România dreaptă

Se afișează postările cu eticheta bland. Afișați toate postările

Sunt peste douăzeci de ani de atunci.

Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă şi aceste păsări călătoare se întorceau pe la cuibările lor.

Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti”. Şi-mi povesti cum găsise într-un (h)otel din Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte şi la grajd culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca băiatului - plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin, de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti.

Seara trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se estrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel - că adică un om mare trebuie în toate să fie că neoamenii - era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tânărul sosi.

Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

„Mă recomand, Mihail Eminescu”. Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entusiasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat. Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.

„Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris”.

„Da, am scris”.

„Atunci şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de d-ta.”

Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat. D-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin '68 sau '69 în Familia din Pesta.

A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme, şi dimineaţă la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan-cel-Mare, şi mi-a cântat „Doina”. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de-o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar - trupa s-a întors fără dansul. Părintele său, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar, şi mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi de-acolo l-a trimis la Viena.

Am văzut mai târziu „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare. Mai în urma l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat - o isbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele lui şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dansul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat. Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de tristă împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând:

„Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!”

Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tatăl lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă muma lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care îl iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu. Era, în adevăr, un om desordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate; când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o sbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două - trei zile se arăta iar liniştit ca „Luceafărul” lui nemuritor şi rece.

Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul, şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decizivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit ! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii, vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda de care suferise aceasta iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, dela ea însăşi.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

Acest dialog s-a desfăşurat pe 26 mai 1990. La dialog au participat Marian Munteanu şi un grup de studenţi. Fiind imediat după alegeri, temele au fost mai mult cu privire la fenomenele politice. Publicam câteva fragmente, cu precizarea că discuţia a avut un caracter extrem de informal, tinerii participanţi fiind de multa vreme în preajma lui Petre Ţuţea, ceea ce explică tonul uneori foarte liber al discuţiei.

- Aţi votat, domnule profesor?

- N-am votat de scârbă.

- Dar aveaţi cu cine vota?

- N-aveam. Poate... ştiu eu... Nu, nu, n-aveam.

- Deci nici o formaţiune politică nu era demnă de un vot de la un om serios?

- Păi, cum să fie demnă dacă... Păi, domnule, de ce le e teamă să îndemne poporul? N-au mai făcut tinerii revoluţie? Iliescu zice: "Eu sunt deschis cu toţi". Face democraţie de tip suedez cu liberalism japonez. Târţa-pârţa, pârţa-târţa. Se potriveşte ca nuca-n perete.

- Acum un an, înainte de revoluţie, ne spuneaţi că, dacă ar fi să votaţi, aţi vota cu liberalii.

- Acum sunt îndoielnic pentru că nu sunt decişi la par.

- Deci, le-aţi recomanda o politică de foiţă.

- Domnule: Români la arme! Aşa să fie în fiecare ziar. Să vezi Iliescu cu pantalonii...

- Dar cum explicaţi fenomenul ăsta, totuşi, de masă? Chiar dacă nu în procentul asta de 80%...

- În procent de 90% furt şi fals.

- Şi dacă, totuşi, jumătate din electorat a votat cu Iliescu?

- Pe cuvântul meu de onoare că nu.

- Deci credeţi că sunt mai mulţi cei contra F.S.N. decât pro F.S.N.?

- Tot poporul e.

- Păi, vedeţi dumneavoastră, sunt extraordinar de mulţi muncitori care susţin Frontul şi îl susţin cu sinceritate.

- Nu, nu sunt foarte mulţi.

- Daţi-mi voie să vă spun că avem, totuşi, informaţii că într-adevăr sunt foarte mulţi.

- Numai în Moldova, de pildă, că moldovenii...

- Aş spune că sunt dezinformaţi.

- Ce dezinformaţi! Ca să constaţi că e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie să ai doctoratul în ştiinţe sociale. Orice bou, care nu e sifilitic vede că nu e bun. El vede că mă-sa rabdă, nevasta rabdă, copiii rabdă... vede tot şi totul pute. Şi ce să zică? "N-am doctoratul"!

- Sunt foarte mulţi. Sunt milioane de oameni care susţin Frontul şi-l susţin pe Iliescu. Milioane de oameni!

- Păi, atunci... e un popor de năuci.

- Să ştiţi că şi noi, cred, am avut momente de...

- Nu, nici un moment, e evident. Dacă-i adevărat că sunt milioane... Deşi convingerea mea e că au falsificat sută la sută voturile; comunismul nu poate dacă nu falsifică....

- Dar şi noi suntem români, domnule profesor. Sau noi nu suntem români?

- Eu nu sunt român, eu sunt turc.

