„Vitejii mei tovarăşi!
Bătălia prin care vom izbi pe neaşteptate pe duşmanii noştri, cere ca să vă
dezveliţi toată virtutea trebuincioasă în orice alt război, dar neapărată, mai
cu seamă acum, pentru ca să puteţi răscumpăra prin o izbândă strălucită
dureroasa pierdere de la Mirislău. Ziua de astăzi, dragii mei oastași, este
aceea în care nu e numai vorba de a ne arăta voinici, ci încă trebuie să biruim
cu orice preţ, căci ne luptăm pentru viaţă, pentru cinste, pentru ţara unde
suntem născuţi, pentru casele unde este leagănul nostru, pentru muierile şi
copii noştri, pentru averile noastre, pentru toate câte atârnă acum de aceste
braţe şi inimi! Şi apoi norocul este totdeauna cu cei viteji, iar nu cu aceia
cărora le place mai bine ruşinoasa fugă decât cinstita moarte apărând pe Domnul
său. Pe unii ca aceştia, şi oamenii îi dispreţuiesc, şi soarta îi prigoneşte,
căci în focul bătăliei moartea obișnuiește a secera mai ales pe cei fugari,
păstrând pentru cei voinici o viaţă slăvită; şi chiar când ei mor, a muri vitejeşte
nu este dat la toată lumea, ci numai la cei de frunte! Nu vă speriaţi de
mulţimea vrăjmaşilor, căci din pilda trecutului şi din ispita voastră ştiţi
foarte bine că biruinţa nu este a cetelor mari şi împodobite, ci a celor
puţini, ageri şi viteji. Aduceţi-vă numai aminte de câte ori, mai an în Moldova
un pumn de ai voştri fugăreau oştirile leşeşti cele mai numeroase, care şi
astăzi sunt tot aceleaşi, având în capul lor pe aceiaşi căpitani şi pe care nu
puteţi a nu le bate iarăşi, dacă vă veţi purta cu aceeaşi vitejie. În sfârşit,
nu uitaţi că slava, zilele şi domnia prea iubitului vostru stăpân Mihai Vodă se
află acum în mâinile voastre. Înainte dară! Duşmanii nu se aşteaptă a fi loviţi
şi nu ne vor putea sta împotrivă! Cugetul
fiecăruia dintre noi trebuie să fie a trăi cu slavă sau a muri cu cinste”! ( discursul lui Baba Novac, înaintea
ultimei bătălii, cea de la Teleajen)
Home
eroi
Se afișează postările cu eticheta eroi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta eroi. Afișați toate postările
Conferinţa rostită
la 28 Februarie 1935, la 150 de ani de la Răscoala lui Horia.
Se împlinesc o sută cincizeci de ani de
la moartea lui crâncenă la Alba-Iulia, unde nemeşii unguri l-au frânt pe roată.
Prin resorturile ei această zi mai vie şi mai plină pare decât oricare altă
aniversare, taie unde adânci
în conştiinţa noastră şi profilul martirului legendar apare turburător în ochii
posterităţii. În adevăr, din galeria nesfârşit de lungă şi de întunecată a
trecutului unde dorm alături sacrificaţii noştri se ridică de astă dată un chip
neobişnuit, o figură retrasă în colţul ei, cu totul deosebită... Mare hlamidă
domnească pe umeri, cum au avut în ţările de la Dunăre atâţia al căror vis la
mărire s'a înecat în sânge... Nici măcar boier de neam n'a fost, plătind cu
viaţa pornirea aspră de-a stăpâni sau apăra un petec de pământ, ori altă patimă urzită în umbră... Nu. E un obraz
de ţăran, o faţa arsă de soare, brăzdată de crejuri adânci ca tăieturile de cuţit, cu părul lung
încununând fruntea largă, căzut cuviincios pe umeri. Semenii lui, dorind pe
semne să-l alinte cu porecla lor, i-au dat din tinereţe numele de HORIA, nume
sonor şi primăvăratic născut din cântec şi din svon de pădure... E o întreagă
lume de simţire, o specială naivitate populară, e zâmbet şi răsărit de soare în
acest botez. De felul lui îi ziceau VASILE NICOLA URSU.
