România dreaptă

Se afișează postările cu eticheta conservator. Afișați toate postările

Toxinul a sunat despre ziuă. La glasul lui, s-au deşteptat în grabă tinerii patrioţi adăpaţi la izvoarele europene. Fără să-şi ia rămas bun de la părinţi, lepădându-se cu entuziasm de dreptul de moştenire al privilegiilor, au ieşit din casa părintească, au coborât hotărâţi în piaţă, s-au amestecat cu poporul care suferise atâta, şi au strigat din toate puterile: Libertate! Egalitate! Fraternitate! Şi Popa Şapcă binecuvânta mişcătoarea scenă a fraternizării tuturor fiilor patriei. Negura care atâtea veacuri apăsase asupra ţărilor române era spartă: încet-încet, ea trebuia să se risipească pentru a face loc luminii moderne.

Dar de la strigătul acela de generoasă revoltă contra unei stări seculare de ruşine, de înjosire, de mizerie politică şi socială, şi până la realizarea frumosului vis, trebuia, afară de binecuvântarea lui Popa Şapcă, încă mult. Tinerii patrioţi, după vorbe, fură chemaţi la fapte. Trebuia făcută scara jertfelor pentru a ajunge la vârful dorit. Ei nu s-au dat înapoi. Entuziasmul lor nu a fost de o singură clipă: voieşte şi vei putea! Atunci începu pe-ntrecute fiecare să alerge în faţa primejdiilor. Adevăraţi apostoli, ei îşi părăsiră familiile, căminurile, dragostile: un scop unic îi mişca – triumful cauzei libertăţii, singurul viitor acceptabil în închipuirea lor pentru patria românească, singura ei putinţă de fericire.

A fost semnalul unei mari răsturnări sociale această pornire. Aceşti generoşi tineri, urmărind idealul lor, lepădară fără socoteală cea mai puternică armă politică, averea. Ei credeau că generozitatea lor de rasă avea să izvorască fără istorie din pământul patriei. Cu iuţeală vertiginoasă începură să se ducă pe copcă marile averi boiereşti: un palat, pentru un act de propagandă; mii de galbeni, pentru o misiune fantezistă; o moşie pentru o broşură tipărită la Paris: luminează-te şi vei fi !

A! generoşi patrioţi, care vă jertfeaţi pe voi şi pe copiii voştri pentru viitorul neamului, voi întemeietorii partidului liberal clasic, voi nu ştiaţi desigur în ce mâini bune avea să cadă drapelul vostru. De ce, la Paris, între un curs al lui Michelet şi o predică a lui Lamennais, n-aţi mers o dată şi la Madame Lenormant, celebra cărturăreasă, ca să vă prezică viitorul partidului liberal? Eraţi prea naivi pentru a şti că ideile sunt în organismul social ca fermenţii în corpurile vii. Voi nu puteaţi şti că fermenţii cei mai dulci pot produce toxice primejdioase. Şi de aceea ar fi păcat să vă învinovăţim pe voi de urmările unor intenţii curate. Şi ori nu sunt frumoase urmările?

Voi patru copii ai lui Dinicu Golescu, Câmpinenii şi Negrii, păcat că nu trăiţi să vă vedeţi urmaşii! N-aveţi de ce să nu dormiţi în linişte, n-aveţi de ce fi mâhniţi că aţi jertfit averile voastre colosale cauzei liberale române. Voi aţi lucrat pentru această cauză fără socoteală – pretinşii voştri continuatori mai socotiţi, lucrează prin această cauză. Voi aţi murit ruinaţi; dar nu face nimica – v-aţi îndeplinit o datorie sacră pentru patrie. Mai târziu, prin patrie, copii săraci, luaţi de voi pe procopseală, începând cu doi galbeni pe lună, au ajuns milionari... Şi d. Carada să nu iubească patria română? Dar desigur că o iubeşte mai mult decât aţi iubit-o voi! Voi aţi abolit privilegiile, pe care le puteaţi moşteni; v-aţi răsturnat boieriile voastre proprii, v-aţi vândut moşiile, aţi dărâmat cetatea nobiliară. Bravi boieri democraţi, bine aţi făcut! Totul s-a câştigat, nimic nu s-a pierdut! Am obţinut îndeplinirea formelor democratice, pe de o parte, iar pe de alta, acei ce v-au cumpărat proprietăţile, cei ce au cules averile risipite, au restatornicit privilegiile, au reclădit cetăţi de trei ori mai tari decât bietele voastre bătrâne boierii.

Avem bănci şi credite, instituţiuni de toate felurile, tot atâtea castele tari, de unde nu se scoate uşor o castă nobiliară! Şi voi, părinţi ai noştri, obscuri entuziaşti, care aţi plâns de bucurie când v-aţi sărutat cu feciorii de boieri pe Câmpul Libertăţii sub binecuvântarea lui Popa Şapcă, n-aveţi de ce să fiţi mâhniţi. Iată urmaşii voştri liberali! Iată haitele catilinare de politicieni liberali, de diplomaţi de mahala, de vânători de slujbe şi de mici gheşeftari: avocăţei lătrători, samsaraşi dibaci, toate lichelele şi drojdiile sociale, tinzând să suie sus, cât mai sus, distincţie fără merit, avere fără muncă, pofte fără saţiu, roade minunate ale unei şcoli ce le-a înarmat numai instinctele pernicioase, pândind alegerile şi toate nevoile publice pentru a ciupi pataca; neghiobi fără naivitate, răi fără bărbăţie, urmând meritul şi talentul deosebit ca pe nişte vrăjmaşi de moarte. Aşa sunt toţi câtă vreme soarta îi ţine jos în masa cea mare, cufundaţi în valurile neastâmpărate ale semenilor lor. Dar când norocul, voind să tachineze pe ceilalţi, ridică pe unul sus, încununându-i agitaţiile neomenoase cu un succes de avere şi de situaţie, atunci e un spectacol, care mă umple pe mine de respect şi de stimă pentru liberali.

Iată-l pe mititelul veninos şi ridicol, care se zbătea ieri în noroi, cât e de mare acuma, cât e de arătos şi de senin. Iată-l cu ce bravură încalecă milionul! Priveşte emfaza dezgustătoare a parvenitului! Vezi ce indiferenţă crudă pentru suferinţele semenilor şi tovarăşilor lui de adineaori! Vezi aceasta mândră lipsa de liberalitate, de generozitate, de orice avânt nobil. El n-are înţelegere, ba simte chiar repulsiune pentru tot ce e frumos, pentru tot ce face mulţumire umană fără imediată utilitate practică. Stropeşte cu noroi şi pe mamă-sa. Nesăturat cu milioane, e-n stare să-şi mânjească mâinile în gheşefturi spurcate.

Credinţă, talent, merit, onoare, sentiment? „le cumpăr pe toate - am cu ce”. Fraternitate? gheşeft şi chiverniseală! Egalitate? impertinenţă faţă cu distincţiunea, cu meritul şi cu talentul! Libertate? bani, insulte şi reteveiu! Iată marele partid colectivist,urmaşul partidului liberal clasic! Iată continuatorii patrioţilor vizionari de odinioară - toxice partide ale unor bătrâne idei generoase.

I.L. Caragiale

Un celebru om de stat englez, liberalul lord Macaulay, în 1846, într-un toast la inaugurarea Institutului filosofic din Edinburg, a susţinut că literatura este cea mai strălucitoare, cea mai curată şi mai trainică dintre toate gloriile unei ţări; că literatura unei naţiuni poate exercita în lume o influenţă mult mai vastă decât a celui mai vast comerţ şi mult mai puternică decât a celei mai puternice oştiri.