- Dar toată viata noastră noi în asta am crezut, că suntem români. Şi dumneavoastră, mai ales.

- Un tâmpit ca mine cred că nu mai există pe bulevardul ăsta. Să faci 13 ani de temniţă... Asta numai eu am fost în stare.

- Deci noi, toţi care am ieşit în 21 seara, am greşit?

- Nu, ce puteaţi să faceţi? Ce, eu am greşit? Eu am fost tâmpit, atâta tot.

- Deci noi, cei care am ieşit pe 21, am fost tâmpiţi?

- Păi..., nişte tâmpiţi activi.

- Ati citit ziarele în ultimul timp?

- Le-am mai citit. Nu, că era inutil. Noi eram poporul numărul unu, după un american, în lupta descomunizării popoarelor din Europa răsăriteană, noi cu revoluţia noastră, ei... cu răscoala noastră. Zice: "Popoarele vecine cu voi n-au făcut decât un week-end". Aţi auzit ce a declarat un inginer american? A spus următorul lucru: "Eu sunt inginer american, golan din New-York".

- În situaţia în care acest F.S.N. a pus mâna pe putere... şi oamenii nu protestează...

- Lasă-i să geamă. Că sunt incapabili de guvernare. Singura salvare e nulitatea lor mintală. Ăştia nu pot conduce guvernul şi nici... o comună rurală, încurcă apele, înfundă fântânile. Nici o comună rurală nu sunt în stare... Incapacitatea de guvernare a ăstora s-ar putea să fie şansa hoitului român să devină viu. Soluţia e militară, arma militară.

- Poate ar fi fost mult mai bine ca armata să preia conducerea tării...

- Ar fi, evident.

- Şi partidele astea din opoziţie ce ar trebui să facă acuma?

- Să se sinucidă, ca ăia care fac greva foamei.

- Cum vă explicaţi că Iliescu apare în biserică la slujbele religioase, îşi face cruce, tine coliva?

- Păi, un drac poate să-l ducă, evlavios, la biserică. Nu-l împiedică nimeni pe drac să intre în biserică.

- A câştigat mult cu asta. Popularitate.

- Păi, da, că sunt mulţi proşti, întrebam, de pildă, pe un popă în închisoare, la Aiud. "Părinte, dracul ce virtuţi are în demonologia creştină"? "E şi taumaturg. Pentru ca ispita să fie cât mai mare şi poarta mântuirii tot mai strâmtă, dracul te poate încerca şi cu minuni". Dar nu suntem pierduţi, ca popor. Poate că Dumnezeu are milă de noi şi ne mai dă un picior în cur. Au falsificat sută în sută alegerile. Tot ce bâiguie el, când motivează că s-a schimbat ceva în România, nu spune nimic precis. Ai citit "Complicaţiile tehnicii votării"? Nu puteam să votez nici eu, atât era de complicat Şi intrau în cabină la ţară cu ţăranii şi votau. Dom'le, au falsificat integral. Păi, nu se poate, de pildă, ca în Ardeal, P.N.Ţ.-ul lui Maniu să aibă 1,2 -1,4 %.

- Şi dacă e posibil să fie chiar aşa? Dacă e posibil? Pentru că în campania electorală n-au fost lăsaţi în sate şi n-au intrat în contact cu ţăranii.

- Nu e posibil să fie aşa. Nu e posibil pentru că, dacă eu am un par şi dumneata vii la mine şi eu te izbesc în mir, nu mai e posibil ce vrei dumneata.

- Văd că cele două partide istorice n-au făcut coaliţie.

- Păi nu, domnule. Ce coaliţie? Liberalii, naţional-ţărăniştii... Eu sunt membru al Partidului Liberal. Liberalii, naţional-ţărăniştii şi social-democraţii i-au permis lui Iliescu să legifereze din Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională. Partidele istorice merită să fie nimicite. Că-şi merită soarta pentru laşitate şi inconştienţă.

- Nu trebuiau, măcar în ultimul ceas, să părăsească...

- Nu, domnule. A propus P.N.Ţ. să nu se participe la alegeri. "Da' de unde - s-a spus - noi avem răspunderi..." Sunt siniştri... n-am nici o încredere. La un moment dat şi Eminescu avea disperarea mea. Şi n-avea nici un motiv real. Disperarea lui Eminescu era motivată prin funcţia lui de conservator, dar liberalii ofereau atunci garanţii absolute de bătălie modernă.

- Şi acum, ce-a făcut P.N.L.?

- Şi acum, partidul n-a mai putut face nimic, că nu mai are şefi.

