România dreaptă

Se afișează postările cu eticheta eroi. Afișați toate postările

„Vitejii mei tovarăşi! Bătălia prin care vom izbi pe neaşteptate pe duşmanii noştri, cere ca să vă dezveliţi toată virtutea trebuincioasă în orice alt război, dar neapărată, mai cu seamă acum, pentru ca să puteţi răscumpăra prin o izbândă strălucită dureroasa pierdere de la Mirislău. Ziua de astăzi, dragii mei oastași, este aceea în care nu e numai vorba de a ne arăta voinici, ci încă trebuie să biruim cu orice preţ, căci ne luptăm pentru viaţă, pentru cinste, pentru ţara unde suntem născuţi, pentru casele unde este leagănul nostru, pentru muierile şi copii noştri, pentru averile noastre, pentru toate câte atârnă acum de aceste braţe şi inimi! Şi apoi norocul este totdeauna cu cei viteji, iar nu cu aceia cărora le place mai bine ruşinoasa fugă decât cinstita moarte apărând pe Domnul său. Pe unii ca aceştia, şi oamenii îi dispreţuiesc, şi soarta îi prigoneşte, căci în focul bătăliei moartea obișnuiește a secera mai ales pe cei fugari, păstrând pentru cei voinici o viaţă slăvită; şi chiar când ei mor, a muri vitejeşte nu este dat la toată lumea, ci numai la cei de frunte! Nu vă speriaţi de mulţimea vrăjmaşilor, căci din pilda trecutului şi din ispita voastră ştiţi foarte bine că biruinţa nu este a cetelor mari şi împodobite, ci a celor puţini, ageri şi viteji. Aduceţi-vă numai aminte de câte ori, mai an în Moldova un pumn de ai voştri fugăreau oştirile leşeşti cele mai numeroase, care şi astăzi sunt tot aceleaşi, având în capul lor pe aceiaşi căpitani şi pe care nu puteţi a nu le bate iarăşi, dacă vă veţi purta cu aceeaşi vitejie. În sfârşit, nu uitaţi că slava, zilele şi domnia prea iubitului vostru stăpân Mihai Vodă se află acum în mâinile voastre. Înainte dară! Duşmanii nu se aşteaptă a fi loviţi şi nu ne vor putea sta împotrivă! Cugetul fiecăruia dintre noi trebuie să fie a trăi cu slavă sau a muri cu cinste”! ( discursul lui Baba Novac, înaintea ultimei bătălii, cea de la Teleajen)

Conferinţa rostită la 28 Februarie 1935, la 150 de ani de la Răscoala lui Horia.

Se împlinesc o sută cincizeci de ani de la moartea lui crâncenă la Alba-Iulia, unde nemeşii unguri l-au frânt pe roată. Prin resorturile ei această zi mai vie şi mai plină pare decât oricare altă aniversare, taie unde adânci în conştiinţa noastră şi profilul martirului legendar apare turburător în ochii posterităţii. În adevăr, din galeria nesfârşit de lungă şi de întunecată a trecutului unde dorm alături sacrificaţii noştri se ridică de astă dată un chip neobişnuit, o figură retrasă în colţul ei, cu totul deosebită... Mare hlamidă domnească pe umeri, cum au avut în ţările de la Dunăre atâţia al căror vis la mărire s'a înecat în sânge... Nici măcar boier de neam n'a fost, plătind cu viaţa pornirea aspră de-a stăpâni sau apăra un petec de pământ, ori altă patimă urzită în umbră... Nu. E un obraz de ţăran, o faţa arsă de soare, brăzdată de crejuri adânci ca tăieturile de cuţit, cu părul lung încununând fruntea largă, căzut cuviincios pe umeri. Semenii lui, dorind pe semne să-l alinte cu porecla lor, i-au dat din tinereţe numele de HORIA, nume sonor şi primăvăratic născut din cântec şi din svon de pădure... E o întreagă lume de simţire, o specială naivitate populară, e zâmbet şi răsărit de soare în acest botez. De felul lui îi ziceau VASILE NICOLA URSU.