E drept că el vorbea înainte de ‘48. Era fireşte un om înapoiat. Şcoala liberală s-a schimbat de atunci: teoria ilustrului lord a căzut, cel puţin la noi, între teoriile demodate. Ce este literatura pentru un liberal colectivist? o inutilitate, în cazul cel mai bun, o primejdie socială foarte adesea. Priviţi la liberalii noştri. Vedeţi pe aceşti serioşi politicieni, care nu ştiu râde. Ce înalt dispreţ pentru literele naţionale! Faţă cu cea din urmă lichea colectivistă, cu cel mai sec pişicher lătrător sau cu cea mai brută burtă-verde, un om de litere nu înseamnă nimic pentru cel mai omenos şi mai inteligent liberal.

Spre onoarea partidului colectivist, trebuie să mărturisim cu toţii că el n-a numărat niciodată în rândurile lui un singur literat de seamă, afară, poate, de o singură excepţie, Delavrancea şi încă aceea îndoioasă. Am zis îndoioasă întâi pentru că acest scriitor nu a dat, ca literat de seamă, decât producţii romantice, eminente ca lucrare artistică, dar absolut lipsite de vreo tendinţă sau pornire combativă şi al doilea, pentru că opera lui nu e terminată. Desigur, voind odată să-şi continue cu dragă inimă frumoasa operă începută, are să fie silit să ia un ton potrivit vârstei coapte şi gândirilor mature şi atunci, vrând nevrând, are să se despartă de liberali: din inutil ce era, ca literat, le va deveni de-a dreptul primejdios.

Cazul lui va fi identic cu al tânărului senior prins de o ceată-n pădure - va fi urmărit-o de silă în isprăvile ei eroice, dar nu-şi va fi pierdut o picătură din fondul moral. Când se va întoarce în lume, va trebui să povestească cu humor senin toate peripeţiile tragi-comice ale captivităţii sale. Nu, de bună seamă, pe Delavrancea nu l-a pierdut încă literatura; dar liberalii o să-l piarză desigur, dacă e, cum cred eu, un adevărat literat. Literat şi liberal nu pot sta la un loc decât în călătorie: liberalul e din cale afară serios.

Dacă literaţii noştri de seamă n-au avut totdeauna aceleaşi sentimente politice pozitive, ba încă unora dintre ei astfel de sentimente le-au lipsit chiar cu desăvârşire, totdeauna un sentiment negativ au avut: repulsiune pentru partidul liberal. Pentru ce? E un cerc vicios: pentru că liberalii nu i-au putut suferi niciodată pe literaţi, nici literaţii nu i-au putut suferi niciodată pe liberali. Se-nţelege că e vorba de literaţii care merită acest nume, căci altminteri, toată caracuda şi plevuşca literară, ca mardà a societăţii, nu-şi poate găsi mai bun loc decât în marele partid. Cine e literat fiindcă n-a putut fi altceva pe lume, trebuie să fie liberal, altfel n-are ce să mai fie; acela trăieşte chiar bine cu liberalii, ba face şi minunea că împaca apa cu focul, politica liberală cu literatura frumoasă.

Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu, dintre cei pierduţi şi dintre cei în viaţă, Maiorescu, onoarea catedrei şi literelor române şi Haşdeu, cel cu uimitor talent, puteau vreodată să se lipească de liberali? Puteau vreodată să inspire unui colectivist altceva decât fiori şi crispaţiuni tetanice? Dar colectivismul fuge de o carte de literatură frumoasă cum fuge habotnicul cel mai jurat de o mâncare oprită. Un colectivist mai uşor înghite, peste toate diurnele, o broască râioasă decât o discuţie judicioasă şi mai ales o satiră. Vorbeşte, dacă vrei, în literatura ta, de munţi, de râuri şi de flori, de fructe şi, din zoologie, de toate dobitoacele domestice şi sălbatice, afară de colectivist. Pătrunderea lumii ţi-e permisă până aici. Până aici rămâi inutil; nu ne-mpiedecăm de tine, nu te băgăm în seamă şi nu te lovim. Dar dacă ai voit să pătrunzi fenomenul mirific şi sacru al liberalismului român - ură de moarte !

Să răstorni balivernele răscăcărate şi apocaliptice, să combaţi apucăturile lipsite de omenie, să-ţi baţi joc de ridicol? Dar atunci vrei să ne răstorni pe noi liberalii; atunci, ne combaţi pe noi, îţi baţi joc de noi liberalii, domnule literat. Atunci literatura d-tale nu e numai un lucru de prisos în societate, cum credeam noi, recunoscând-o, ci de-a dreptul o primejdie naţională! Nu! condeiul trebuie rupt şi aruncat ca un stilet otrăvit. Jos literatura! Condeiul trebuie să fie o unealtă practică, de toate zilele, pentru afaceri serioase; cu el să facem socoteli, contracte şi statistici; comande, facturi şi conturi; acte, legi şi invitaţiuni diverse. Condeiul nu trebuie să fie un instrument de lux corupător, cu care o naţie să-şi fixeze, spre păstrare din generaţie în generaţie, pentru depărtate vremuri, gândirile şi simţirile: o astfel de fixare nu ne poate conveni deloc nouă colectiviştilor de astăzi.

Iată cum gândeşte adevăratul colectivist: modest, pe cât de dezinteresat, el vrea în viitor o discretă uitare mai bine decât meritata-i glorie. Iar sentimentele liberalilor faţă cu literatura naţională! Iată ceea ce a declarat d. Dim. Sturdza în faţa Academiei Române cu aceeaşi solemnitate cu care lord Macaulay odinioară, la Institutul filosofic din Edinburg şi-a ţinut mândrul toast pentru glorioasa literatură britanică.

I.L. Caragiale

Era, într-adevăr, până alaltăieri marele partid colectivist într-o stare disperată. Dintre partizani chiar, foarte puţini mai credeau într-o îndreptare a situaţiunii. Fiecare colectivist, atribuind la deosebite cauze starea de slăbiciune a partidului, o constata cu durere.

N-avem şef, ziceau unii; n-avem cap, ziceau alţii.

Ne omoară lupta mediocrităţilor care se vâră la întâietate.

Ne prăpădeşte lipsa de directive.

Ne minează ţâfna ciocoiască a lui Stătescu.

Ne duce de râpă strâmtimea de vederi a lui Sturdza.

Ne-a compromis Stoicescu.

Ne-a încurcat Porumbaru.

Ghenadie ne-a mâncat.

Fleva ne-a distrus.

Cum să meargă cu un Aurelian?

Ce ne face mai rău e gaşca îmbuibaţilor, care stau deoparte şi nu se mai interesează de soarta partidului.

S-a dus partidul! Cădem de la putere, cădem cu ruşine fără să fi făcut, într-un an şi jumătate, decât neghiobii şi răutăţi gratuite şi în locul nostru are să vie iar Reacţiunea!

Reacţiune !

Săriţi, fraţi colectivişti ! lăsaţi deoparte micile pasiuni! uniţi-vă cu toţii într-un gând şi într-o simţire, să salvăm onoarea partidului!