Ce-i dă însă o semnificare cu desăvârşire
aparte în istorie acestui ţăran chinuit e că povestea lui furtunoasă se petrece
acolo în munţii Abrudului, unde peste un veac fluierul lui Avram Iancu îşi
picura plânsul lui răsleţ, la un alt sfârşit de dramă. Pentru întâia oară
Ardealul oropsit striga din măruntaiele
lui, prin acest om din Albac. Înainte cu două veacuri a fulgerat pe câmpia
Mureşului spada Voievodului muntean, răscolind instincte străvechi şi trezind
din nou visuri adormite demult. Dar cu Mihai venea dorul de mărire de peste
Munţi, era expansiunea unei organizaţii de stat şi gloria de arme a unei oştiri
orânduite care se călise în atâtea războaie. Horia însă e clocotul Ardealului intra
muros, cea dintâi erupţiune vulcanică a unui popor schingiuit o mie de ani.
Două lucruri nu sunt de mirare în această
fatală deslănţuire. Mai întâi e faptul că un ţăran încarnează aici destinul
unei naţii la cel dintâi act de conştiinţă, ceea ce înseamnă că orfan de orice
conducere politică, norodul s'a rostit prin însuşi impulsul lui de
auto-conservare, clasa conducătoare fiind
aproape în întregime mimetizată de atmosfera opresiunii străine. E un simbol,
care spune multe, acest cap de moţ rural, ale cărui sugestii şi învăţăminte îşi
păstrează încă chiar şi pentru prezentul nostru sbuciumat întreagă valoarea lor
de sinteză istorică cu toate concluziunile ei logice. Al doilea nu trebuie să
uimească pe nimeni constatarea că revoluţia lui Horia în revărsarea ei a fost
plină de pârjol şi de cutremur, ca un cataclism al naturii. Cine ştie ce patimi
groaznice au izbucnit aici, cine cunoaşte cât de cât exploatarea acestei misera
plebs contribuens, acela va înţelege că numai prin râuri mari de sânge se
putea spăla o mare ruşine şi că după batjocura neomenoasă de veacuri nu putea veni o răsplată mai blândă.
Ceea ce trebue reţinut însă ca un miracol al răscoalei din Munţii
Apuseni, e cronologia acestei vijelioase afirmări a energiei noastre de rasă.
Ea se petrece într-o vreme când din ţările surori de peste Carpaţi, în afară de
sentimentul înrudirii organice, nu putea radia nici o încurajare. Nu trebuie
uitat că la Bucureşti şi la Iaşi se traversa atunci o tristă perioada de domnie
fanariotă, din care nici un semn de apropiere nu putea călători la fraţi.
Ardealul, mai bine zis Ţara Moţilor, se sbuciuma, deci într'un efort singuratic
de completă izolare. Cu toate acestea flacăra ţâşneşte înfricoşată la orizont,
ecoul ei se resimte departe peste graniţele Austriei. Ciudata desţelenire de pasiune vindicativă a
celor de jos, la 1784, avansând marea Revoluţie care atunci pe malurile Senei
în mod teoretic numai îşi ascuţea săgeţile. Continentul era de sigur, năpădit
de materie inflamabilă în acest timp. Nu se poate tăgădui nici o
interdependenţă sufletească a celor obijduiţi, dar nimeni nu poate spune că
declanşarea din munţii noştri ar fi avut vreo afinitate doctrinară cu dogmele
liberatoare din Apus. Totuşi, enoriaşii popei Crişan în conspiraţia lor, acolo
în biserica de lemn din
Mesteacăn, când au pus jurământul la poalele unui primitiv Crist bizantin, au
accentuat credinţe şi lozinci pe care peste un deceniu numai le-au pus în
circulaţie catechismele jacobine. De aceea, într'un examen riguros care ar avea în vedere evoluţia de gândire a
bătrânei Europe, în universala primenire inaugurată de veacul al XVIII-lea, ţăranul din Albac îşi
are locul lui bine stabilit, loc de iluminat precursor în a cărui viziune
însângerată, poate fără să ştie el, s'au proiectat aspecte avansate din viforul
cotropitor al umanităţii.
Problema se pune cum s'a instrumentat în
cugetul acestui iobag analfabet năzuinţa spre libertate ? Ce l-a împins pe el la răzvrătire şi cum i
s'a zămislit speranţa salvatoare care l-a povăţuit până în pragul eşafodului ? Este Horia pur şi simplu un
Spartacus în iţari, un erou de răzmiriţă a clăcaşilor împotriva proprietarilor
nesăbuiţi ? E un mistic al ortodoxiei călcate în picioare de catolicismul de la
Viena care, se ştie, înainte cu optzeci de ani de tragedia lui Horia lansase
ideea unirii cu Roma a ritului răsăritean din Ardeal ? E o victimă a demagogiei
imperiale a lui Iosif II, care prin rescriptele şi patentele lui a putut să
trezească o clipă iluzia că va fi un desrobitor al mulţimei şi că pe ruinele
feudalităţii ungureşti va întemeia o lume nouă? Sau pe deasupra tuturor în mod
aproape anacronic conştiinţa naţională a cerut cuvânt în revolta Moţilor ?