- Când eşti beat... Întâi vă îmbătaţi, cădeţi cu nasul în noroi şi, murdari de noroi, decideţi. Nu se poate aşa. Românii au degenerat. Deşi cred că nu, pentru că, cel puţin, Coposu spune că are un dosar atât de mare cu falsul total al alegerilor. Păi, ce-i acest ceauşesc 89% pentru nişte golani care nu-s în stare să conducă nici o gară?

- Domnule profesor, dar dumneavoastră ziceţi că poporul român l-a votat pe Iliescu.

- Nu l-a votat.

- Bun. Înseamnă că o parte din poporul român.

- Nici o parte.

- Înseamnă că nu l-a votat nimeni.

- Nimeni!

- Deci, cine l-a votat nu-i român.

- Nu. A votat poporul român cu mâini de fesenişti. Succesorul Iliescu este un ceauşist nepatriot. Nu-l interesează decât exerciţiul puterii, că are un egoism invers proporţional cu dovlecelul lui. El n-are cap, are un dovlecel. Cică-i inteligent. Hm!

- Tot ce se spune împotriva Frontului, că sunt pederaşti toţi, eu cred. Că sunt hoţi de buzunare, eu cred. Că mi-au furat mie banii, deşi nu mi-au furat, eu cred.

- Că sunt proşti?

- Că sunt proşti, turci şi cretini şi că le curg balele, cred. Eu m-am gândit, de pildă, să scriu un pamflet anticomunist şi m-am gândit să iau anticii şi modernii, cei mai mari pamfletari pe care îi întâlnesc şi să iau de acolo cele mai acidulate imagini sau figuri de stil. Şi m-am convins că e un travaliu odios, gratuit, nu face trei parale. Şi am ajuns la o intuiţie mult mai corectă pentru a defini orice mişcare comunistă. Iau un Cod Penal cu trihotomia, tripartita diviziune a infractorilor: crime, delicte şi contravenţii. Definesc crimele pe rând, delictele pe rând şi contravenţiile pe rând şi scriu dedesubt: comunismul e infractor la ordinea universală, naturală, prezentă în acest integral Cod Penal. Ei sunt infractori, comuniştii, nu sunt oameni politici. De altfel, Douglas, ministrul de externe al Americii, a dat o definiţie a comunismului: există în dreptul penal crime continue şi crime continuate. Comunismul e o crimă continuă. Subalternul meu la studii, la Economia Naţională, unde am fost director, consilierul biroului, a făcut un calcul: ce se întâmplă cu România Mare, organizată ultramodern din punct de vedere agrar. Ştii ce poate face România Mare? Hrăneşte toată Europa Centrală. Şi acum, facem coadă la ziare. E bun comunismul, nu?

Gorbaciov zice: Europa – casa noastră. Dacă Gorbaciov nu ar fi rus şi ar fi un om, n-ar avea dovleac, ci cap şi, cum i-am spus eu unui rus, care scoate o revistă de două milioane tiraj la Moscova (cu ani în urmă). Zice: "Domnule Ţuţea, cum vă explicaţi dumneavoastră că noi, ruşii, întindem mâna Europei şi ea o refuză sistematic"? "Foarte simplu, aveţi un cancer mintal, se cheamă cancer ideologic marxist-leninist. Aruncaţi cancerul ăsta la gunoi şi Europa nu numai că vă salută, dar vă şi recunoaşte, cum tradiţional aţi fost recunoscuţi în politica de echilibru a continentului, parteneri egali. Şi Europa, dacă faceţi epuraţia asta radicală în crimele bolşevismului rusesc. Europa trebuie să se întindă de la Atlantic la Vladivostok. Şi America va fi a doua Albanie. Dar face Gorbaciov asta? Dacă ar fi inspirat, rămâne cel mai important om de stat al secolului european. Pune materiile prime infinite ale Siberiei şi, împreună cu Japonia şi, dacă China e slugarnică faţă de Japonia, cu Japonia, China şi Europa, Statele Unite vin desculţe la scuze. Dar are Gorbaciov capacitatea asta? Eu fac o retractare, că am spus că ruşii sunt contraindicaţi la cugetare, ca sifilisul la sistemul nervos. Şi am retractat şi spun: ce greşeală fecundă, retractarea e mult mai glorioasă. Spun acolo: cum sunt înşelate popoarele în istorie. Am fost influenţat de Berdiaev, care a spus că bolşevismul este un rău organic al neamului rusesc. E injust. Eu nu m-am gândit la marele popor rus... M-am gândit la masa rusească, care a fost înşelată de bolşevismul falimentar, cum sunt înşelate masele totdeauna în istorie. Aşa e retractarea. Dacă Gorbaciov pricepe ecuaţia asta politică, Europa, casa noastră, i-a mâncat pe americani. Are un destin Gorbaciov! Dar el se ocupă cu perestroika, că perestroika lui salvează Rusia cum salvează piciorul meu anul viitor! Se pulverizează Rusia, intră-n casa noastră fără cancer mintal şi se situează împreună cu Europa de la Atlantic la Vladivostok. Dar depinde de sifilisul din dovleacul lui Gorbaciov. Dacă spirocheţii merg în casa comună şi dacă năucul rus are un moment în care Dumnezeu aterizează pe dovleacul lui, Rusia e salvată. Altfel o salvează Moş Crăciun.