Ce-i dă însă o semnificare cu desăvârşire aparte în istorie acestui ţăran chinuit e că povestea lui furtunoasă se petrece acolo în munţii Abrudului, unde peste un veac fluierul lui Avram Iancu îşi picura plânsul lui răsleţ, la un alt sfârşit de dramă. Pentru întâia oară Ardealul oropsit striga din măruntaiele lui, prin acest om din Albac. Înainte cu două veacuri a fulgerat pe câmpia Mureşului spada Voievodului muntean, răscolind instincte străvechi şi trezind din nou visuri adormite demult. Dar cu Mihai venea dorul de mărire de peste Munţi, era expansiunea unei organizaţii de stat şi gloria de arme a unei oştiri orânduite care se călise în atâtea războaie. Horia însă e clocotul Ardealului intra muros, cea dintâi erupţiune vulcanică a unui popor schingiuit o mie de ani.

Două lucruri nu sunt de mirare în această fatală deslănţuire. Mai întâi e faptul că un ţăran încarnează aici destinul unei naţii la cel dintâi act de conştiinţă, ceea ce înseamnă că orfan de orice conducere politică, norodul s'a rostit prin însuşi impulsul lui de auto-conservare, clasa conducătoare fiind aproape în întregime mimetizată de atmosfera opresiunii străine. E un simbol, care spune multe, acest cap de moţ rural, ale cărui sugestii şi învăţăminte îşi păstrează încă chiar şi pentru prezentul nostru sbuciumat întreagă valoarea lor de sinteză istorică cu toate concluziunile ei logice. Al doilea nu trebuie să uimească pe nimeni constatarea că revoluţia lui Horia în revărsarea ei a fost plină de pârjol şi de cutremur, ca un cataclism al naturii. Cine ştie ce patimi groaznice au izbucnit aici, cine cunoaşte cât de cât exploatarea acestei misera plebs contribuens, acela va înţelege că numai prin râuri mari de sânge se putea spăla o mare ruşine şi că după batjocura neomenoasă de veacuri nu putea veni o răsplată mai blândă.

Ceea ce trebue reţinut însă ca un miracol al răscoalei din Munţii Apuseni, e cronologia acestei vijelioase afirmări a energiei noastre de rasă. Ea se petrece într-o vreme când din ţările surori de peste Carpaţi, în afară de sentimentul înrudirii organice, nu putea radia nici o încurajare. Nu trebuie uitat că la Bucureşti şi la Iaşi se traversa atunci o tristă perioada de domnie fanariotă, din care nici un semn de apropiere nu putea călători la fraţi. Ardealul, mai bine zis Ţara Moţilor, se sbuciuma, deci într'un efort singuratic de completă izolare. Cu toate acestea flacăra ţâşneşte înfricoşată la orizont, ecoul ei se resimte departe peste graniţele Austriei. Ciudata desţelenire de pasiune vindicativă a celor de jos, la 1784, avansând marea Revoluţie care atunci pe malurile Senei în mod teoretic numai îşi ascuţea săgeţile. Continentul era de sigur, năpădit de materie inflamabilă în acest timp. Nu se poate tăgădui nici o interdependenţă sufletească a celor obijduiţi, dar nimeni nu poate spune că declanşarea din munţii noştri ar fi avut vreo afinitate doctrinară cu dogmele liberatoare din Apus. Totuşi, enoriaşii popei Crişan în conspiraţia lor, acolo în biserica de lemn din Mesteacăn, când au pus jurământul la poalele unui primitiv Crist bizantin, au accentuat credinţe şi lozinci pe care peste un deceniu numai le-au pus în circulaţie catechismele jacobine. De aceea, într'un examen riguros care ar avea în vedere evoluţia de gândire a bătrânei Europe, în universala primenire inaugurată de veacul al XVIII-lea, ţăranul din Albac îşi are locul lui bine stabilit, loc de iluminat precursor în a cărui viziune însângerată, poate fără să ştie el, s'au proiectat aspecte avansate din viforul cotropitor al umanităţii.