În orice caz, analiza nu e tocmai simplă, fiindcă se desprind mai multe nuanţe din cele
petrecute în munţi. Izbucnirea lui Horia nu e un răspuns elementar la o singură
cauză bine determinată, ci o explozie grozavă după o foarte complexă
stratificare de material eruptiv acumulat în sufletul românilor din Ardeal.
Este mai întâi sângeroasa servitute care strangula viaţa bieţilor
iobagi. Istoria Ungariei şi-a Transilvaniei în cursul veacurilor e o înlănţuire
de orori pe spinarea ţăranilor exploataţi. Nobilimea maghiară, în tendinţa ei de dominaţiune, e un
foarte ciudat amestec de precepte feudale din Occident şi de cruzime sălbatică
brodată pe fondul turanic ancestral al originei asiatice. Tripartitul lui Werböczy,
acest codice al legilor ungureşti, e reglementarea raptului şi-a stoarcerii
până la sânge a săteanului. Din această tensiune între cei de sus şi cei legaţi
de robota gliei s'a clocit odinioară revoluţia clăcaşilor de sub comanda lui
Gheorghe Doja la 1514, care a incendiat cu o mare de flăcări pusta maghiară şi
s'a isprăvit cu teribila represiune a magnaţilor
biruitori... E cunoscută răzbunarea de la Seghedin. Sclavul răzvrătit a fost
aşezat pe un tron de fier roşu şi-a murit cu coroana arzândă în cap, care i-a
pârjolit creierii... Aceeaşi concepţie de clasă, strâmtă şi cumplit de neumană,
a domnit, fireşte, și'n Ardeal, cu deosebire că aici iobagul reprezentând altă
rasă, asuprirea era şi mai îngrozitoare. Paginile apăsării noastre sunt pline
de-un gemet surd, care vine de departe.
Mai mult ca în alte părţi, în munţii Abrudului, Moţii îşi tânjeau
traiul sub călcâiul domnilor de pământ, sub corvezile comitatului şi sub
exploatarea fiscului. De ani îndelungaţi clocotea amărăciunea lor şi căutând o
tămăduire ochii li se îndreptau spre tronul împărătesc de la Viena, unde
nădăjduiau dreptate şi obştească alinare. Încă de pe vremea Mariei Theresia au
început drumurile şi plângerile către "prea-înălţatul chesaro-crăiesc
scaun". Cu Iosif II s'au înteţit
aşteptările. Spirit umanitar cu înclinări filosofice, îmbibat de principiile
vremii, cucerit de enciclopediştii francezi, acest monarh plin de întrebări şi
îndoieli, clădindu-şi un sistem de guvernare centralistă, şi-a dat seama de
împilarea maselor de către nobilime şi-a protestat cu hotărâre împotriva ei. Pe
toată suprafaţa marelui imperiu el şi-a plimbat ideile reformatoare,
exprimându-le cu multă îndrăzneală... În ziua de 21 mai 1773 a călcat întâia
oară în Ardeal prin Ţara Haţegului. Care erau stările de acolo ne putem trage
seama din ordinul Mariei Theresia, trimis guvernului transilvan aproape
concomitent cu plecarea Coregentului, în care pretinde că înainte de sosirea
lui : "să se cureţe drumurile publice de cadavrele oamenilor executaţi cu
ştreangul, cu roata şi cu ţeapa, care după uzul de
pân'acum stau expuse - zicea împărateasa - spre oroarea şi aversiunea
călătorilor"... Din tot ce-a înregistrat în această călătorie Iosif II, care s'a întors la Viena cu 19 mii
de petiţii din acest voiaj, s'a adeverit în mod eclatant exasperarea mulţimei.
Împăratul şi-a arătat părerile, care-au trezit protestarea magnaţilor
renitenţi… Iobagii au înţeles şi ei atitudinea proteguitoare şi nădejdea lor a
prins o nouă înfiripare.
Între timp, la 1781, Iosif II a abolit iobăgia în Boemia, Moravia şi Silesia...
Negreşit, că rezonanţa acestor acte în sufletul clăcaşilor
secătuiţi a fost formidabilă. Ardealul credea că va răsări şi steaua lui.