Aşa lătra potaia colectivistă; dar ea lătra, ea auzea. Nici mediocrităţile pretenţioase, nici nulităţile ajunse, nici îmbuibaţii reci şi prudenţi nu-i dădeau ascultare. O situaţie mai disperată nu se putea; când, d. Dim. Sturdza se gândi să plece la hagialâc. Fericită inspirare! menită să reaprinză în inimile întristate ale dreptcredincioşilor colectivişti, scânteia stinsă a credinţei.

De la apus răsare acum lumina dreptăţii: e peste putinţă ca Tripla Alianţă să lase pe marele partid în pieire, cu atât mai mult că Reacţiunea, care anţărţ era vândută la Austro-Maghiari, acuma e vândută la muscali. Cu inima strânsă de cea mai chinuitoare nerăbdare aşteptau dreptcredincioşii întoarcerea diplomatului lor de la hagialâc. Dar, câteva zile mai nainte de această mult dorită întoarcere, un eveniment politic internaţional de cea mai extremă importanţă s-a petrecut în Europa, unul din acele evenimente ale căror urmări sunt, cum să zic? incalculabile, un eveniment menit să readucă la înflorire sănătatea atât de ofilită a partidului colectivist: d. Dimitrie Sturdza, după ce s-a fost înscris la palatul imperial din Berlin, a fost poftit la un prânz al Împăratului Wilhelm şi, ceva mai mult, Împăratul a fost politicos cu d. Dim. Sturdza.

Ei ! să nu mai spună cineva că partidul colectivist stă rău! Vestea despre marele succes diplomatic a umplut, se înţelege, de bucurie pe toate caradalele şi budalalele marelui partid. Vezi că, în datinele colectiviste, prânzul joacă un rol sacru. Aşa bunăoară mi-aduc aminte de un prefect colectivist naiv, depărtat de ministrul de interne ad-interim, d. Gogu Cantacuzino: făcea un tărăboi grozav, fiindcă nu-i intra omului în cap cum se poate un ministru care a fost de două, trei ori la masa lui să-l dea afară din slujbă! E ceva neînchipuit ! Dacă mănânci la un colectivist, ori dacă mănâncă el la tine, s-a isprăvit! eşti legat cu secul pe vecie, la moarte şi la viaţă: e ca şi cum ai fi tras fum din aceeaşi lulea cu un şef de Piei-Roşii. S-a isprăvit ! Dacă Împăratul Wilhelm a poftit pe d. Sturdza la masă şi a fost şi politicos, atunci, cât va trăi Împăratul, care e tânăr şi voinic, colectiviştii n-au să mai cază de la putere. Frumoasă perspectivă!

Şi amicul meu d. Ghica Bursan, care, spre onoarea lui, nu face parte dintre caradale, când mă-ntalneşte, mă tachinează: « Ei! amice, ce mai zici? ai aflat? ». Eu mă fac că nu pricep ce vrea să zică; atunci bunul colectivist adăugă umflându-se-n guşe: « N-ai cetit depeşa din Berlin? Nu! Cum se poate?... Sturdza!... a mâncat... la Împăratul Germaniei! Nu mă-nnebuni! Parole d'honneur... Ei, apoi?... Salutare ! salutare! » şi d. Ghiţă mă loveşte peste pântece şi pleacă radios. Mie nu mi-e că m-a lovit peste pântece, nici că pleacă radios: mi-e că amicul meu crede într-adevăr că Împăratul Wilhelm e de-acum colectivist. Dar nici de asta nu mi-ar fi atâta, fiindcă mai la urmă pe amicul meu îl cunosc şi-l ştiu că e în stare să crează altele şi mai şi: mi-e că toţi colectiviştii, caradale şi budalale, cred toţi ca fratele Ghica. O, dreptcredinciosule colectivist! credinţa ta - e cazul să spun - nu te va mântui.

Şi să vedeţi pe urmă supărare când Împăratul, la o adică, n-are să pună în condiţiile Triplei Alianţe menţinerea colectiviştilor la cârma României! Să vedeţi tărăboi! N-are să intre în capul amicului meu Ghiţă: cum se poate? să te cheme la masă şi pe urmă să te lase aşa? Într-adevăr, lucru de neînchipuit!

I.L. Caragiale

Timpuri clasice! când un adevărat liberal umbla cu pălărie de paie şi cu pantaloni de dril la Crăciun şi nu răcea fiindcă-l încălzeau principiile; când liberalul meu se sătura cu o cafea cu lapte pe zi la Fialcovsky, căci acolo era adevărata reprezentaţie naţională, iar nu în Dealul Mitropoliei, unde trona Reacţiunea… Timpuri clasice, unde sunteţi ? Astăzi liberalul, cu toate blănile şi căciulile lui de biber, este răcit; cu toate delicatesele, mezelurile rare şi icrele moi, se simte pierind de slăbiciune. Ciudat lucru! Cum să-ţi explici acest fenomen istoric? Pentru ce un partid, odinioară, aşa de subţire îmbrăcat ducea la ger, şi aşa de frugal hrănit era atât de robust, iar astăzi, aşa de bine înţolit şi îmbuibat, se prăpădeşte pe văzute? Pentru ce? Pentru că blănile şi căciulile au năbuşit focul sacru! Pentru că delicatesele şi şampania au stins entuziasmul!

Faraonul visase şapte vaci grase şi şapte vaci slabe şi Iosif i-a tâlcuit visul: împărate, or să vină şapte ani roditori umple-ţi hambarul, căci vor urma, după aceea, şapte ani de foamete. Ion Brătianu a visat doisprezece boi graşi şi opt slabi şi l-a chemat pe d. Carada şi i-a spus: « Iaca şi iaca: oare ce să fie visul acesta ? Tâlcuieşte-mi-l ! ». Iar d. Carada i-a răspuns: « Vor veni doisprezece ani de putere, pricopseşte-i pe ai tăi, căci vor urma opt ani de opoziţie! ». Şi Brătianu atunci, aducându-şi aminte pe jumătate de nişte vorbe mari ale altuia, cum avea obiceiul să-şi aducă aminte de toate vorbele mari, pe care, drept învăţătură, le apucase în fugă mare numai pe jumătate, a zis către ai săi: « Îmbogăţiţi-vă! ».

Dar mai trebuie oare să le mai spună una ca asta? Dar era oare marele partid compus din niscai naivi sfioşi, pe care trebuia să-i rogi mult ca să guste o dată? Ţi-ai găsit pe cine să-mbii de două ori! Şi aşa, s-a adeverit tâlcuirea d-lui Carada. Doisprezece ani de belşug! Conversiuni, bănci, credite, întreprinderi, daraveri mai mult sau mai puţin curate... Mană cerească a plouat peste oastea liberală şi, fiindcă ploaia din cer nu caută şi n-alege, a căzut şi pe bun şi pe rău, şi pe deştept şi pe neghiob, şi, poate, pe vreunul cu merite reale, şi, desigur pe toate lichelele. Încet-încet, în doisprezece ani atât de roditori, toată oastea bravilor democraţi s-a aristrocratizat constituindu-se în casta bogată şi puternică - casta colectiviştilor.

