Timpuri clasice! când un adevărat liberal umbla cu pălărie de paie şi cu pantaloni de dril la Crăciun şi nu răcea fiindcă-l încălzeau principiile; când liberalul meu se sătura cu o cafea cu lapte pe zi la Fialcovsky, căci acolo era adevărata reprezentaţie naţională, iar nu în Dealul Mitropoliei, unde trona Reacţiunea… Timpuri clasice, unde sunteţi ? Astăzi liberalul, cu toate blănile şi căciulile lui de biber, este răcit; cu toate delicatesele, mezelurile rare şi icrele moi, se simte pierind de slăbiciune. Ciudat lucru! Cum să-ţi explici acest fenomen istoric? Pentru ce un partid, odinioară, aşa de subţire îmbrăcat ducea la ger, şi aşa de frugal hrănit era atât de robust, iar astăzi, aşa de bine înţolit şi îmbuibat, se prăpădeşte pe văzute? Pentru ce? Pentru că blănile şi căciulile au năbuşit focul sacru! Pentru că delicatesele şi şampania au stins entuziasmul!

Faraonul visase şapte vaci grase şi şapte vaci slabe şi Iosif i-a tâlcuit visul: împărate, or să vină şapte ani roditori umple-ţi hambarul, căci vor urma, după aceea, şapte ani de foamete. Ion Brătianu a visat doisprezece boi graşi şi opt slabi şi l-a chemat pe d. Carada şi i-a spus: « Iaca şi iaca: oare ce să fie visul acesta ? Tâlcuieşte-mi-l ! ». Iar d. Carada i-a răspuns: « Vor veni doisprezece ani de putere, pricopseşte-i pe ai tăi, căci vor urma opt ani de opoziţie! ». Şi Brătianu atunci, aducându-şi aminte pe jumătate de nişte vorbe mari ale altuia, cum avea obiceiul să-şi aducă aminte de toate vorbele mari, pe care, drept învăţătură, le apucase în fugă mare numai pe jumătate, a zis către ai săi: « Îmbogăţiţi-vă! ».

Dar mai trebuie oare să le mai spună una ca asta? Dar era oare marele partid compus din niscai naivi sfioşi, pe care trebuia să-i rogi mult ca să guste o dată? Ţi-ai găsit pe cine să-mbii de două ori! Şi aşa, s-a adeverit tâlcuirea d-lui Carada. Doisprezece ani de belşug! Conversiuni, bănci, credite, întreprinderi, daraveri mai mult sau mai puţin curate... Mană cerească a plouat peste oastea liberală şi, fiindcă ploaia din cer nu caută şi n-alege, a căzut şi pe bun şi pe rău, şi pe deştept şi pe neghiob, şi, poate, pe vreunul cu merite reale, şi, desigur pe toate lichelele. Încet-încet, în doisprezece ani atât de roditori, toată oastea bravilor democraţi s-a aristrocratizat constituindu-se în casta bogată şi puternică - casta colectiviştilor.

Puţini au fost acei nesocotiţi care să uite, în fumurile puterii, tâlcuirea făcută de d. Carada visului lui Brătianu şi să nu se gândească la anii următori de opoziţie. Dar ce s-a-ntâmplat cu colectiviştii? Ceea ce se-ntâmplă totdeauna cu castele: excesul de absorbire le-a produs slăbiciunea. Oastea bravă a flămânzilor de altădată s-a pus după atâtea isprăvi la ospăţ. Au ospătat doisprezece ani aşa de bine încât, când a sunat trâmbiţa, bravii au fost aşa de îndopaţi că nu-i mai încăpea armura, ba unii nici nu se mai puteau ridica de greutatea pântecului. Poftim de mai trimite pe umflaţii de astăzi să mai alerge ca trepăduşii de odinioară, să mai latre ca tribuni ai poporului prin mahalale, să mai facă spume la gură ca apostoli iluminaţi ai liberalismului. Ducă-se la aşa treabă puţinii ce au uitat tâlcuirea proorocului Carada! ducă-se cei mai târziu veniţii, neofiţii! Dar aceştia sunt prea puţini la număr, pentru ca să mai poată apăra cauza liberalismului... « Ei şi? ce-mi pasă mie? zice colectivistul adevărat. Liberalismul? dar ăsta a fost un moft. Democraţia? dar asta a fost o unealtă, nu un scop. Nu opt, optsprezece, cincizeci de ani pot sta în opoziţie! Eu n-am fost neghiob: am înţeles tâlcuirea lui Carada ca şi dânsul însuşi. Atât ar mai fi trebuit: să stau doisprezece ani la putere ca pe urmă să mă-ntorc iar cu pantaloni de dril la Fialcovsky, la cafea cu lapte, să latru contra Reacţiunii?... Entuziasm? pentru ce să am? ca să căpătuiesc pe nu-stiu-cine? Sunt prea copt ca să mai am entuziasm pentru nu-ştiu-ce! ».

În aşa stare a partidului, pe corifeii colectivişti deplin chivernisiţi îi apucă şi porniri de lux, veleităţi de preseanţă, dorinţe de întâietate (ca odinioară a vizirului Brătianu) şi pofte de o pagină specială în istoria politică a veacului: de aici, zâzania şi grupurile personale, micile bisericuţe în marele Panteon colectivist. Astfel, dacă vrei să ştii cât de nemernici şi de răi sunt colectiviştii în genere, trebuie să întrebi pe colectivişti în parte: să vezi recomandaţie! Dacă vrei să ştii cât de puţini sorţi au de a mai rămâne la putere în actuala formaţie, întreabă pe dd. Stănescu şi Sturdza. Dacă vrei să ştii ce boroboaţe şi ce ticăloşii au să facă în o altă formaţie eventuală, întreabă pe dd. Aurelian şi Lascar. Aşa stă partidul colectivist astăzi.

Cine strică? Fără un moment de îndoială, poţi răspunde: d. Carada, că le-a tâlcuit visul lui Brătianu, şi Brătianu, că i-a lăsat să prea se adeverească tâlcuirea d-lui Carada. Cu toate parigoriile ce şi le fac cei încă necăpătuiţi şi şi câţiva naivi dreptcredincioşi, un partid politic mai slab, mai neputincios şi mai pierit decât cel colectivist nu se poate. Marele partid a fost ca şarpele sunător: primejdios şi năvalnic pe câtă vreme-i era foame. S-a repezit cu pornire monstruoasă pe pradă: a îmbălat-o şi, pe nemestecate, a înghiţit-o. Astăzi, că s-a umflat, crotalul stă la soare, amorţit de enorma greutate a mistuirii: sfârcul de la coadă de-abia-i mai mişca sunând alene din clopoţei; capul doarme de somnul îndopării nemăsurate: oamenii de treabă pot să i-l sfărâme fără multă luptă.

I.L. Caragiale

Mai întâi s-o luăm, metodic, de la coadă. Pe noi ne importă numai să ne citească publicul ; apoi ne-o lua cu mănuşa, cu cleştele ori cu mâna goală, de asta puţin ne pasă, şi nici nu poate fi altfel, de vreme ce ne cunoaştem lumea şi ştim că, dacă e vorba de aşa ceva, partidele politice au obiceiul să nu atingă organele de păreri deosebite altfel decât cu cleştele: aşa iau liberalii „Timpul”, aşa conservatorii „Voinţa” ş.c.l. căci, într-o ţară constituţională ca a noastră, ce poate inspira un adversar „infam” alt decât dezgust?

N-am râs de morţi, feritu-ne-a Dumnezeu! Am glumit numai despre mofturile debitate la ocazii funebre de către cei vii. Nu putem fi un ziar grav, fiindcă ne-am propus dintru început să ne ferim de asta şi ne-am propus-o pentru că, după o matură socoteală, am văzut că presa română are destule organe grave. Nu ne batem joc de România şi de romanism, vorbe care se pronunţă şi se scriu cu un singur „r”, ci de „rrromanism” şi de „Rrromânia” cu trei „r”; nu de popor, vai de capul lui! râd destul atâţia de el! ci de „poppor”, ba câteodată şi „bobbor”, când e „rrromânul” supărat şi răguşit de supărare.

Ce-i drept, în politică parcă găsim până acuma chinorosul preferabil cotonogelii - nu ca chestie de culoare politică, fiindcă noi, ca nişte moftangii sinceri, mărturisim că nu facem parte din nici un „marre partid historric”! - dar pentru cuvântul că chinorosul cu spălătură tot se ia, dar bătaia, după cum spune înţeleptul proverb, nu se mai întoarce. Spunem pornografii ?... Sfidăm pe cineva să ne arate un şir pornografic în „Moftul”. A! dacă ar veni să ne interpreteze un Machiavelli sau un Talleyrand care se lăuda că din trei rânduri ale unui scriitor îl poate face să merite spânzurătoarea, se-nţelege că ne-ar băga la ocnă, neavând la noi pedeapsa capitală. Dar la ocnă ne-au şi trimis aceia care ne imputau că n-avem destulă sare. Despre sare, ce să zicem ? are omul câtă poate avea, dar şi la aceasta avem o apărare... Cel ce se ştie a nu avea nici o lipsă în această privinţă, acela să ne arunce întâi piatră. Şi ce-i drept, numai unul s-a găsit până acuma aşa de nevinovat: Constituţionalul. Că umblăm după câştig şi am ales scandalul ca mijloc, asta, ce e drept, e cam aşa; dar „scandalul” este pare-ni-se un cuvânt prea aspru, „Moftul” credem că e de-ajuns.