- Şi soarta noastră, săraca, deci, e legată de Moscova, nu?

- Da. Sigur. Eu i-am spus rusului. Zice: "Dumneavoastră sunteţi împotriva imperiului rusesc? "Dimpotrivă, pentru el, dar numai în cazul încadrării în Europa şi renunţaţi la bazaconii! Nu aşa, să v-aducem turbaţi la noi! E ca şi cum ne-am culca în pat cu nişte câini turbaţi. Nu se poate". Masele ruseşti au fost înşelate, aşa cum se pot înşela toate masele în istorie.

- Şi asta nu-i valabil şi pentru noi?

- Nu ştiu, eu nu m-am gândit, dar nu e cum se pregăteşte, ci cum se nimereşte! Am nimerit cuiul în cap. Să văd ce răspunde Brucan.

-Brucan?

- E, aşa, o "polemică", că ştiu că e un savant emerit al Republicii: numără până la cinci cu ajutorul familiei.

- Cum, e om de ştiinţă!

- Da, a fost şi profesor universitar, cu șase clase de liceu. Dacă e posibil. Şi şef redactor la Scânteia, care a cerut condamnarea la moarte a lui Maniu. Şi-n temniţă, el ne-a băgat. Bestia asta. Văd că nici "Viitorul", nici "Liberalul" nu fac caz de asta, singura care-l pune la punct, dur, e "Dreptatea" naţional-ţărănistă. Nu-i nimic de făcut, bineînţeles. Dacă Eminescu, despre care Iorga spune că-i expresia integrală a naţiunii române, a avut momente de îndoială în ceea ce priveşte destinul poporului român, păi, cum să n-am eu? Eu nu sunt el. Nu e nici un român ca el. E român absolut. L-am definit eu. Un tânăr m-a reprodus: "cum îl puteţi caracteriza pe Eminescu după atâtea caracterizări?" - "Sumă lirică de voievozi".

- Ştiţi că la Iaşi studenţii au manifestat şi au venit cetăţeni indignaţi şi au dat foc la tabloul lui Eminescu? Şi au înjunghiat studenţi.

- Cine?

- Oamenii. Cetăţenii laşului.

- S-au făcut de râs pentru 20.000 de ani de istorie.

- Îi consideraţi vinovaţi?

- Principali.

- Oare nu sunt numai nişte ignoranţi, nişte victime? După 45 de ani de apăsare, poate nu-i putem numi victime.

- Domnule, eu nu pot să-i scuz. Şi Iliescu ce spune?

- Nu spune. Iaşul e fieful lui electoral. Are partizani acolo. Tot Iaşul e cu el, cu excepţia unui grup de studenţi care au înţeles. Şi o revistă studenţească.

- Eu, dacă aş fi prim-ministru, după o chestie ca asta le-aş da o pâine pe săptămână de familie... În numele lui Ştefan cel Mare. Dar cum i-a înşelat ăsta, domnule? Iliescu. E un prost. Da-i şiret. Că şi vulpea, când miroase că la coteţ nu e câine, mănâncă toate găinile. Şiretenia. A încercat să vadă zidul dintre instinct şi inteligenţă. Instinctul e o formă inferioară inteligenţei. În tratatul de criminologie al penalistului Traian Pop, şiretenia aparţine regnului animal. Nu are nimic comun cu inteligenţa.

- Da, că au şi animalele şiretenie.

- Păi, cum să nu. Noi n-avem apă de-o săptămână.

- Aşa e-n comunism. Nici eu n-am apă de cinci ani.

- Am auzit că au făcut datorii, că au împrumutat...

- Datorii de consumaţie, adică nu de investiţii. Adică pierderi. Astea sunt sterile absolut. Pe care nu le poţi plăti, că n-ai de unde să le acoperi, că dacă erau de investiţii, plăteau din ele. Şi ridicau nivelul tehnic.

- Ca să le ia ochii ăstora, că o ducem mai bine.

- Dar, se epuizează şi astea.

- O să vină o foamete şi o inflaţie şi un dezastru naţional cumplit. Noi am vorbit cu lideri sindicali şi unii dintre ei înţeleg care-i situaţia, dar armata de muncitori nu ia nici o atitudine împotriva Frontului. Susţin Frontul, îl susţin pe Iliescu.

