de grai de la ţară în care se încadrează viziunea, simţi pretutindeni rezonanţa veacurilor ca o misterioasă chemare surdă, venind de pe celălalt tărâm. .

Coşbuc e cel mai român dintre noi. El a avut cea mai mare putere de izolare în faţa importului de spirit străin, firea lui protestatară de ţăran a respins orice influenţă literară venită de peste graniţele imperiului nostru sufletesc. Desfăcut de orice curent, răsărit şi rămas încontinuu în afară de constelaţia literară a vremii lui, Coşbuc e o apariţie singulară. Când s'a ivit acum patruzeci de ani în atmosfera post-eminesciană, poezia lui a venit ca o grindină de vară care a desfiinţat o vegetaţie artistică hibridă şi a purificat văzduhul. Feciorul de popă din Hordou, uscat şi aţos, cu ochii luminoşi ca două vârfuri de suliţe, cu buzele strânse, când îndărătnice, când cicălitoare, a fost chemat să introducă principiul sănătăţii în literatura românească. Nunta Zamfirei cu svonul ei de mirişti şi pădure, strofele sprintene îndrăsneţe ca un glas de clopot într'un răsărit de soare, concepţia de optimism viguros şi fecund, tinereţea robustă a gândului ferecat cu tot meşteşugul unei înţelepciuni arhaice, Nunta Zamfirei a fermecat şi a cucerit din prima zi, strivind cu chiotul ei sonor, toate divagaţiile manierei decepţioniste. Un sfert de veac a răsunat cântecul. Îl ştiţi cu toţii pe amândouă crestele munţilor. Ca o harfă eoliană atârnată deasupra destinului unui popor, glasul lui a răsfrânt simţiri ascunse patimi şi credinţe iniţiate de vânt...

Sunt suflet din sufletul neamului meu

Şi-i cânt bucuria şi amarul.

Aşa scrie el undeva în pragul bătrâneţii ; cu drept cuvânt. E cea mai simplă, cea mai nouă reală definiţie a rostului oricărui scriitor şi mai ales al lui Coşbuc, cu structura lui particulară de nervi şi de cuget, ferit de egocentrismul maladiv al liniei moderne, s'a risipit înregistrând sensaţiile altora, fie că smulgea taina călătoare a cerului nostru sau prindea în strofe săltăreţe înmlădierea ritmică a trupurilor la horă, fie că scria răvaşul ranitului de pe câmpiile bulgare sau scrâşnea blestemul secular al clăcaşului : Noi vrem pământ ! Niciodată n'a fost o minte mai nedeslipită de tot cutremurul intim al solului naţional, ca aceea care s'a prăbuşit în pragul ceasului de izbândă fără să-i fie dată mângâierea de-a vedea măcar la lumina unui fulger reînvierea patrimoniului sacru, înfricoşatul orbitorul sfârşit de epopee : balada cea din urmă...

O ursitoare rea l-a împărtăşit de-o moarte grozavă ca în Infernul lui Dante, de-ale cărui tenebre s'a înfiorat adeseori sufletul lui... A căzut la mijloc de dramă, cu ochii îndreptaţi spre oastea din Moldova, urmărind în agonie crâmpeie răsleţe de-ale gloriei noastre militare, pe care nimeni n'o căutase ca dânsul...

Soarta a fost crâncen de nedreaptă cu Coşbuc. Îngăduiţi-mi însă, domnilor, să mă las răpit de valul sincerităţii, care este apanajul vârstei d-voastră, şi să vă mărturisesc gândul meu întreg... La nedreptatea sorţii s'a adăugat o ciudată ingratitudine a posterităţii... Pentru configuraţia sufletească şi intelectuală de astăzi, personalitatea lui Coşbuc se cufundă tot mai mult în uitare... Care să fie pricina acestei dureroase absenţe de avânt retrospectiv ? De ce Coşbuc apare ca foarte bătrân pentru exigenţele curente în materie de artă şi literatură ? Se împlinesc abia zece ani de la moartea lui. Dacă nu închidea ochii în mod prematur, azi ar fi un sexagenar vioi, plin de neastâmpăr creator şi de probleme... Cum se explică atunci acest început de-a doua moarte, mult mai crudă ca cea dintâi ? S'au ivit în această scurtă perioadă culmi de gândire nouă, care să întunece pe autorul Baladelor şi Idilelor şi să deschidă alte drumuri de orientare literară ? Nimeni n'ar putea susţine o asemenea erezie. În vremea asta a curs sânge nu cerneală şi d-voastră ştiţi bine, muzele fug de câmpul de bătaie. S'a schimbat aspectul tradiţional al societăţii noastre, ne-a năvălit fumul de fabrică şi sgomotul citadin ? Nu, domnilor, în zece ani abia dacă am avut vreme să ne întoarcem la brazda strămoşească de unde ne alungase furtuna războiului... Suntem şi azi, cum s'ar zice, eminamente rurali prin toate îndeletnicirile noastre prezente sau atavice... Atunci de ce ostracizarea lui Fulger şi a lui Ştefaniţă Voda ? De ce ? Fiindcă printr'un paradox foarte curios, deodată cu împlinirea idealului naţional, ideologia naţională a scăzut din intensitate la noi şi apostolii ei cad în desuetudine. Nu Coşbuc a îmbătrânit, domnilor studenţi, a îmbătrânit spiritul public la noi şi concepţia de viaţă a generaţiei eroice a început să cedeze în faţa micilor negustori de tot felul, care au năpădit arena a doua zi după ce-a amuţit tunul. Uitând că existenţa unui popor se întăreşte mai mult printr'o continuitate în afirmarea unei credinţe, decât printr'o deslănţuire trecătoare de energie, România nouă, din ziua când a jucat hora unirii, pare mai puţin românească în aspiraţiile ei... De aceea, cel mai român dintre poeţi se retrage în umbră înfăşurat în mantia mândriei lui rănite... Şi mai e încă ceva, un adevăr ştiut mai ales de d-voastră, pe care l-am proclamat şi eu şi trebuie să-l ating şi astăzi, fireşte cu toate riscurile... Pe trupurile desvlăguite, se ivesc totdeauna fenomenele parazitare. Diriguirea spiritului public la noi, vă daţi seama cu toţii, a ajuns tot mai mult pe mâini străine de laboratorul nostru sufletesc. Presa, cu bucătura ei otrăvită de toate zilele, efemeră producţie curentă a tiparului, lasă în urmă o pătură tot mai groasă de indiferentism... E la mijloc, desigur, o străduinţă metodică de-a ne scoate din tranşeele diferenţierii noastre din bătrâni, o tendinţă de-a ne nivela şi domestici pornirile ancestrale... Dar e în joc, trebuie s'o recunoaştem, imposibilitatea organică a nou-venitului care nu ne poate da decât din ce-a adus în traista lui… Adică, ce-ar putea, vorbim fără nici o răutate, ce-ar putea avea comun cu Subţirica din vecini sau cu Pepelea din cenuşă, cutare antreprenor de opinie publică de la Bucureşti, temut modelator de simţire românească din zilele noastre ? A fost el cândva la ţară, a simţit el freamătul unei păduri, a stat cu braţele moi, biruit de splendoarea peisagiului, acolo unde:

În vaduri ape repezi curg

Şi vuiet dau în vale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale...

Nu, domnilor, n'a fost. De aceea literatura lui Coşbuc e Hecuba pentru el; mai mult : e o provocare, e o pagină ostilă. Eu îi înţeleg bine şi îi înţelegeţi şi d-voastră, fiindcă probabil vă gândiţi ce extraordinar de grotesc ar fi să vedeţi amestecaţi în convoiul din Nunta Zamfirei, după feţi-logofeţi, ghinărari şi sfetnici, pe aceşti cetăţeni neofiţi veniţi să ceară şi ei loc la ospăţ. Da, domnilor, atitudinea lor e limpede şi perfect justificată.

Ce nu e de înţeles însă, e neputinţa noastră. De aceea, cu dragă inimă am primit invitaţia de-a împlini alături de d-voastră în numele Academiei Romane un act de pietate, fiindcă văd şi în comemorarea lui Coşbuc din partea tinerimii din Cluj, acelaşi îndemn generos care distinge întreaga clocotire universitară recentă pentru reîntronarea ideii naţionale în viaţa noastră publică, lăsând la o parte exagerările şi toate greşelile condamnabile. Dacă îmi pot îngădui de-a vă da un sfat, aceasta ar fi dorinţa mea, de-a vă vedea cât mai retranşaţi după tradiţiile trecutului nostru literar a cărui povaţa e, în orice împrejurări, şi o formulă salvatoare şi un stindard de luptă. Atunci când glasul celor vii slăbeşte sau din oboseală sau din supra-cuminţenie interesată, e bine, domnilor studenţi, să ne căutăm alianţa la cei de sub pământ, să ne desgropăm morţii şi să primim programul lor.

Să-ţi vorbesc acum, creştine, de cea mai neghioabă dintre credinţele deşarte ale lumii, de credinţa în puterea vrăjitoriilor. Că ar fi duhuri necurate - şi ai văzut că nu sunt - şi c'ar avea putere mai mare decât omul, şi ai văzut că n'o au, asta tot nu e aşa nebunie mare. Dar să crezi că omul poate avea puteri peste fire şi peste mintea de om, asta e nebunie vrednică de plâns. Hai să zicem, că ar fi duhuri şi nu le cunoşti firea şi puterea, dar firea omului n'o cunoşti? Şi puterea lui nu i-o ştii? Om eşti, române şi ştii bine cât poate omul, apoi de ce să crezi copilăreşte că alt om poate purta din mâna ori din gură norii cu piatră ? Că poate duce pe prăjină, prin văzduhul păserilor, pe câte un ieşit din fire ? Că poate băga boale în om şi le poate scoate din el numai cu gândul, peste zece sate ? Ce te laşi prostit aşa, de câte le auzi ! La bâlci cunoşti şi tu că pârlitul care înghite săbii şi scoate panglici pe nas, o face cu şmecherie şi că nu-i adevărat şi că înşală şi el cum poate lumea, ca să-şi scoată o ticăloasă bucată de pâine. Apoi să ştii că toate vrăjitoriile babelor şi ale zodiașilor sunt mai pe jos decât ale nevoiaşului din bâlci, căci el ţi le face pe faţă, dar babele tot în taină, ca acei ce măsluiesc cărţile pe sub masă. Dacă pot face minuni şi lucruri de spaimă, să le facă pe faţă, că aşa e cinstit.

Dar cu ce se le facă ? Ştiu eu bine, că sunt babe în câte un sat, de care se teme tot satul şi-i poartă spaima ca de o dihanie dintr’altă lume. Că ar fi baba vrăjitoare, că poate trimite boale, că leagă bărbaţii, că face pe ursită, că poartă pe prăjină, că pune în leagăn un buştean în locul copilului, că trimite grindina pe pământul cui vrea, că deoache şi oameni şi câini şi vite şi pomi şi sămănături. Bine, oameni buni, dar cu ce, cu ce Dumnezeu să le facă astea? Cu deochiul, ziceţi, cu descântecul, cu buruieni rele, cu puterea Diavolului.

Acum, cu Diavolul s'o lăsăm cum spune baba. A lui să fie ! Numai că mă mir de ce zic babele în descântecele lor când scutură parii noaptea şi cheamă pe Tartorul :

Oschi, oschi Scaraoschi

Eu din gură mi te 'nvăţ,

Dar în ochi să nu te văz!

Apoi dacă nu vreau să-l vadă, cum să se înţeleagă amândoi ? Şi ce mai pricăjit de tartor, că nu el învaţă pre babă, ci aşteaptă să-l înveţe baba pe el ! Apoi eu auzeam că baba stă de vorbă cu diavolul cum aş sta eu cu Dumneata, că face legământ cu el şi că baba îşi dă diavolului sufletul ca el s'o înveţe descântece şi când colo baba nici nu vrea să-l vadă în ochi ! Cred şi eu ! Oricât de îndrăcită babă să fii, da pe diavolul tot nu vreai să-l vezi aşa deodată nas în nas.

Aşadar, asta e o minciună ori a babelor ca să sperie oamenii, ori a oamenilor cari au prins frica babei. Drac în lumea asta-i numai voinţa rea şi gândul rău al omului; cine vrea să facă rău, are destul drac într’însul. Şi dacă baba gândeşte şi vrea să facă rău altora, atunci e stăpânită de Satana. Intru atâta aveţi dreptate, că în multe babe e multă voinţă rea, mult drac în sufletul lor, şi dacă pot îl şi fac răul ce-l gândesc. Numai dacă-l pot. Căci la urma, cine nu poate face rău altuia, când vrea să i-l facă? Şi eu şi tu, (ferească-ne Dumnezeu de-aşa vreri) şi altul oricare. Putem, dar nu cu dracul ăl din baltă chemat noaptea pe coş, ci numai cu ce ne stă nouă în puterea firească. Apoi atâta şi baba. Poate face rău cu lucruri fireşti, pe cari le ştim toţi. Să-ţi spargă capul, să-ţi facă groapă noaptea în drum, să-ţi dea ceva otravă în mâncări şi băuturi, să-ţi facă vreo pagubă, şi aşa.