În fine, la ameninţările cu suprimarea mai mult sau mai puţin apropiată a „Moftului”, strigară sus şi tare că Pactul fundamental pe care şi l-a dat Naţiunea în suveranitatea ei şi toate instituţiunile noastre liberale se opun categoric la aşa ceva. Mai la urmă, care guvern ar fi nebun să calce Constituţiunea, să facă scandal pentru un „Moft”? Unde mai spui apoi că noi totdeauna vom fi de principiul că cu guvernul s-o lăsăm mai domol decât cu opoziţia. Ce, am fi copii? De-abia ne-am înjghebat o redacţie cu două mese şi trei scaune ; să ne pomenim cu „bobborrul supărat” că vine şi ne strica mobilele şi poate şi cu ce şedem pe ele? Doamne fereşte, s-a mai întâmplat! Ş-acum, dragă cititorule, după aceste desluşiri, urmează, te rugăm, a ne citi mofturile ; fii indulgent cu slăbiciunile şi prostiile noastre; ia-ne în nume de bine glumele, şi nu uita că şi un „Moft” ca acesta reclamă oarecare necaz şi bătaie de cap.

1893

I.L. Caragiale

 Cum au izbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia, pe-ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe vremea Expoziţiei jubilare, se organizase mişcarea maselor ţărăneşti) s-a declarat cu toată candoarea incapabil să ţină piept elementului dezlănţuit. Regele, fireşte, adânc îngrijat şi bănuind, cu drept cuvânt, El care-şi cunoaşte bine oamenii, că liberalii nu erau atât de ignoranţi în privinţa evenimentelor, a făcut apel la patriotismul şefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiţia ca facţiunea conservatoare şi majorităţile ei să-i promită concursul fără nici o rezervă; iar conservatorii, ruşinaţi şi îngroziţi de moştenirea ce lăsau, s-au plecat învoielii.

Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale... În publicitatea românească, foarte înclinată la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exibiţiuni se numesc « scene înălţătoare ». Toată lumea a plâns, miniştri de azi, miniştri de ieri, deputaţi, senatori, publicişti, reporteri şi tribune publice; şi-n faţa lumii acesteia atât de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strâns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn, spălând cu lacrimi fierbinţi tot trecutul care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de până ieri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decât « trădător de neam », iar acesta pe acela « fiul lui Belzebut ». Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de mai ieri se preschimbă în salvator al patriei, iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim. În faţa primejdiei, pentru amândouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guvernământ duşmane îşi dau mâna spre restabilirea ordinei. Care va să zică, un guvern incapabil, deşi dispune de majorităţi formidabile, cade; vine altul la putere declarându-se şi el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu-i da, fără nici o rezervă, concursul tocmai după principiul gramatical că două negaţiuni fac o afirmaţiune: două incapacitaţi mărturisite dau o capacitate netăgăduită.

Între masa poporului şi clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese şi de sentimente pe care aceste clase n-au ştiut-o umple încetul cu încetul, ba chiar şi-au dat toată osteneala s-o sape cât mai adânc. Solidarizarea celor două facţiuni, adverse la cuţite până ieri, cu uitarea oricărei vechi duşmanii, cu călcarea peste toate scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală ce trebuia fireşte să fie considerate de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarhiei... Aşadar, nu ne aflăm în faţa unor dezordini pe care un guvern fusese incapabil să le astâmpere, iar altul, cu mai multă autoritate şi cu mai mult spirit politic, se bizuia să le înăbuşe; ne aflăm în faţa războiului civil al maselor producătoare sătule de prea îndelungata nesocotire a lor în cârmuirea intereselor publice contra oligarhiei uzurpatoare, prea numeroasă şi prea scumpă pentru a mai putea fi întreţinută, prea cinică pentru a mai putea fi suferită.

A fost o neînchipuită aiureala generală. În Camere, cât şi prin organele oficioase, guvernul declară sus şi tare că « răscoalele sunt fapta unei mâini străine de undeva ». Imediat, de “undeva”, pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaşi guvern dezminte, iar sus şi tare, prin legaţiunile regale, orice ştire de aşa fel ca o « curată născocire ». La un moment, oligarhia da semne de curată demenţă: îşi închipuie ca sorginţi ale dezastrului, fel de fel de conjuraţiuni anarhiste, din Barcelona sau Paterson, din Honolulu mai ştim de unde? Nu mai vede nicăieri decât instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gândeşte decât să găsească pe instigatori - fenomen şi ridicul şi deplorabil, ca totdeauna, aşa numitul “delirium persecutionis”. Nu le vine politicienilor noştri să creadă că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, şi-i caută explicaţia la chilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului. Trebuie numaidecât să fi fost o vrajă care să fi dezlănţuit aşa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniştită pân' adineaori, într-o clipă cu josu-n sus!... Ca baba chioară punând tingirea pe pirostria şchioapă: când se rastoarnă tingirea-n foc, se cruceşte baba, şi scuipă şi caută-n spuză urmele Necuratului care i-a răsturnat fiertura.

Dar « sinistrul » s-a potolit de mult... A trecut parcă un veac de astă primăvară! Toate sunt cu totul uitate. Cum i-a venit sufletul la loc, oligarhia şi-a luat iar bunele clasice năravuri şi a început iar jocu-i normal de cacialmale între facţiuni, grupuri şi grupuşoare şi în sânul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace... Şoapte şi intrigi de culise, sfori şi sforicele, cât mai subţiri dacă trebuiesc, cât mai groase dacă merg, emulaţie de subtile ergoterii bizantine pe faţă, concurs de pişicherlâcuri pe la spate, adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi şi cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii, minciună rostită tare în vileag cu glacială neşovăire, pecetea sfântului adevăr...

Şi câte griji pentru atâtea grave probleme publice ! De exemplu... Un aşa numit « gheşeft » (ce barbarism ! ce grozăvie nemaipomenită la noi !) cu niscai furnituri publice; după asta... o recidivă de indelicateţe sau de abatere de la seninătatea ori gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăznit, unde şi când nu se cuvenea, să spună şi el ce avea pe suflet; pe urmă... trebuie sau nu să se permită plutonierilor bacalaureaţi a purta sabie ca ofiţerii titulari ? apoi... rezultatul unei alegeri comunale dintr-un orăşel de provincie, adăpostit în cine ştie ce văgăună de munţi, cu patru-cinci mii de locuitori cu de vreo trei ori pe-atâţia decalitri de ţuică pentru consumaţia anuală! Dar în fine, instituirea doctoratului în drept, această ridicare absolut imperioasă în momentele de faţă, aceasta înălţare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naţionale de bărbaţi de Stat?... nu sunt astea atâtea şi-atâtea chestiuni destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarhii?

În cluburi somptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu, în cabinete particulare, unde un mic « souper fin » se plăteşte cu preţul câtorva chile de mălai, în berării populare, unde meschini impiegaţi azvârl într-o seară la chef leafa-le pe-o săptămână, în cârciumi de mahala, unde se strâng hăitaşii electorali să se cinstească cu tulburel nou prefăcut din vechi, pe căile publice, la colţul bulevardului, sub splendoarea lămpilor electrice, sau la răspântia depărtată, sub licărirea unui felinar afumat, în tramvai, pe jos, în muscal cu cauciuc, în “vagon-lits”, în clasa a doua ori a treia, de la spuma oligarhiei până la drojdia clientelei, toţi roiesc şi forfotesc... Şoptesc, discută, perorează şi izbucnesc şi pun lumea la cale gândind la... persoane, vorbind de... persoane, aplaudând sau condamnând... persoane, expulzând sau decorând... persoane, exaltând sau calomniind... persoane!... Persoane şi iar persoane! Fireşte, sistema trebuie să fie consecventă. Aici, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii... Aici sunt slujbe pentru slujbaşi, nu slujbaşi pentru slujbe, biserici pentru popi şi paraclisieri, nu paraclisieri şi popi pentru biserici, gâşte pentru hahami, nu hahami pentru gâşte, catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre... Aici e, în fine, o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie... Fireşte, iarăşi cu rezerva multor excepţiuni onorabile, netăgăduit oameni de ispravă, nomoliţi în nenorocita sistemă politică şi socială...

Acestea toate se petrec deasupra, pe o pojghiţă foarte subţire, subţire de tot, gata să crape sub prea grea apăsare... În acelaşi timp, dedesubt, în adânc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungata obijduire. Minţile care au început şi ele să se lumineze, le ard de gândul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpânirea intereselor şi destinelor proprii... Acolo, pe când deasupra se-nvârteşte tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluţiune, acolo, în adânc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg - singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a Statului naţional român... Acolo, în adânc, o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decât ce va să zică a trăi ca oamenii, scrâşneşte: « Noi vrem acum nu doar pământ! vrem şi pământ şi omenie! ». Acolo, sub lumina candelei, stă atârnat între sfintele icoane manifestul regal aşteptând... Să aştepte!