De-aceea Moţii adunându-şi plângerile în umilită scrisoare şi-au trimis omul la
Burgul împărătesc. Horia,
căpetenie cu dragoste pentru obida lor, el a purces la drum să "sărute
schiptrul"
Lui Iosif cel Mare, de neamuri iubit
Soare de scutinţa nouă răsărit.
cum scrie într'una din "stihurile
politiceşti" dintr'un Molitvelnic apărut la Blaj în 1784. Împăratul, în demofilia lui generoasă l-a primit pe
iobagul călător şi a apreciat dreptatea lui în audienţa acordată la 1 Aprilie 1784. Urmările se
ştiu : Răscoala din Munţii Apuseni
s'a pornit invocându-se, şi de conducători şi de mulţime, binecuvântarea
imperială.
Dacă însă cuvântul lui Horia a prins şi
cetele din munţi s'au mişcat ca să-şi facă dreptate singure, minunea se
datoreşte faptului că de zeci de ani de zile în Ardeal era o supra-surescitare
sufletească la români. După unirea cu Roma impusă de Habsburgi la 1700, aici a
început persecuţia religioasă cu mijloace care reaminteau cele mai întunecate
zile din Evul Mediu. Se dărâmau biserici, se smulgeau clopote ortodoxe, se
desfiinţau episcopii şi se trăgea cu tunul deasupra satelor ca speriate să le
treacă la Unire. Ţăranii retranşaţi după conservatismul lor ca într-o cetate
inexpugnabilă, nu voiau odată cu capul să-şi părăsească "străvechea lege
românească". Atâta le mai rămăsese, credinţa în Dumnezeu de care nu se
despărţeau nici morţi. Preoţi şi săteni au pătimit aşa, urmând cuvântul unuia
dintr-înşii, a lui Oprea Miclăuș din Sălişte care a făcut 3o de ani la Kufstein
şi care la 1749 scria mitropolitului Nenadovici : "pentru credinţa
strămoşilor noştri suntem gata a suferi şi mucenicie sau izgonirea din această
împărăţie, dar legea nu o vom lepăda". Ca o reacţiune împotriva reprimării
diriguite de sus, protestarea
bisericii ortodoxe s'a resimţit de-a-binele. Cu deosebire călugărul Sofronie a
răscolit sufletele în Ardeal în aşa măsură, încât la 1761 soborului îngăduit de
autorităţile împărăteşti neputincioase, în luna februarie la Alba-Iulia, s'a
transformat într'o adunare ţărănească ameninţătoare. A trebuit intervenţia
armată a generalului Bukow să potolească sau mai bine zis să ascundă din nou
sub spuză o flacără revoluţionară. Iată deci că pe lângă revendicările
materiale, românii ardeleni
erau împinşi spre un criteriu de diferenţiere sufletească, lumea lor morală era
turburată şi firele revoltei se ţeseau în umbră...
Dar aici a fost şi un puternic simţământ
naţional care s'a accentuat tot mai categoric şi la urmă s'a codificat într-un
plan de acţiune. Procesul psihic se poate urmări limpede dacă ne dăm seama că
toate chinurile ce îndurau aceste slugi veneau de la străin. Domnul care-i
îngenunchia era de alt sânge. Românul scos în afară de lege era îndrumat la tot
pasul că schingiuitorul lui e ungur. Au ajuns astfel faţă în faţă două neamuri
urându-se unul pe altul cu
frenezie, sbiciuite în duşmănia lor până la ideea exterminării reciproce. La
nobilii unguri, pas cu pas devenea
evidentă încercarea de a stinge de pe faţa pământului plebea valahă. Prin
formulele unor acţiuni de stat sau prin gesturi de spontaneitate individuală se
desluşea acest avânt criminal. De aceea nu trebuie să ne surprindă constatarea
că în ziua de 31 Octomvrie 1784, când s'a făcut
jurământul în biserica din Mesteacăn sub conducerea lui Gheorghe Crişan că vor
pleca cu toţii la Alba-Iulia după arme, lozinca a fost din clipa dintâi
împotriva ungurilor. Răscoala avea un caracter pronunţat românesc şi
ortodox. Căpitanii cei mai mulţi erau doar preoţi şi crucea lor era simbol de
luptă. Poporul nu devasta numai curţile nemeşeşti care erau focarele
exploatării lor, ci cerea dregători români care să-i facă jurământ de credinţa
sub cruce şi punea condiţia ca picior de ungur să nu mai calce niciodată în
hotarul lor, cum spunea undeva preotul Ioan Cocan din comună Pâclişa... Până
unde se împingea scrupulul naţional al acestor răsculaţi se poate vedea din
faptul că cei cruţaţi de moarte dintre duşmanii lor trebuiau să se boteze
româneşte în văzul mulţimii şi că în anumite părţi fetele orfane ale ungurilor
erau măritate din oficiu, cum s'ar zice, cu ţărani de-ai noştri. Nu-i de mirat
deci că nobilul român Alexandru Chendi, care făcea lui Horia serviciul de
secretar pentru limba latină şi maghiară, a declarat cu ocazia procesului în faţa locotenent-colonelului Kray,
că scopul acestei mişcări era "să scoată pe unguri din principatul
Transilvaniei şi să ajungă ei stăpâni". Iar ca povestea să fie deplină în semnificarea
ei postumă – soarta a vrut ca în izbucnirea şi diriguirea răscoalei să aibă rol
important şi-un Mihai Popescu din Moldova, condamnat în contumacie la
spânzurătoare de către autorităţile austriace... În astfel de împrejurări, e explicabilă legenda însemnată de
cronicarii timpului, care înfierbântă mintea magnaţilor maghiari după frângerea
pe roată a celor doi căpitani, ca o oaste de treizeci de mii de valahi e gata
să treacă munţii, ca să răzbune pe Horia.