- Păi, atuncea, dacă vor face foame şi o să-i văd murind de foame, o să am cea mai mare bucurie din viaţa mea. Păi, cine moare? Eu mor de râs. O să plătească scump muncitorii. Că dacă nu muncesc, n-au de unde să le dea de mâncare. Nu se poate fără o aspră pedepsire.

- În decembrie, când a existat posibilitatea să se răzbune (şi au fost cazuri de răzbunări) multe în ţara asta. Şi-au făcut rost de arme. Aşa, în general. Nu! Nu s-au dus să omoare pe nimeni, să taie gâtul nimănui. N-au intrat în sediul Securităţii.

- Păi nu, pentru că am învăţat, aşa, să fim creştini.

- A fost şi blândeţea asta a lor şi încrederea că o să vină cineva şi o să facă, aşa, legal, cu dreptate.

- Domnule, nu se poate, dreptatea legală nu există în raport cu tâlharii. Aici ne găsim în prezenţa unor tâlhari de drumul mare. Ce dreptate vrei?

- Dar am eu, ca om, ca creştin, justificare interioară, să-i pleznesc pe aceşti criminali, cu toată duritatea?

- Sigur că ai. Nu se poate! Păi, când te lupţi împotriva dăunătorilor animali şi vegetali, ai dreptul să faci asta? Păi, corpul social n-are şi el dăunători? Nu trebuie curăţit?

- Dacă pe mine mă învaţă Hristos să stau şi să nu fac rău nimănui...

- Pui în paranteză vreo doi ani şi după aia te duci şi te închini.

- E greu cu paranteza asta.

- Nu-i greu deloc. Ştefan cel Mare era religios. Repede vărsa sânge.

- Domn' profesor, vedeţi, slabă fire avem unii dintre noi. Că ba ne apucă mustrările de conştiinţă...

- Domnule, cel mai strălucit voievod român, după mine, era Ţepeș. Vlad Ţepeș. Despre care nu ştiu ce sultan a spus că, dacă ar avea o ţară mai mare, ar cuceri planeta. Eu am două afirmaţii despre el. Are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a şi bătut. Şi rana de la picior e că a ocupat Chilia, care era a lui Vlad Ţepeş. Şi acolo şi-a făcut rana aia. Şi are meritul că a coborât morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut pe... Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. N-are nici un popor...

- Înseamnă că am decăzut rău, în vremurile astea. Că pe noi cel puţin, nu ne lasă conştiinţa să facem nici cel mai mic rău aproapelui nostru.

- V-ar gâdila la cur Vlad Ţepeș. Ăsta-i voievod român absolut. Dom'ne, fără ăsta, istoria românilor e o pajişte cu miei.

- Deci, ar fi vremea lui Vlad Ţepeș acum, nu?

- Dacă ar apărea la orizont şi ar avea partizani, Iliescu s-ar evapora de frică. Nu, n-ar muri, s-ar face vapori. Escroc perfect. Păi, Ceauşescu-i un binefăcător faţă de ăsta. Ceauşescu n-a făcut crime publice. Ceauşescu făcea crime pe ascuns. Şi spunea că e democrat. N-a fost democrat. A fost un tiran, un despot, neluminat. "Eu sunt despot luminat". Asta are neruşinarea să arate că face tiranie. Ala n-a avut neruşinarea.

- Iar acum, după cum ştiţi, legea asta care nu e valabilă, dar, mă rog, s-a aprobat, legea asta care a scos pedeapsa cu moartea.

- Numai la morţi există pedeapsa cu moartea...

- Pedeapsa cu moartea e necesară în Codul Penal, nu?

- Nu ştiu. Eu nu mă gândesc la Codul Penal, ci la codul cavaleresc al toporului. Că ăla taie fără consultări. Şi pe urmă Codul Penal vine şi zice "bine-ai făcut".