Mai demult cam cu otrăvurile au băgat babele vrăjitoare spaima în lume, căci nu prea cunoşteau oamenii otrăvurile din buruieni. Nu erau doctori decât prin oraşe mari, nu erau procurori şi tribunale ca acum. Şi se simţeau oamenii bolnavi şi nu ştiau de ce şi mureau şi erau morţi şi cine să le caute pricina morţii ? Dar acum, doctorii cunosc toate otrăvurile, şi oricât de puţină otravă ar fi în coşul omului ei o desluşesc, o găsesc şi în omul mort după îndelungată vreme de la moarte. Şi apoi vin procurorii şi ocna. Azi nu mai umbla babele cu otrăvuri, pentru că li-e frică şi lor. Şi apoi, adevărul lui Dumnezeu, că s'a făcut mai bună lumea şi s'au împuţinat şi babele ştiutoare de otrăvuri. Nu prea ştiu ele atâtea câte credeţi, cunosc acolo mătrăguna pe unde creşte, omagul, steregoaia, ciumăfaia, măselariţa, cu adevărat buruieni cu otravă în ele, dar bune şi de leac. Apoi ştiu argintul-viu şi plumbul. Iar ce povestiţi voi cu salamandra arsă şi pisată, cu omizile « fapt » şi « câinele babei » sunt palavre.

Şi dacă se întâmplă otrăviri prin sat şi mai toate cu argint-viu, nu vrerea rea a babelor lecuitoare e de vină, ci mai întâi vrerea lor cea bună de-a da leacuri cu folos. Apoi, voi ar trebui să vă feriţi de asta. La nu ştiu care boală, va dă baba mătrăgună şi « ori crapă omul ori se face sănătos », că dintâi înnebuneşte şi e nebun câtăva vreme, apoi se face bine şi... crapă! Vreau babele s'ajute şi nu ştiu măsură otrăvii şi pun prea multă şi omoară omul.

Altă putere a babelor, credeţi voi, ar fi descântecul. Atâta pagubă! Cărturarii, mai cu amăgeli, mai cu gologani au făcut pe multe babe să le spuie descântecul, şi l-au scris. Acum descântecele sunt prin cărţi şi le citeşte cine vrea. Apoi ce crezi, creştine, că e în ele? Curate fleacuri băbeşti. Întâi vorbărie multă, că a plecat cutare pe cărare frumos şi voios şi la mijlocul drumului l-a întâlnit lupul şi lupoaica, zmeul şi zmeoaica şi că l-au muşcat şi l-au trântit şi l-au izbit şi apoi vin blesteme şi ameninţări să fugă lupul şi lupoaica de la cutare, că dacă nu, cinstita babă are să-i străpungă cu frigarea, să-i măture cu mătura, să le taie coada şi să le vândă pielea la negustor. Vorbe aşa, spuse claie pe grămadă, adunate de la răsărit şi de la apus, aşa că ori ai spune un descântec, ori ai număra până la o sută, ori ţi-ai face socoteala câţi bani ai dat pe căciulă, tot aceeaşi putere ar avea vorbele spuse. Apoi pe lângă vorbe sunt anumite lucruri de făcut, când descânţi: să caşti, să învârteşti o ulcică, să clatini apa din ea cu paiul, să sufli peste ochi, să străpungi cu acul un căţel de usturoi, să înveleşti şi să dezveleşti focul, să coci o turtă în spuză, să nu te uiţi îndărăt, să stingi cărbuni, să verşi apa pe un câine şi minunăţii de acestea aşa că la urmă tot câinele săracul le plăteşte toate. Că îl şi uzi şi îl şi baţi de-l topeşti: că dacă se scutură de apă, va fi de folos descântecul, dacă nu, nu. Vai de câine, dacă nu se scutură!

Omule, omule, cu ce-ţi prosteşte baba mintea! Tu crezi că cine ştie ce putere stă într'un fir de usturoi descântat ! Ce putere să aibă decât ceea ce i-a dat Dumnezeu şi ce i-a făcut baba că l-a cules marţi pe răsăritul soarelui şi a l-a ţinut trei zile sub prag şi l-a copt în jăratec adunat de la nouă case fără copiii ? Acum ţi l-a descântat, ce poţi face cu el? Să-l porţi la tine ca să fii ferit de trăsnet, ca să nu-ţi mănânce lupii vitele, ca să poţi tăia capul şarpelui la Sf. Gheorghe şi cu acel cap să găseşti comorile lui Darie împărat ? De-ar fi aşa de uşor să găseşti comori, toată lumea s'ar scălda în aur topit şi cinstita baba mai întâi, căci şi-ar putea cumpăra zece care de usturoi şi pe tot să-l descânte! Ca şi cu usturoiul e cu altele fără număr, cuţit descântat, flori descântate, cocă descântată, apă descântată, ţărână descântată. Nici ţiganul n'a fost prost că s'a dus la vrăjitoare să-i descânte cizmele ca să nu mai putrezească niciodată!

Vrăjile, încalte, sunt şi mai poznaşe. Adevărat e că vrăjile şi le fac mai ales babele între ele: fetele bătrâne, rămase nemăritate, răutăcioasele şi pizmătăreţele, urâtele şi neisprăvitele şi toate câte fac umbră pământului. Nu pot face ele alt rău, nu se pot răsbuna altfel, decât umblând cu vrăji. Aici zic şi eu că e îndrăcire curată, căci astea vreau să facă răul cu tot dinadinsul dacă l-ar putea. Dar nu-l pot. Şi ierte-mă Dumnezeu, îl pot ! După vrăji de făcut pe ursită se îmbolnăvesc de multe ori aceia cui i s'au făcut, ba pot să şi moară. Şi mai ales femeile se îmbolnăvesc.

Dar aşa să ştiţi, dragii mei, că vraja e un moft băbesc, şi nu vraja îl îmbolnăveşte şi omoară, ci frica de vrajă. Ea e ca şi blestemul. Dacă blestemi pe un om şi el nu ştie nimic, el n'are cum să se gândească la blestemul tău şi blestemul nu prinde. Dar dacă ştie că l-ai blestemat, stă gândul la blestemul tău, o să fie mâhnit, ori mânios, ori speriat şi blestemul îl poate ajunge, pe atâta mai rău şi mai iute pe cât i-a stat gândul mai tare la blestem.

Apoi poate că alt om să ştie de blestemul tău şi să nu-i pese nimic şi nici n'o să i se întâmple nimic. Aşa e cu sudalma, că dacă eu n'am auzit şi nici n'am ştiut de ea n'am de unde să mă supăr. Aşa e cu ocara, pe atâta vei fi mai supărat, pe cât îţi stă mai mult gândul la ea şi poate să te şi îmbolnăveşti de gândul mult şi să şi mori de supărare. Astea sunt toate după cum le-ai luat la inimă, după cât de mult ţi-au intrat la suflet.

Acum tot aşa e cu vraja babei. Ea şi cu duşmanul tău pot să facă un milion de vrăji, că dacă tu nu ştii nimic că ţi le fac, toate boscorodelele lor se duc în vânt. Dar dacă tu ştii că ţi le-au făcut, vraja lor se opreşte în sufletul tău. Şi poate că nu-ţi pasă nimic de ea, poate îţi pasă mai puţin ori mai mult. După cât de multă credinţă ai tu în vrăji, pe atâta de multă o să-ţi fie şi frica, şi pe cât de mare ţi-e frica pe atâta o să-ţi fie şi răul de mare. Acum, voi dragii mei, credinţa o aveţi că se pot face vrăji, frica de baba o aveţi, ce mai lipseşte? Ştiinţa că vi s'a făcut vraja. Iar ştiinţa iarăşi o aveţi, căci baba şi cu soaţa ei au umplut satul, fireşte pe şoptite că e mai cu taină. Şi deodată vă cuprinde o spaimă, vi-e gândul tot la vrajă, că v'a ursit baba cuţite şi moarte, vă prinde neliniştea, nu puteţi dormi de grijă, vă izbiţi de ciudă şi de mânie, chemaţi altă babă să vă desfacă cuţitele trimise şi în vremea asta tot vin şoapte de la prietenii duşmanului şi ori unde vă întoarceţi în loc de oameni care să vă încurajeze că nu e nimic, aflaţi tot îngroziţi ca şi voi. Şi e prea lesne ca tu, vrăjitul, să te îmbolnăveşti aievea. Aşa de puternică e frica asta, că femeile se îmbolnăvesc rău chiar şi când nici o babă n'a făcut nici o vrajă, dar a împrăştiat numai vorba că a făcut. La urmă, că baba face boscorodelele ei ori nu le face, e tot una, căci nu ele aduc răul, ci gândul, frica. Te laşi tu singur să fii vrăjit, tot aşa cum singur laşi să te prostească, ori să te lege la ochi şi să te poarte de nas cineva.

Vraja aceasta este boala celor slabi de înger. Baba ce-o face are numai intenţiunea de-a face rău, numai voinţa, dar nu şi fapta aieve (afară de cazul când dă în băutură ori în mâncare ceva otrăvuri, dar asta nu mai este vrajă, ci crimă ordinară), iar în cel vrăjit nu e decât frică (îi zic cărturarii la frica asta sugestiune). El se îmbolnăveşte singur şi e ca omul care se crede urmărit. E o poveste cu vânătorul care crezându-se urmărit de un urs a căzut şi peste cap îi căzu geanta de vânătoare şi a stat nemişcat, în credinţa că geanta este ursul, până ce l'au găsit alţii aproape mort şi bolnav, l-au dus acasă, iar peste noapte a murit. Asta e tocmai păţania celor slabi de îngeri cu vrăjile ; tot aşa îl poate omorî boscorodeala babei cum poate şi o geantă omorî un om. Dacă acelui ce se ştie ursit de o babă i se întâmplă cine ştie ce, o pagubă, ori îi vine un junghi din răceală, pe care îl poate căpăta şi neursit, el îşi întăreşte credinţa că i-au venit din vrajă, îşi pierde puterea îngerului (moralul) şi dă din rău închipuit în rău adevărat. Cum poate omorî puţină pricină pe om, când în loc s'o ştie aievea şi-o inchipuie că vine dintr’altă parte, o arată desluşit o poveste veche. Un flăcău la şezătoare s'a prins că el are să meargă în puterea nopţii în cimitir şi să împlânte ca dovadă un cuţit în pragul bisericii. S'a dus, dar când a împlântat cuţitul, cum sta în genunchi, a dat cu el prin poala hainei, şi când a vrut să se ridice a simţit că-l ţine cineva prins de prag. Neştiind ce-i, nu i-a dat prin cap să caute, şi în credinţa că duhurile necurate îl ţin legat de prag, el de spaimă a căzut jos mort. Acolo l-au găsit a doua zi. Povestea e scornită, dar anume scornită ca s'arate puterea spaimei.

Noroc pe bieţii slabi de îngeri că de unde le vine boala pe ursită de acolo le vine şi leacul. Cui cu cui se scoate şi vraja cu vrajă. Cel ce-şi închipuie că e vrăjit cheamă altă babă să-i desfacă vraja, să-i scoată cuţitul. Credinţa că vraja e nimicită prin contra-vrajă îi da tărie de înger, îi ridică spaima şi-l face să-şi vie în fire. Şi aşa, române, se joacă cu tine vrăjitoarele de-a baba-oarba! Îşi trimit boalele de la una la alta parcă şi-ar arunca o minge şi până se desfată babele cu aruncatul şi se iau la întrecere cu făcutul şi desfăcutul, tu ai destulă vreme să dai ortul popii. Un împărat avea două neveste şi el era cam în vârstă cu părul înspicat cu alb. O nevastă îl vrea cu părul negru şi de câte ori putea îi smulgea perii cei albi ; celeialalte îi mai plăcea să-i fie bărbatul cu păr alb şi-i smulgea perii cei negri. Şi aşa i-au tot smuls peri până l-au lăsat chel ca napul. Aşa o pate şi creştinul cu babele: una-i trimite boala, alta i-o scoate, până ce-l dau gata.