1907, Septemvrie

I.L. Caragiale

  Un punct foarte important în actul din 1247 este menţiunea Haţegului, al cărui nume ne întâmpină, aici pentru prima oară în istorie desfigurat în „Harszoc”, dar topograficește definit într-un mod neîndoios prin vecinătatea sa cu Ţara Lotrului: „ab Olacis terram Lytira habitantibus, excepta terra Harszoc”. Liten-vodă stăpânea dară, pe ambele laturi ale Jiului de la izvorul sau în regiunea Haţegului prin Gorj (=Jiul-de-sus) până la revărsarea în Dunăre prin Dolj (=Jiul-de-jos), întregul curs al acestui fluviu, fluviu caracterizând într-adevăr până mult mai târziu cuibul Basarabilor, care păstrau acolo în special titlul de kinezi. Vom vedea îndată că tocmai Haţegul pare a fi fost cauza războiului în care a pierit la 1278 Liten-vodă combătând pretenţiunea ungurilor de a numi dânşii pe un „comes de Hatzek” alăturea cu „Banus de Zeurino”. Înainte de 1247 Radu Negrul cel de la 1241 cată să fi stăpânit deja Haţegul, de vreme ce-l lăsa el de-a dreptul urmaşului său Liten-vodă, căci în scurtul interval dintre 1241-1247 n-a fost nici o cucerire. Este de crezut că tot de la Radu Negrul va fi conservat Liten-vodă teritoriul cel transcarpatin la răsărit de Haţeg, adică acea „Sylva Blacorum” unde la marginea Făgăraşului avusese loc la 1241 lupta cu mongolii. Într-un cuvânt, Liten-vodă ne apare ca un principe foarte puternic, „princeps potentissimus” după cum peste un secol numeau ungurii pe Alexandru Basarabe. Prin aceasta se explică încuscrirea voievodului oltenesc cu regele sârb Ştefan Milutin pe la 1274. Să sărim însă, peste episodul încuscririi, limpezind mai întâi documentele cele ungureşti relative la moartea lui Liten-vodă.

  În diploma regelui Ladislau Cumanul din 1285, păstrată în original la familia nobilă maghiară Soos din Soovàr, ni se spun următoarele: „cum nos in etate puerili post obitum karissimi patris nostri regnare cepissemus, Lython (al. Lythen) Woyuoda una cum fratribus suis per suam infidelitatem aliquam partem de Regno nostro ultra alpes existentem pro se occuparat, et prouentus illius parts nobis pertinentes nullis admonicionibus reddere curabat, pedictum Magistrum Georgium contra ipsum misimus, qui cum summo fidelitatis opere pugnando cum eodem ipsum interfecit, et fratrem suum famine Barbath captivauit et nobis adduxit, super quo nos non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere, et sic per eiusdem Magistri Georgij seruicium tributum nostrum în eisdem partibus nobis fuit restauratum” ; adică „pe când apucarăm noi coroana regală, fiind în vârstă copilărească încă după moartea preaiubitului tatălui nostru, atunci Liten-vodă dimpreună cu fraţii săi, călcând credinţa, cuprinse pe seama sa o porţiune a Regatului nostru cea aflătoare peste munţi, şi nici într-un chip nu se lăsa a ne restitui veniturile ce ni se cuveneau de acolo; deci asupra lui trimiserăm pe des-citatul magistru Georgiu, care cu o extremă credinţă s-a luptat contra aceluia şi l-a şi ucis, iar pe fratele aceluia, numit Bărbat, l-a robit şi ni l-a adus nouă, ceea ce ne-a făcut să stoarcem de la dânsul mulţi bani şi astfel, prin serviciul acestui magistru Georgiu, s-a restabilit tributul cel datorat nouă în acea ţară”. Însuşi magistrul Georgiu, într-un act particular din 1288, menţionează acelaşi război cu Liten-vodă şi captivarea lui Bărbat. În ce an însă s-a petrecut acel eveniment, atât de însemnat pentru Olteni? Contextul diplomei din 1285 precizează data în cestiune, arătându-ne că moartea lui Liten-vodă şi robirea fratelui său Bărbat s-a întâmplat anume după înfrângerea bohemilor de către unguri, aliaţi cu împăratul Rudolf, prin urmare nu înainte de anul 1278. Această dată o mai confirmă Katona printr-o altă diplomă din 1288, relativă cu mai multă claritate la acelaşi rol al magistrului Georgiu în victoria asupra bohemilor. Încă o dată, catastrofa lui Liten-vodă cade pe la finele anului 1278 sau în cursul anului 1279, mai târziu poate, în orice caz nu înainte de 1278. Istoricii noştri, d. Xenopol, Tocilescu, Densușianu şi alţii, au comis o gravă eroare de a pune moartea lui Liten-vodă îndată după 1272, ceea ce s-a petrecut cu şase ani mai târziu. Numai anul 1278 corespunde textului documentar şi se potriveşte atât cu încuscrirea lui Liten-vodă cu Ştefan Milutin pe la 1274, precum şi cu părăsirea de către acest rege sârb a fiicei voievodului oltenesc după 1278, când dânsa rămâne orfană. Liten-vodă moare dară pe la 1278. Regele Ladislau mai învederează în diploma sa că revolta lui Liten-vodă izbucnise deja mai de demult înainte de război, de vreme ce lupta cea definitivă fusese precedată de refuzuri repetate din partea voievodului oltenesc de a satisface pe unguri: „nullis admonicionibus reddere curabat”. Nu voi fi departe de adevăr, dacă voi căuta începutul duşmăniei pe la anii 1275-1276; şi iată cum.

La 1247, Liten-vodă stăpânea asupra Olteniei întregi, cu Mehedinţiul şi cu Haţegul. Nu mult după aceea ungurii au reuşit din nou a pune mâna pe Mehedinţi, reînfiinţând banatul de Severin, mai cu dinadinsul de la 1263 încoace, când aproape în fiecare an ne întâmpină în diplomele regale un „Banus de Zevrino”, mai adesea un Laurenţiu, un Ugrin, un Paul şi un Micud, acesta din urmă străbun al familiei Văcăreștilor, după cum vom vedea la locul său. Aliaţi obişnuiţi ai românilor, bulgarii n-au încetat în acest interval de timp de a tulbura administraţiunea cea ungurească din banatul de Severin, iar într-un rând însuşi împăratul Svetislav „terram nostram de Zeurino miserabiliter devastasset”, după expresiunea regelui Ştefan V, astfel că maghiarii fuseseră atunci siliţi de a întreprinde peste Dunăre cinci războaie, „quinque vicibus”, după o altă diplomă de la acelaşi rege. Se pare însă că Liten-vodă nu se amestecă făţiş în acea luptă, mulţumindu-se cu restul Olteniei. Este probabil că pentru prima oară sub regele Ştefan V, un principe foarte neastâmpărat şi războinic, voievodul oltenesc începuse a recunoaşte suzeranitatea cea factică a Ungariei, nu imaginară ca la 1247, plătind coroanei Sfântului Ştefan un tribut oarecare pentru posesiunea cea transilvană, „aliqua pars de Regno nostro” şi „proventus illius partis nobis pertinentes”, în special pentru Haţeg. După moartea lui Ştefan V, adică după anul 1272, urcându-se pe tronul unguresc un copil de zece ani, Liten-vodă crezu sosit timpul cel mai oportun pentru a se emancipa, cu atât mai vârtos când însuşi s-a simţit şi mai tare prin alianţa cu Serbia pe la 1274. Oltenii nemaiplătind tribut pentru Haţeg, pe de o parte Liten-vodă respingea pretenţiunile ungurilor „nullis admonicionibus”, pe de altă parte ungurii s-au hotărât a pedepsi pe nesupusul vasal, „suam infidelitatem”. La 1276, când regele Ladislau era abia de cincisprezece ani, într-o diplomă ne apar între martori: „Ugrino Woievoda Transilvano Comite de Zonuk”, „Stephano magistro Dapiferorum Comite de Borş”, „Micud Bano de Zeverino”, „Petro Magistro agasonum Comite de Hatzek”. Întrucât titularul Petru ocupa o funcţiune efectivă la curtea regală: „magister agasonum”, comis sau cap al grajdurilor, e cu putinţă ca demnitatea de comite al Haţegului era deocamdată numai un „honor”; acest titlu însă în orice caz însemna o ostilitate, o rupere de legături cu Liten-vodă. Războiul cel foarte îndârjit şi îndelungat contra marelui rege bohem Ottocar nevoise pe unguri a mai amâna vreo doi ani lovitura contra Basarabilor. La 1278 Ottocar pierind pe câmpul de bătălie, unul din eroii acelei victorii ungureşti, magistrul Georgiu, a fost trimis contra lui Liten-vodă. Viteazul voievod oltenesc a murit cu sabia în mână întocmai ca şi viteazul rege bohem. Kinezul Bărbat, unul din fraţii lui Liten-vodă, a fost prins şi dus rob înaintea curţii maghiare. Concluzia e descrisă într-un mod foarte mercantil în diploma din 1285: Bărbat s-a răscumpărat din robie prin mult bănet „non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere” şi oltenii sub noul voievod au fost constrânşi a plăti din nou ungurilor tributul cel cuvenit suzeranului pentru porţiunea cea vasală a teritoriului: „aliquam partern ultra alpes”, adică pământul cel nu de aiurea decât din Transilvania, anume Haţegul cu certitudine, poate şi „Sylva Blacorum” cea spre răsărit de la Haţeg până la Olt, viitorul ducat al Amlasului.

 Domnia lui Liten-vodă se începuse cel puţin de pe la 1246, cel mult de pe la 1242, şi a durat apoi maximum până pe la 1279, ceva ca 24 de ani, intervalul pe care cronicele munteneşti îl atribuie întemeietorului Statului Ţării Româneşti. Întemeietor al acestui Stat el n-a fost; necontestabil însă era un principe foarte remarcabil. Din viaţa lui un eveniment important a fost încuscrirea cu regele sârb Ştefan Milutin. Dar înainte de toate să mă opresc o clipă asupra onomasticei.