- Eu sunt bicisnic de vârstă. La 87 de ani... Am luptat de unul singur, Don Quijote, prin saloane, împotriva lui Dej şi a dat cu mine de pământ de nu m-am văzut. Cel puţin tinerii din Piaţa Universităţii fac publică, prin presa internaţională, prin aparate franţuzeşti... Dar pe noi, nu ne-a filmat nimeni, decât bătaie pe spinare. De pomană. Ne-a arestat, ne-a pedepsit. Am fost pedepsit la 18 ani muncă silnică. Şi am făcut 13. Dacă mai stăteam un an, muream. Aveam picioarele pline de apă şi de la 102 kg ajunsesem la 56 kg. Nu se putea face o miologie, adică o disecţie pe muşchi, că pe piele nu se poate face. Nu mai eram decât piele şi oase. Şi nu puteam să merg de colea până colea. E adevărat că n-aveam ce să mănânc. Că vreo doi ani nu mi-au dat nici un ajutor social. Mă duceam pe jos din Ştirbei Vodă - de unde m-au gonit şi am nimerit aici printr-un tânăr a cărui mătuşă era la ICRAL şi mi-a dat garsoniera asta, până la Bellu. Gâfâiam greu, că nu puteam să merg, că eram slab. Când mă întorceam, soră-mea îmi dădea bani de tramvai, dar, când mă duceam, n-aveam. Şi tot mergând eu pe jos, s-au dezumflat picioarele. S-au făcut normale. Mişcarea m-a salvat. Sau că aveam eu poftă de mâncare. Asta m-a salvat, după puşcărie. În orice caz, până am văzut mascarada asta a lui Iliescu, nu am regretat că am făcut închisoare. A venit la mine unul de la deţinuţi politici. Ştiu că au făcut o asociaţie, că se plăteşte... i-au plătit cu 200 lei pe zi. Eu ar urma, pe 13 de ani de puşcărie, să iau vreo 25.000 de lei. Dar, dom'ne, cum dracu să ceri bani? Şi văd că aproape nu ne mai temem, că am auzit că basarabenii, Sovietul Suprem din Basarabia, a hotărât suveranitatea Basarabiei. A Republicii Moldoveneşti. Ştii ce înseamnă asta? Egală cu Rusia, având şi dreptul la armată proprie. Fac o figură basarabenii, nemaipomenită.

- Eu credeam că steagul luptei naţionale cel mai dârz îl tine Transilvania, de revoluţie, de pretenţii, bătălii naţionale şi de trezire a sentimentului naţional şi credeam că Ardealul e buricul pământului pentru noi. Şi astăzi Ardealul e. Dar credeam că Basarabia s-a rusificat. Şi încă ruşii n-au duritatea ungurilor. Sunt ortodocşi, sunt însemnaţi, se furişează, practică un amestec de duritate şi delicateţe, că sunt şireţi. Şi zic că i-au înşelat pe basarabeni. Nu i-au înşelat deloc. Mi se pare curioasă ţinuta basarabenilor. Eu credeam că Ardealul e forţa principală, dar se vede treaba că s-a mutat centrul.

Basarabia e pământ românesc. E pământul lui Ştefan cel Mare. Îmi pare rău, eu sunt mai savant ca Ştefan cel Mare. Dar, pe lângă el, eu sunt un măturător. Şi n-am eu dreptul să renunţ la pământul ăsta. Dacă-mi scoateţi ochii, se găseşte vreun român să mă ducă la mâncare, la culcare şi să-mi dea să mănânc. Şi nici atunci nu recunosc că Basarabia e rusească. Mă fac de râs, mă fac că sunt hoţ de buzunare, dar... Băi Ţuţea, vrei să te faci hoţ de buzunare şi să te condamnăm dacă vine Basarabia la români? Cu plăcere. Dă-mi buzunarul ca să-mi faci poze. Te faci de râs în interes naţional. Nu te faci de râs cum se face Ionică ăsta, în interes personal...

- Ăştia-s nişte aventurieri, după părerea mea, vor să se căpătuiască.

- Atât. N-au nimic comun cu naţiunea română.

- Nu ştiu, dar am impresia că, dacă Iorga spune despre Eminescu că este "expresia integrală" a naţiunii române, probabil că Iorga şi-a dat seama că tânărul ăsta ştie tot.

- Cam ştie tot.

-... cum spunea Lucian Blaga: "Eminescu reprezintă ideea platonică de român". Adică românul absolut. Toată lumea trebuie să recunoască asta.

- Dacă o să iasă ceva bun în ţara asta...

- Datorită lui...

- Datorită lui o să iasă. Dacă nu ne ducem de râpă. Şi eu cred că n-o să ne ducem de râpă.

- Dar pe Goga l-aţi ascultat cu "Ideea Naţională"...

- Dar n-am spart şi o vitrină?

- După discursul lui Goga?

- Pe mine m-a anchetat un colonel de jandarmi, despre care am vorbit la un seminar. "Unde eşti student? D-ta ai fost văzut că ai distrus o firmă. "Da". "De ce? D-ta nu ştii că părinţii dumitale plătesc impozite, pentru că statul obligă să fie garantată proprietatea privată după Constituţie? Şi tot ce-aţi distrus, totul, e obligat să repare? Şi plăteşte impozit tatăl dumitale, taţii din toată ţara? Dar, de ce ai făcut asta?". "N-am putut să mă stăpânesc, după entuziasmul creat de Octavian Goga la Teatrul Naţional, despre ideea naţională". "Eu vă înţeleg foarte bine, că eu n-aş avea nici un rost ca colonel de jandarmi dacă dumneata te puteai stăpâni. N-am avea slujbă, noi ăştia. Pentru nestăpâniţi ca dumneata iau eu leafă".