Puţini au fost acei nesocotiţi care să uite, în fumurile puterii, tâlcuirea făcută de d. Carada visului lui Brătianu şi să nu se gândească la anii următori de opoziţie. Dar ce s-a-ntâmplat cu colectiviştii? Ceea ce se-ntâmplă totdeauna cu castele: excesul de absorbire le-a produs slăbiciunea. Oastea bravă a flămânzilor de altădată s-a pus după atâtea isprăvi la ospăţ. Au ospătat doisprezece ani aşa de bine încât, când a sunat trâmbiţa, bravii au fost aşa de îndopaţi că nu-i mai încăpea armura, ba unii nici nu se mai puteau ridica de greutatea pântecului. Poftim de mai trimite pe umflaţii de astăzi să mai alerge ca trepăduşii de odinioară, să mai latre ca tribuni ai poporului prin mahalale, să mai facă spume la gură ca apostoli iluminaţi ai liberalismului. Ducă-se la aşa treabă puţinii ce au uitat tâlcuirea proorocului Carada! ducă-se cei mai târziu veniţii, neofiţii! Dar aceştia sunt prea puţini la număr, pentru ca să mai poată apăra cauza liberalismului... « Ei şi? ce-mi pasă mie? zice colectivistul adevărat. Liberalismul? dar ăsta a fost un moft. Democraţia? dar asta a fost o unealtă, nu un scop. Nu opt, optsprezece, cincizeci de ani pot sta în opoziţie! Eu n-am fost neghiob: am înţeles tâlcuirea lui Carada ca şi dânsul însuşi. Atât ar mai fi trebuit: să stau doisprezece ani la putere ca pe urmă să mă-ntorc iar cu pantaloni de dril la Fialcovsky, la cafea cu lapte, să latru contra Reacţiunii?... Entuziasm? pentru ce să am? ca să căpătuiesc pe nu-stiu-cine? Sunt prea copt ca să mai am entuziasm pentru nu-ştiu-ce! ».

În aşa stare a partidului, pe corifeii colectivişti deplin chivernisiţi îi apucă şi porniri de lux, veleităţi de preseanţă, dorinţe de întâietate (ca odinioară a vizirului Brătianu) şi pofte de o pagină specială în istoria politică a veacului: de aici, zâzania şi grupurile personale, micile bisericuţe în marele Panteon colectivist. Astfel, dacă vrei să ştii cât de nemernici şi de răi sunt colectiviştii în genere, trebuie să întrebi pe colectivişti în parte: să vezi recomandaţie! Dacă vrei să ştii cât de puţini sorţi au de a mai rămâne la putere în actuala formaţie, întreabă pe dd. Stănescu şi Sturdza. Dacă vrei să ştii ce boroboaţe şi ce ticăloşii au să facă în o altă formaţie eventuală, întreabă pe dd. Aurelian şi Lascar. Aşa stă partidul colectivist astăzi.

Cine strică? Fără un moment de îndoială, poţi răspunde: d. Carada, că le-a tâlcuit visul lui Brătianu, şi Brătianu, că i-a lăsat să prea se adeverească tâlcuirea d-lui Carada. Cu toate parigoriile ce şi le fac cei încă necăpătuiţi şi şi câţiva naivi dreptcredincioşi, un partid politic mai slab, mai neputincios şi mai pierit decât cel colectivist nu se poate. Marele partid a fost ca şarpele sunător: primejdios şi năvalnic pe câtă vreme-i era foame. S-a repezit cu pornire monstruoasă pe pradă: a îmbălat-o şi, pe nemestecate, a înghiţit-o. Astăzi, că s-a umflat, crotalul stă la soare, amorţit de enorma greutate a mistuirii: sfârcul de la coadă de-abia-i mai mişca sunând alene din clopoţei; capul doarme de somnul îndopării nemăsurate: oamenii de treabă pot să i-l sfărâme fără multă luptă.

I.L. Caragiale

La ce serveşte discuţia de cuvinte, cârcota de vorbe seacă de miez? La nimica decât la pierdere zadarnică de vreme. Poporul român, cuminte şi fatalist din fire, a avut totdeauna această credinţă. Dacă te apucai cu un român get-beget la vorbă, pe la nămiez, când e soarele-n putere, şi-l întrebai: „Mai Muşate, ce e acuma, zi ori noapte?”, badea se scărpina sub căciulă, se gândea câtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor ai fi, şi-ţi răspundea: „Apoi de! domnule, zi este”. Dar dacă, iubitor de cârcotă, de cei cu sămânţă de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuţie din chiar senin, numai de dragul discuţiei şi te apucai să-i zici: „Ce spui tu, măi badeo ! nu vezi că-i noapte?”, Muşat îşi îndreptă căciula şi, fără să mai stea la gânduri, îţi răspundea scurt: „Apoi de! domnule, o fi şi cum zici dumneata!”.

Aşa mergea lucrul cu badea Muşat al nostru pe când nu se ştia la noi ce fel de negustor să fie acela avocatul. Astăzi, mulţumită propăşirii şi civilizaţiei, foieşte în sânul poporului român un număr nenumărat de aceşti răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la limbă şi mai vrednic a spune de la obraz că la nămiez e noapte. Când, în viaţa practică, avocatul are să ia de la badea Musat, atunci două şi cu două fac nouă; când are să-i dea, patru şi cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de! E vorba de dat şi de luat şi după aceea, de când cu formele astea noi, a trebuit să-şi mai piarză badea câte ceva din rugina lui. S-a încărcat Muşat de Doamne-ajută, a intrat în cârcotă cu avocatul - începe să spună şi el una-două: „Măi neiculiţă-n sus, măi omule-n jos, aşa să trăieşti, mai socoteşte o dată că nu face atâta”. Şi cu cât badea nu se lăsa, cu atât i se încărca mai rău socoteala. În zadar ţipa dreptatea în bietul om, geaba tot arăta el răbojul şi face socoteala lămurită şi dreaptă în frica lui Dumnezeu: avocatul îl ia la zor cu gură de Târgovişte, şi bietul Muşat, dacă vede şi vede, ca să scape de tâcâitura ceea de moară stricată, încheie cearta cu: „Poate, domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata”. Muşat e tot fatalist; deşi uneori alunecă şi el până la un loc în cârcota de vorbe, târât de împrejurări şi de isteţimea avocaţilor, totuşi nu uită până în sfârşit adevărurile moştenite de la părinţi: „Vorba multă, sărăcia omului”, „cu vorbe laptele nu se face brânză, nici apa de gârla oţet de trandafir” şi „dreptatea una este sfântă, ca şi adevărul adevărat unul”.

Povestea lui Muşat cu cârcotaşul, aşa o păţirăm şi noi cu „Presa” marelui bărbat de Stat. Nu ştim cum, mai zilele trecute, în naivitatea noastră, uitarăm proverbele că „chelului despre chelie să nu-i spui vreo istorie” şi „când e chelul la masa, de tigva să nu te dai în vorbă” şi, „nervoşi” cum suntem, nici una nici alta, ne apucarăm să spunem cititorilor basmul „Băncii de Bucureşti”; de ce? de hazul lucrului doară, nu ca vreo nouă descoperire a noastră, de vreme ce lucrul acesta este pâră veche şi basmul nostru îl ştiu de mult toate babele. Să te mai ţii, după aceea, cârcotă de cuvinte cu foaia marelui om de Stat!

Nu-i vorbă! avocatul nostru era de seamă, dar şi Muşat nu s-a lăsat, că dreptatea una este sfântă, ca şi adevărul unul. Ba e tunsă, ba e rasă, dintr-una într-alta, veni şi întrebarea că ce-o fi aceea „Centrul”? Noi, ca badea din poveste, răspunserăm într-o doară că „Centrul” este o nimica toată, un grupuşor, un grupuleţ mic la stat, mare la sfat, mai mare daraua decât ocaua, o nucă de jucărie cu coaja umflată şi lustruită, dar fără miez, şi aşa mai departe, câte ştiam şi vedeam şi noi ca tot târgul.