Liten nu este un nume de botez, nici un nume românesc poporan. Întrucât Liten nu figurează într-o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era Cuman la regele unguresc contemporan: „Ladislaus Cumanus”. Lui Ladislau, ungurii îi ziceau „Cumanul” din cauza legăturilor celor intime ale acestui rege cu Cumanii. Româneşte, Litenul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând „păgân”. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat creştinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost litvanii. În sec. XIII-XIV ei toţi erau idolatri. De aici la români „liftă spurcată”, „liftă rea”, „liten", au rămas ca sinonime cu „păgân”. Tot aşa, în limba bohemă medievală, anume în „Vocabularius” al lui Rozkochany:

Barbarus - Lytwenyn,

Saraceni - Lytwyene;

iar într-un text din 1556 „litwa” se întrebuinţează la bohemi cu sensul de „păgânătate”. Nu urmeza că Liten-vodă va fi fost necreştin, dar se vede oricum că era rău creştin, nu era un creştin ortodox, era aplecat către ritul grecesc mai puţin decât către cel latin, aceasta din urmă explicaţiune confirmându-se mai la vale. Alexandri zice : „Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă”. Cihac traduce tot aşa litfă prin: „homme sans foi et honneur”.

 Pentru viteazul voievod oltenesc dintre anii 1246-1279 numele Liten, „Lythen Wayuoda”, iar într-un document chiar Litfa , „Lytua Wayuoda”, nu era altceva decât o poreclă cu sensul de păgân, în special cu acela de eretic sau papistaş. I se zicea „Liten-vodă”, întocmai după cum mai târziu fiul şi nepotul lui Mircea cel Mare, ambii Vladislav, erau porecliţi de către alţii ca „Dracu-vodă” şi „Ţepeș-vodă”. Neortodoxia, mai propriu catolicismul lui Liten-vodă, este în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai din acea epocă. Într-o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Liten-vodă, pe când el era încă un simplu kinez, papa Gregoriu IX ne spune că în Ţara Severinului s-a inmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un Episcop deosebit. Episcop nu s-a înfiinţat, dar misionari trebuie să fi fost destui. Pentru Liten-vodă, papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, aceasta şovăire religioasă, aceasta „lepădare de lege”, se vede a-i fi atras porecla de Liten. Se naşte dară întrebarea: care să-i fi fost lui Liten-vodă numele de botez? Sper că o voi nimeri mai jos.

 Cantemir descoperise cel dintâi că pe la 1274 regele sârb Ştefan Milutin ţinea în căsătorie pe fiica unui Domn din Ţara Românească; o descoperise, întemeiandu-şi aceasta aserţiune pe textele combinate din cei doi bizantini Nicefor Gregoras, născut pe la finele secolului XIII şi George Pachymeres, născut în prima jumătate a aceluiaşi secol, amândoi contemporani cu evenimentele. Voi începe prin a confrunta cele două pasaje, cel din Gregoras şi cel din Pachymeres, relative la fiica acelui Domn, care concordează perfect:

-         ea fusese prima din cele trei neveste ale regelui sârb şi singura legitimă, de care fără divorţ s-a despărţit după câţiva ani, trimiţând-o înapoi în România, iar cu celelalte două succesive a fost necununat şi s-a putut cununa apoi numai cu o a patra la 1299, când el însuşi ajunse la vârsta de 45 ani şi când s-a întâmplat a muri nevasta sa cea dintâi, adică românca, desfăcându-se astfel de prima însoţire bisericească;

-         când se căsătorise cu fiica Domnului român fiind cea dintâia căsătorie din cele trei legate şi dezlegate până la 1299, Milutin trebuia să fi fost atunci plus-minus de 20 de ani, iar prin urmare, de vreme ce la 1299 el era de 45 de ani, scoţându-se 25, prima căsătorie avusese loc pe la 1274;

-         căsnicia cu fiica Domnului român durând trei-patru ani, mai mult de doi şi mai puţin de cinci, despărţirea cată să fi avut loc pe la 1277-1278, în timpul războiului lui Liten-vodă cu ungurii, sau mai bine după moartea acestui principe ;

-         fiica Domnulul român căsătorindu-se pe la 1274, ea trebuia să fi fost atunci de vreo 16 ani, bărbatul fiind de vreo 20 şi deci murind ea în 1299 la vârsta de peste patruzeci de ani, s-a născut pe la 1258 ;

-         în fine, domnind Liten-vodă în Oltenia de la 1246 minimum până la 1279 maximum, prima nevastă a lui Ştefan Milutin era şi nu putea să fie altcineva decât fiica lui Liten-vodă.

Căpătând aceasta trainică temelie istorică, să trecem acum la poezia epică a sârbilor, până la un punct şi a bulgarilor totodată, de unde vom ajunge apoi la Liten-vodă într-o baladă poporană românească.

 Sunt, desigur, atâtea şi atâtea explicaţii şi destule justificări pentru acest proces haotic, în care analistul trebuie să-şi păstreze ochiul limpede şi mintea trează la toate răspântiile. S'ar părea că după veacuri îndelungi de tăcere chinuită s'au rupt deodată zăgazurile şi din adâncime au dat navală, ca o cataractă tumultuoasă, energiile latente ale unui popor. Negreşit că toţi care suntem prinşi în vârtejul acestei revărsări neînfrânate şi sgomotoase, mai greu ne vom putea rosti asupra ei decât cronicarul de mâine, care va avea orizontul lămurit de perspectiva distanţei.

 Sunt însă constatări axiomatice care se impun şi toată lumea le vede. Românismul trece astăzi printr'o criză de creştere după identificarea graniţelor etnice cu cele politice. Noul stat se sbate hărţuit la fiecare pas de obligaţiuni şi întrebări care în trecut nu s'au mai pus. S'ar putea spune că actuala clasă conducătoare, prin noutatea sarcinilor ce i-au fost hărăzite e în mod fatal o înjghebare de diletanţi, ale cărei înfăptuiri pătimesc de toate greşurile începutului. O judecată cât de sumară ne arată realitatea destul de neliniştitoare. Viaţa românească de după război a fost necontenit revoluţionată de evenimentele care s'au succedat şi-au mărit tensiunea iniţială. Mai întâi Unirea însăşi cu euforia ei sguduitoare ne-a fost dat s'o resimţim cu un organism slăbit de pierderile războiului. Că trupul deşirat şi şubred ieşit dintr'o boală crâncenă chemat la un mare ospăţ, după răsunătorul chiot de nuntă, ne-am ales cu palpitaţii, cu ameţeli cu turburări de respiraţie. Eram prea plăpânzi. România de ieri, cumplit de însângerată şi cele două flancuri, după o despoiere metodică de către străini, prea lipsite de mijloace pentru o conducere de stat. Pe această slăbiciune s'au deslănţuit, a doua zi după cununie, diversele probleme de stat care cereau un răspuns : vot universal, expropriere, erezii regionaliste, răscoliri demagogice, veleităţi minoritare, resturi de civilizaţii disparate, regimuri administrative fără puncte de înrudire, infiltraţii etnice străine... tot atâtea prilejuri de sbucium interior, care şi în vremuri normale ar putea trezi serioase îngrijorări, care însă în starea actuală de vulcanism general postbelic sunt de-a dreptul primejdioase. E explicabilă deci criza de creştere în această epocă de adolescenţă a ţării înnoite şi explicabile derivatele ei: criza sufletească, criza de autoritate, criza economică.. aşa mai departe, discordări nenumărate în aparatul vast de ramificare a unei naţiuni. Chestiunea care se pune în astfel de împrejurări e faptul neîndoielnic, că având atâtea laturi vulnerabile din care rezultă fragilitatea evidentă a marelui tot, noi să ne păstrăm măcar punctul central al întregului eşafodaj într-o stare de sănătate nealterată, ca să ştim pe ce se poate sprijini echilibrul nostru faţă de atâtea tendinţe de sguduire dinăuntru şi din afară.

 Acest punct arhimedic e gândul românesc cu toate dispoziţiile lui creatoare. Literatura, spunea deunăzi de la acest loc d. N. Iorga, e manifestarea organică a neamului. E cea mai de seamă cetate ofensivă şi defensivă în economia de forţe a unui popor, adăugăm noi. Cu două decenii în urmă şi mai bine când duceam o viaţă politiceşte fărâmiţată, ne amintim cât de covârşitor era rolul literaturii. Trăiam divizaţi, dar scrisul ne da o platformă de strângere laolaltă. Eram oropsiţi sub călcâiul duşman, dar ne inspira acelaşi comandament moral şi estetic cu toate consecinţele. Nu aveam graniţe comune, aveam o unitate de literaturi cu crezul ei indestructibil. Nu aveam tunuri, aveam poeţi care radiau coeziune şi semănau lumină. O poezie era un act politic hotărâtor pe atunci, o bucată literară, un fapt de înaltă pedagogie cetăţenească. Nu vorbesc numai de caracterul militant al acestei literaturi, care-şi muia aripile în suferinţele mulţimii, răscolind dureri şi cerând alinare. E netăgăduit că aceasta raţiune desrobitoare a scrisului românesc e de interes şi a tras greu în cumpăna evoluţiei noastre istorice. Ardealul bunăoară, o ştim cu toţii, în veacul al nouăsprezecelea, cu deosebire în ultimele decenii de apăsare maghiară, ca să scape de agonie, a fost susţinut cu oxigen literar. Dar marile prefaceri sociale şi dacă vreţi economice ale vechiului Regat, cine le-a lansat mai întâi, cine a creat atmosfera trebuincioasă pentru rezolvarea lor ? Ţăranul înainte de-a fi un subiect politic la noi, a fost un subiect literar. Scriitorii pot fi socotiţi pe drept avangarda, precursoarea transformărilor noastre de stat. În treacăt fie zis "Noi vrem pământ" al lui Coşbuc sau o pânză de Grigorescu au pregătit mai mult exproprierea latifundiilor decât douăzeci de discursuri lămuritoare la Cameră şi la Senat. Politica n'a fost decât oastea de paradă care a luat în stăpânire, cu toate beneficiile, redutele cucerite de literatură.