Nu crede, române al meu, în vrăji ! Când nu crezi în ele nu se prind de tine. Nu te lăsa înfricat. Dacă-ţi vine o boală, e din altceva. Dar dacă nu poţi şi tot crezi şi, întâmplător, îţi vine o boală, nu te lăsa încrezut în baba care ţi-o desface. Du-te la doctor, că poate să fie o boală care nu-ţi vine din credinţă şi din spaimă, ci din pricini cari n'au de lucru cu vraja. La una ca asta, cum nu-ţi vine din vrajă aşa n'o s'o alungi cu vraja. Încearcă şi tu, că eşti bărbat şi cheamă pe alt bărbat, pe doctor, să curme el gâlceava între cele două babe. Tu te temi de vrăjile babelor ; adă pe doctor, că el, ţi-o spun eu, nu se teme de frigarea şi ulcelele lor şi pe spaima voastră dă şi doctorul ceva, dar pe boscorodeala babelor nu dă o ceapă degerată.

Oricâte feluri de vrăji fac babele toate sunt tot pe acelaşi calapod croite. Acum dacă ştii că vraja nu stă în puterea babei, ci în slăbia de înger a celui vrăjit, e lesne să înţelegi că pe copiii mici şi pe cei mai mărişori, până n'au înţelegerea deplină nu-i pot vrăji babele. Nu-i poţi speria cu lucruri care nu le pricep. De aceea la copii au găsit nărozii altă gogoriţă, că dacă nu le pot face babele pe ursită, le pot fura somnul şi inima ca să nu doarmă, să se îmbolnăvească, să moară. Apoi vezi creştine, celor mici le fură somnul şi inima, celor mari sufletul şi mintea! Deochiului nu îi este aici locul, căci el nu se poate face de departe ca vraja, ci numai de-aproape, ochi în ochi.

Apoi mai înţelegi una. Că nu se pot vrăji vitele. Pentru că nu le poţi fura mintea şi firea. Poate învârti baba toate ulcelele din nouă târguri, că boul şi calul nu ştie nimic de văicăreala babei de peste deal. Şi dacă nu ştie, nu-i prins de groază şi de spaimă şi vraja nu-l poate îmbolnăvi. Despre asta nici nu mai stric vorbe, căci dacă sunt oameni să creadă că babele pot îmbolnăvi cu vrăji de departe calul şi boul, ori alt dobitoc, atunci vrednici sunt să-i duci şi să-i legi în locul boului şi al calului la iesle.

Acum mă întorc la furarea somnului şi a inimii. Asta o cred mamele când văd că plâng copiii toată vremea şi nu dorm deloc, şi când slăbesc văzând cu ochii, mai ales cei din leagăn. Inimi fură numai anumite babe îndrăcite, strigoaicele. Le fură şi strigele, cari sunt duhuri necurate, știu-și-eu ce, femei ori fluturi mari, ori lilieci ori alte animale cari sug. Le fură şi le mănâncă şi strigoiul ieşit din groapă. Un biet de fluture mare, de noapte, e numit strigoi şi îngrozeşte o casă de oameni când intră şi el în odaie trăgând la lumină. De altfel toţi fluturii de noapte, cari intră prin case, sunt puşi în legătură cu prevestirea morţii, cu sugerea sângelui şi cu strigoii. Toată nebunia asta a furatului inimii e povestea moroiului cum ţi-am scris-o mai nainte. Şi inima furată şi somnul furat pot să fie vr'un rău trecător al copilului, dar de obicei sunt boale în toată legea şi mai mare ţi-e mirarea că vin din hrana proastă, din neîngrijire destulă a copilului. Îndată ce hrăneşti copilul mai bine şi mai cu minte, îl uită strigele şi-i dau înapoi inima. Vezi, lucru greu e atâta, creştine, că nu e totuna a hrăni cu minte pe un copil şi a-l hrăni nebuneşte. Eu îmi pui capul, că dacă dai copilului dintr'a treia lună să mănânce fasole şi ardei şi covrig muiat în ţuică şi mestecat în gura ta, îmi pui capul zic, că vrăjitoarele au să-i fure somnul şi strigoaicele au să-i mănânce inima ! Negreşit, de asta nu mă îndoiesc. Voi singuri, oameni buni, mâncaţi inima copiilor voştri şi să lăsaţi strigoaicele în plata lor ! voi singuri le-o mâncaţi cu acea învăţătură, de unde vi-o fi adus-o ceasul rău ! că bieţii copii trebuie să mănânce încă din leagăn tot ce mănâncă oamenii mari.

Ca să se obişnuiască, zic unii. Da! Se obişnuiesc cu cărările morţii. Ca să nu crească gingaşi şi alegători la mâncare, zic alţii. Dar de obicei bieţii n'ajung până la vârsta când pot să aleagă, căci pleacă înainte în lumea unde nu este alegere. Ba, mai omorâţi şi cu postul, căci şi înainte de înţărcare, dar după înţărcare totdeauna îi siliţi să mănânce de post în rând cu voi. Eu zic că întâi şi întâi hrana nechibzuită vă ucide copiii. Poate că laptele mamei e stricat, fie că e femeia prea trudită, ori e bolnăvicioasă, ori e supărată mereu de bătăile bărbatului, ori se cam uită des în fundul ciocanelor de rachiu. Voi acestea nu le băgaţi niciodată în seamă, ca şi când n'ar fi şi apoi vă miraţi ca vi-e copilul mereu bolnav şi piere. Apoi mai sunt şi alte rele care trec asupra copilului: că le cam place părinţilor clondirul, că mama a fost prea tânără de măritiş, că au casa într-o baltă şi că în casa lor e murdărie şi amar, la toate acestea nu vă taie capul să vă gândiţi, şi vă uitaţi tot intr’alta parte după strigoaice. Ce au a face astea, ziceţi voi, cu lipitura şi faptul copilului ? Apoi tocmai astea au a face, române, şi întrebarea ta e ca şi când mi-ai zice: dar ce are a face călătorul cu drumul?

Tot din neîngrijire şi din hrana proastă vine şi furarea laptelui vacilor. Cum Dumnezeu vă fura strigoaicele laptele ? De ce nu le pândiţi să le prindeţi şi să le spargeţi suștarul de cap? Aşa spuneţi, că vin să fure în fiecare noapte, şi voi unde sunteţi? Dacă ar şti strigoaicele vreo vrajă vi l-ar fura de departe, dar cu suștarul în mâna venind în coșar ştie orice guşat să-l fure. Iar dacă nu vi-l fură aşa, din coșar, ci altfel, dar cum, nu ştiţi nici voi, căci tot ce ştiţi sunt poveşti auzite de la alţii dacă vi-l fură altfel, tot e bine de voi că baba ştie să vi-l aducă îndărăt. Văd că spune un descântec de adus laptele la vacă aşa, că dai vacii tărâţe cu sare nouă zile de-a rândul, îi descânţi apa şi i-o dai să bea de nouă ori pe zi (şi vezi tu, apă neîncepută, curată de la un loc curat, şi nu din baltă) şi boscorodeşti ceva pe lângă vacă şi uite că începe să-i vie puţintel lapte. Asta o ştiu din sat de la noi şi o cred. Vaca hămesită de foame o să mai prindă puteri din tărâţe şi apa bună o s'o mai învioreze. Dacă ar fi hrănită şi îngrijită vaca, mereu aşa ca pe vremea descântecului, nici o strigoaie nu i-ar putea fura laptele. Fireşte, vaca poate să fie şi bolnavă, când e tristă şi-şi pierde laptele, şi atunci trebuie să vedeţi de boala ce o are.

Cum nu poate o femeie străină să fure prin vrajă laptele vacii tale, tot aşa, române, nici femeia ta nu poate face vrăji de adus lapte în ugerul vacii voastre. Eu zic aici de femeile cinstite, cari nu umblă să fure laptele altora, ci numai să aducă la vacilor lor. În noaptea spre Sf. Gheorghe, în zorii zilei, umblă femeile pe câmp, desculţe, ba aud că şi despuiete de tot, târând după ele prin iarbă un suștar legat de picior şi câtă rouă adună atâta lapte o să aibă vacă. Eu tare mă tem, că asta n'ajută nimic, ce zici tu ? La urmă, dacă nu capătă femeia ceva junghiuri din umblarea ei în pielea goală într'o noapte rece, ca să aibă apoi de ce să se plângă că au pişcat-o ielele şi că ea nu ştie când şi cum, la urmă toată drăcovenia asta ar fi nevinovată, numai atâta că e ca orice lucru făcut de florile mărului, e o nebunie goală. Învăţătura ar fi că precum nu poate femeia aduce lapte, tot aşa nu-l poate fura cu mijloace de acestea. Poveşti cu luarea laptelui ştiu şi eu, să nu crezi că mi-ai putea zice: oho, apoi n'ai auzit de moşneagul ăla care a oprit carul în dreptul unei turme de oi, şi luând un sfleder a sflederit inima carului şi numai ce-au început oile în deal a sbiera? Ba am auzit, creştine, şi cică curgea laptele din sfleder în vale, dar ciobanul naibii şi-a pus cojocul jos şi a început să-i tragă cu măciuca, şi numai ce-a început şi moşneagul de la car să se vaite, aoleo şi aoleu, lasă-mă că nu mai fac ! Vezi c'am auzit şi asta şi să ştii că n'ai auzit Dumneata atâtea câte am auzit eu şi câte le-am cetit şi să mai ştii că astea sunt vechi ca lumea şi toate la fel, minciuni scornite de unul care a vrut să-şi bată joc, iar proștii i-au luat gluma într'adins. Căci sătenii din Prosteşti spun că asta întâmplat în Nebuneni, dar cei din Nebuneni spun că s'a întâmplat în Prosteşti şi aşa toţi spun că s'a întâmplat într'alt loc, nu la ei.

De celelalte furături ale babelor nu mai vorbesc, că mi-e şi ruşine să pomenesc lucruri aşa de nebuneşti. Fură strigoaicele de toate, şi mana holdelor şi a viilor, şi a livezilor, ba fură şi ouăle găinilor, şi zice că sunt sorocite fiecare pe furătura ei, nu pe toate furăturile deodată. Iaca aşa ! Cum s'ar mai îmbogăţi babele, de-ar putea face asta. Fură şi mierea albinelor, ba unii credeţi că babele trimit până şi broaşte să fure boabe de grâu şi furnici ca să fure laptele oilor şi a vacilor. Că furnicile îţi pot fura mierea din stup e adevărat, dar să crezi că sunt vrăjite şi trimise de vreo babă, asta credinţa nărodului. Mare putere are o babă neputincioasă, mă-re române, că poate porunci şi furnicilor încotro să se ducă şi ce să facă.

Dar ce vorbese eu de furnici ! Ştiam că printr'alte ţări, mai demult când era greu întuneric de neştiinţă, vorbeau oamenii că sunt babe şi vrăjitori cari poartă norii pe unde le place şi fac să cadă ploaie ori grindină, după porunca lor. Şi Dumnezeu stă neputincios şi se uită la ei ! Dar ce credeau întunecaţii la minte pe atunci, aud că o cred acum românii noştri, mai ales prin Moldova. Adevărat vă spun, că aici nu ştiu ce să zic: să mai fie, Doamne, români într’atâta întunerec al minţii ? Că sunt « vraci » de aceia cari sperie lumea cu balaurul ploii şi al grindinii, asta o ştiu bine, dar mirarea mea este că sunt oameni cari să-i creadă. Mai acum câţiva ani am cetit, că într'un sat moldovenesc (şi vezi tu în Moldova unde e sărăcia românului mai mare, acolo e şi cel mai mare întunerec al minţii !) am cetit ca un solomonar de aceştia lua bani de la oameni, ca să le apere de piatră semănaturile şi-i ameninţa cu atâtea vorbe mari că li se facea părul măciucă. « Apăi, d-ta nu-i fi crezând - zicea către cei ce nu se lăsau îngroziţi - dar lasă că ai să vezi ! » Şi aşa pusese la bir pe mulţi din sat şi trăia omul boiereşte, ani de-a rândul, căci bieţii săteni se învoiau cu el să-i dea anumită sumă de bani ori porumb pe an, ca să le lase holdele în pace. Oamenii cu minţi aleargă la societăţile de asigurare, cari la o întâmplare nenorocită plătesc pagube celor bătuţi de grindină, dar voi, creştinilor, aţi găsit mai bună asigurare la solomonarul vostru! Societăţile acelea fac contract cu oamenii, aşa şi aşa, şi apoi după cum o fi vrerea lui Dumnezeu, o fi ori n'o fi piatră. Iar voi faceţi de-a dreptul cu Dumnezeu contractul, să nu fie grindină. Îmi iau vorba îndărăt, nu cu Dumnezeu, ci cu pârlitul de vraci care are puteri ca şi Dumnezeu, ba mai mari, că-i poate face şi peste voie. Deştept vi-e capul, oameni buni ! Apoi, cum vă lăsaţi voi orbiţi până într’atâta de pricăjitul de vraci, care râde în pumni de prostia şi de spaima voastră şi huzurește din tainul de bir ce vi-l stoarce aşa, de florile mărului.