La acestea, marele bărbat de stat ne răspunde prin gazeta d-sale: „Nu-i adevărat ce spunti voi şi tot târgul; din contră, „Centrul” este un mare partid”. Noi de colo: „Domnule avocat, ia răbojul, şi să-ţi numărăm bobocii ca să vezi şi dumneata. - Nu-i adevărat, ne răspunde iar marele bărbat de stat, n-aveţi idee de ştiinţa modernă: două şi cu două fac nouă: „Centrul” este un mare partid”. Ce-i de făcut cu avocatul ăsta? ne întrebarăm noi atunci; şi ca să scăpăm de tâcâitură, ne hotărârăm a-i spune astăzi ca Muşat: „De! domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata”.

Acum, lăsând de-o parte povestea înţeleptului Muşat, să vorbim mai puţin glumeţ. Punem o dată pentru totdeauna o întrebare organului marelui om de stat: la ce serveşte discuţia de cuvinte, şicane de vorbe fără fond? Este „Centrul” un mare partid sau nu? Dacă ar fi mare, bosumflarea Presei n-ar avea înţeles: vorbele noastre nu l-ar micşora; orice am spune noi, el ar rămâne un mare partid. Nu e deloc firesc lucru ca cineva având mintea întreagă să se mânie pentru că un altcineva îi contestă o calitate vădită; în aşa caz, contestatorul întâmpină cel mult o glumă în treacăt. Cei de la organul marelui bărbat de stat trebuie să fi observat, că atunci când dumnealor fac în privinţa noastră socoteala avocatului ce are să dea lui Muşat, atunci când din acea socoteală iese că partidul conservator este un grup nenorocit, de tot neînsemnat, uneori chiar că nu există deloc, noi nu ne zburlim, nu ne bosumflăm; ba tocmai dimpotrivă, cu cât dumnealor ne asupresc mai mult la socoteală, cu atât noi facem mai mult haz, aceasta ne inspiră chiar câte un articol vesel, ceea ce nu displace din când în când cititorilor unui ziar serios.

Dar să nu ne uităm vorba. Dacă „Centrul” este un mare partid, de ce Presa se supără de vorbele noastre? Dacă este „Centrul” un mic grupuşor, un mititel grupuleţ, de ce mai atâtea vorbe şi necaz? ce folos? Cu toate panglicile de fraze turnate în coloanele Presei, el, „Centrul”, aşa rămâne - mic mititel. Şi aşa şi este „Centrul” şi nici nu poate fi altfel. În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru, în scurt timp a făcut de multe ori trista experienţă a acestui fel de îmbătare gratuită; astăzi, ca să întrebuinţăm o expresie banală, un lieu commun, deşi încă tânăr în viaţa constituţională, este din nenorocire prea sceptic, aproape blazat, aşa că de-ar fi cineva meşterul meşterilor nu-l mai poate ameţi cu simple declamaţii.

În câteva rânduri foarte uşuratice ale „Presei” de alaltăieri, în care se demonstra iarăşi că partidul conservator aproape că nu există, suntem somaţi de marele bărbat de stat ca, pentru a-i dovedi noi contrariul, să-i spunem numaidecât cine este şeful partidului nostru, „căci – zice d-sa - fără de un şef nu există partid”. Minunată logică! Această teorie modernă, foarte modernă, desigur este o invenţie proprie a marelui om de stat. Să vedem însă cum se potriveşte ingenioasa invenţie modernă la lucrurile vechi din lumea aceasta.

Mai întâi să lămurim un lucru. Existăm noi partidul conservator câtuşi de puţin sau nu existăm deloc? Negreşit, de vreme ce marele om de stat este foarte mult necăjit pe noi, trebuie din parte-ne să fi existând câtuşi de puţin. Astfel dar, luând faţă cu publicul drept certificat al existenţei noastre chiar supărarea marelui om de stat împotrivă-ne... Dar gluma aceasta este prea veche, s-o lăsăm deci deoparte...

Partidul nostru conservator, concedem că nu are de şef o anume persoană; acesta este un lucru firesc; acest partid are în fruntea lui, ca şef, nu o persoană, ci mai multe, toate independente personal, dar al căror conducător este un principiu statornic cu privire la politica Ţării înăuntru şi-n afară. Aşa constituit, partidul conservator a guvernat ca atare şi va mai guverna iarăşi, tot ca atare, când jocul instituţiilor constituţionale îl va readuce la cârmă, cum neapărat trebuie să prevadă orice om cu judecată.

Acestea zise, somăm la rândul nostru pe marele om de stat - şi speram a nu fi aşa de modern teoretici, cum fuse d-sa în somaţia ce ne-a făcut - somăm să ne spună: oare un şef în teorie este de-ajuns pentru a avea în practică un partid? Noi suntem un partid fără şef personal, fie; „Centrul” însă, ştie o lume, este un şef, fără partid. De aceea acest partid, acest mare partid, „Centrul” n-a guvernat, nici va guverna cândva ca atare, precum experienţa ne-o arată cât pentru trecut, precum judecata ne-o explică cât pentru viitor. Şi încă ceva: marele om de stat ne-a somat să spunem numele şefului partidului conservator; îi spuserăm; noi îl somam, la rândul nostru, să ne spună, nu numele şefului partidului „Centru”, căci acest strălucit nume s-a afişat cu acest titlu la toate răspântiile, într-un chip vrednic a face invidioşi pe cei mai vestiţi autori de reclame americane; îl somăm să ne spună vreo câteva nume mai de seamă d-ale membrilor „Centrului”.

Mare, mic, fie oricum ar fi, să vedem ce este în esenţa lui acest „Centru”. Să vorbim răspicat. Ce rol joacă în ţara noastră „Centrul”? Cu conservatorii conservator, cu radicalii radical, „dar totdeauna - zice marele om de stat - temperator”. Acesta este cuvântul cel mare. Care va să zică avem un număr de temperatori, care stau în slujbele statului şi când o partidă şi când cealaltă este la putere. Temperatorii constituie „Centrul” şi acesta are de şef pe un mare bărbat de stat eminamente temperator, care stă pe jeţul ministerial tot aşa de comod şi când cabinetul este conservator şi când e radical. Aceasta strânsură de temperatori se poate numi asociaţie, consorterie în scopuri individuale, în nici un caz însă nu se poate numi un partid politic, pentru că - fie-ne permis a da şi noi marelui om de stat o teorie pe cât de politică, pe atât de morală - partid politic se numeşte o seamă de oameni, a căror acţiune comună se întemeiază pe nişte principii cu privire la viaţa publică, iar nicidecum pe vederi şi tendinţe de parvenire personală a respectivilor. Aşa este „Centrul”; şi desigur este un mare om de stat acel ce a născocit acest mare partid. Bună negustorie, dar tristă morală!