 Dar dincolo de această dinamică a luptei pentru marile revendicări naţionale, literatura a fost în toate împrejurările oglinda reală a sufletului nostru. Templu în care se păstrau tablele legii, depozitar al străvechilor noastre secrete de viaţă şi înfricoşate taine de familie cu toate adevărurile lor testamentare, literatura, păstrând moştenirile ancestrale lăsate cu limbă de moarte şi filtrând orice impuls actual prin retorta receptacolului recent, exprimând deci în acelaşi timp trecut, prezent şi viitor, apărea ca un colţ de natură din munţii noştri, o manifestare specifică a solului, iremediabil respirând în acelaşi timp suflul eternităţii. Fiind o întrupare organică a neamului, acest scris cerea viaţă şi se turna în forme cu totul particulare, nu fiindcă erau legi şi canoane care-i determinau rostul, ci fiindcă sufletul românesc îşi avea albia lui de care insul nu se putea deslipi cu nici un preţ.

 Iată Eminescu, cel mai universal creier la noi, a cărui gândire s'a rostit deasupra atâtor culmi, e cel mai tipic reprezentant al rasei. Nu numai că a simţit cu cugetul lui în sens teoretic nevoia celei mai largi rezonanţe istorice, nu că a fost codificatorul naţionalismului constructiv la noi şi în formele de expresie literară s'a lăsat stăpânit de toate nuanţele geniului popular, dar strofele lui pe de-a'ntregul, chiar şi unde împrumuta motive străine se brodează, pe acel fond de lirism care cu gama lui sentimentală e al nostru, numai al nostru. Ce să mai vorbim de idilele lui Coşbuc, în care se prinde în horă satul românesc, de baladele din care cere cuvânt vechea "vitejie direaptă"... Vlahuţă cu plânsul în surdină, călcând pe urmele învăţătorului român în toată structura lui nervoasă, de I. Gorun sănătos şi falnic că numele lui, de Ştefan Iosif supus unei morbideţe care iscodea necontenit viziuni "patriarhale" sau de D. Anghel, subtitlul estet, care în "grădina" lui se înfiora de miresmele pământului cânta încăierarea nocturnă a mirosurilor de la ţară. Invoc numai poeţii care domină astăzi configuraţia literară, din ale căror accente s'a împletit cântecul mut şi nemărturisit al tuturor. E aerul nostru în tot ce-au însăilat ei, o senzaţie familiară în ce se pune la contribuţie: codru, peisaj, lumină, gest, povaţă... Vorbeşte patrimoniul milenar, cântă rasa şi din rasă nu se poate evada nici în sens fiziologic, nici intelectual. Prozatorii noştri nu fac decât să confirme acest adevăr, atâta doar că sunt poate şi mai mult prizonierii elementului local. Iată Caragiale de pildă : cine e nebunul care ar trage la îndoială nota lui veridică pe care o vedem astăzi intervenind de zece ori pe zi în goana noastră cotidiană ?... Cine nu desluşeşte aburii calzi ai ogorului muntenesc din "Sultănica" lui Delavrancea sau tipica aşezare a conacului moldovean cercetat de injoncţiuni moderne din "Viaţa la ţară" a lui Duiliu Zamfirescu ? Tot astfel la Brătescu-Voinești ca şi în nuvelele sau romanele lui Sadoveanu. Se plămădeşte acelaşi aluat, fireşte, primind modelarea individuală a autorului. Sunt poveşti şi întâmplări urzite de boieri şi boiernaşi sau ţărani, figurile consacrate ale structurii noastre sociale, la unul de obicei aspri, sanguini şi zidiţi din pasiuni elementare ; la celălalt, prinşi de duioşie, cu întrebări care vin de departe şi proiectează o lumină blândă pe un fond de tristeţe omenească. Pretutindeni în scrisul lor ne simţim acasă, arde acelaşi soare, e aceeaşi dogoare a după amiezilor de vară, adie aceeaşi boare de codru verde, respiră intimitatea organică a sufletului românesc....

 Ei bine, literatura de după război scrisă româneşte nu prezintă o continuitate normală cu cea de ieri. Aş zice că e o întrerupere bruscă, o radicală schimbare de diapazon care s'a petrecut aici. Nu vorbesc fireşte, de talentele reale, la care firul Ariadnei se simte alături uneori cu un bine precizat spor de simţire şi de mijloace, care e apanajul logic al complexităţii de viaţă în care am fost atraşi de împrejurări. Mă gândesc la producţia curentă, la cărţile care răsar cu duiumul şi populează vitrinile librăriilor impregnându-şi pecetea lor asupra spiritului public sau la nenumăratele reviste care găzduiesc ciripitul primelor bătăi de aripi din zilele noastre. La aceştia se remarcă ciudata transformare intempestivă, un fenomen eclatant de discontinuitate literară. Poezia aceasta e o apariţie curioasă şi-ar fi de dorit ca un clinician cu aptitudini ştiinţifice s'o supuie unui examen mai amănunţit decât aceste fugare observaţii. E o anarhie de gândire la mijloc, aş zice aproape o nebunie programatică, un fel de sonoritate verbală care răsună în gol cu tendinţa marcată de-a gâtui orice înţeles. Planează împrejur un obscurantism voit, un fel de nevroză obsedantă, un scrupul constant de-a împinge subiectul dincolo de raza comprehensiunii, o specială perversiune a adjectivului şi o neonestitate de atelier pe care o impun ca pe un ritual prerogativele școalei. În toate genurile ies la iveală aceste impulsuri cum am zice reformatoare, până şi în romanul care se multiplică înspăimântător în timpul din urmă, un fel de maculatură devenită cronică şi antipatică. Acest gen fără rădăcini la noi a ajuns o manieră literară care se vede a fi acaparat şi publicul cititor, de vreme ce apar oameni bătrâni lipsiţi de talent şi curbaţi de reumatisme, biete epave hodorogite, care după o viaţă îndelungă stropşită de-o gângavă banalitate pun astăzi în circulaţie cărţi stropite cu otravă. Adevărul e ca un spirit nou s'a cuibărit aici, un exotism improvizat, o instrumentare cerebrală, nu numai în afară de posibilităţile noastre de apreciere, ci cu stigmatele strigătoare ale unei conformaţii spirituale care nu ne aparţine. În definitiv ce înseamnă această mascaradă frivolă, acest aspect de carnaval al literaturii româneşti actuale? Ce fir s'a rupt aici şi cine a îndeplinit monstruoasa operaţie de-a ne scoate pământul de sub picioare şi de-a ne pomeni bălăbănindu-ne în gol ? Unde e câmpul nostru şi natura în care trăieşte de veci seminţia aceasta de agricultori ? Cine a izgonit principiul sănătăţii, ca să ne inunde cu strofe leşinate după clişeul ofticosului Klabund ? Cine a tăiat pădurile de brazi din literatura noastră, cine a suprimat ţăranii cu fresca lor de linii mari şi ample, cine a ucis bunul simţ din bătrâni, ca să ne alegem cu o stridentă behăitură lubrică şi cu pagini de pornografie desminţite de tradiţionala noastră decenţă ? Iată puncte de întrebare care ca săgeţile otrăvite se înfig în conştiinţa noastră şi cer un răspuns.

 Primele lămuriri de circumstanţă articulate în materie nu dezleagă problema. Unii vorbesc de ipersensibilitatea generaţiei noi, care a copilărit sau s'a născut pe vremea groaznicei încleştări de oţel şi-a adus cu sine în subconştientul şi nevoile ei această lipsă de busolă, un fel de cutremur maladiv, ecou întârziat al câmpului de bătaie. De-aci, zic ei, lipsa de orizont şi orientare, dispoziţia de recepţionare a formulelor străine. Fals, răspundem noi ; sau fals inconştient sau minciună interesată. Mai întâi douăzeci de ani sunt prea puţin ca gândirea unui popor să devieze de la făgaşul ei istoric şi-al doilea, ceea ce e şi mai convingător, tineretul de după război a apucat un drum diametral opus clişeelor internaţionaliste. Aceşti copii ai furtunii, crescuţi sub pedagogia tunului, s'au ancorat de un crez care desminte vijelios etica şi estetica pomenitei literaturi de recentă dată. În sufletul lor călit de primejdii şi înfrigurat de viziunea măririlor viitoare, chemările autohtone sunt mai puternice ca oricând.

 Două clipe dacă privim în faţă chestiunea, ipoteza se înlătură de la sine, cu obiecţiunea că nu le-am recomanda acestor literatori iconoclaşti o întâlnire directă cu reprezentanţii generaţiei tinere. Dorim a-i cruţa de povara argumentelor care deocamdată nu sunt absolut necesare pentru a limpezi controversa noastră literară. Alţii atribuie fenomenul internaţionalizării de gândire la noi, pretinsului contact cu culturile minoritare care şi-ar fi infiltrat virusul lor destructiv, ca să torpileze o unitate de stat. Nimic mai greşit decât această presupunere, nu fiindcă străinii ne-ar urmări cu o frăţească bunăvoinţă, ci fiindcă literele lor sunt astăzi povăţuite de un naţionalism activ îngrădit în idei şoviniste şi precepte de rasă.