- În ce an de facultate eraţi?

- În anul I, mi se pare.

- Deci, avea Goga darul acesta.

- Mamă, ce orator era... Goga-i un om mare. Era la Budapesta delegaţia României. Şi unul, Victor Radu, nepotul lui Agîrbiceanu, scriitorul, era ataşatul de presă al României la Budapesta. Şi eu făceam parte din delegaţia României care negocia nişte acorduri cu Rusia. Economice. Şi ne-a invitat la masă ministrul României la Budapesta şi soţia lui. Ne-a dat o masă princiară şi, înainte de a ne duce la masă, eu stau de vorbă cu Victor Radu. Mă prezint... "Vrei tu să mergi cu mine la facultatea de litere a Universităţii din Budapesta"? "Ce să caut, dom'ne, nu ştiu ungureşte" . "Ştiu că nu ştii. Dar traduc eu. Eu ştiu perfect. Am făcut liceu unguresc". "Ce să caut eu acolo" ? "Păi, tu eşti naţionalist" . "Sunt" . "Hai să vezi un portret de naţionalist". "Pe cine"? "Pe Goga. De vreo trei zile trăncăneşte un profesor universitar maghiar despre rolul dizolvant în imperiul austro-maghiar al poetului român Octavian Goga. Ca să te umfli un pic în pene. Dacă eşti naţionalist, te duc acolo".

- Rolul dizolvant al lui Goga. Corect! Aşa e...

- Şi avea un farmec personal inefabil. Şi poet mare...

- Aţi discutat cu el personal?

- Nu. Am avut ocazia să-l cunosc, dar la data aceea, puţeam a căcat. Eram de stânga.

- Eraţi de stânga. Cred că nu v-aţi fi înţeles prea bine cu Goga.

- Nu m-am înţeles bine nici cu mine. Şi când m-am convins de nulitatea poziţiei mele... Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Aşa am încheiat la un interviu, la televiziune. Dar asta n-a apărut la televiziune. S-a redus.

- Da, da' când v-a vorbit Goga, în '24, nu eraţi de stânga.

- Nu eram.

- E greu să fii de stânga.

-... Este cum ai pierde mereu bani, pentru că nu cunoşti cele patru operaţii aritmetice şi faci doi şi cu doi fac douăzeci şi pierzi din buzunar. Cum să fii partizanul unei erori incurabile, ireversibile?

- Când aţi renunţat la poziţia de stânga, din tinereţe? Ştiţi că mi-aţi povestit că în '33, în timpul grevelor, scoteaţi un ziar, de stânga. Chiar "Stânga" se chema.

- Cu Pandrea.

- Da, cu Petre Pandrea.

- Când ( Armand) Călinescu a tras în muncitori, noi am cerut pâine, nu gloanţe, pentru muncitori. Călinescu trece drept intelectual în "Magazin Istoric", deşi era doctor în drept de la Paris, era analfabet. Iar eu, considerat putoare reacţionară.

- Aţi fost dintre cei care au luat partea muncitorilor în '33.

- Da. Am greşit...

- Am auzit că şi alţii i-au apărat pe muncitori în '33, chiar şi în Parlament.

- Codreanu. Eram generoşi, dom'ne. Păi, de ce nu se spune în Piaţa Universităţii că "sunteţi victime, domnilor muncitori, nu vedeţi că vă înşeală, nătărăilor!".

- Nu prea ascultă ei. Au pretenţia că au descoperit adevărul universal în persoana lui Iliescu.

- Lasă-i, să vezi ce plătesc.

- Plătim cu toţii, ca naţiune.

- Păi, chiar naţiunea trebuie să sufere, pentru că eu nu-mi pun nădejdea în America. Suntem încercuiţi. America ne-a cedat. Eu sunt atent la ce se întâmplă la Washington, la ce face Gorbaciov.

- Iar sunteţi "duşman al regimului", domnule profesor.

- Asta nu-i regim.

- Dar ce e, domnule profesor?

- E cum ai spune: toţi infractorii din România au şi ei legile lor. În Codul Penal. Ăştia sunt toţi clienţii Codului Penal. Păi, să faci asasinate în campanie electorală, să omori oameni. Lui Mussolini nu i s-a iertat că a omorât pe Mateoti, un singur om, din greşeala gărzilor lui. Şi să omoare oameni şi să nu li se întâmple nimic... Au falsificat alegerile. Fraudele astea sunt toate cu caracter penal. Ăştia sunt infractori, nu oameni politici. Sediul lor e în Codul Penal, nu e nicăieri, nici în dreptul public, nu e nicăieri.