În sfârşit, ca să o luăm iar pe partea practică, câţi, câţi sunt aceşti temperatori pe tot pământul românesc? Să socotim constituţionaliceşte, pentru că „Centrul” este eminamente constituţional. Câţi au fost trimişi de naţiune în Parlament, spre a o reprezenta în chestiunea cea mare a revizuirii? În Cameră, d. C. Boerescu, fratele mai mic al marelui om de stat; în Senat, marele om de stat însuşi şi dd... (?) Şi nu mai întrebăm dacă aceşti domni temperatori au căpătat mandatul lor ca fiind membri ai marelui partid „Centrul”. Aşadar, nu prea sunt mulţi, cum vedem, şi astfel cată să fie. În faţa lumii, fie dânsa chiar demoralizată, nu poate capăta cineva crezare şi ascendent adevărat decât prin consecvenţă şi tărie morală. Ca să încheiem dar pentru astăzi cârcota de cuvinte cu „Presa”, ne întoarcem iar la vorba răzăşească cu care am fost început. Coaja mare nu umple nuca seacă; şi oricât de viteaz la limbă ar fi avocatul, care ne tâcâieşte mereu despre ce şi cum ar fi să fie marele partid temperator, noi îi răspundem cu zicătoarea lui Muşat: „De-ai avea şi şapte limbi, adevărul n-ai să-l schimbi !”.

I.L. Caragiale

Notă: „marele om de stat” – Vasile Boerescu, avocat liberal. În anul 1876 a încercat împreună cu Dimitrie Ghica sa fondeze o grupare politică de centru. Nereușind impunerea acestei grupari pe scena politică românească, s-a înscris în Partidul Național Liberal în 1879, dar în 1880 constituie gruparea dizidentă "Partidul Liberalilor Sinceri", împreună cu George D. Vernescu.

Fără glumă, sunt oameni care dau prea multă atenţie şi importanţă „Moftului”: nu ne aşteptam la atâta onoare. Critice aspre se îndreptează asupră-ne: ba că nu suntem serioşi ; ba nesăraţi; ba ne batem joc de naţiune, de patrie, de idealurile măreţe, etc., că ne batem joc până şi de morţi ; că suntem o primejdie publică, o nenorocire pentru generaţiile tinere, un virus social, o gazetă pornografică, ce ar merita să fie suprimată pe cale poliţienească şi pe care cineva nu o poate lua decât cu cleştele.

Mai întâi s-o luăm, metodic, de la coadă. Pe noi ne importă numai să ne citească publicul ; apoi ne-o lua cu mănuşa, cu cleştele ori cu mâna goală, de asta puţin ne pasă, şi nici nu poate fi altfel, de vreme ce ne cunoaştem lumea şi ştim că, dacă e vorba de aşa ceva, partidele politice au obiceiul să nu atingă organele de păreri deosebite altfel decât cu cleştele: aşa iau liberalii „Timpul”, aşa conservatorii „Voinţa” ş.c.l. căci, într-o ţară constituţională ca a noastră, ce poate inspira un adversar „infam” alt decât dezgust?

N-am râs de morţi, feritu-ne-a Dumnezeu! Am glumit numai despre mofturile debitate la ocazii funebre de către cei vii. Nu putem fi un ziar grav, fiindcă ne-am propus dintru început să ne ferim de asta şi ne-am propus-o pentru că, după o matură socoteală, am văzut că presa română are destule organe grave. Nu ne batem joc de România şi de romanism, vorbe care se pronunţă şi se scriu cu un singur „r”, ci de „rrromanism” şi de „Rrromânia” cu trei „r”; nu de popor, vai de capul lui! râd destul atâţia de el! ci de „poppor”, ba câteodată şi „bobbor”, când e „rrromânul” supărat şi răguşit de supărare.

Ce-i drept, în politică parcă găsim până acuma chinorosul preferabil cotonogelii - nu ca chestie de culoare politică, fiindcă noi, ca nişte moftangii sinceri, mărturisim că nu facem parte din nici un „marre partid historric”! - dar pentru cuvântul că chinorosul cu spălătură tot se ia, dar bătaia, după cum spune înţeleptul proverb, nu se mai întoarce. Spunem pornografii ?... Sfidăm pe cineva să ne arate un şir pornografic în „Moftul”. A! dacă ar veni să ne interpreteze un Machiavelli sau un Talleyrand care se lăuda că din trei rânduri ale unui scriitor îl poate face să merite spânzurătoarea, se-nţelege că ne-ar băga la ocnă, neavând la noi pedeapsa capitală. Dar la ocnă ne-au şi trimis aceia care ne imputau că n-avem destulă sare. Despre sare, ce să zicem ? are omul câtă poate avea, dar şi la aceasta avem o apărare... Cel ce se ştie a nu avea nici o lipsă în această privinţă, acela să ne arunce întâi piatră. Şi ce-i drept, numai unul s-a găsit până acuma aşa de nevinovat: Constituţionalul. Că umblăm după câştig şi am ales scandalul ca mijloc, asta, ce e drept, e cam aşa; dar „scandalul” este pare-ni-se un cuvânt prea aspru, „Moftul” credem că e de-ajuns.

În fine, la ameninţările cu suprimarea mai mult sau mai puţin apropiată a „Moftului”, strigară sus şi tare că Pactul fundamental pe care şi l-a dat Naţiunea în suveranitatea ei şi toate instituţiunile noastre liberale se opun categoric la aşa ceva. Mai la urmă, care guvern ar fi nebun să calce Constituţiunea, să facă scandal pentru un „Moft”? Unde mai spui apoi că noi totdeauna vom fi de principiul că cu guvernul s-o lăsăm mai domol decât cu opoziţia. Ce, am fi copii? De-abia ne-am înjghebat o redacţie cu două mese şi trei scaune ; să ne pomenim cu „bobborrul supărat” că vine şi ne strica mobilele şi poate şi cu ce şedem pe ele? Doamne fereşte, s-a mai întâmplat! Ş-acum, dragă cititorule, după aceste desluşiri, urmează, te rugăm, a ne citi mofturile ; fii indulgent cu slăbiciunile şi prostiile noastre; ia-ne în nume de bine glumele, şi nu uita că şi un „Moft” ca acesta reclamă oarecare necaz şi bătaie de cap.

1893

I.L. Caragiale

Cum au izbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia, pe-ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe vremea Expoziţiei jubilare, se organizase mişcarea maselor ţărăneşti) s-a declarat cu toată candoarea incapabil să ţină piept elementului dezlănţuit. Regele, fireşte, adânc îngrijat şi bănuind, cu drept cuvânt, El care-şi cunoaşte bine oamenii, că liberalii nu erau atât de ignoranţi în privinţa evenimentelor, a făcut apel la patriotismul şefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiţia ca facţiunea conservatoare şi majorităţile ei să-i promită concursul fără nici o rezervă; iar conservatorii, ruşinaţi şi îngroziţi de moştenirea ce lăsau, s-au plecat învoielii.

Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale... În publicitatea românească, foarte înclinată la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exibiţiuni se numesc « scene înălţătoare ». Toată lumea a plâns, miniştri de azi, miniştri de ieri, deputaţi, senatori, publicişti, reporteri şi tribune publice; şi-n faţa lumii acesteia atât de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strâns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn, spălând cu lacrimi fierbinţi tot trecutul care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de până ieri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decât « trădător de neam », iar acesta pe acela « fiul lui Belzebut ». Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de mai ieri se preschimbă în salvator al patriei, iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim. În faţa primejdiei, pentru amândouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guvernământ duşmane îşi dau mâna spre restabilirea ordinei. Care va să zică, un guvern incapabil, deşi dispune de majorităţi formidabile, cade; vine altul la putere declarându-se şi el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu-i da, fără nici o rezervă, concursul tocmai după principiul gramatical că două negaţiuni fac o afirmaţiune: două incapacitaţi mărturisite dau o capacitate netăgăduită.