Problema se pune cum s'a instrumentat în cugetul acestui iobag analfabet năzuinţa spre libertate ? Ce l-a împins pe el la răzvrătire şi cum i s'a zămislit speranţa salvatoare care l-a povăţuit până în pragul eşafodului ? Este Horia pur şi simplu un Spartacus în iţari, un erou de răzmiriţă a clăcaşilor împotriva proprietarilor nesăbuiţi ? E un mistic al ortodoxiei călcate în picioare de catolicismul de la Viena care, se ştie, înainte cu optzeci de ani de tragedia lui Horia lansase ideea unirii cu Roma a ritului răsăritean din Ardeal ? E o victimă a demagogiei imperiale a lui Iosif II, care prin rescriptele şi patentele lui a putut să trezească o clipă iluzia că va fi un desrobitor al mulţimei şi că pe ruinele feudalităţii ungureşti va întemeia o lume nouă? Sau pe deasupra tuturor în mod aproape anacronic conştiinţa naţională a cerut cuvânt în revolta Moţilor ?

În orice caz, analiza nu e tocmai simplă, fiindcă se desprind mai multe nuanţe din cele petrecute în munţi. Izbucnirea lui Horia nu e un răspuns elementar la o singură cauză bine determinată, ci o explozie grozavă după o foarte complexă stratificare de material eruptiv acumulat în sufletul românilor din Ardeal.

Este mai întâi sângeroasa servitute care strangula viaţa bieţilor iobagi. Istoria Ungariei şi-a Transilvaniei în cursul veacurilor e o înlănţuire de orori pe spinarea ţăranilor exploataţi. Nobilimea maghiară, în tendinţa ei de dominaţiune, e un foarte ciudat amestec de precepte feudale din Occident şi de cruzime sălbatică brodată pe fondul turanic ancestral al originei asiatice. Tripartitul lui Werböczy, acest codice al legilor ungureşti, e reglementarea raptului şi-a stoarcerii până la sânge a săteanului. Din această tensiune între cei de sus şi cei legaţi de robota gliei s'a clocit odinioară revoluţia clăcaşilor de sub comanda lui Gheorghe Doja la 1514, care a incendiat cu o mare de flăcări pusta maghiară şi s'a isprăvit cu teribila represiune a magnaţilor biruitori... E cunoscută răzbunarea de la Seghedin. Sclavul răzvrătit a fost aşezat pe un tron de fier roşu şi-a murit cu coroana arzândă în cap, care i-a pârjolit creierii... Aceeaşi concepţie de clasă, strâmtă şi cumplit de neumană, a domnit, fireşte, și'n Ardeal, cu deosebire că aici iobagul reprezentând altă rasă, asuprirea era şi mai îngrozitoare. Paginile apăsării noastre sunt pline de-un gemet surd, care vine de departe.

Mai mult ca în alte părţi, în munţii Abrudului, Moţii îşi tânjeau traiul sub călcâiul domnilor de pământ, sub corvezile comitatului şi sub exploatarea fiscului. De ani îndelungaţi clocotea amărăciunea lor şi căutând o tămăduire ochii li se îndreptau spre tronul împărătesc de la Viena, unde nădăjduiau dreptate şi obştească alinare. Încă de pe vremea Mariei Theresia au început drumurile şi plângerile către "prea-înălţatul chesaro-crăiesc scaun". Cu Iosif II s'au înteţit aşteptările. Spirit umanitar cu înclinări filosofice, îmbibat de principiile vremii, cucerit de enciclopediştii francezi, acest monarh plin de întrebări şi îndoieli, clădindu-şi un sistem de guvernare centralistă, şi-a dat seama de împilarea maselor de către nobilime şi-a protestat cu hotărâre împotriva ei. Pe toată suprafaţa marelui imperiu el şi-a plimbat ideile reformatoare, exprimându-le cu multă îndrăzneală... În ziua de 21 mai 1773 a călcat întâia oară în Ardeal prin Ţara Haţegului. Care erau stările de acolo ne putem trage seama din ordinul Mariei Theresia, trimis guvernului transilvan aproape concomitent cu plecarea Coregentului, în care pretinde că înainte de sosirea lui : "să se cureţe drumurile publice de cadavrele oamenilor executaţi cu ştreangul, cu roata şi cu ţeapa, care după uzul de pân'acum stau expuse - zicea împărateasa - spre oroarea şi aversiunea călătorilor"... Din tot ce-a înregistrat în această călătorie Iosif II, care s'a întors la Viena cu 19 mii de petiţii din acest voiaj, s'a adeverit în mod eclatant exasperarea mulţimei. Împăratul şi-a arătat părerile, care-au trezit protestarea magnaţilor renitenţi… Iobagii au înţeles şi ei atitudinea proteguitoare şi nădejdea lor a prins o nouă înfiripare. Între timp, la 1781, Iosif II a abolit iobăgia în Boemia, Moravia şi Silesia... Negreşit, că rezonanţa acestor acte în sufletul clăcaşilor secătuiţi a fost formidabilă. Ardealul credea că va răsări şi steaua lui. De-aceea Moţii adunându-şi plângerile în umilită scrisoare şi-au trimis omul la Burgul împărătesc. Horia, căpetenie cu dragoste pentru obida lor, el a purces la drum să "sărute schiptrul"