- Deci, a te opune comuniştilor nu înseamnă a face politică.

- A te opune comunismului înseamnă a apăra puritatea Codului Penal.

- Nu, că nouă ne-au spus că facem politică, când spunem...

- Nu, nu, nu. Asta înseamnă că apăraţi Codul Penal când e bine redactat. Că sunt infractori.

- E la mijloc sfera juridică, nu şi cea politică.

- Nu trebuie trataţi ca infractori politici. Ei trebuie trataţi ca infractori de drept comun. Ca hoţii de buzunare, ca tâlharii, ca violatorii de dame...

- Colonelul de la securitate care ne-a anchetat, l-am văzut după Revoluţie... Şi din nou a spus să nu mergem la dumneavoastră, că e periculos, că dumneavoastră sunteţi fascist. Eu am spus că nu sunteţi, în nici un caz, fascist. El mi-a spus că sunteţi legionar şi i-am spus că se poate să fiţi legionar, dar nu fascist.

- Nu înţelege, că e cretin, sifilitic.

- Ştiţi că, pentru faptul că noi veneam pe la dumneavoastră, despre noi s-a spus că am fi legionari?

- Cine?

- S-a lansat zvonul. Prin facultate. S-au pus şi afişe. Că noi, care am fost pe la dumneavoastră, prin preajma dumneavoastră, suntem legionari. Chiar azi am luat un ultim afiş "Liga Fascistă scrie «Hei! Hitler»!"

- Păi, domnule, ori sunteţi legionari, ori fascişti. Că Mussolini era ateu. Hitler era cu mituri germanice. Şi legionarii au fost creştini. Singura mişcare extremistă de dreapta, teologal fondată.

- Păi, înseamnă că suntem pierduţi, dom' profesor, că şi noi suntem creştini, aşa că, dacă suntem creştini, or să spună că suntem legionari.

- Da, să spună. Nu suntem noi. E şi tovarăşul Iliescu legionar, că s-a închinat la patriarhie. Păi, când te-nchini, la patriarhie, mai eşti F.S.N.-ist ?

- A declarat la o conferinţă de presă, după aia, că el de fapt e liber-cugetător.

- Păi, e foarte consecvent.

- A spus că el, de fapt, din familia lui, demult, era creştin, dar el, de fapt, e liber-cugetător. Şi că aşa e tradiţia.

- Dom'ne, e pentru contra, în acelaşi timp. Adică tip de idiot. Păi da, nici nu-i inteligent. Asta-i părerea mea. Să ai posibilitatea, prin closetul ăsta, parlamentul ăsta, să colaborezi cu partidele istorice şi să te izolezi în alegeri, confiscându-le tâlhăreşte, luându-şi răspunderea guvernării singur. Nu-i tâmpit? Că el răspunde acum. Tacâmurile le-aduce Nicu Ceauşescu-2, teroarea o dezlănţuie Nicu Ceauşescu-2. Şi acum, Ceauşescu apare un băiat bun. E compromis definitiv. Îşi face iluzii. Exercită puterea... Nu mi-a plăcut stilul ziarului "Viitorul". Eu, care sunt membru al Partidului Liberal.

- Ce v-a deranjat?

- Păi, zice "Victorie la comunişti, fără glorie". Păi, cum întrebuinţezi cuvântul «victorie» şi «glorie» la comunişti, dom'ne? Trebuie să zici "Jos tâlharii!", "Jos tâlhăria la drumul mare!". E cum i-ai spune unui tâlhar «Excelenţa Voastră». Şi tâlharul zice «Hai sictir». Speranţa noastră e absoluta incapacitate de guvernare a comuniştilor, care nu pot, toţi din Europa, să conducă o comună rurală. Atât sunt de nuli. Sunt nuli ca guvernanţi. Aşa! Una! Şi al doilea este geniul german. Dacă nemţii, care lucrează la "Războiul stelelor" cu americanii, intră în NATO şi spada germană e luată de rugină, Rusia devine o fetiţă foarte cuviincioasă. Şi dacă-i mai pui şi Japonia în spate... Şi nemţii şi japonezii, dacă-i bat în mai mult de trei zile pe ruşi, se fac de râs. Că ruşii, faţă de germani şi japonezi, n-au armată, au funcţionari militari. Nădejdea mea e în neputinţa politică a comuniştilor de pretutindeni şi în geniul reformator al Europei, care are sediul la Berlin.

Aparut si in volumul "PETRE TUTEA - INTRE DUMNEZEU ŞI NEAMUL MEU"

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About