 E timpul, deci, căzând toate aceste presupuneri, să dăm răspunsul categoric şi franc la întrebarea cine-a internaţionalizat literatura noastră actuală ? Iată-l: Nu noua generaţie crescută din sângele nostru, ci o nouă naţie cu care ne-a pedepsit capriciile destinului. Ca adevărul să iasă la iveală cu mai multă tărie fie-mi îngăduit să evoc procesul de denaturare literară mult mai grav şi mai avansat petrecut la vecinii noştri unguri, proces pe care-l cunosc şi de care m'am apropiat odinioară într'un examen amănunţit, făcând constatări care încep să se asemene primejdios cu stările actuale de la noi.

 E cam mult de atunci, aproape douăzeci şi cinci de ani. Românii din Ardeal, o duceau greu sub apăsarea de la Budapesta, dar pe cât de nesăbuite erau loviturile ce primeam, pe atât de dârză se accentua rezistenţa unora dintre noi. În mijlocul acestei frământări, mi-aduc aminte, Contele Ioan Zichy ministrul de instrucţie în guvernul răposatului Tisza, într-un discurs plin de violenţe la adresa neamurilor nemaghiare de sub coroana Sfântului Ştefan, susţinea cu multă mândrie teza că acestea vor fi desnaţionalizate de superioritatea culturii ungureşti, care e nemuritoare şi eternă - se rostea grandilocvent nobilul conte - şi-ale cărei drumuri sunt pe deplin statornicite ca strălucirea stelelor pe cer. La această diatribă m'am crezut dator să răspund în două lungi articole, unul publicat în ziarul "Românul" din Arad, altul în revista "Luceafărul" de la Sibiu. Ideea de care mă călăuzeam în replica mea era cercetarea literaturii ungureşti de atunci, pentru a dovedi dacă poate fi vorba de o superioritate culturală maghiară, care să ne desfiinţeze. Am făcut deci o temeinică analiză a producţiei literare contemporane din capitala de pe malul Dunării, fixând spiritul de care era îmbibată şi descifrând caracterul de rasă al operelor de artă.

 Să-mi fie permis a reproduce câteva fragmente lămuritoare. Încep cu constatările din articolul "Un anacronism : literatura naţională maghiară". Iată ce spuneam între altele: Pentru un cititor străin, care cunoaşte poporul unguresc şi cunoaşte operele literare în care au fost prinse notele lui caracteristice, literatura actuală curentă prezintă un aspect cu totul străin. Din toată producţia timpului din urmă nici un gen literar nu mai este expresia gândirii specific ungureşti. Din tot ce se tipăreşte, şi comerţul lor de cărţi e exorbitant, nu se desface impulsul organic al unei literaturi naţionale. În zadar vei căuta oglinda notelor istorice ale psihologiei ungureşti: în aşa zisa literatură maghiară ungurii se întâlnesc tot mai rar. S'au pierdut tipurile romantice ale lui Jokai, nemeşii greoi şi îndărătnici ai bravului Kemeny, s'a dus Mikszath cu simpaticii ţărani vioi din Ţara Slovacilor. S'a curmat tradiţia de avânt, nota de nobleţe, sincera simpatie de subiect a scriitorului, nu mai întâlneşti în piesele lor pe săteanul gălăgios şi violent, nici în poezia lirică suflul de sănătate rustică, dragostea de natură. Nu mai e nici pusta ungurească în cântece, nici chiot de ciardă, nici vitejia romantică a haiducilor din Bakony. Toate notele particulare au fost sacrificate, literatura lor nu mai e o literatură naţională.

 Valorile estetice au fost modificate, credinţele literare s'au schimbat, eroii s'au înlocuit. Nu mai e o literatură militantă, nici luptători, nici triburi ale revendicărilor naţionale. Nu te mai opresc accentele turanice, în faţa ta se desenează icoane triste, întunecate, clişee uzate de artă internaţională. Un suflet chinuit, svârcolirile unui individualism exagerat, un cinism brutal şi o frivolitate necunoscută cer cuvânt în producţia lor actuală. Ţăranul a încetat a mai fi subiect literar, nemeşul se mai iveşte în câte o piesă de teatru, ca să facă deliciile spectatorilor cu poza lui ridicolă. Puntea care ar lega pe cei de azi cu trecutul unguresc s'a frânt, reflexele elementelor sociale care au făcut istoria acestui popor, nu mai au cuvânt în literatură. Vei întâlni în schimb la teatru pe avocatul din foburgurile Pestei, pe burghezul utilitarist, pe orașanul mut pentru frumuseţile naturii. Poetul are să-ţi prindă în rime frigurile sufletului sbuciumat de mizeriile asfaltului, din strofele lui vei alege spleenul sau amărăciunea păgânului modern lipsit de orice credinţă. În locul imaginilor colorate ale panteismului de odinioară vei găsi întuneric posomorât. Reconstruind pe urma unei cărţi personalitatea autorului, rămâi penibil atins de această cunoştinţă nouă. Recules ai să-ţi mărturiseşti în pripă: Domnul acesta n'are nimic a face cu toată frământarea istorică a maghiarismului milenar, de la Arpad pand la Arany Ianoş. Domnul acesta e tipul curent al Ahasverului modern pe care l-am întâlnit şi la Ostanda şi pe Riviera şi pe bordul vaporului în drum spre Singapore, îl chema Mayer, Durand sau Löwy şi era totdeauna la fel. Domnul acesta poate să fie astăzi, întâmplător, la "Pesti Hirlap" să scrie piese pentru "Kiraly Szinhaz", dar aşa cum îl văd eu, mizantrop, fricos, plin de probleme şi de gută, ar fi cea mai inoportună apariţie între cetăţenii de la Salonta-Mare, care i-ar fi deopotrivă de străin sufleteşte ca fermierii din Scoţia. Izolat de toate tradiţiile moştenirii, el nu înţelege tainele acestui pământ, nici aer, nici lumini, nici umbre, nici culoare când călătoreşte în vagonul restaurant de-a-lungul pustei ungureşti, privirea lui e mai plictisită decât a mea. În mine cel puţin este interesul palpitant al vecinului intrigat de-o duşmănie istorică, pe când din ochii lui priveşte sila Weltburgerului lipsit de orice preocupări de ordin naţional.

 De unde acest aspect straniu al literaturii ungureşti de astăzi ? Răspunsul e deopotrivă de laconic şi de lămuritor: Budapesta. Sunt ravagiile Budapestei în aceste pagini străine. Acest oraş pripit al americanismului, cu cabareturile lui, cu jidanii lui, cu jargonul lui Dohanyutza, cu obscenităţile nocturne, acest furnicar improvizat şi-a impregnat pecetea în literele ungureşti. Amalgamul lui etnic e determinat de notele de rasă ale elementului semit. Prin acordarea de libertăţi politice că nicăiri altundeva, prin vecinătatea apropiată a Galiţiei, potopul de ovrei a crescut an cu an, a găsit tot mai puţine obstacole în lupta cu autohtonii inferiori, şi-a croit un culcuş aici pe malul Dunării, unde a acaparat industrie, comerţ, literatură. Toate ramurile de manifestare ale vieţii publice au fost pe rând cucerite de acest popor neastâmpărat. O jumătate de veac de activitate conştientă a fost deajuns ca imigraţii să desfiinţeze caracterul unui trecut şi acceptând din toate atribuţiile celor învinşi numai limba ungurească, modificată după urechea lor, au isbutit să creeze din Budapesta cel mai puternic emporiu de cultură naţională semită.

 Fireşte că gimnastica intelectuală a Budapestei nu are, nici în clin nici în mânecă cu aluatul istoric al neamului unguresc, fireşte că din zidurile mucegăite ale ghettoului din Kiraly-utza nu pot răsuna cântecele sălbătăciei romantice a betyarilor ungureşti. E explicabil că teatrul popular (Nepszinhaz) în care cereau cuvânt ciobani de pe pustă, hoţi de cai de la Kecskemet cu inima în dinţi şi cu izmenele în vânt, a trebuit să dea faliment ca să facă loc operetei cosmopolite, ori comediilor lui Molnar, din care distingi umorul rece, cinsimul turburător şi artificiile spiritului semit. Desigur că simpaticele tipuri primitive din piesele lor populare deveniseră un anacronism şi un prilej de plictiseală îngrozitoare pentru spectatorii, de felul lor, din suburbiile Varşoviei. Prin această infuziune străină s'a curmat deci firul de continuitate istorică a sufletului unguresc în literatura maghiară şi s'a dat naştere unei producţii improprii, îndrumată de precepte internaţionale, în care dacă există o notă specific naţională, aceasta e semită.