Între masa poporului şi clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese şi de sentimente pe care aceste clase n-au ştiut-o umple încetul cu încetul, ba chiar şi-au dat toată osteneala s-o sape cât mai adânc. Solidarizarea celor două facţiuni, adverse la cuţite până ieri, cu uitarea oricărei vechi duşmanii, cu călcarea peste toate scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală ce trebuia fireşte să fie considerate de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarhiei... Aşadar, nu ne aflăm în faţa unor dezordini pe care un guvern fusese incapabil să le astâmpere, iar altul, cu mai multă autoritate şi cu mai mult spirit politic, se bizuia să le înăbuşe; ne aflăm în faţa războiului civil al maselor producătoare sătule de prea îndelungata nesocotire a lor în cârmuirea intereselor publice contra oligarhiei uzurpatoare, prea numeroasă şi prea scumpă pentru a mai putea fi întreţinută, prea cinică pentru a mai putea fi suferită.

A fost o neînchipuită aiureala generală. În Camere, cât şi prin organele oficioase, guvernul declară sus şi tare că « răscoalele sunt fapta unei mâini străine de undeva ». Imediat, de “undeva”, pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaşi guvern dezminte, iar sus şi tare, prin legaţiunile regale, orice ştire de aşa fel ca o « curată născocire ». La un moment, oligarhia da semne de curată demenţă: îşi închipuie ca sorginţi ale dezastrului, fel de fel de conjuraţiuni anarhiste, din Barcelona sau Paterson, din Honolulu mai ştim de unde? Nu mai vede nicăieri decât instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gândeşte decât să găsească pe instigatori - fenomen şi ridicul şi deplorabil, ca totdeauna, aşa numitul “delirium persecutionis”. Nu le vine politicienilor noştri să creadă că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, şi-i caută explicaţia la chilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului. Trebuie numaidecât să fi fost o vrajă care să fi dezlănţuit aşa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniştită pân' adineaori, într-o clipă cu josu-n sus!... Ca baba chioară punând tingirea pe pirostria şchioapă: când se rastoarnă tingirea-n foc, se cruceşte baba, şi scuipă şi caută-n spuză urmele Necuratului care i-a răsturnat fiertura.

Dar « sinistrul » s-a potolit de mult... A trecut parcă un veac de astă primăvară! Toate sunt cu totul uitate. Cum i-a venit sufletul la loc, oligarhia şi-a luat iar bunele clasice năravuri şi a început iar jocu-i normal de cacialmale între facţiuni, grupuri şi grupuşoare şi în sânul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace... Şoapte şi intrigi de culise, sfori şi sforicele, cât mai subţiri dacă trebuiesc, cât mai groase dacă merg, emulaţie de subtile ergoterii bizantine pe faţă, concurs de pişicherlâcuri pe la spate, adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi şi cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii, minciună rostită tare în vileag cu glacială neşovăire, pecetea sfântului adevăr...

Şi câte griji pentru atâtea grave probleme publice ! De exemplu... Un aşa numit « gheşeft » (ce barbarism ! ce grozăvie nemaipomenită la noi !) cu niscai furnituri publice; după asta... o recidivă de indelicateţe sau de abatere de la seninătatea ori gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăznit, unde şi când nu se cuvenea, să spună şi el ce avea pe suflet; pe urmă... trebuie sau nu să se permită plutonierilor bacalaureaţi a purta sabie ca ofiţerii titulari ? apoi... rezultatul unei alegeri comunale dintr-un orăşel de provincie, adăpostit în cine ştie ce văgăună de munţi, cu patru-cinci mii de locuitori cu de vreo trei ori pe-atâţia decalitri de ţuică pentru consumaţia anuală! Dar în fine, instituirea doctoratului în drept, această ridicare absolut imperioasă în momentele de faţă, aceasta înălţare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naţionale de bărbaţi de Stat?... nu sunt astea atâtea şi-atâtea chestiuni destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarhii?

În cluburi somptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu, în cabinete particulare, unde un mic « souper fin » se plăteşte cu preţul câtorva chile de mălai, în berării populare, unde meschini impiegaţi azvârl într-o seară la chef leafa-le pe-o săptămână, în cârciumi de mahala, unde se strâng hăitaşii electorali să se cinstească cu tulburel nou prefăcut din vechi, pe căile publice, la colţul bulevardului, sub splendoarea lămpilor electrice, sau la răspântia depărtată, sub licărirea unui felinar afumat, în tramvai, pe jos, în muscal cu cauciuc, în “vagon-lits”, în clasa a doua ori a treia, de la spuma oligarhiei până la drojdia clientelei, toţi roiesc şi forfotesc... Şoptesc, discută, perorează şi izbucnesc şi pun lumea la cale gândind la... persoane, vorbind de... persoane, aplaudând sau condamnând... persoane, expulzând sau decorând... persoane, exaltând sau calomniind... persoane!... Persoane şi iar persoane! Fireşte, sistema trebuie să fie consecventă. Aici, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii... Aici sunt slujbe pentru slujbaşi, nu slujbaşi pentru slujbe, biserici pentru popi şi paraclisieri, nu paraclisieri şi popi pentru biserici, gâşte pentru hahami, nu hahami pentru gâşte, catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre... Aici e, în fine, o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie... Fireşte, iarăşi cu rezerva multor excepţiuni onorabile, netăgăduit oameni de ispravă, nomoliţi în nenorocita sistemă politică şi socială...

Acestea toate se petrec deasupra, pe o pojghiţă foarte subţire, subţire de tot, gata să crape sub prea grea apăsare... În acelaşi timp, dedesubt, în adânc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungata obijduire. Minţile care au început şi ele să se lumineze, le ard de gândul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpânirea intereselor şi destinelor proprii... Acolo, pe când deasupra se-nvârteşte tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluţiune, acolo, în adânc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg - singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a Statului naţional român... Acolo, în adânc, o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decât ce va să zică a trăi ca oamenii, scrâşneşte: « Noi vrem acum nu doar pământ! vrem şi pământ şi omenie! ». Acolo, sub lumina candelei, stă atârnat între sfintele icoane manifestul regal aşteptând... Să aştepte!

1907, Septemvrie

I.L. Caragiale

La 1875, erau conservatorii la putere. Partidul liberal, în coaliţie cu elemente răzleţe, moderate şi conservatoare, sătul de a mai lupta pe calea normală pentru a răsturna ministerul Catargiu, se puse să facă o campanie înverşunată pe cale anormală. Partidul liberal, care-şi avea cartierul general la Mazar-Paşa, făcu apel la mijloacele demagogice, înrolă cu tot felul de monede, mai cu sunători (pe atunci nu aveam bilete), mai cu strălucite perspective, volintiri apilpisiţi şi ieşi pe strada strigând: Catargiu calcă constituţia de sus în jos, o călcăm şi noi de jos în sus. El o calcă spre a se ţine la putere în ciuda ei şi a noastră; noi o călcăm ca să-l răsturnăm şi în ciuda lui să restaurăm domnia ei!”. Adică, mai scurt: el o calcă de dragul lui, noi o călcăm de dragul ei!

Şi pe câtă vreme legioanele partizanilor şi volintirilor se agitau pe calea brutală, câte un advocăţel - acela nu lucra cu ziua, ci cu perspectiva unui apropiat viitor - turna la proză cu cotul în monitorul mazarist, căutând cu citate din autori „celebri” să probeze că răscoala de uliţă este nu numai un drept, dar chiar o datorie în aşa împrejurări.