Eu am ispitit cu întrebarea pe ţărani, ce gândesc ei că e balaurul grindinii. Că e norul acela negru şi întunecat, într’adevăr de spaimă, care iese de pe văi şi aduce ori piatră ori potop, ziceau unii. Că e puterea care-l duce aşa de repede, ziceau alţii. Adică vântul. Ştiu ţăranii ca vântul poartă norii, dar când nu se simte pe jos vânt deloc, li-e de mirare cine mâna cu atâta iuţime duşmănească norii pe sus, şi mai ales când se întâmplă să fie pe jos linişte şi pe sus învârticuş de nori, nu se dumiresc ce-i ? Apoi e asta, că pe sus prin văzduh aleargă vânturi mari, în vreme ce pe jos la faţa pământului e linişte, cum se poate altădată să fie pe jos vânturi mari şi pe sus linişte, cum ţi-o arată norii când stau pe loc. Acele vârtejuri de vânt, din văzduh, fac mare răsboi cu norii, că-i sucesc şi-i învârtesc şi-i dau peste cap ca apa în vâltoare, cum am văzut şi eu odată un minunat vârtej şi vrednic de mirare învălmăşag de nori cumplit de negri peste Caraiman, pe când jos în Valea Prahovei era pace încât nu se clătina frunza. Ţăranii, cari văd aceste vârtejuri, spun că acolo se bat balauri. Şi ce-i dreptul norii luând felurite înfăţişări ţi se par dihănii ce se svârcolesc; fâşiile de neguri cari urmând vântului se răsucesc în felul casei melcului îţi par cozile acestor bale de balauri şi în pâlnia vârtejului ţi se par capete de dihănii norii pe care îi îngroaşe îngrămădirea de neguri. Toate bune, sunt nori pe care îi frământă vântul, dar ce crezi tu, că vecinul tău vraciul care nu-i harnic să-şi agonisească nici banii de-o căciulă, el să aibă puterea de-a învălmăşi norii aşa ? El să poruncească vânturilor, dincotro să bată şi cum ? Căci balaur viu nu este acolo pe sus, şi nici nicăieri în lume, apoi cui porunceşte el dară ? Şi chiar să fie balaur, ce-i dă vraciul şi ce-i face, ca s'asculte balaurul ? Că degeaba n'o să-i fie slugă nici balaurul. Şi-i dă de băut şi de mâncare? Da’ ce mănâncă balaurul ? Şi miră-te, că un balaur aşa de puternic nu-şi ştie agonisi singur de mâncare şi o cerşeşte de la necăjitul de vraciu care singur el n'are ce mânca dacă nu i-aţi da voi !

Vracii aceştia sunt şi oameni bolnavi, care cred ei înşişi că au într’adevăr puterea asta. Nebunia e de multe feluri în lume. Unul din balamuc se crede că e împăratul, altul că e Domnul Hristos, altul are alta în cap şi cu bătaia nu i-o scoţi asta din minte. S'a întâmplat de multe ori că vraci de aceştia luaţi de scurt de autorităţi au fost ameninţaţi cu spânzurătoarea şi ei au dovedit cu martori că n'au luat bani niciodată de la săteni, că n'au ameninţat pe nimeni cu grindina, că n'au chemat niciodată balaurul, « dar pot să fac dacă vreau » ziceau în urmă. Aşadar aceştia nu voiau să înşele pe nimeni, n'aveau rea credinţă, nici rea voinţă, dar se înşelau pe sineşi şi aveau credinţa că au putere de a porunci norilor, şi-i puteai spânzura ca tot nu-şi lepădau gândul şi credeau că mor nevinovaţi pentru un lucru pe care nu-l fac, dar îl pot face. Unii spuneau că au văzut balaurul, au vorbit cu el, dar nu l-au trimis să facă rău nicăiri, că le-a fost milă, dar de ar fi vrut l-ar fi putut trimete.

Aceştia sunt cu mintea într'o parte, lipsiţi de o doagă, măcar de altfel oameni în toată firea intr'altele, cu idei fixe, ca şi babele cari cred că pot face vrăji şi nu vreau să le facă. Însă vracii cei mai mulţi sunt înşelători, ticăloşi, cari sperie lumea, cari lasă după voi, de-ţi crede bine, de nu, iară bine. Iar voi credeţi şi el vă pungăşeşte. S'au prins şi vraci de aceia, cari erau tovarăşi cu cârciumarii de prin sate. Iar cârciumarii speriau lumea din cârciumă şi lăudau pe vraciul cutare şi se făceau ei mai speriaţi decât toţi mai crezători şi plăteau ei mai întâi vraciului tain ca să-i apere. Şi se făceau învoielile între oameni şi vraci în cârciumă, iar cârciumarul şi vraciul îşi împărţeau apoi banii storşi de la ţărani. Acum câţiva ani (în 1903) a fost mare hohot în ţara Galiţiei pentru doi vraci solomonari. Doi cârciumari din două sate îşi aveau fiecare vraciul năimit să poarte nori. Apoi, ori de ciudă că unul purta mai bine minciunile şi câştiga mai mult, ori că un vraci făcuse învoieli cu oamenii din satul celuilalt vraci, destul că cârciumarii s'au luat la ceartă şi la judecată s'au dat singuri ei pe faţă înşelătoria, unul ca să scape înfundă pe celălalt. Judecătoria a băgat în puşcărie şi pe vraci şi pe cârciumari, şi cu asta mare dreptate şi bine a făcut. Dar nu ştiu dacă a făcut bine că a pedepsit şi pe păgubaşi cu amenzi, că s'au lăsat înşelaţi şi s'au încrezut în puteri drăceşti. Şi cu adevărat s-au lăsat, nebunii, să-i despoaie patru mişei, căci într'un singur an au dat bieţii de ei vracilor, în bucate şi haine şi bani, peste patrusprezece mii de lei.

Aşa e, creştine cu vracii cari poartă grindină. Tu adă-ţi aminte de povestea asta, adevărată, de câte ori vei auzi pe alţii vorbind şi stând cu gura căscată de isprăvile pe cari le-ar fi făcut colo şi colo vr'un vraci cu balaurul lui. Dacă e nebun, lasă-l în apele lui şi nu te potrivi nebunului, iar dacă e ticălos apără-te de el şi la nevoie dă-l pe mâna judecăţii, că legea scrie pedepse aspre pentru cei ce vreau să-ţi stoarcă bani cu ameninţarea.

Ştiu eu că sunt şi de aceia cari aleargă ei după vraci şi-l roagă să le primească banii şi să-i apere de piatră. Aceştia o fac ori de spaimă ori de orbi ce sunt, căci e un fel de oameni pe lume cari cred tot ce le spui şi-i porţi de nas cum vrei, ba cred mai mult decât cred ceialalţi cu toţii şi-şi fac singuri din capul lor năluciri. Poate jura vraciul că nu e vraci, ei ţin una şi bună că este şi-l fac cu de-a sila ceea ce el nu-i şi nici nu vrea să fie. Dar oameni ca aceştia cred că nu sunt prin satele noastre.

Să n'alergi după zodiași şi după păscălitori, române, după descântători şi cărturărese şi după ghicitori şi proroci mincinoşi. Îţi pierzi degeaba numai vremea şi banii. Ba îţi pierzi şi liniştea sufletului, căci din minciunile acestor proroci mincinoşi se nasc de atâtea ori gâlcevuri între oameni prieteni mai înainte, din iscodirile şi scorniturile lor se nasc atâtea bănuieli între bărbat şi femeie, din nesocotitele lor vorbe pe cari le spun într-o doară izvorăsc duşmănii şi pizme şi zâzanii cari strică pacea şi sparg casele. Închină-i Satanei pe toţi şi nu te lua după toţi netrebnicii cari nu pun umărul să munceasa şi ei ceva şi vreau să trăiască din purtarea de nas a altora.

Ce cauţi tu la ei? Mângâiere, ca la preot, sănătate, ca la doctor, iubire, ca la prietin? Cauţi minte, pace, putere ? Ce cauţi alta, decât ce nu-ţi poate da nimeni pe lume afară de Dumnezeu. Căci cine să ştie cele viitoare? Când s'a înălţat Domnul Hristos la cer, l-au întrebat apostolii despre cele ce au să vie, ca să le spuie şi ei la alţii. Şi le-a răspuns Hristos « Nu vi se cuvine vouă a şti anii şi vremurile, pe cari Tatăl le-a pus întru a sa putere » (Faptele apostolilor, 1, v. 7). Acum, apostolii erau prietenii cei mai de aproape ai lui Hristos, căpeteniile bisericei sale şi nici lor nu le-a dat Hristos puterea să ştie anii şi cele viitoare. Şi apoi un zodiac beţiv, un păscălitor neputincios, o cărturăreasă ticăloasă, toţi umblând cu scorniturile lor să câştige gologanii tăi, ei să poată mai mult decât apostolii ? Să ştie cele ce Dumnezeu şi le ţine numai pe seama sa? Şi tu să crezi vorbele lor viclene şi încurcate şi spuse pe dibuite ? Ce nesocotit e omul care îşi pune nădejdea în ele !

Cele ce au fost şi cele ce sunt ţi le poate spune oricine, omule, dacă le ştie. Acum, tu o să zici: Mare lucru ne mai spui ! Apoi zodiașul n-a avut de unde s'o ştie cine sunt eu şi ce-am păţit şi ce pagubă am avut şi totuşi mi-a spus toate din fir în păr. Iar eu zic, ba a ştiut, creştine, a ştiut, căci zodiașii aceştia şi cărturăresele şi ghicitoarele bagă foarte bine de seamă toate lucrurile şi te prind din vorbă şi te aduc aşa din întrebări ca tu singur te dai de gol. Te descos aşa de încet şi cu meşteşug, că nu bagi nimic de seamă. Tu scapi o vorbă, scapi două, iar omul ghibaci – şi ghibaci ce sunt într’asta prorocii tăi - ţi le prind şi din ele te judecă şi scot încheieri fireşti de cari tu rămâi cu gura căscată. Rămâi uluit ce taină ţi-a ghicit şi când colo, el a spus-o aşa cum i-ai spus-o tu. Când te întreabă ţi se uită în ochi şi te judecă din ochi, din faţa toată, dintr'un singur semn ce-l faci cu mâna; iar când nu vorbeşte cu tine, nu te scapă din ochi, uitându-se pe furiş la tine. Îţi intră în suflet, cum se zice. Şi vezi că mai toţi păscălitorii ăştia au tipicul aşa că numai atunci pot ghici dacă vii de trei ori la ei, în trei răstimpuri. Apoi în vremea asta ei au destulă vreme să ştiricească de la alţii, cine eşti, cam ce dureri ai, cu ce gânduri umbli. Iar din trei întâlniri te cunosc ei ce poamă eşti, dacă eşti un tembel cu care se pot juca cum le place, ori eşti mai isteţ, dacă ai ceva patimă, ori n'o ai, dacă eşti mai cu stare ori un nevoiaş, şi câte toate. Şi cunoscându-ţi aşa starea şi aşezarea şi umbletele şi firea, numai pentru tine e de mirare că-ţi spune lucruri pe care le ştie bine. Apoi îşi învălește zodiașul de obicei spusele lui, adică lucrurile cari le ştie despre tine, în fel de fel de bazagonii de ale lui în chip de taină. Căci ei la acestea sunt tari, toată vremea nu fac altă treabă decât să născocească întorsături de vorbe şi răspunsuri isteţe, ca de-l prinzi minţind s'o întoarcă repede şi să cadă ca pisică tot în picioare ; şi noaptea până adorm tot fac planuri şi întocmesc în minte răspunsuri în doi peri şi potrivesc vorbe isteţe, cari se potrivesc la toată lumea şi la nici unul.

