VEACUL AL NOUĂSPREZECELEA
În iunie anul 1812 Napoleon I stătea gata să treacă preste Niemen cu o
armată cum n-o mai văzuse pămîntul pînă atunci, de 640000, (zi sase sute
patruzeci de mii) de oameni cu 3370 tunuri (zi una mie trei sute şaptezeci).
Ce avea a le opune Alexandru I al
Rusiei?
Barclay de Tolly stătea la Vilna cu
112000 de oameni, avînd a se împotrivi la peste de jumătatea de milion a armiei
celei mari, comandată în prima linie de însuşi Napoleon I. În momentul acesta
Rusia avea 53000 de oameni sub Cutusof în Moldova, cari-i trebuiau ca aerul
pentru a nu fi înăduşită şi înecată de precumpănirea puterii lui Napoleon.
Spuie oricine drept: Era atunci
Rusia în poziţia de a anexa Basarabia ? Cînd delegaţii ei din Bucureşti aveau
avizul de a încheia pace cu orice preţ, poate cineva visa că afacerea
Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire ? Dumnezeu să ne ierte,
dar nu ştim într-adevăr cum ar trebui să fie conformat acel cap omenesc care ar
putea să vadă în retragerea grabnică a oştirii ruseşti din Moldova o armată
învingătoare. Oamenii bătrîni care au văzut pe atunci armata lui Kutusof
povestesc că, demersurile forţate, bieţii soldaţi cădeau în şanţurile
drumurilor de ţară şi pe paveaua de lemn a Iaşilor şi, cu toată cumplita grabă,
i-a trebuit patru luni ca să ajungă în faţa aripei drepte a armiei împăratului
francez; în faţa corpului auxiliar de 34000 de austriaci de sub generalul
Seliwarzemberg.
Noi am spus-o încă în cel dîntîi
articoli că Anglia au stăruit pentru încheierea acestei păci, că ea a silit pe
sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care a silit pe turci de
a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci. Dar nici
influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu
era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi.
În orice caz, ştiind că adevărata
putere care a silit pe turci să-ncheie pace e Anglia şi nu Rusia, trebuie să
admitem că diplomaţii engleji erau în deplină cunoştinţă de cauză şi că ei ne
vor da ştiinţele cele mai exacte despre această ... ciudată cucerire cu sabia.
Consulul general al Angliei de la
Bucureşti, W. Wilkinson, în cartea sa Tablou istoric, geografic şi politic al
Moldovei şi Valahiei, ne dă o descriere clară a acelei cesiuni, făcute în împrejurări
atît de nefavorabile Rusiei. Iată acea relaţiune:
Galib Efendi care, după schimbările
mari întîmplate la Constantinopole, reluase funcţiunile de ministru al
afacerilor străine a fost principalul plenipotenţiar la Bucureşti în anii 1811
şi 1812: însă prinţul grec Dimitrie Moruzi, dragoman al statului, era faţă la
negociaţiuni, au dat direcţie celei mai mari părţi a lor şi era în realitate
revestit cu foarte întinse puteri. Ca şi cei doi fraţi ai săi, el fusese cu
nestrămutare ataşat de partidul rusesc de la începutul carierei sale politice;
şi speranţa ce o concepuse, de a fi înălţat la domnia unuia din cele două
Principate, cel mai mare obiect al ambiţiunii sale, îi părea foarte întemeiată
după restabilirea păcii. Caracterul său public, serviciile la Congres,
sprijinul Rusiei, erau într-adevăr consideraţiuni care păreau a face sigură
numirea lui.
Cesiunea Valahiei şi a Moldovei nu
putea în nici un fel să intre în vederile sale şi el o combătu cu energie şi
succes; dar, făcînd Porţii un serviciu atît de important, era necesar ca, pe de
altă parte, să deie Rusiei o probă de ataşamentul său. Dacă el ar fi insistat
să se restituie cele două Principate în întregul lor (restitution intégrale),
plenipotenţiarii ruşi ar fi consimţit fără nici o îndoială, căci aveau ordin a
grăbi încheierea păcii şi de a o subscrie sub orice condiţie care nu s-ar fi
întins dincolo de această restituţiune. Dar Moruzi, care avea cunoştinţă
perfectă despre aceste dispoziţiuni, au hotărît definitiv condiţiunile
tratatului, cedînd Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e siluată
între rîurile Nistru şi Prut, şi făcînd astfel pentru viitor din acest din urmă
rîu linia de demarcaţiune a frontierelor ruseşti.
Agenţii vigilenţi ai lui Buonaparte
la Constantinopole nu pregetară de a face cunoscută purtarea lui Moruzi. Cînd,
după încheierea păcii, ei s-au văzut frustraţi în speranţa de-a determina pe
Poartă să continue războiul au căutat să facă să cadă în dizgraţie familia
acestui prinţ grec, pentru a putea cel puţin să hotărască pe guvernul otoman de
a pune în capul Principatelor persoane alese de dînşii. Ei îl arătară pe
prinţul Dimitrie că e trădător, căci fusese cumpărat (suborné) de Rusia pentru
a-i servi interesele, în momentul în care era în puterea sa de a obţine condiţiile
cele mai avantagioase.