Da, această mişcare a Moţilor are un
caracter naţional precis, ei n'au fost acolo în văgăunile lor numai păstrătorii
tipului traco-romanic, ci înaintemergătorii conştienţi ai libertăţii naţionale
care din cetatea lor au repezit fulgerele desrobirii noastre. Încadrat în
aceste consideraţii, Horia apare nu ca un simplu sbiciuitor al unui colţ de ţară
pentru împlinirea unor exigenţe locale, ci ca un îndrăzneţ inovator, în a cărui
minte ţărănească a străfulgerat un preludiu al închegării noastre naţionale. Ca
şi Tudor Vladimirescu sau ca Avram Iancu de mai târziu, acest clăcaş rebel se
ridica împotriva unei
ordini de drept impuse de străin, crainic al neatârnării, el trezeşte un ecou cu protestarea lui
în sufletul mulţimii şi plăteşte cu capul televiziunea măreaţă a întregirii
neamului. Duşmanii, care în deriziune
după ce l-au văzut înfrânt, au pregătit monede
cu efigia lui şi cu inscripţia "Horia
Rex Daciae", fără să-şi dea seamă au rostit un mare adevăr istoric.
Da, în vinele îndrăzneţului dărâmător a curs sânge veritabil de stăpân şi de
Domn...
Întronat definitiv în legendă, Horia e
perpetuat în amintirea Ardealului sub nenumărate alintări ale geniului popular.
În toate căsuţele căţărate pe coastele munţilor figura lui trăieşte şi dă
poveţe din generaţie în generaţie... Moţul nostru plecat la drum pentru
bucătura lui de pâine, vizionar vagabond aşa cum se ştie de veacuri, plimbă
imaginea viteazului căpitan şi-o cântă în largul drumului de ţară, cu un reflex
de veche mândrie peste care s'aștern nenorocirile prezentului... Moţul îşi
aduce aminte din bătrâni ca a fost odată un Horia, un fel de împărat al
săracilor care a călcat în picioare trufia ungurească, în faţa căruia domnii
nemeşi tremurau de frică... Zâmbind cu mulţumire, cum coboară pe malul Arieșului
el îngână vechiul cântec :
Cât a fost Horia 'mpărat,
Domnii nu s'au desculţat,
Nici în pat nu s'au culcat,
Prânz la masă n'au mâncat...
Dar alături de acest Moţ pribeag, românismul întreg se gândeşte cu
recunoştinţă la ţăranul din Albac, care cu braţ de oţel a oprit o clipă în loc
roata vremii, ca mai târziu ea să
treacă peste oasele lui...
Principiul
armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească
acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Principiul armelor
egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor
procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect. A nu folosi arme
asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de
superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a
nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe
care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor
raţionali (Andre Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă
de zarafi Domnul n-a şovăit să pună mâna pe bici.
A plecat moţul cu gloata.
Pumnii-s tari şi paşii grei,
parcă toată Detunata
l-a-mbrăcat în piatra ei.
A plecat moţul la ţară
şi tot vine-n drumul lui,
nu fărină ca să ceară
şi nici milă nimănui.
A plecat moţul şi mere
şi tot creşte la răscruci,
nu cu cercuri şi ciubere,
ci cu furci şi cu măciuci.
Nu cerşind din poartă-n poartă,
nici flămând din loc în loc,
ci cu umblet ce nu iartă
în cumplite-opinci de foc.
Ziua tânără se scoală
mai devreme, dinadins
să se-mbete de răscoală
ca de-un crâncen vin aprins.
Nici Bihorului nu-i lene,
Dacă pleacă munţii toţi.
Tună gloatele crişene
şi Zarandul, lângă Moţi.