Apoi acum, dacă numai astea ţi le poate spune ghicitorul, ce cauţi la el ? El ştie, numai ce ştii tu, ce a prins de la tine ori de la alţii. Şi pentru asta pierzi vremea şi bani ? Ştiu că nu numai ţăranii aleargă la cărturărese, dar şi orăşenii, mai ales cocoane cari plătesc atâţia bani carturăresii, încât ea, numai cu sfertul din ei îşi poate plăti cercetaşii şi iscoditorii cari să-i spuie tot ce au cocoanele acasă până şi sub fundul patului. Şi e ruşine pentru că umblă şi e păcat de Dumnezeu! Ba ştiu şi negustori, alergând pe la zodiași, Dumnezeu să-i ştie pentru ce, dar după lucruri curate ştiu că nu umblă, căci omul curat n'are nevoie de descântători şi de păscălari. Îşi amăgesc aşa sufletul, că da de-o le ieşi cum cred ei, fie şi în lucruri rele şi păscălarul parcă e aşa de prost să zică altfel, el se dă după par şi te încântă tot cu lucruri cari vede că-ţi plac. Bani să iasă.

Ce lucru de râs, române, să mergi la zodiac să-ţi spună înainte dacă vei câştiga o judecată ori nu. Poftim ! De ce nu numeri parii mai bine, din gard şi de vor fi cu soţ vei câştiga, de nu, nu. Căci tot acolo iese, tot aşa ştiu zodiașii cât ştiu parii. Dacă e de la Dumnezeu puterea de-a şti înainte, el o poate pune şi în pari ca şi în scorniturile zodiașilor, că-i atotputernic. Şi ce de râs e să-ţi pierzi zilele cu săptămâna, din zodiac în zodiac, căutând unde sunt comori. De-ar şti zodiașii unde sunt comorile ascunse, parcă vi le-ar lăsa ei vouă ! Alţii umblaţi după comori cu iarba-fierului şi vă cheltuiţi viaţa şi banii căutând pe la pungaşi acea iarbă care n'a fost şi nu va fi pe lume, şi pe semne e scornită de cei ce n'au înţeles pe deplin ce e magnetul care are puterea că trage la el fierul. Şi e de râs că umblaţi pe la zodiași, ca să vă afle pagubele. Astea cu adevărat vi le află, dar nu pe care le-aţi avut, ci pe acele ce vi le fac ei în pungă. Şi pentru câte şi mai câte nu alergaţi la ei, şi e de râs, române !

Să intrăm acum printre duhurile necurate, să le luăm şi pe ele la refenea. Fă-ţi cruce, creştine, că în mare tabără ne băgăm. Să nu-ţi fie frică, sunt multe, dar proaste de dau în gropi. Uite ielele, pot sbura peste mări şi ţări, dar cu un fir de iarbă ori cu un fir de lână roşie le tai toată puterea sburării şi le ţii pe loc. Apoi ce putere e asta ? Strigoii ies din morminte, sug inimi de oameni şi eu cred că pot răsturna şi munţi, dar tot tu eşti mai tare, căci cu un fir de usturoi descântat îi alungi afară din lume. Şi iarăşi te întreb, ce putere e asta la strigoi ? Rusaliile umflă oameni, nu le pot sta împotrivă toate oștile împărăteşti din lume, dar tu cu o crenguţă de pelin le faci să intre de frică pe sub toate pietrele. Spune-mi şi aici, ce putere au Rusaliile acestea ? Ce putere au toate vrăjile şi fermecătoriile babei cea cu guşă, dacă baba cea cu cocoaşă le poate desface cât ai bate din palme ?

Mi-am bătut şi eu capul ca să ştiu de la oameni, cam ce lighioane or fi duhurile acestea. Şi să vezi comedie ca asta ! Despre duhurile necurate se spun atâtea şi atâtea şi aşa de încurcate, că-ţi vine să le laşi acolo unde or fi. Nu se potriveşte sat cu sat. Ia spuneţi-mi voi, ce sunt moroii şi eu am să vă spun ce e laptele de pasere ! Unii spun că moroi se fac copiii cari mor nebotezaţi şi că plâng noaptea pe la ferestre. Ba să mă ierţi, strigă unul dintr’altă parte de ţară, moroi se fac oamenii cărora nu le-a cetit bine popa la îngropăciune şi vin şi mănâncă inimile rudelor mai de aproape. Aş! ştii şi tu cât măgarul morarului, zice unul dintr'alt judeţ, moroii se fac altfel, se fac din oameni moroi peste care a trecut un câine ori o pisică. Nici tu nu ştii nimic, măi nene, zice altul : Moroii se fac din babe cari au făcut tovărăşie cu dracul. Altul de colo zice că moroii se fac din oameni născuţi printre tufe, celălalt că din oameni tare păcătoşi. Poftim, de la copiii nevinovaţi fără botez am ajuns la babe îndrăcite ! Bine, oameni, dar vorba e, ce vor fi fiind moroii ăştia, că voi îmi spuneţi de ei într'o mie de feluri. Apoi nici nu ştiţi ce meşteşug au ei prin lume. Că sug inima ? asta spuneţi că o fac şi strigoii şi strigele cari iau inimile de copii şi pun în loc paie, ba o face şi zmeul când vă bântuieşte. Haida de, numai voi cu minciunile voastre, şi eu să nu sar cu minciuna mea : inimile le sug vârcolacii, zic eu, măcar că un prieten mă trage de mânecă să spui că pricolicii. Na, cine-o ştie şi altfel, să ne-o spuie, căci o să încapă şi a lui în traistă.

Acum, pe toate aceste duhuri cari sug inimi eu le fac o oaste şi le pui de către răsărit. De către apus am alta, cu alt steag şi cu alte meșteșuguri oastea duhurilor cari pocesc. Aici sunt ielele cu nesfârşitele lor nume, Vântoase, Şoimane, Albe, Frumuşele, Bune, Milostive, Miluite, apoi surorile lor Joimăriţele şi Rusaliile şi apoi şiragul lor de rubedenii, Potca, Frigura, Sainca, Caii Sân-Toaderilor. Dar cine să le mai ştie pe toate ! Şi au tată pe Tartorul din baltă şi mamă pe Mama-pădurii şi toate se învârtesc şi trăiesc deavalma în mintea bietului român !

De râs, e de râs, creştine al meu, dar şi de plâns este. E de râs, că-ţi umpli capul cu atâtea nebunii goale, născocite de spaima şi neştiinţa ta. Că tu crezând că toate acestea sunt fiinţe vii, aievea, şi că n'au alta de lucru decât să-ţi facă ţie rău, tu eşti vecinic speriat şi îngrozit şi cauţi să te aperi de ele. Apoi ce ai zice de un om, care în mijlocul drumului ar da cu ciomagul în dreapta şi în stânga, acum ar străpunge cu cuţitul în vânt, acum ar scuipa în sân, acum ar scuipa peste cap, acum ar mătura drumul cu o mătură, acum ar alerga cu brăcinarul să prindă soarele, acum ar ameninţa cu toporul ca şi când l'ar ţinea sub nasul cuiva nevăzut şi s'ar da peste cap şi-ar mânca ţărână şi s'ar unge cu noroi şi cu balega şi-ar bolborosi vorbe rupte şi-ar căsca şi iarăşi ar pune mâna pe ciomag şi ar striga: hai fugiţi, Ielelor, în lături Zmeule, dă-te încolo Moroiule, stai că-ţi dau eu ţie, Potco, nu mă strângeţi, Rusaliilor, aoleo mă omoară Striga! Spuneţi, voi ce aţi zice de un om ca acesta ? Că e nebun de-a binele, bietul. Stai, măi omule, că sunt numai năluciri. Apoi aşa ca nebunul acesta faceţi voi toţi, câţi aveţi credinţa în duhuri şi descântece. Căci toate câte le-am spus le faceţi aieve, ori le face baba în locul vostru când descântă cu mătura, cu frigarea, cu ţărâna de la mormânt, cu toate oblojelile murdare. Le faceţi şi pe acestea şi pe altele nenumărate, ca să vă apăraţi ca nebunul din drum de duhuri închipuite şi de boale trimise. Şi e păcat de Dumnezeu că vă pierdeţi şi vremea şi mintea de om cu lucruri de acestea.

Îmi vin acum în minte Stafiile, dar pe ele le las nejudecate, pentru că ştiu că mulţi dintre voi râd de cei ce să tem de stafii. Cei cu minte ştiu că stafii nu văd decât fricoşii şi bolnavii. Cu cât e mai fricos omul, cu atâta şi stafiile sunt mai multe, dar de cel curajos nu se apropie. Apoi de ce nu? S'or fi temând de el? Nu, ci pentru că nu se teme omul de ele ; pentru că ele nu sunt aieve, ci tot aşa ca buiguielile celui ce are friguri, sunt numai vedenii ale spaimei şi ale boalei, ca şi nălucirile calului sperios. De aceea te aperi lesne de ele, cu usturoi, cu pelin, cu tămâie descântată.

Lucrul e lesne de înţeles. Adevăratul om curajos n'are nevoie nici de usturoi nici de nimic ca să fugă stafiile de el, dar cel fricos mai prinde curaj când ştie că are la el lucruri descântate şi biruieşte spaima şi biruind-o pe ea, fireşte că stafiiile nu s'apropie. Asta, la adică, e tocmai pe tocmai povestea cu ţiganul când trecea prin pădure şi suna frunza. Ţi-e frică ţie, ciocanule? Mie nu, zicea ciocanul din traistă. Apoi nici mie nu, răspundea ţiganul. Apoi iarăşi: Dar ţie, pilă..? Dar ţie barosule ? el întreba, el răspundea şi-şi făcea curaj, şi lupii, de cari se temea ţiganul n'au venit, că l-au apărat ciocanul şi barosul.

Dar pe cel de tot fricos şi plin de spaime nu-l apără nimic, fiindcă spaima lui e fără leac. Şi'n spaimă i se năzăreşte cine ştie ce şi dacă e bun de gură face din ţânţar armăsar şi ca să-şi micşoreze ruşinea, şi ca să înlăture batjocura altora. Şi aşa el sperie un sat, căci orice fricos găseşte pe alţii şi mai fricoşi decât el, şi minciuna e mai iute crezută decât adevărul. Da’ unde nu văd fricoşii stafii! Negreşit, mai curând prin locuri cari îţi fac spaimă prin pustietatea lor, prin păduri, prin ruine, prin case părăsite. Le văd ei şi pe drumuri umblate. Ba, să ne ierte Dumnezeu, de cimitire n'aș mai zice nimic, că sunt oameni cari n'ar trece pentru lumea toată prin ele noaptea, dar ce să zici de creştinul care n'ar intra noaptea în biserică nici mort, căci e dracul în biserică! Nu-ţi crăpi obrazul de ruşine, să crezi că la altarul lui Dumnezeu se cuibăreşte diavolul? Crezi că el fuge de o cruce ce o faci cu limba pe cerul gurii, fuge de o fărâmătură de tămâie descântată, şi de atâtea icoane sfinte din biserici, de atâtea cruci, de sfântul pahar cu trupul lui Cristos nici nu-i pasă.

De ce numai făptura aleasă a lui Dumnezeu, numai omul vede stafii ? Căci dacă sunt în trup aieve, de ce nu le văd şi animalele, caii, boii, câinii, păsările ? Ştiu că mincinoşii şi fricoşii spun câte nerozii, că le văd şi caii şi câinii. De cai să-i lăsăm într'ale lor, căci între animalele de casă sunt cele cari îşi fac mai lesne spaime. Câinii visează mult şi se pomenesc lătrând în somn. Dar că ei aud cântând ielele, ori simt Strigoiul şi că fug urlând şi tremurând pe după casă, astea sunt poveşti curate, care se spun la fel de sute de ani şi la toate neamurile, fără schimbare, cum ai spune povestea cu cocoşul roşu.

Dar atunci ce Dumnezeu o fi cu ielele şi cu toată oastea de duhuri cari pocesc, şi ce cu Moroii şi oastea ceealaltă care suge inimi ? De ce vorbesc oamenii de ele, de când e lumea? Şi numai spaima şi prostia face că le văd o seamă de oameni ? ori e numai minciună? Şi una şi alta, oameni buni. Dar pe lângă ele mai e una: boala. Cel ce are năduf (astmă) visează că urcă pe munţi grei. Când în somn te cuprinde fumul în bordei visezi că te strânge cineva de gât, ori îţi astupă gura şi nasul să nu poţi răsufla. Când ţi se aşează o pisică pe piept, visezi că vine cineva şi-ţi pune pe piept o piatră de moară. Când te izbeşti în somn cu piciorul de ceva ascuţit, durerea face să visezi că tocmai te muşcă un şarpe în locul acela. Pilde de acestea veţi fi ştiind fiecare, din lucru întâmplat. Eu ştiu că odată în somn mi-a pus frate-meu mâna rece pe piept şi eu am sărit ţipând, că mi s'a părut că venise un cerb cu un şarpe în gură şi mi-a pus şarpele rece drept pe inimă. Sunt pricini fireşti, omule, şi visul ţi le arată cum îi este dat visului să ţi le arate. Că mulţi or fi văzând aşa în vis iele cari le înstrâmbă gâtul, ori strigoi care le sug sângele, asta e lucru uşor de priceput. Şi un lucru să vă rămâie limpede în cap, că întâi e durerea ori boala, apoi e visul cu vedenii rele. Ca în pildele spuse, întâi e fumul şi apoi vrăşmaşul care-ţi astupă gura, întâi lovirea la picior, apoi şarpele care te muşcă. Încă o dată: boala aduce visul, dar nu visul aduce boala.