Lui Iosif cel Mare, de neamuri iubit

Soare de scutinţa nouă răsărit.

cum scrie într'una din "stihurile politiceşti" dintr'un Molitvelnic apărut la Blaj în 1784. Împăratul, în demofilia lui generoasă l-a primit pe iobagul călător şi a apreciat dreptatea lui în audienţa acordată la 1 Aprilie 1784. Urmările se ştiu : Răscoala din Munţii Apuseni s'a pornit invocându-se, şi de conducători şi de mulţime, binecuvântarea imperială.

Dacă însă cuvântul lui Horia a prins şi cetele din munţi s'au mişcat ca să-şi facă dreptate singure, minunea se datoreşte faptului că de zeci de ani de zile în Ardeal era o supra-surescitare sufletească la români. După unirea cu Roma impusă de Habsburgi la 1700, aici a început persecuţia religioasă cu mijloace care reaminteau cele mai întunecate zile din Evul Mediu. Se dărâmau biserici, se smulgeau clopote ortodoxe, se desfiinţau episcopii şi se trăgea cu tunul deasupra satelor ca speriate să le treacă la Unire. Ţăranii retranşaţi după conservatismul lor ca într-o cetate inexpugnabilă, nu voiau odată cu capul să-şi părăsească "străvechea lege românească". Atâta le mai rămăsese, credinţa în Dumnezeu de care nu se despărţeau nici morţi. Preoţi şi săteni au pătimit aşa, urmând cuvântul unuia dintr-înşii, a lui Oprea Miclăuș din Sălişte care a făcut 3o de ani la Kufstein şi care la 1749 scria mitropolitului Nenadovici : "pentru credinţa strămoşilor noştri suntem gata a suferi şi mucenicie sau izgonirea din această împărăţie, dar legea nu o vom lepăda". Ca o reacţiune împotriva reprimării diriguite de sus, protestarea bisericii ortodoxe s'a resimţit de-a-binele. Cu deosebire călugărul Sofronie a răscolit sufletele în Ardeal în aşa măsură, încât la 1761 soborului îngăduit de autorităţile împărăteşti neputincioase, în luna februarie la Alba-Iulia, s'a transformat într'o adunare ţărănească ameninţătoare. A trebuit intervenţia armată a generalului Bukow să potolească sau mai bine zis să ascundă din nou sub spuză o flacără revoluţionară. Iată deci că pe lângă revendicările materiale, românii ardeleni erau împinşi spre un criteriu de diferenţiere sufletească, lumea lor morală era turburată şi firele revoltei se ţeseau în umbră...