Răzmeriţa nesătulă
calcă zarea până-n fund,
cu ţuguie de căciulă
împlântate-n cerul scund.
Şi cum tot coboară ţara
când din stânci, când din copaci,
veacul dă-n genunchi, ca fiara
încolţită de gonaci.
Şi cum smulge crunta apă
putregai de răgălii,
strâmbătăţi răscoapte crapă
până jos în temelii.
Roşu taur de jăratic
cu văpăi pe bot,
soarele, zvâcnind sălbatic,
trece râu-not.
Fulgeră iconostasul
serii de mărgean.
Piatra tremură sub pasul
gloatei lui Crişan.
Sângerând cumplit de soare
pe tăişuri reci,
coase lucii şi topoare
spinteca poteci.
Înflorită-n noi veşminte,
printre meri şi pruni,
iese Târnova-nainte
tinerei furtuni.
Popa-n drum înalţă cruce
spre sărut sfios.
Ca o lacrimă straluce
trupul lui Christos.
-Domnul să te aibă-n pază,
oaste de iobagi.
Valea Târnavei e trează
pentru oaspeţi dragi.
Te-aşteptam, răscoală sfântă,
Să despici făgaş.
Nu mai geme azi, ci cântă
bunda pe clăcaş.
Cântă brazda şi iobagul,
cântă morţii-n glod.
Jos sub talpă, fierbe pragul,
fierbe mustu-n rod.
Fierbe-n mâini de rob lopata,
fierb fuior şi fus.
No, de-acum robie, gata!
Din cenuşă, sus!
Dinaintea asprei cete,
straşnic în suman,
flutură puţin din plete,
surâzând, Crişan.
Sfânt la chip şi-n răzvrătire
şi la vorba sfânt,
rupt din gresie subţire,
ars de ploi şi vânt.
Pupă crucea şi se-nchină.
Dar în faţa lui,
rotunjesc doi ochi lumină,
mari şi nesătui.
Nu-l privesc, îl sorb cu sete,
limpezi şi cereşti.
-Când te uiţi aşa, băiete,
parcă mă sfinţeşti.
Maica Domnului -minune-
ţi-a dat ochi din rai.
Ce porţi tu în suflet, spune,
şi în ochi ce ai?
-Sunt Călin, mai bade. Tata
crâsnic e în sat.
Pot să merg şi eu cu ceata,
Dârz şi răsculat.
Vreau şi eu să fiu cătană
oastei de ţărani.
Împlinesc, la Sfânta-Ană,
treisprezece ani.
Nu mai mi-e de-acum de zburdă
cu copiii-n stol.
ştiu să-ncarc cu plumbi o durdă
sau topor să scol.
Şi securi şi coase-aşteaptă,
şi privesc şi tac.
Surâzând, Crişan şi-ndreaptă
cuşma lui de dac.
-Dogoreşti de dor, copile,
arzi ca un cuptor,
dar eşti mic încă de zile
ca să scoli topor.
Nu ţi-e vremea de cătană,
fiu de clopotar;
doar bucoavnă, ghiers şi strană
potrivite-ţi par.
Stai la vatră ta şi-nvaţă
psalmi şi rugăciuni;
mâine, pentru-o noua viaţă,
clopot nou să suni.
Se-ntristează faţa mică.
Ochii mari se-aprind,
plini de lacrimi se ridică
spre Crişan cu jind.
-Lasa, nu ofta, Căline,
fii fecior ne-nfrânt;
lacrima ce plânge-n tine
lumineaz-o-n cânt!
Şi Crişan, domol, mângâie
fragedul obraz.
Vântu-i smirnă şi tămâie,
zarea e topaz.
Pomii vor şi ei s-alinte,
încărcaţi de flori,
chipul ars de plâns fierbinte,
ochii rugători.
Oacheşă la trup şi-nvoaltă,
seara de Prier,
creşte-atâta de înaltă
ca miroase-a cer.
În grădina lui Călin
toate păsările vin,
cântă mult şi dorm puţin.
Toate stelele se-anină,
toate crengile se-nchină.
Doar o pasăre străină
n-are cântec, nici hodină.
S-ar tot face pe tulpină
glas de om care suspină,
s-ar tot face dar nu poate,
până-i noaptea jumătate.
Şi Calin, în patul lui,
când e pasăre,când nu-i.
Când şi-ar face aripi dorul,
când nu poate să-şi ia zborul.
Şi când plânge, parcă scrie:
nu cu slove pe hârtie,
ci cu jarul inimii
scris pe fata perinii,
cu cerneala genelor
şi pana sprâncenelor.