Şi acum, asta e adevărat, că bolnavii de inimă au să viseze că le suge cineva inima. Fie ce-o fi, om, câine, lup, pisică, şarpe, ori altă cine ştie ce gură. Iar dacă tu, bolnavule, auzi pe alţii vorbind de moroi, o să crezi că într-adevăr e un moroi, ori strigoi, ori cum păcatele îl numeşti, durerea simţită prin somn şi pe care ţi-o arată trupul printr'o vedenie a visului. Prin satele unde credeţi că moroii vin în chip de câine, bolnavul va visa un câine ; pe unde credeţi că e striga-fluture, bolnavul va visa că-l suge un fluture mare. Aşa cum auziţi de la alţii. Dar să crezi tu că durerea ta - hai să-i zicem moroiul tău - e fiinţă vie, că o poţi alunga cu descântece să nu mai dea pe la tine, asta o crezi tu şi rău faci, căci moroiul nu te crede. Trebuie să mergi cu el la doctor. Dacă de foame multă, visezi că-ţi suge cineva maţele - fie şi asta tot moroi – ce crezi tu că cu descântece o alungi ? Da’ nici câinele nu te crede !

Sunt multe boale cari îţi aduc visuri cu sugerea inimii. Vorba vine aşa, cu sugere şi cu inimă, căci bolnavii când îi întrebi nu ştiu să răspundă lămurit, ci aşa că li se pare că-i suge, că-i stoarce, că-i apasă, că-i strânge la inimă, la stomac, la splină. Toate astea arată o stare bolnăvicioasă ori a uneia singure dintre maruntaie, ori o boală a întregului trup. Doctorii le ştiu bine toate boalele acestea, pe vită şi pe sămânţă şi ştiu să le vindece lesne şi de multe ori cu puţină bătaie de cap, cum e şi cu acel vestit Sburator, care bântuie nevestele şi fetele. Că tâlharul ăsta de duh ce vine în chip de flăcău, tot numai flăcău şi frumos, pe coşul vetrei, e adus şi el de vr'o boală numai a femeilor, dar e adus adesea ori şi de stomacul încărcat cu mâncări nemistuite, aşa că de Sburator sufăr mult femeile prea din cale afară mâncăcioase. Stomacul îndopat, (şi apoi după ce a intrat răul în el, şi când e gol) aduce şi bărbaţilor visuri cu bântuielile Zmeului, care le apasă stomacul. Vezi unde e pricină firească şi unde o căutaţi voi cu ochii închişi !

Astea toate sunt în vis. De aceea toate duhurile acestea umblă numai noaptea, cum credeţi voi. Oho! îmi zicea odată un ţăran, o fi noaptea, dar ce-mi spui d-ta că în vis ? Eşti cu ochii deschişi şi-l vezi aievea, cum te văd. Să fie şi aşa, am zis eu, dar îţi aduci aminte cum îţi certai nevasta ieri ? O făceai nebleagă, că doarme de-a'n-picioarele. Apoi vezi, bolnavului ori i se pare numai că nu visează, ori doarme şi el de-a'n-picioarele. Şi parcă numai un om visează cu ochii deschişi ! Şi cum ai friguri nu te uiţi în pod şi tot buiguiești ? Şi apoi sunt visuri câteodată aşa de limpezi şi de tari, că după ce te-ai deşteptat eşti tot cu visul în tine şi nu te poţi dumiri că ar fi fost numai vis.

Poate acum gândeşte unul să zică : Toate bune, dar de ce până la vis am fost sănătos şi de la vis, de la cel dintai, mi-a venit boala şi de-a doua zi am simţit-o şi-am avut-o. N'a fost necuratul în vis şi mi-a adus boala? Nu, omule, nu. Vei fi simţit tu poate semnele boalei şi mai înainte, ziua, dar cu trebile de peste zi nu le-ai băgat în seamă ori nu ţi s'au părut cu îngrijorare. Iar atunci, când ai visat întâi, ţi se înteţise boala şi s'a dat pe faţă. Că apoi după asta ai simţit-o şi ai avut-o, e lucru firesc; ca izvorul: cât a stat sub pământ a fost ascuns, când a ieşit la faţa pământului a început să curgă şi de-atunci el curge.

Mare pozna fac duhurile acestea cari sug, că nu se mulţămesc numai cu un om, cum se mulţumesc celelalte cari pocesc. Când vine moroiul şi duce un copil, apoi rând pe rând tot duce câte unul, până ce goleşte satul. Iar strigoiul când duce un om mare, apoi omoară pe rând pe toate rudele cele de mai deaproape. Crezi tu, omule, o putere ca asta la lighioanele de moroi? Eu o cred, că văz că şi holera şi ciuma tot aşa face. Tot aşa face şi râia, că întâi o are unul şi umple pe toţi. Voi ştiţi bine, ca râia se ia de la om la om, ştiţi şi de căscat că se duce de la unul la altul, ştiţi şi de un om cu voie bună că poate împrăştia voia bună la toţi de pe lângă el. Dar de boale rele ce trec de la om la om, de asta nu prea ştiţi. Boala de Cel-perit ne-a mai deschis ochii să pricepem ce e molipsirea. Dar la alte boale n'o pricepeţi, căci nu va lasă scârbele de moroi.

Că, uite, oameni buni, singuri voi v'aduceti moroiul în casă, singuri îl căutaţi, îi deschideţi uşile larg şi-l poftiţi cu alai în casă. Cum, Doamne fereşte, strigaţi voi. Dumnezeu fereşte, e adevărat, dar numai când te fereşti şi tu. Şi te poţi feri, creştine, dar nu vrei să-ţi luminezi capul şi te lipeşti cu sufletul întreg tot de nălucirile tale. De la un copil bolnav de gâlci se poate îmbolnăvi un sat întreg. Doctorii vă spun să despărţiţi pe bolnav de cei sănătoşi; învăţătorul închide şcoala ca să nu ia de la un şcolar ceialalţi molima, cum ştiu că voi, în strâmtele voastre case, n'aveţi cum despărţi pe bolnav. Dar nu vreţi să ştiţi de nebuniile doctorului, cum ziceţi voi şi nu ocoliţi boala. Mamele cu copii sănătoşi vin să vadă pe cel bolnav, îi lasa să-l sărute. Sămânţa boalei molipsitoare e ascunsă şi în scuipatul celui bolnav şi în sufletul gurii lui, şi în ce scoate afară, şi în hainele pe care doarme şi în toată odaia în care zace. Iar copiii sănătoşi intră la bolnav şi iau boala. Ba după ce moare, mamă-sa împarte de pomană camașuile lui la feluriţi copii sănătoşi, dă straiele pe care a zăcut, ori culcă pe ele alţi copii ai ei. Şi aşa se umple de boală satul întreg. La pojarul cel mic o ştiţi cum merge, că se îmbolnăvesc pe rând toţi din casă ; noroc că e boală mai blândă şi numai rar mor copii de el. Dar la pojarul cel mare numit scarlatină acolo e gata moroiul ! Şi tot aşa la gâlcile cele rele, la angină, la strânsul cel mare sau la fălcăriţă. Tusea măgăreasca n'are moroi, căci rar mor copiii de ea. Dar miră-te, omule, cum au alungat doctorii pe cel mai îndrăcit moroi din lume, cum l'au scos la pensie fără descântece şi fără armăsar negru peste morminte şi fără fier roşu prin inimă. Eu zic de vărsat, că mai înainte vreme era cea mai primejdioasă boală a copiilor, şi când murea unul apoi mureau după el mai toţi din sat şi dintr'alte sate. Acum moroiul vărsatului, adică puterea de molipsire a lui, a scăzut de n'a mai rămas, de când doctorii altuiesc copiii şi fac să nu se poate lega de ei vărsatul. Vrei nu vrei, azi e lege de la stăpânire, să altuim toţi copiii din ţară, ca să abatem vărsatul şi să fugărim moroiul.

Asta pentru copii. Oamenilor mari le suge inima strigoiul ori altă dihanie ca el. Tot cu boale infecţioase, molipsitoare, are de lucru şi spurcatul acesta, că de aceea se spune pretutindeni că el omoară întâi pe rudele de aproape. Mai de mult, când nu ştiau oamenii să-şi dea seama care e taina ofticei, şi mai ales a celei fulgerătoare - galopantă cum i se zice, că parcă ar veni în galop - credea lumea că un mort de oftică cheamă în groapă şi pe ceilalţi ai familiei. Iar nepriceputa legătură între membrii aceleiaşi familii, în care se moştenea oftica, a dat naştere credinţei în strigoi. Strigoiul cel dintâi îşi sugea pe rudele cele mai de aproape, căci acestea erau ursite de boala să moară mai întâi şi pentru că aveau acelaşi rău părintesc şi pentru că trăiau împreună şi s'au molipsit. Apoi fiecare mort se făcea strigoi pentru alţii. Asta se poate înţelege mai bine cu boalele lumeşti, că omul bolnav de ele dă boala mai întâi celor mai de aproape, şi aceştia o dau altora.

Că strigoiul suge pe cei vii, asta e deoparte închipuirea şi visul acestora, iar de alta e tălmăcirea slăbiciunii ofticoşilor care creşte din zi în zi. Apoi, au băgat oamenii de seamă că unor morţi le cresc unghiile şi părul, în coşciug, în groapă, şi faţa lor capătă o culoare roşie, un lucru care nu e deloc de mirare. Apoi de aici ţine-te ! Li se potrivea asta cu cealaltă şi-au făcut din ele una: aceştia sunt cei ce sug pe cei vii, strigoi cari îşi ţin viaţa şi se îngraşă cu sângele supţilor. Apoi de aici năluciri şi minciuni şi tălmăciri, că strigoii aceştia, ca să poată suge, trebuie să fie vii şi să iasă noaptea din mormânt. Că i-ar fi şi găsit în coşciug culcaţi pe o mână, ori zăcând, că aveau sânge proaspăt în gură, că mormăie mereu şi altele câte le năluceşte închipuirea când o îmbeţi puţintel !

Ca să scape satul de moarte, oamenii caută strigoiul şi-l omoară. Mare lucru şi de mirare e de ce nu-l prind noaptea, când e prin case? Îl caută în groapă şi ori îi înfig un cuţit ori un par ori o frigare prin inimă ori îl scot şi-l ard. Astăzi nu dă voie poliţia să umblaţi, creştinilor, după strigoi prin cimitire, şi vă pofteşte să vă vedeţi de treabă că tot aşa nu sunt strigoi în morminte cum nu e nici dracul în maşina care duce trenul. Povestea cu fierul prin inimă e ca şi cu acul ori frigarea descântătoarelor înfipt în turta din vatră: cum străpungi tu strigoiule inima celor vii, aşa ţi-o străpungem noi ţie. Iar povestea cu arderea în foc a strigoiului ne-a rămas de la cei vechi, de când un prea înţelept doctor a scăpat de ciumă un vestit oraş din ţara grecească arzând pe foc mare ciumaţii şi hainele şi aşternuturile lor şi aşa a stârpit sămânţa boalei. Şi astăzi doctorii cer să ardem, cât ne e cu putinţă, hainele şi aşternuturile pe care au zăcut, fie ofticoşii, fie altfel de bolnavi de orice molimă iute. Căci numai focul stinge boala de tot şi spală pe deplin. Arderea asta a rămas în lume aşa ca o amintire, ca o poveste. Acum aşa e de tălmăcit astăzi acest lucru că noi am luat povestea cu strigoii de la alte neamuri, şi că lumea a bănuit că omul la care s'a arătat molima mai întâi e un cuib de spurcăciune de unde s'a întins răul boalei şi de aceea l-au ars. Şi pe el şi pe cei ce s'au îmbolnăvit după el, i-au ars ca să taie calea răului. Căci molimile se arată într'unul sau în doi la început, cum o ştiţi cu boalele din sat ale copiilor, ori cum e cu holera ori cu ciuma, că auzi numai că a murit bunăoară unul la Galaţi şi apoi de aici se întinde încoace, se întinde încolo până ce poate să cuprindă o ţară întreagă de la un capăt la altul.