Dar aici a fost şi un puternic simţământ naţional care s'a accentuat tot mai categoric şi la urmă s'a codificat într-un plan de acţiune. Procesul psihic se poate urmări limpede dacă ne dăm seama că toate chinurile ce îndurau aceste slugi veneau de la străin. Domnul care-i îngenunchia era de alt sânge. Românul scos în afară de lege era îndrumat la tot pasul că schingiuitorul lui e ungur. Au ajuns astfel faţă în faţă două neamuri urându-se unul pe altul cu frenezie, sbiciuite în duşmănia lor până la ideea exterminării reciproce. La nobilii unguri, pas cu pas devenea evidentă încercarea de a stinge de pe faţa pământului plebea valahă. Prin formulele unor acţiuni de stat sau prin gesturi de spontaneitate individuală se desluşea acest avânt criminal. De aceea nu trebuie să ne surprindă constatarea că în ziua de 31 Octomvrie 1784, când s'a făcut jurământul în biserica din Mesteacăn sub conducerea lui Gheorghe Crişan că vor pleca cu toţii la Alba-Iulia după arme, lozinca a fost din clipa dintâi împotriva ungurilor. Răscoala avea un caracter pronunţat românesc şi ortodox. Căpitanii cei mai mulţi erau doar preoţi şi crucea lor era simbol de luptă. Poporul nu devasta numai curţile nemeşeşti care erau focarele exploatării lor, ci cerea dregători români care să-i facă jurământ de credinţa sub cruce şi punea condiţia ca picior de ungur să nu mai calce niciodată în hotarul lor, cum spunea undeva preotul Ioan Cocan din comună Pâclişa... Până unde se împingea scrupulul naţional al acestor răsculaţi se poate vedea din faptul că cei cruţaţi de moarte dintre duşmanii lor trebuiau să se boteze româneşte în văzul mulţimii şi că în anumite părţi fetele orfane ale ungurilor erau măritate din oficiu, cum s'ar zice, cu ţărani de-ai noştri. Nu-i de mirat deci că nobilul român Alexandru Chendi, care făcea lui Horia serviciul de secretar pentru limba latină şi maghiară, a declarat cu ocazia procesului în faţa locotenent-colonelului Kray, că scopul acestei mişcări era "să scoată pe unguri din principatul Transilvaniei şi să ajungă ei stăpâni". Iar ca povestea să fie deplină în semnificarea ei postumă – soarta a vrut ca în izbucnirea şi diriguirea răscoalei să aibă rol important şi-un Mihai Popescu din Moldova, condamnat în contumacie la spânzurătoare de către autorităţile austriace... În astfel de împrejurări, e explicabilă legenda însemnată de cronicarii timpului, care înfierbântă mintea magnaţilor maghiari după frângerea pe roată a celor doi căpitani, ca o oaste de treizeci de mii de valahi e gata să treacă munţii, ca să răzbune pe Horia.

Da, această mişcare a Moţilor are un caracter naţional precis, ei n'au fost acolo în văgăunile lor numai păstrătorii tipului traco-romanic, ci înaintemergătorii conştienţi ai libertăţii naţionale care din cetatea lor au repezit fulgerele desrobirii noastre. Încadrat în aceste consideraţii, Horia apare nu ca un simplu sbiciuitor al unui colţ de ţară pentru împlinirea unor exigenţe locale, ci ca un îndrăzneţ inovator, în a cărui minte ţărănească a străfulgerat un preludiu al închegării noastre naţionale. Ca şi Tudor Vladimirescu sau ca Avram Iancu de mai târziu, acest clăcaş rebel se ridica împotriva unei ordini de drept impuse de străin, crainic al neatârnării, el trezeşte un ecou cu protestarea lui în sufletul mulţimii şi plăteşte cu capul televiziunea măreaţă a întregirii neamului. Duşmanii, care în deriziune după ce l-au văzut înfrânt, au pregătit monede cu efigia lui şi cu inscripţia "Horia Rex Daciae", fără să-şi dea seamă au rostit un mare adevăr istoric. Da, în vinele îndrăzneţului dărâmător a curs sânge veritabil de stăpân şi de Domn...

Întronat definitiv în legendă, Horia e perpetuat în amintirea Ardealului sub nenumărate alintări ale geniului popular. În toate căsuţele căţărate pe coastele munţilor figura lui trăieşte şi dă poveţe din generaţie în generaţie... Moţul nostru plecat la drum pentru bucătura lui de pâine, vizionar vagabond aşa cum se ştie de veacuri, plimbă imaginea viteazului căpitan şi-o cântă în largul drumului de ţară, cu un reflex de veche mândrie peste care s'aștern nenorocirile prezentului... Moţul îşi aduce aminte din bătrâni ca a fost odată un Horia, un fel de împărat al săracilor care a călcat în picioare trufia ungurească, în faţa căruia domnii nemeşi tremurau de frică... Zâmbind cu mulţumire, cum coboară pe malul Arieșului el îngână vechiul cântec :

Cât a fost Horia 'mpărat,

Domnii nu s'au desculţat,

Nici în pat nu s'au culcat,

Prânz la masă n'au mâncat...

Dar alături de acest Moţ pribeag, românismul întreg se gândeşte cu recunoştinţă la ţăranul din Albac, care cu braţ de oţel a oprit o clipă în loc roata vremii, ca mai târziu ea să treacă peste oasele lui...

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About