 Articolul ducea mai departe firul unui paralelism între cele două suflete care se exprimau în literatură. Vorbind despre un talentat poet evreu, Kiss Jozsef, spuneam : "Scrisul lui face parte din patrimoniul sufletesc al culturii naţionale evreieşti, ca şi poeziile lui Maurice Rosenfeld, ca şi Manasse al lui Ronetti-Roman". Dupe ce caracterizam poezia lui Petöfi şi analizam o romanţă încadrată în peisagiul de pe pustă, tipic ungurească, continuam astfel : "Cat de departe cad de aceste imagini de la ţară creaţiunile lor de astăzi şi toată literatura de la Budapesta. Mi-a rămas în minte o pagină extrem de caracteristică a unui scriitor de-al lor care iscăleşte Ignotus, îl cheamă Veigelsberg, e şef de şcoală, directorul celei mai apreciate reviste: Nyugat (Occidentul). Scrie undeva despre influenţa naturii asupra omului modern îi accentuează cu multă tărie cât de singur se simte el într'o pădure. O solitudine penibilă îl apasă în mijlocul unui codru de brazi. Natura sălbatică îl enervează, freamătul copacilor îi dă fiori. "Îmi plac parcurile franţuzeşti, tunse şi îngrijite. Iubesc natura, cam aşa încheie Ignotus, dar numai până unde pot simţi cu ea urmele omului".

 Vreţi o înfăţişare mai caracteristică în care să fie zugrăvit sentimentul orășanului deslegat de toate intimităţile naturii ? Cum să nu fie penibil impresionat de tăcerea unui codru de brad acest creier zămislit în umbra zidurilor, domnul Veigelsberg, care de zeci de generaţii şi-a întrerupt contactul cu pământul. Plămânii lui obosiţi de ghettoul atâtor incarnaţiuni anterioare nu suportă ozonul şi frica tradiţională a semitului îl face să tresară la fiecare foşnet. Da, e o pagină tipic ovreiască proza aceasta a domnului Veigelsberg, care în aforismele lui destul de spirituale exclamă undeva: "În faţa trecutului avem o singură datorie: să-l uităm !" Recunosc domnule Ignotus, aveţi toate motivele.

 Concluzia pe care o trăgeam era următoarea: "Literatura naţională ungurească a încetat în poezie cu Petöfi şi Arany, iar în proza cu Mikszath, făcând loc literaturii naţionale ovreieşti budapestane, deci o astfel de cultură improprie şi fără rădăcini de care cânta ditirambi ministrul Zichy nu poate constitui o primejdie pentru noi, tocmai astăzi când literatura românească e îndrumată în spirit naţional de o mulţime de talente superioare. Nu ne poate maghiariza literatura ungurească prin producţia ei actuală, cel mult semitiza ne-ar putea, dar pentru asta suntem prea împrieteniţi cu codrii verzi de brad, în care se simte atât de rău d. Leon Veigelsberg.

 Am reprodus o bună parte din acest articol, rămas uitat şi necunoscut ca atâtea altele, fiindcă m'a uimit procedeul similar care începe să fie pus în valoare la noi. Articolul a stârnit atunci o vâltoare neobişnuită în presa ungurească, unde a fost tradus şi viu comentat. S'a deslănţuit o luptă pasionată pentru şi contra. Buba pe care pusesem eu degetul durea prea tare, ca să nu fie luată în seamă. Ar fi o carte voluminoasă dacă s'ar strânge laolaltă studiile şi polemicile brodate pe acest subiect. Ungurii de pur sânge mi-au dat dreptate când tânguindu-se, când blestemând, mai ales prin revistele din provincie, fiindcă presa budapestană era cu totul jidovită. Scriitorii ovrei, pozând în oameni civilizaţi, critici literari şi sociologi, m'au combătut cu mare lux de argumente. M'au învinuit de un conservatism reacţionar, mi-au pus în faţă ovreimea de la Iaşi, mi-au atribuit o ură împotriva oraşelor, au insinuat că prezint semne de detractor al civilizaţiei şi s'au străduit să mă convingă că structura socială a ungurilor evoluând, a depăşit cadrul vremii lui Mikszath, că o literatură citadină e deci cu totul justificată". Natural că am reluat subiectul şi l-am desvoltat cu mai multă amploare în articolul apărut în revista "Luceafărul" sub titlul : "Două suflete, două literaturi". Dezvoltând teza iniţială am fixat pe larg dualitatea evreo-maghiară de la Budapesta. Smulg la întâmplare câteva fragmente nu atât pentru a proba justificarea mea, cât pentru a prilejui să vedem reversul medaliei : potriveala ofensatoare cu situaţia noastră actuală.

 Iată ce ziceam între altele: "Ce s'a petrecut în sânul neamului unguresc e un lucru lămurit şi se poate judeca limpede. Până acum câteva decenii, acest popor, care forma un bloc etnic deosebit, o insulă exotică cu flora ei particulară şi-a păstrat intact caracterul de rasă. Strecurându-se printre veacuri, neam de ţărani agricultori şi nobili cu însuşiri războinice, ungurii şi-au fixat sufletul lor aparte, care era rezultanta descendenţei şi condiţiilor lor specifice de viaţă istorică. Acest suflet tipic maghiar a cerut cuvânt şi în creaţiunile literare, găsind întrupare în anumite opere, care sunt monumente de artă naţională. Aşa s'au păstrat ei şi se plimbă astăzi sub ochii noştri… Pot să-ţi trezească simpatie sau zâmbete de compătimire, pot să-ţi pară mai potriviţi în stepele Lebediei, decât în mijlocul unor curente de civilizaţie neînrudită cu dânşii, dar ei sunt ungurii, aşa cum se desfac din viaţa lor de-o mie de ani. Structura intimă a sufletului unguresc, e zestrea fatală a sângelui. Sufletul doar e o urnă în care generaţii de strămoşi şi-au aşezat moaştele, în noi tresar îndemnuri nedesluşite, care vin de departe, de dincolo de conştiinţa realităţii. Simţim la tot pasul reţeaua misterioasă a celor care s'au dus şi, vorba filosofului francez, ne cârmuiesc mai mult morţii decât viii. De aceea, oricât de adaptate formelor străine, aceste manifestări organice ale psihologiei ungureşti se disting şi nu se pot ascunde de privirea pătrunzătoare a unei minţi obiective, cu deosebire nu se pot ascunde în literatură, în acest domeniu implacabil al sincerităţii. Iată de ce în poezia de astăzi a lui Andrei Ady cu toată influenţa formelor de lirică modernă franceză, se iveşte la toată strofa factura particulară a creierului turanic. Moştenirea sufletească a originei nu se poate înlătura, ea ne urmăreşte, ca un blestem ori ca o binecuvântare, ne urmăreşte la tot pasul".

 Să lămurim însă mai departe ce s'a petrecut... La începutul erei constituţionale în Ungaria prin acordarea de libertăţi s'au deschis porţile largi elementului ovreiesc, care a început să se reverse asupra ţării. Această revărsare a dat naştere unui fenomen cu totul particular de încrucişare a doua popoare, unic în felul său. Anume ovreii s'au aşezat în oraşe, unde cu însuşirile lor, cu inteligenţa sprintenă inerentă rasei, au acaparat viaţa comercială şi industrială, au introdus formele de aşa zisă civilizaţie occidentală pe pământul care păstra neatinse toate notele unor rosturi patriarhale. Ei au pus stăpânire definitivă, ei au înfiinţat, se poate spune, capitala ţării, căreia i-au împrumutat caracterul lor de rasă, în vreme ce descendenţii maghiarismului istoric şi-au continuat viaţa lor cu tipare tradiţionale: au ţinut cuvântări, au semănat grâu, au împrumutat bani pe camăta grea, şi-au neglijat ţărănimea şi ne-au pus nouă genunchiul în piept. Astfel împrejurările ne-au dat un popor care în sânul lui a fost necesitat să primească la el acasă alcătuirile vieţii moderne prin intermedierea unui alt popor, cu alt caracter de rasă. Avem deci manifestarea paralelă a doua neamuri şi pe terenul literelor... S'a croit deci o literatură nouă la unguri, care nu are nimic a face cu sufletul maghiar. Alte patimi, alte culori, note proaspete, frământări necunoscute. Într-o limbă nouă vorbeşte glasul lui Iehova".

 Închid aici paranteza cu procesul de la Budapesta, fără să mai stărui asupra adevărului care se desprinde din ea pentru unguri. Realitatea este că am văzut bine în adâncime la vecinii noştri; evenimentele de mai târziu au confirmat pe de-a'ntregul diagnosticările mele. Decompoziţia şi putrefacţia la ei a mers înainte, ca încoronarea tragică Israel s'o îndeplinească prin trimisul său Bela Kun care a înfipt steagul roşu pe camera magnaţilor de pe malul Dunării. De ce-am reînviat acest depărtat examen al unor stări din altă parte, de ce-am desgropat foile îngălbenite în care judecăm penetraţiunea semită la unguri? Răspunsul e simplu şi logic : Fiindcă şi la noi a început să se întrevadă un fenomen similar, aceleaşi cauze producând aceleaşi efecte. Adeseori recitind scrisul de-acum un sfert de veac, am senzaţia stranie că se zugrăvesc nenorocirile noastre, că numai numele proprii sunt schimbate şi că o brutală ironie a sorţii ne-a împărtăşit cu o dureroasă intervertire de roluri.