Negreşit, creştine drag, că multe stau în puterea lui Dumnezeu. Iar molime ca holera şi ciuma vin aşa de cu mânie şi aşa de iute, că nu te poţi feri de ele, ca de vânturile mari. Dar tot aşa venea mai înainte vreme şi vărsatul şi lingoarea şi acum ele şi-au pierdut din putere de când ştim unde le stă sămânţa şi ne ferim de ea. Apoi aşa e cu toate boalele molipsitoare, pe care voi credeţi că vin din moroi şi strigoi şi din alte duhuri necurate. Ne putem feri de ele, dacă nu întru toate, dar măcar atât cât ne povăţuieşte mintea. Şi holerei i-am putea pune piedici să nu înainteze, dacă cu toţii, şi cei de la oraşe şi cei de la sate ne-am încrede cu drag în spusele doctorilor şi ne-ar intra odată în cap învăţăturile igienei, cum să ne păzim de boale. Nu cu baiere şi cu descântece, nu cu căpăţâni de cal alb în parii gardului, nu cu roţi de car pe acoperiş pentru iele, nu, oameni buni, ci cu pază bună şi cu minte de bărbat. Să nu ne mai lăsăm acasă capul şi să împrumutam pe al babelor, şi să nu mai judecăm tot de sub obroc ca cei de mai demult, căci ei multe nu le ştiau limpede şi nici nu erau pe atunci atâtea în lume. Cum se ia boala de la unul la altul o vedeţi la Cel-perit (frenţie, sifilis) acum judecaţi şi voi: ce babe şi ce descântece poate păzi pe om să nu capete boala asta, când nu se păzeşte singur ? Gândiţi-vă şi la dorul de gură al vitelor (febra aftoasă) cum se ia boala şi cum îi poţi tăia drumul. Ca să nu dăinuiască boala, acum la un gospodar acum la altul, ci să scape toţi odată de molimă, veterinarii prin molipsire îmbolnăvesc dintr'odată toate vitele din sat. Asta o vedeţi, şi gândesc că o să vi se deschidă odată ochii, că molipsirea face molimele şi că tăierea drumului ei stinge boala. Stăpânirea, ce e dreptul, vă deschide ochii cu jandarmii şi nu vă lasă să treceţi vite dintr'un sat cu boală într’altul fără boală. Asta ar trebui, oameni buni, s'o pricepem noi şi fără jandarmi, nu numai la boala asta, ci la toate boalele din sat.

Acum, ce să vă spun de iele şi de Rusalii. Toate boalele pe cari le aruncaţi în spatele acestor iele vin din răceală, din umezeala, din ceaţă, din vânturi reci. Fiindcă boala nu ne vine numaidecât, ci după o vreme, voi nu vă dumiriţi şi credeţi că ori v'a apucat din senin, ori v'au lovit ielele. Apoi, că umblă vorba, cum că unii le-au văzut, ori le-au auzit cântând pe sus, lucrul acesta se tălmăceşte şi cu vedeniile ce le poate avea bolnaul. Vâjâitul urechilor, când eşti bolnav şi ai visurile boalei, ţi se poate părea şi sunet de moară şi uruit de căruţă şi sunet de cobză şi cântec dulce de gură. Cine poate s'audă ielele cântând ? Numai bolnavul. Dar intai e bolnav, şi apoi aude ; nu întors, să le audă întâi şi apoi să-i vie boala. Şi tot aşa e şi lucrul că unii le văd, tot din buiguială, din aiurare, din friguri, din vis, din cele ce sunt la începutul boalei. Fireşte, că pe lângă acestea vine minciuna, fie a puţinteilor la minte cari se pomenesc vorbind, fie a celor ce mint cu gândul că să sperie, ori să-şi bată joc, ori să se mândrească prin sat ca ei le-au văzut şi că ştiu mai multe decât alţii. Apoi alţii spun şi poate cred, numai că au auzit de mici copii lucrurile acestea şi cum le-au cumpărat aşa le vând.

Boale din iele se numesc toate reumatismele şi înţepenirile. Să-ţi dau câteva pilde. Iarna se face horă în sat, undeva, într-o încăpere strâmtă. E multă lume şi toată înfierbântată de joc. Fetele au răul obicei să fie subţirel îmbrăcate şi nici nu-şi aduc haine mai groase cu ele, de ruşinea flăcăilor. E şi asta o nebunie, că fetele bunăoară umblă desculţe prin zăpadă ca să s'arate că sunt voinice, şi vin la horă fără haine groase. Înfierbântată cum e de joc, o fată iese să se răcorească în aerul rece de afară. Nu simte acum nimic, dar peste vr'o câteva zile o apucă junghiuri, poate o aprindere de plămâni, poate boala cuţitelor, şi ea cu toate rudele ei, în loc să caute pricina în răceala din seara cu jocul, se plânge de iele şi aleargă la babe meştere, ori crede că boala i-a fost făcută pe ursită. Dacă se alege numai cu dureri de masele, ori de urechi, ori între coaste, ferice de ea că a scăpat cu atâta. Nu toţi oamenii sunt la fel de tari din născare, şi mare rău e ca şi fetele slăbuţe de felul lor se ţin în rând cu cele voinice, la fel de dezbrăcate şi vrând să facă gerului în ciudă tot la fel cu cele voinice. Apoi, tot cam acestea îşi fac singure de petrecanie. De altfel, comedia asta e de râs, cum fetele cele urâte vreau să întreacă în vitejii de acestea pe cele frumoase, ca să le poată batjocori că sunt papă-lapte şi se tem de frig ca babele. Iar cele slabe se iau la întrecere cu cele voinice şi aşa intră tartorul în toate spre răul lor.

Dar este un drac şi mai mare. Câte răceli nu intră în fete şi în neveste în nopţile când îşi fac pe dragoste şi farmece, la Anul-Nou, la Bobotează şi la Sf. Gheorghe, când numără parii şi fac vrăji la tăietor şi numără stelele-logostele ca să-şi afle ursitul. Toate aceste farmece le fac în gerul iernii, noaptea, desbrăcate până la cămaşe, ba chiar şi despuiate de tot, de le clănţănesc dinţii ca la berze şi tremură învineţite de frig. Ce te miri, apoi române, că le lovesc ielele şi că se plâng de dureri prin oase şi la încheieturi şi că le ajung cuţitele ? Nevestele nu-şi prea fac pe dragoste, e adevărat, afară de cele ce-şi pierd mintea după ibovnici, dar multe dintre ele poartă boala ielelor în oase de pe când erau fete şi-şi făceau vrăjile lor. Acum vezi că la toate acestea nu închipuitele iele sunt de vină, ci singură prostia femeilor.

Astea pentru femei. Bărbatul e dus cu carul, e pe drumuri, e pe câmp. Unde înnoptează, acolo doarme, şi eu de multe ori m'am mirat că în loc să doarmă în car ori, dacă vrea pe pământ, să-şi aştearnă sub el fân când are, el se culcă sub car pe pământul gol. Nici căpătâi n'are, nici învălitoare. Pământul umed şi rece, şi răcoarea nopţii îi bagă reumatisme în oase. Capul mai jos decât trupul îi tulbură cuvenitul umblet al sângelui, aşa că se scoală românul cu gâtul ţapăn, cu grozave dureri de cap, cu o mână amorţită, cu vreo durere cu junghiuri în urechi, răguşit şi de multe ori chiar fără de grai şi cu toate oasele străpunse. Când se scoală, dă vina pe iele, că s'a culcat ori în loc rău pe unde aveau drumul ielele, ori că s'a culcat în ceas rău. Unele ştie şi el că-i vin din frig, dar lipsa graiului şi durerile de cap cine să le-aducă ? Numai ielele! şi apoi se întâmplă ca omul să nu simtă durerile a doua zi; le simte mai după o vreme şi poate că tocmai pe un timp când n'a ieşit de acasă şi a stat liniştit la căldură şi atunci se miră năuc de unde-i vin? Acum mai ales din iele, că au trecut astă noapte peste casă, ori că poate a călcat în vreo urmă rea sau dacă nu mai ştie alta, atunci e convins că i-au venit din senin. Din neştiinţa cea multă a românului, lui nu-i intră în cap că din senin şi fără pricină nu poate veni nici trăznet şi nici boală. Şi mare lucru e, că nu poate pricepe niciodată îndelungarea vremii, dintre pricina boalei şi ivirea ei. "Acum baţi omul, acum îl doare, zice el, şi ce îmi spune doctorul că asta e din răceală? Atunci şi atunci n'am răcit, căci nu mi-a fost nimic; că de răceam atunci, atunci m-aş fi şi îmbolnăvit". Că focul poate arde pe înfundate, zile întregi fără să-l bănuieşti, asta o poate pricepe, dar la boală nu.

Tusea din Sfinte, după cât ştiu eu, sunt acele aprinderi de plămâni pe cari le capeţi când prea înfierbântat beai apă prea rece. De multe ori te ia repede şi te omoară căci junghiurile te prind numaidecât. Aici pricina şi boala sunt repede una după alta şi tot nu vede românul că nici din apa aceea n'au băut Sfintele, nici balele Necuratului n'au fost în ea, nici vrăşmaşul n'a vrăjit-o pe ursită. Nu, căci alţii o mie de oameni, neînfierbântaţi şi neplini de sudoare ca tine, ar fi putut s'o bea cât de mulţi şi nu le-ar fi fost nimic. Acum îţi ştiu eu răspunsul : poate că nu s'ar fi îmbolnăvit, zici tu, căci Sfintele au avut numai cu mine de lucru şi numai de mine s'au legat. S'au legat numai de tine, zic eu, căci numai tu erai înfierbântat, dar apa era pentru toţi aceeaşi apă, creştine.

Sărăcia e, negreşit, bună prietenă cu ielele. Când vezi prin sate, târziu toamna pe ploi cu zăpadă, copii numai în cămaşă zdrenţuită şi desculţi, pe uliţă, nu mi-e de mirare că vă plângeţi atâta de boalele ielelor. Vai, de oasele lor! Răspundeţi că sunt învăţaţi aşa. Eu cred că ei acum să învaţă, numai că bieţii, ca şi măgarul ţiganului care aşa a fost de prost să piară tocmai când se învăţase să trăiască nemâncat. Cei mai tărişori şi din părinţi sănătoşi o mai scot la căpătâi, dar cei slabi şi rău hrăniţi se prăpădesc, ori ajung mai târziu ca vai de om, ologi şi strâmbi şi pociţi şi mai ştiu eu cum şi la toate ielele sunt de vină. Eu zic că şi sărăcia poartă pe om aşa golan şi-l dă pe mâna Măiestrelor, dar ierte-mă Dumnezeu, şi prostia românului. Sunt şi oameni cari ar putea să-şi poarte mai bine îmbrăcaţi copiii şi nu-i îmbrăca. Cresc ei şi aşa! Şi sunt şi de aceia cari fac lucrurile pe dos, apoi acestora cum să le zici? Eu nu m'am putut dumiri niciodată, ce obicei e acela pe care-l au ţăranii mai ales prin judeţul Roman, că umblă vara cu căciulă şi cu cojoc, iar iarna cu un suman subţire şi zdrenţuit de-a dreptul peste cămaşă şi numai în ismene? Apoi peste oameni aşa de cuminţi cum n'ar da ielele navală ?

Dar au Zânele acestea alţi doi prietini şi mai buni, creştine al meu, rachiul şi boala lumească. Câţi beţivi nu ies din cârciumi infierbântaţi şi-şi descheie hainele, ca să se răcorească în vânturi ce te taie; câţi beţivi n'adorm prin şanţuri, pe pământ umed, în vânturi reci! Vezi, române, drept în drumul ielelor. Ăştia se întâlnesc cu pocitura şi rămân ţapeni de mâini şi de picioare, ologi, damblagii, cu gâtul strâmb, cu gura strâmbă, surzi, muţi, cu dureri de şale şi de încheieturi, cu junghiuri prin oase. Toate din răceală. Dar nu ăsta e blestemul cel mare. Beţivii vajnici şi copiii beţivilor se întâlnesc şi cu ducă-se pe pustii. Din pricina sângelui stricat, ca şi al celor cu boale lumeşti învechite, dau în boala copiilor şi epilepsie, rămân prostiţi, se plâng de lipitură, au mintea smintită şi râd şi să închină, îşi sar din balamale, cum ziceţi voi şi n'au toate sâmbetele. Dacă se potriveşte la un loc beţie şi boală lumească, e urgia lui Dumnezeu, creştine, şi în nenorocitul ce le are şi în copiii lui până într’a şaptea viţă. Pe la iarmaroacele de prin sate s'adună cu gloata nefericiţi de aceştia şi te prinde o milă de starea lor. Sprijiniţi pe cârje, târându-se pe brânci, cu faţa strâmbă, cu obrajii mâncaţi de frenţie, pociţi în toate felurile şi nebuni de tot neamul şi toţi cu aceeaşi plângere, cu ielele, că pe unii i-au pârlit, pe alţii i-au spruzit, i-au călcat, i-au ismenit, i-au ologit şi câte toate.