-Mi-ai dat, Doamne, ochi senini,
dar trup mic de ani puţini.
Dacă pentru libertate
nu duc sac cu plumbi în spate,
dacă pentru-un colţ de pită
nu scol coasa ascuţită,
dacă pentru neamul meu
nu ridic toporul greu,
batăr fă-mă, ca pe tata,
clopotar pe toată gloata;
batăr daruie-mi putere,
să sun ceas de înviere!
Fă-mă crâsnic plin de vlagă,
Să bat clopot noaptea-ntreagă,
să dea zărilor ocol,
Neamul meu din somn să-l scol!
Suflă-n geamuri luna plină.
Perna-i udă de lumină.
Toate şoaptele din lună,
toate ca un freamăt sună,
toate vor ceva să spună.
Doar pe creanga din grădină,
Neagră pasăre străină
n-are cântec, nici hodină.
S-ar tot face, dar nu poate,
plâns de om care se zbate.
Spune glasul lunii pline:
-Hai, Căline, vin cu mine.
Duhul nopţii cheamă iară:
-Hai, Căline, pân-afară.
Crengile au viers pe gură:
-Vin' , Căline, pân-la şură.
Păsările vor să-l vadă :
-Vin', Căline, în livadă.
Numai pasărea străină
de pe ramura mezină,
n-are cântec, nici hodină.
S-ar tot face, dar nu poate,
ţipăt nopţii blestemate.
A ieşit cu paşi desculţi.
Luna îl urzica.
Şi-n nesomn sunt spini prea mulţi
pentru tâmpla mică.
Bozii înălţate-n cozi
îi pândesc cărarea.
Albi şi tineri voievozi
prunii-şi mişcă floarea.
Alb, în cămeşuica lui,
printre pruni răsare.
Parcă e şi el un pui
de cireş în floare.
Ce-i şoptesc şi ce-i tot spun
când o umbră-n cale,
când o ramură de prun,
când o rază moale ?
Ca pe creanga cum tăcea,
neagră în grădină,
prinde viers acum şi ea,
pasărea străină.
Prinde viers şi prinde grai,
Prinde glas cuminte.
-Pasăre cu negru strai,
parcă-ndrugi cuvinte.
-Măi Căline, suie-n tei,
printre ramuri dese.
Din pădurea Târnovei
vezi ce şarpe iese.
-Pasare cu-aripi de scrum
de prin alte crânguri,
mult a fost să taci şi-acum
taine multe gânguri.
-Măi Căline, nu auzi
umblete de fiară ?
Zăngăte şi paşi zăluzi
tot prin râpi coboară.
Aud, pasăre, şi văd
printre ramuri dese.
Văd năluci şi simt prăpăd,
luna vrăji îmi ţese.
Parcă sclipete de spăngi
cresc din râpi, pe coaste.
-Măi Căline, printre crăngi
nu-s năluci, ci oaste.
-Tulai , pasărea mea, nu-s
cuşme, nici sumane,
ci soldaţi crăieşti de sus,
falnice cătane.
Pasăre, parcă mi-a-mpuns
pieptul o frigare.
Oastea grofului pe-ascuns
îşi întinde ghiare.
Desprinzându-se uşor
de pe-nalta-i mladă,
pasărea cu negru zbor
piere în livadă.
Cine-o fi vândut, viclean,
oaspeţii şi satul ?
Vin să-l prindă pe Crişan,
cum abaţi vânatul.
Vin să-l smulgă din culcuş,
sub tăcerea lunii.
Ah! pândarii toţi dorm duşi,
nu sunt treji nici unii?
Nici o veghe de străjer
chiot nu ascute ?
Sări, Căline, jos din cer,
sări din tei mai iute.
Cui să-i ducă vestea rea,
pe Crişan să-l scoale ?
-Doamne, dă-mi fierbintea stea
a poveţei Tale.
Pune-n gândul meu zbătut
raza ta curată!
Şi lumină s-a făcut
în copil, deodată.
Parcă s-a cuminecat
mica lui făptură;
e mai mare, mai bărbat,
cu lumini pe gură.
N-o să-i deie grofului
robi pentru belciuge!
Alb, în cămeşuica lui,
fuge, fuge, fuge.
Trupu-i numai scânteieri,
paşii scânteiază.
Pe sub crangi de pruni şi meri
urma lui e rază.
O fi, măre, timp de-ajuns
satul să-l deştepte ?
În clopotniţă pătruns,
fulgeră pe trepte.
Bat în cuiburi, fâlfâind,
speriaţi, lăstunii.
Tinerele mâini se-aprind
vâlvătăi pe funii.