 Da, domnilor colegi, Israel e călător. Israel nu se fixează, Israel a venit şi la noi. Cum, când şi în ce număr, nu e acum momentul să lămurim chestiunea. Veneratul nostru coleg, tânărul octogenar A. C. Cuza, s'ar părea că a atins-o în treacăt în cercetările lui. Adevărul e că infiltraţia ca şi consecinţele copiază aproape pas cu pas fazele procesului unguresc. Cronologia doar e într'o întârziere de vreo două decenii, dar e acelaşi plan strategic cunoscut : mişcarea de învăluire de la periferii spre centru. Etapele se escaladează metodic : comerţ, industrie, bănci, moşii, blokhausuri la oraşe, gazete... Scara a fost urcată cu plan şi cu socoteală. Ei bine, acum Israel s'a hotărât să facă şi literatură românească. A atins cel din urmă popas, a intrat şi în templu. Până acum vreo douăzeci de ani intenţia nu putea fi bănuită. Abia în gazetărie dacă se încerca timid o strecurare anonimă, urmărind mai mult beneficiul arginţilor decât patima călimării. Erau aşa de departe de cugetul şi de sintaxa noastră, încât nimeni nu-şi închipuia că merită să fie luaţi în seamă. În scurt timp însă au devenit redutabili aceşti potentaţi de cerneală cu rotativele lor. Negustori de opinie publică, şi-au desfăcut marfa pretutindeni cu o neobosită clamoare. Au acaparat editurile apoi şi presa lor a industrializat scrisul nostru. Trecerea de la gazetă la literatură au făcut-o pe nesimţite, schiţând aproape un gest de sfială, ca în faţa unui sacrilegiu.

 Cine ar fi bănuit în pragul războiului bunăoară, că din primele zile ale României Mari va începe la Bucureşti o ofensivă literară semită ? Ţin minte, făcând comparaţie cu ce era la unguri, tocmai pe acest exclusivism literar românesc clădeam cu superioritatea noastră. Îmi ziceam : Ovreii aici cumpără, desfac cherestea şi storc pământul. E incontestabil o nenorocire aceasta exploatare materială... Dar lumea abstracţiunii noastre se păstrează nepătată... Acolo nu intră, mă mângâiam eu. La astfel de înălţimi li se tăie respiraţia... Gândul românesc rămâne al nostru şi-l stăpânim noi... Această credinţă mi se părea atunci o axiomă care îmi estompa protestarea şi-mi da oarecari impulsuri de toleranţă nedesluşită... Într-o linie de dispreţ şi un sentiment de compătimire se alternau stările mele sufleteşti...

 Totuşi minunea s'a întâmplat, corcimea s'a instalat în literatura noastră. Aceasta e o constatare de fapt riguros exact care trebuie stabilit aici cu toată obiectivitatea cupolei Academiei Române de sub care se desprind astăzi comentariile noastre. Când s'au aşezat noii oaspeţi, şi-au adus desigur cu ei tot bagajul sufletesc. Nimeni nu va trage la îndoială că există o fundamentală diferenţiere de psihologie între ei şi noi. Deci nimeni nu va contesta că odată cu această incursiune, literatura românească se resimte de manifestarea unui nou climat de gândire. Problema e astfel cât se poate de limpede: schimbarea la faţă a literelor noastre nu trebuie căutată într'o pretinsă rectificare bruscă a structurii cerebrale la noi, ci în exteriorizarea acestui element recent de-o strigătoare diferenţiere etnică. Sunt aşa de esenţiale şi de categorice deosebirile sufleteşti între cele două neamuri, încât zestrea proaspăt sosiţilor se distinge fără nici o trudă. De-aceea coardele pe care se cântă astăzi nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin. Sunt instrumente noi care s'au introdus în orchestră. Sunetul lor e strident şi urechea noastră îl refuză, el însă are aceeaşi tonalitate de la plângerile lângă râul Vavilonului până la paginile actuale ale lui Salom Asch pe malurile Volgei. Că e o altă scară de simţire, o altă tablă a valorilor, un alt temperament şi o altă retină, lucrul e de la sine înţeles. În acest chip se explică denaturarea noastră literară, după exemplul Budapestei de care vorbeam. Astfel avem în cărţile apărute la Bucureşti criticismul de azi, tendinţa caricaturală, rânjetul sarcastic, fuga de natură, citadinismul, histeria erotică, accentele libidinoase şi accesele de pornografie. Cu felul lor de-a vedea, cu aparatul lor de înregistrare, orice subiect cât de local primeşte un nou botez intelectual, care nu e al nostru. Dau un exemplu : Am răsfoit zilele acestea două volume dintr'o antologie care conţine bucăţi din 6o de scriitori români de origine evreiască, cum scrie pe copertă. Managerul lor, un domn care-şi zicea S. Podoleanu, vedeţi de unde vine ! cu-o specială retorică de tarabă ni-i prezintă astfel: "Ei au adus o remarcabilă contribuţie literaturii autohtone. Fie că au făurit o pagină de proză, sau cizelat un vers, au spart uneori vechile tipare ale limbii literare româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi". Aţi înţeles, domnilor colegi şi voi bătrâne portrete de pe pereţi, cu câtă cuviinţă de oaspete se rosteşte omul din Podolia : Au spart vechile tipare ale limbii româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi"... Săraca "limbă veche şi înţeleaptă" a lui Eminescu, adevărat : i-au spart tiparele... Nu vă voi obosi cu multe citaţii din antologia pe care o recomand atenţiei acelora care vor să desprindă şi să puie la cântar o manifestare psihică departe de noi, ca Araratul de Bucegi. E o aşa zisă poezie în care o imaginaţie deslănţuită şi ultracolorată asvârle viziuni chinuite fără şir :

"Trece fantoma principesei otrăvite cu oleandru,

Principesa a murit de parfum..."

 Toate la fel, vagi şi veştede, înmugurite întârziate din psalmii lui David... Aceste sunt lectura suportabilă... Mi-e peste putinţă însă să smulg din cheunăturile sentimentale... "Strigări trupeşti lângă glezne", poftim titlu de carte a unui domn care-şi zice Camil Baltazar... Vine cu ruşine, domnilor colegi... Spuneam însă că orice subiect local pe care pun mâna îl deformează şi apare strâmb... Iată războiul nostru, bunăoară. Un scriitor român poate să-l trateze cu mai mult sau mai puţin talent, subiectul în sine însă e sacru, comportă oarecare decenţă, nu se scuipă pe el... Ei bine, iată ce scrie un ins care iscăleşte H. Bonciu, în antologie ni se prezintă "poet-prozator" şi ca detaliu biografic : a colaborat la ziarul Viitorul, la rubrica "Mişcarea artistică la noi şi în străinătate", iată ce scrie: "Am făcut războiul aşa cum August Prostul ajuta la strânsul covorului din manej"... Băgaţi de seamă evlavia... Şi mai departe... "gloanţe n'am trimis nici unul, căci n'am ucis pe nimeni, însușindu-mi astfel pe nedrept hrana şi solda pe care statul mi le servise"... Vedeţi omul o spune de-a-dreptul... Unde însă raportul sufletesc cu ideea patriei în sine apare oarecum programatic e în poezia d-lui Sergiu Dan care isprăveşte astfel :

Suferinţa, lichid amar

mai rar

mai rar

obosit

amuţit,

mai plăcut : moartea pentru rochie

decât pentru steag.

 Onorat auditoriu, am pus punct. Concluzii nu mai sunt de tras, decât doar constatarea sumară: Aceasta nu e literatură românească.

 Ca să se vadă că nu reprezint numai un punct de vedere personal când îngrădesc patrimoniul nostru literar în faţa acestei invazii, să-mi fie permis să reproduc aici câteva fragmente din scriitorul André Gide, cunoscutul om de litere francez care numai de principii arierate nu poate fi învinuit: "Trebuie să recunoaştem că există în zilele noastre în Franţa o literatură a evreilor care nu e literatură franceză, care-şi are calităţile, semnificările şi directivele ei particulare. Ce admirabilă operă ar săvârşi şi ce serviciu ar aduce deopotrivă evreilor şi francezilor acela care ar scrie istoria literaturii evreieşti, reunind şi amestecând istoria şi literatura evreilor din alte părţi, fiindcă e aceeaşi". În continuare Gide spune : "Ei vorbesc mai uşor decât noi, fiindcă au mai puţine scrupule. Ei vorbesc mai tare decât noi, fiindcă nu au motivele pe care le-avem noi de-a vorbi cu glasul coborât, de-a respecta anumite lucruri". Scriitorul francez termină astfel: "Eu nu neg, desigur, marele merit al câtorva opere evreieşti, aş zice în mod particular al pieselor lui Porto-Riche, dar cum le-aş admira cu inima mai uşoară dacă ele ne-ar fi venit prin traducere din altă limbă. Căci, ce mă importă dacă literatura ţării mele se îmbogăţeşte, dacă această îmbogăţire e în paguba semnificării ei. Prefer ca în ziua în care nu mai are forţă îndestulătoare francezul mai bucuros să dispară, decât să dea dreptul altuia să-i joace rolul în locul lui şi în numele lui". Aceste mândre cuvinte de strălucitor dispreţ intelectual le socotesc cel mai potrivit răspuns în seama puţinilor români, care din justificări străine de câmpul literelor, patronează pomenita marfă de import.

 Închei observaţiile mele al căror cuvânt poate să fi părut pe-alocurea prea tăios, jignitor chiar. Se poate. Deparazitările nu se fac cu apă de trandafiri. În faţa mea pluteşte suprema noastră ţintă : păstrarea ţării. Dumnezeu îmi vede sufletul, că mă găsesc într-o postură de apărare şi schiţez gestul defensiv, gestul consacrat al istoriei româneşti. Academia Româna e şi ea o tranşee de apărare naţională. De aceea gândindu-mă la nenorocul altora şi la putinţa propriei noastre nenorociri, evocând umbra soldatului de la Oituz şi trecând-o asupra noastră ca o lozincă de salvare, strig de-aici să se audă departe :

Pe-aici nu se trece !