Mi se pare că şi grozavele urmări ale pelagrei voi tot la iele le căutaţi. Boala asta cumplită, pârleala şi roşeaţa, vine din mămăliga de porumb stricat. Auzi tu, să iai boală din porumb muced şi să crezi că ea îţi vine că ai dormit într'un loc necurat ! Şi cu porumbul stricat e o poveste în două feţe, ca şi sărăcia voastră şi lăcomia arendaşilor vă face de-l mâncaţi, dar cată bine că şi prostia voastră... Am văzut şi eu la ţărani făină aşa de încinsă, că fumul din ea îţi pârleşte faţa. Apoi ce-o să facă asta în stomac ! Rea învăţătură aveţi, dragii mei, în vorbele: "decât bucate stricate, mai bine maţe crăpate", adică mai bine să te îmbolnăveşti decât s'arunci o mâncare rea. Ba nu, române, mai bine, dacă nu poţi altfel, rabdă de foame ! Eu n'am văzut, dar aud, că unii culegând necopt porumbul îl usucă în cuptor, ori nu-l usucă deloc şi că boabele sunt aşa de mucede că nu le mănâncă nici găinile şi că şi porcii se feresc de ele. Iar mămăliga din ele, de amară şi de iute ce-i, o miroase câinii şi nu o îmbucă. Iar voi o mâncaţi şi o mănâncă bieţii copii mici ai voştri ! Mare păcat faceţi şi aşa vă bateţi singuri, căci nu Dumnezeu vă bate, şi aşa chemaţi cu uşile largi în casă moroii cari aduc molime şi ielele cari aduc pociturile şi câte boale are ducă-se pe pustii !

Aşa e cu ielele acestea. Când e vorba numai de pocituri, boalele vin din răceală, iar răceala din nepază şi negrije şi din beţie. Iar când e vorba de boale de nervi, de epilepsii şi de nebunie, ele vin tot din beţie, din boale lumeşti şi din pelagră. Tot din lucruri la cari tot noi suntem de vină şi de cari ne putem feri întrucât ne ajută ştiinţa şi puterile omeneşti. Dar nu cu căpăţâna de cal pusă în gard, nu cu baiere şi cu descântece.

Alt lucru şi cel mai mare care ne aduce boalele e necurăţenia. Începând de la trupul nostru, murdăria pielii, apoi murdăria hainelor, a aşternutului. Apoi murdăria casei în care locuim, a bătăturii de pe lângă casă. Apoi murdăria fântânilor din cari scoatem apă, a drumurilor şi a satelor. Hai, să le luăm puţintel aşa pe rând, creştine, ca să le vezi mai desluşit. Când nu arde focul bine, bagi vătraiul şi scormoneşti spuza şi jăratecul şi focul prinde putere. Ai făcut loc aerului să pătrundă printre jăratec. Aşa îi faci pielii, spălând-o, că ea are nesfârşit de multe găurele mici, prin cari intră aerul în ea şi iese din ea sudoarea. Când sunt astupate de murdăria de pe piele, aerul nu poate intra prin piele în bunăvoia lui. Dacă ai unge un om ori un dobitoc cu lac, cum faci cu mesele, aşa ca să nu poată străbate deloc aerul în piele, omul ar crăpa, căci din pricină că n'ar putea ieşi sudoarea i s'ar otrăvi trupul. Pielea murdară face râie şi bube şi buboaie şi spuzeli şi arsuri. Acum vezi, că ţăranii nu-şi spală pielea trupului din vara asta până în ceealaltă. Drept e şi e bine că mâinile şi le udă - eu nu zic că le spală - înainte de a începe a mânca, mai dă şi pe obraz cu apă dimineaţa. Asta e toată spălătura lor. Şi vezi că nici vara nu intră în apă niciodată cu gândul să se spele, ci numai să se răcorească. Şi se băgă în orice baltă murdară, unde se scaldă şi porci şi bivoli şi în ape stătătoare şi putrede. Apoi aşa fac mai mult rău decât bine, că în apele acestea e multă spurcăciune, "bale ale vrăjmaşilor" şi ale "Necuratului". Eu ştiu oameni, cari n'au intrat în apă, să facă baie din tinereţele lor, oameni bătrâni. E şi o credinţă greşită (şi nu din ruşine) a oamenilor mai în vârstă, că e păcat să te vadă soarele gol, că aşa a spus Sf. Anton şi că el în viaţa lui nu s'a dezbrăcat până la piele. Eu vorbesc numai de gârle şi bălţi, că de vr'o putină acasă în care să facă baie acei ce n'au ape în sat, de asta nici nu mă încumet a vorbi, ca să nu ziceţi că n'am toate doagele.

Toată sudoarea şi murdăria de peste un an întreg s'adună pe pielea ţăranului, din vara asta până în ceealaltă. Apoi de nevoie ori şi de trândăvie, el se culcă îmbrăcat, cu opincile şi cu obielele umede, încins, sudoarea se îndesuește în piele şi în haine. Dacă şi-ar primeni hainele, tot ar fi bine, dar vezi că ţăranii se primenesc cu greu, numai la praznice şi la cumetrii şi când merg din Paşti în Crăciun la biserică. Dacă are unul nevastă harnică şi iubitoare de rânduiala, ea îi mai stă de cap şi-l cicăleşte şi-i face silă să se mai primenească, dar dacă e o nesimţitoare, apoi s'a isprăvit ! E adevărat că mulţi nici n'au primeneli şi eu nu vreau să ştiricesc de ce n'au, că atâta sărăcie tot nu e în lume încât şi n'aibă nici cămaşă. La asta nevestele sunt de vină şi sfânta aceea de învăţătură că luni nu e bine să coşi, marţi nu e bine să torci, şi leşie nu e bine să faci nici într-o zi (dacă te-ai lua după harnicele de neveste!). Vorbeam de albituri, că le primenesc aşa de rar şi că unii nu schimbă cămaşa, ziua-noaptea, de când o îmbrăca până când o fac sdreanţă pe el. Hainele de lână sunt aceleaşi vara şi iarna şi tot praful drumurilor e în ele şi ploaia le face scoarţă de murdărie. Obielele din cisme şi din opinci le usucă în odaia de dormit, pe cuptor şi nici nu-i vorbă să le schimbe cu altele cu anii până ce nu mai rămân decât potloage din ele.

Murdăria asta a pielei aduce mai ales bube şi buboaie, urziceli, fapt şi spurcăciune la copii. Şi mare ţi-e învăţătura, diavole ! Căci împotriva buboaielor de tot felul, ştiinţa doftoricească a babelor îngrămădeşte altă murdărie. "Toate buboiaele se spurcă" asta e o învăţătură a medicinii poporului. Ca să scapi de ele, trebuie să le îngrozeşti cu putoare şi cu scârnăvie : uimele cu scârnă fierbinte de câine, buboaiele cu scârnă de pisică, bubele dulci cu balegă de vacă, sgaibele copiilor cu fel de fel de găinaţuri, gâlcile cu murdărie de om, făcută oblojeală fierbinte. Şi aşa vreai să scoţi murdăria din pielea ta cu altă murdărie ! Şi îngrămădeşti boala peste boală. Şi spălatul capului e lăsat în plata Celui de sus. Cei cu plete nu pun apă şi pieptene pe cap, decât la praznice. Îi mai spală ploaia. Dar pe femei nu le spală nici ploaia, iar leşie cum am mai spus nu e voie să faci nici lunea, nici marţea şi aşa mai încolo. Când le cauţi pieptenele, nu-l au, ori îl găseşti în cofă. E o credinţă ard-o focul ! că scutecele copiilor nu e bine să le speli 40 de zile de la naştere. Toate nevoile bietului copil s'adună în ele, şi aşa e legea că numai le ştergi şi le usuci în casă, că vezi Doamne, nu-i şi aşa destulă putoare în ea şi nu e bine să le întinzi afară ca să nu le vadă soarele. Vai de pielea copilului în scutecele scorţoase şi murdare ! De aşternutul celor mari n'aș avea ce spune, că mulţi îşi aştern rogojina şi se învelesc cu rogojina. Nu vorbesc eu numai de cei săraci. Vorbesc şi de cei mai cu stare. Nu-şi fac nici ei pat cum se cade şi dorm aşa cum dă Dumnezeu. Cearşafuri de pânză n'au pe pat, dar le au pe tron şi stau acolo ca să aibă unde se îmbâcsi praful şi murdăria. Pe aceleaşi ţoale dorm cu anii, nescuturate, nepuse la soare.

Apoi ce e prin casă! Întâi nu-i lumină şi aer. Ferestrele sunt mici şi bătute cu cuie, ca să nu le poţi deschide şi în loc de sticlă au burduf. Ca să n'aibă pe unde intra strigoiul! De, dar el tocmai pe acolo intră ! În casă şi iarna şi vara e umezeală şi rece ca în gheţărie. Sunt case, în care e de spaimă ce vezi iarna. Într'un cuibuleţ de odaie dorm şase şi şapte oameni, doi în pat, doi pe cuptor, doi pe laviţă şi un copil în leagăn. Aerul e plin de putoarea fumului de lampă fără sticlă amestecată cu a fumului de tăciuni şi poate şi-al lulelei, plin de o nesuferită abureală de obiele ce se usucă pe cornul vetrii, e îngreunat de mirosul urât al purcelului din cotruţă, de putoarea părului de câine plouat. Viţelul e lângă uşă şi nevoile trupeşti ale lui fac pâraie prin casa lipită pe jos cu lut galben din care iese miros de balegă de cal şi de vacă. Sub pat sunt cloștile pe ouă, pisica doarme pe cartofii de sub laiţă şi de la coșarul vitelor de dincolo de perete vin duhorile de grajd, e şi miros de varză acră din putină şi printre toate te îneacă şi mirosul cepii şi al usturoiului din mujdeiul pe care l-au cinat oamenii din casă. Şi atâtea răsuflete de gură!

Unde e aşa, creştine, nu se poate să nu intre moroiul, oricât i-ai închide ferestrele şi oricât le-ai unge cu usturoi. Unde e aşa, e cuib de boale. "Apoi aşa au trăit şi părinţii noştri", răspundeţi voi. Nu aşa să răspunde, oameni buni, să vă învăţ eu: aşa au ticăloşit şi părinţii noştri. De aceea ne-au lăsat atâta vlagă şi putere şi atâta bogăţie, în care huzurim ! De aceea alungăm şi noi aşa de bine sărăcia şi nevoile şi ne rupem de sănătoşi, de să mira alte neamuri că nu ne încăpem în piele de bine ce ne merge. De aceea nu ne mor copiii, şi ne cresc rumeni şi voinici !

Iar pe lângă casă, pe bătătura, toate gunoaiele şi balega vitelor din cosar. Balti prin curte, apa clocită prin şanţuri, mlaştini în jurul satului. Fântânile rău făcute, lângă grămadă de gunoi, de se scurg zămurile lui în fântână ; pe lângă ele, noroi şi apă murdară şi împuţită ce se scurge tot în ele. Acestea toate nu le înşir eu aici ca să pui vina pe bietul roman, ci ca să vezi, romane, pe cine trebuie să arunci tu vina că te bântuiesc atâtea boale. Acestea îţi sunt vrăşmaşii cari îţi trimit boale, ele sunt moroii şi strigoii cari ies din pământ şi tu crezi că te aperi de ele cu usturoi descântat !

Pe lângă curăţenie, lucru mare pentru sănătate, e hrană şi băutură. Vina şi păcatul lumii întregi, când e vorba de hrană şi de băutura e necumpatul, adică a mânca şi a bea mai mult decât trebuie. Acum la băutură, romane, nu te laşi în urmă şi e necumpat ce faci, dar tot necumpat e ca la mâncare prea te laşi în urma tuturor şi e rău aşa. Tu mănânci puţin şi prost, dar bei mult şi bine ! Câte nevoi îţi vin din beţie ţi le-au spus şi alţii şi ţi le-am spus şi eu, că te sacatuiesti de puteri şi dai drum boalelor să intre în tine. Dar şi hrana proastă tot aşa de mult slăbeşte, ca şi hrana puţină. Vezi tu, că mănânci mămăligă goală, măcar de cinci sute de ori pe an, goală zic, omule, căci oţetul şi mujdeiul şi ceapă nu e hrană.

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About