Cade-n noaptea fără fund
dangătul de-aramă.
Zările care-i răspund
ze zbârlesc în coamă.
-Scoală, satul meu iobag,
scoală-te, furtună!
Tunet braţelor ce-l trag,
cruntul clopot tună.
Bubuie arama grea
să trezească truda.
-Scoală, răzmeriţa mea,
că te vinde Iuda!
Sună, clopote, prelung,
şi deşteaptă gloata.
Crâsnic m-am legat s-ajung,
Clopotar, ca tata!
Mai năvalnic, mai aprins,
clopotul se-aruncă,
prăvălind în necuprins
luna, ca pe-o stâncă.
Munţii toţi se surpă-n gol,
ţăndări să se sfarme.
-Taică, dă-mi puteri să scol
Neamul care doarme!
Din ce spartă veşnicie
lespezi mari de dangăt sar?
Ce napraznic clopotar
trage veacul de frânghie ?
E de foc sau e de piatră,
alb în cămeşuica lui?
N-o să-i deie grofului
nici un rob culcat pe vatră.
Noaptea sare ca o uşă
smulsă straşnic din ţâţâni.
Satul de iobagi români
se ridică din cenuşă.
Somnul se preschimbă-n flinte,
pernele se fac securi.
Din răscruci la cotituri,
gloata-i trează şi fierbinte.
Turbă ciuda pe oţele
şi-n cătane-mpărăteşti.
-Inger eşti sau demon eşti,
clopotarule din stele?
Cin' te-a dus în turla naltă
vijeliile s-asmuţi
şi tot traznetul să-l muţi
dintr-o zare-n ceealaltă?
De eşti duh sau numai pleavă
de valah în turnul tău,
nu te-o judeca birău,
ci crăiescul plumb din ţeavă!
Pâlc de spăngi cărări îşi taie
tot pe brânci, pe după dâmb.
Răpăiala lor de plumb
Biciuieşte ca o ploaie.
Aşchii se desprind din lună
şi din turnul transilvan.
Clopotarul năzdravan
tot mai crunt prin stele tună.
Altă grindină. Alt ropot.
Aşchii noi din zid se rup.
Străluceşte micul trup
ca un crin legat de clopot.
Nu-i muiere, n-o să-şi plângă
Braţul drept rămas beteag.
-Clopot m-am jurat să trag.
Am să-l trag cu mâna stângă.
Mai grozav furtuni prăvale
din clopotniţă, din cer.
-Ticalos paracliser,
plumbii-ţi dau în van târcoale!
Puştile prind iar să bată.
Crăngi cu flori din pruni se frâng.
Cade frânt şi braţul stâng,
ca o creangă-nsângerată.
-Nu-mi da plânsul suferinţii,
ci dă-mi, Doamne, noi puteri,
ceasul marii învieri
să-l sun, chiar de trag cu dinţii.
Dinţii-n funie se-mplântă,
arde micul trup bălai.
Clopotul de lângă rai
nu mai tună sus, ci cântă.
-Lasa, nu ofta, Căline,
fii fecior ne-nfrânt.
Lacrima ce plânge-n tine
lumineaz-o-n cânt.
Cine-i spuse vorbe bune,
ieri, în rumenul apus ?
O să-nalte, cum i-a spus,
din durere, rugăciune.
Trage. Clopotul se roagă.
Lungul tunet din furtuni
cântă-acuma rugăciuni
pentru răzmeriţa dragă.
Dârzul crâsnic de-adineaur'
prins cu dinţii toţi de cer,
printre stele care pier
sparge cântece de aur.
Ca un zbor se-avântă-n spaţii,
spânzurat de ruga lui!
Jos, prin oastea grofului,
Sparg porţi negre răsculaţii.
-N-ai stârnit destul zăvozii,
diavole de clopotar?
Puştile crăieşti bat iar
şi se pierd, pe brânci, în bozii.
Dinţii încă vor s-apuce
funia de care-au tras.
Singur, lângă rai rămas,
clopot vine şi se duce.
Singur clopotul suspină
tot mai sus şi tot mai lin.
Trupul mic, de sânge plin,
parcă sângeră lumina.
Ochii de la Prea-Curata
cerul încă îl străpung.
-Crâsnic m-am legat s-ajung,
clopotar pe toată gloata!
Picurii ce-i curg pe faţă
tremură şi ei puţin,
dar se fac surâs senin,
limpezimi de dimineaţă.
-Lasa, nu ofta, Căline,
să nu plângi, fecior ne-nfrânt.
Toată lacrima din tine
urcă-n stele clopot sfânt.
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)