Proza chilometrică a avocăţelului nu era menită decât să liniştească sufletele câtorva negustori chiaburi, cari contribuiau gros la „marea opera patriotică”, la „îndeplinirea datoriei”, dar cari având prăvălii deschise, nu se prea amuzau văzând cetele bravilor volintiri ai „Sfintei cauze constituţionale". De! patria ca patria, dar centrul patriei e prăvălia şi prăvălia cu volintiri nu se prea potriveşte, prăvălia merge cu linişte şi cu DREPTUL.

Dar, în sfârşit, slavă Domnului! liniştea s-a restabilit, dreptul s-a ridicat iar copăcel în picioare! Călcătorii de sus au căzut jos, iar călcătorii de jos s-au urcat sus. Jos conul Lăscarache! sus conul Iancu!

Ei, acuma s-a restaurat Constituţia, de aci avem să trăim bine! Aşi! ce să te pomeneşti! Conul Iancu s-apucă să calce şi d-sa de sus Constituţia. Ce-i de făcut? Rabdă conul Lăscarache, rabdă azi, rabdă mâine... Adevărul e că a răbdat cam mult - acu nu ştiu din ce pricină; ori că e conul Lăscarache de fel mai răbdător, ori că ştie conul Iancu să te facă să rabzi mai mult - destul că a răbdat 12 ani; vorba ceea: să dea conul Iancu cât poate răbda conul Lascar! Dar orice răbdare are un sfârşit. „S-a mântuit! nu mai merge, a zis într-o zi mult-răbdătorul. Trebuie un leac eroic la aiastă nesuferită situaţie!"

Şi după multă bătaie de cap, şi-a adus aminte de o veche reţeta, pe care i-o aplicaseră odinioară: „Brătianu calcă Constituţia de sus în jos; o călcăm şi noi de jos în sus. El o calcă spre a se ţine la putere în ciuda ei şi a noastră; noi o călcăm ca să-l răsturnăm şi în ciuda lui să restaurăm domnia ei! Adică, mai scurt: el o calcă de dragul lui, noi o călcăm de dragul ei”. Şi hop! Şi advocăţelul cu condeiul ascuţit şi cu limba lată, mititelul Sarsailă „de mare viitor”, un june „care promite mult”. Se pune procopsitul pe citate savante şi ne clădeşte mirifica teorie a homeopatiei politice: „Cui pe cui scoate! Călcarea repară călcarea: e nu numai un drept, e o datorie... Şi dacă nu mă credeţi, ignoranţilor, citiţi marea Gramatică a politicii de marele savant... etc. etc.".

Să se observe bine, mă rog, că nu caut aici să demonstrez cum că la '75 d. Brătianu nu spunea drept susţinând că d. Catargiu călca Constituţia, nici, şi cu atât mai puţin, că la '87 acuzările d-lui Catargiu contra d-lui Brătianu nu erau sfântul adevăr însuşi. Departe de mine ideea de a bănui onorabilitatea politică a acestor bărbaţi de stat... când d-lor sunt în opoziţie; să mă ferească Dumnezeu a pune câtuşi de puţin la îndoială zelul şi dragostea pentru Constituţie, de cari sunt animaţi aceşti vecinic călcători ai ei. Nu, ei o iubesc, şi tocmai pentru că o iubesc, o calcă; îi doare în suflet că o calcă; dar cum ar putea să n-o calce când o iubesc atâta? Şi pe urmă teoria mititelului procopsit nu este destul de clară? Pentru cine iubeşte Constituţia, este, când o calcă alţii, nu numai un drept, dar chiar o datorie s-o mai calce şi el. Atâta numai că adevărul de la '87 nu mai teoriza ca cel de la '75 faţă de negustorime, ci faţă de oameni mai greu de speriat cu mari opuri, cu mari autori şi cu mirifice fleacuri. El nu mai vorbea, ca colegul său de la Mazar-Paşa, către bunii şi dreptcredincioşii creştini deprinşi a deschide obloane de prăvălii, ci către nişte păgâni deprinşi a deschide uşi de bibliotecă.

„Bine, coane Lascăre, au zis aceştia de-a dreptul, fără să se împiedice a sta de vorbă cu mititelul teoretician, nu vezi dumneata că aceasta este un cerc vicios?”. La cercul vicios, conul Lascar a cerut numaidecât „desluşire, neînţelegând expresii de aieste”. Atunci i s-a desluşit omului moldoveneşte cum că ar fi vremea să se părăsească în politica Statului român jocul calcărilor periodice de Constituţie şi începătura ar fi de datoria Partidului conservator s-o facă. Că mijloacele demagogice, bosumflările contra Coroanei, palavrele şi promisiile imposibile de realizat, trebuiesc odată aruncate departe; că nişte mijloace nedemne şi primejdioase pentru politica unui Stat cu pretenţii de seriozitate cu atâta nevoie de progres real şi că cine ar trebui să le arunce mai întâi şi mai departe ar trebui să fie tocmai partidul conservator;

Că în ţara aceasta, afară de câţiva pălăvrăgii fără pricini, afară de haita de slujbaşi fără slujbe, afară de câţiva ambiţioşi politicaştri în genere fără talent şi fără omenie cari nu pot trăi decât în turbure şi pe care-i poţi scoate foarte ieftin pe uliţă, pe nemâncate cu parul, cu masalaua (torţa) după băutură mai este şi un popor întreg care stă acasă cinstit, munceşte ca să trăiască, care doreşte şi are dreptul a dori să se bucure de beneficierile culturii, progresului modern, şi care, ca supremă şi permanentă expresie a suveranităţii sale, are o Coroană regală;

Că orice fel de călcare a legii fundamentale, fie de sus în jos, fie de jos în sus, în ţară şi în împrejurările noastre, poate celor dintâi să placă şi să folosească, celor de-al doilea însă desigur nu le poate conveni pentru că-i păgubeşte; că, în sfârşit, dacă sub pretext de apărare a ei, toţi or călca Constituţia - de jos fiindcă cei de sus -, de sus, fiindcă cei de jos o calcă, cine să înceapă odată s-o apere pe cale normală dacă nu Partidul conservator? Şi ce ocazie mai bună pentru a o apăra pe cale normală, decât aceea când călcătorii de sus – colectiviştii - merseseră aşa de departe, încât trebuiau să cadă chiar dacă erau ei singurul partid existent în ţară? Era un copac putred, trunchiul era prea slab ca să mai ţină coama... Ce mai trebuiau lovituri violente?

Toate aceste desluşiri au fost însă de prisos: oamenii cari le-au dat au trebuit cu destulă părere de rău, să se deie într-o parte şi să lase pe conul Lăscarache a iubi Constituţia în felul d-sale, aşteptând ca peste câtva timp conul Iancu, mai puţin răbdător şi mai meşter la treabă, s-o iubească cu nu mai puţină căldură. Numai atâta ca şi popoarele se satură, ca şi omul, de aceeaşi jucărie; jocurile merg pe vârste: cercul vicios începe a fi prea pueril pentru tânărul popor roman. Să sperăm că acest tânăr, care se coace, va refuza în curând cercul şi va ruga frumuşel pe călduroşii amanţi ai Constituţiei să aibă pentru dânsa mai puţină iubire şi mai mult respect.

1889

I. L. Caragiale

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About