Între acestea se-ncepură
ostilităţile între Franţa şi Rusia; şi Poarta, arătînd rezoluţia sa tare de-a
rămîne neutră şi nevoind să dea nici umbră de îndoială celor două puteri
beligerante prin alegerea noilor hospodari, hotărî a o fixa asupra a doi
indivizi a căror principii politice nu fusese niciodată în contact cu curţile
străine (Scarlat Calimah pentru Moldova. Iancu Caragea pentru
Valahia)...Dimitrie Moruzi, care se afla încă în Valahia cu Galib Eţfendi, află
noutatea acestor două numiri într-un moment în care s-aştepta de-a primi
numirea sa. Totodată el fu informat în taină că, întorcîndu-se la
Constantinopole, s-ar expune la cele mai mari pericole şi i s-au dat sfatul de
a se retrage într-un stat creştin. I s-a oferit un azil în Rusia, cu o pensiune
considerabilă din partea acestui guvern, însă, temîndu-se că fuga sa ar face pe
guvernul otoman de a se răzbuna asupra familiei sale, care rămăsese în puterea
turcilor, şi în speranţa de a justifica purtarea sa, pentru că toată responsabilitatea
afacerilor tratate la Congres trebuia, proprie vorbind, să cadă asupra lui
Galib Effendi, el se determină de a însoţi pe acest ministru pînă în capitală.
El era departe de a presupune că acest ministru turc, a cărui purtare fusese
dezaprobată, ştersese din spiritul sultanului toate impresiile defavorabile pe
cari le-ar fi putut concepe în socoteala lui, atribuind condiţiile păcii ce le
subscrise intrigilor şi trădării lui Moruzi şi că primise în consecinţă ordine
secrete de a aresta pe acest prinţ, îndată ce vor fi trecut amîndoi Dunărea şi
a-1 trimite prins marelui vizir, care avea încă cartierul său general la Şumla.
Moruzi, încuragiat din ce în ce mai
mult de protestaţiunile de amiciţie a lui Galib Effendi, părăsi Bucureştiul în
luna lui septemvrie. Ajungînd la Rusciuc a fost condus cu escortă la Şumla; dar
abia intră în locuinţa marelui vizir cînd mai mulţi ceauşi se aruncară asupra
lui îl tăiară în bucăţi cu lovituri de sabie. Capul său a fost trimis la
Constantinopol, unde a fost espus trei zile la porţile seraiului împreună cu
capul fratelui său Panaiot Moruzi, care, în absenţa lui Dimitrie, suplinise
postul (de dragoman) pe lîngă Poartă şi-a fost acuzat de a fi complice la
trădarea sa în contra imperiului otoman.
Iată dar sfîrşitul binemeritat al
aceluia care a trădat Basarabia pentru ca s-ajungă Domn, povestită de un
contimporan, de un consul general englez care era la Bucureşti în vremea
tratărilor şi, fiind interesată chiar Anglia la încheierea acestei păci, e
sigur că trebuie să fi fost în cunoştinţă deplină despre toate firele care se
torceau şi se ţeseau la noi, pe socoteala noastră.
Este oare cu putinţă de-a admite că
onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această ... cucerire?
Posibil de-a zice astăzi cumcă împăratul ar lua-o ca o insultă făcută lui dacă
această cestiune ar veni înaintea Congresului? Am înţelege ca ziaristica
rusească să vorbească de interesul Rusiei de a o recăpăta; atunci discuţiunea
s-ar învîrti pe un teren propriu şi le-am opune asemenea arma interesului. Dar
a mesteca în toată afacerea numele celui mai puternic monarc, pe care ne-am
obicinuit a-1 crede generos şi bun întru cît priveşte persoana ga, noi, în
simplitatea noastră, credem că nu se cuvine.
Toate elementele morale în această
afacere sînt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică
a Turciei de-a înstrăina pămînt românesc, trădarea unui dragoman al Porţii,
recăpătarea acelui pămînt printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi
obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin
convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce 1-am dat Rusiei în momente
grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în
partea noastră.
Mai vine însă în partea noastră
împrejurarea că acel pămînt nu 1-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el,
că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi
nenorocitului popor românesc.
Ni se scoate ochii cu binele ce 1-am
avut din partea ruşilor. Pentru a răspunde şi la aceasta ne-ar trebui să împlem
un volum întreg. Destul numai să pomenim că alianţa de la Lusc dintre Petru cel
Mare şi Dim. Cantemir ne-a costat domnia naţională şi un veac de înjosire şi de
mizerie, iar cea mai nouă alianţă dintre Rusia şi noi a început a aduna nouri
grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduţi
în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre şi în fine poate
existenţa poporului românesc pusă în joc, iată binele de care ni se cere a ne
bucura şi a fi mulţămitori.
Ce ni se opune? Interesul a 80 de
milioane de oameni faţă cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii
legaţi spre a nu vedea părţile ce se judecă înaintea ei şi, în loc de cumpănă
în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 şi 5 milioane, ea ar
trebui să ia cîntarul. De braţul scurt sau prezent al cîntarului ar atîrna în
greu Rusia, de braţul cel lung al unei istorii de 500 de ani atîrnă România cu
drepturile sale străvechi şi nouă.
Înainte de a încheia, avem a împlini
un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra cărora nu pretindem ca să se
reflecte meritul acestei lucrări, ci pentru ţară în genere, căreia puţinii
lucrători pe ogorul istoriei naţionale îi oferă azi mijloace de a se apăra.