Cum au izbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia, pe-ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe vremea Expoziţiei jubilare, se organizase mişcarea maselor ţărăneşti) s-a declarat cu toată candoarea incapabil să ţină piept elementului dezlănţuit. Regele, fireşte, adânc îngrijat şi bănuind, cu drept cuvânt, El care-şi cunoaşte bine oamenii, că liberalii nu erau atât de ignoranţi în privinţa evenimentelor, a făcut apel la patriotismul şefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiţia ca facţiunea conservatoare şi majorităţile ei să-i promită concursul fără nici o rezervă; iar conservatorii, ruşinaţi şi îngroziţi de moştenirea ce lăsau, s-au plecat învoielii.

Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale... În publicitatea românească, foarte înclinată la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exibiţiuni se numesc « scene înălţătoare ». Toată lumea a plâns, miniştri de azi, miniştri de ieri, deputaţi, senatori, publicişti, reporteri şi tribune publice; şi-n faţa lumii acesteia atât de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strâns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn, spălând cu lacrimi fierbinţi tot trecutul care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de până ieri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decât « trădător de neam », iar acesta pe acela « fiul lui Belzebut ». Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de mai ieri se preschimbă în salvator al patriei, iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim. În faţa primejdiei, pentru amândouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guvernământ duşmane îşi dau mâna spre restabilirea ordinei. Care va să zică, un guvern incapabil, deşi dispune de majorităţi formidabile, cade; vine altul la putere declarându-se şi el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu-i da, fără nici o rezervă, concursul tocmai după principiul gramatical că două negaţiuni fac o afirmaţiune: două incapacitaţi mărturisite dau o capacitate netăgăduită.

Între masa poporului şi clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese şi de sentimente pe care aceste clase n-au ştiut-o umple încetul cu încetul, ba chiar şi-au dat toată osteneala s-o sape cât mai adânc. Solidarizarea celor două facţiuni, adverse la cuţite până ieri, cu uitarea oricărei vechi duşmanii, cu călcarea peste toate scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală ce trebuia fireşte să fie considerate de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarhiei... Aşadar, nu ne aflăm în faţa unor dezordini pe care un guvern fusese incapabil să le astâmpere, iar altul, cu mai multă autoritate şi cu mai mult spirit politic, se bizuia să le înăbuşe; ne aflăm în faţa războiului civil al maselor producătoare sătule de prea îndelungata nesocotire a lor în cârmuirea intereselor publice contra oligarhiei uzurpatoare, prea numeroasă şi prea scumpă pentru a mai putea fi întreţinută, prea cinică pentru a mai putea fi suferită.

A fost o neînchipuită aiureala generală. În Camere, cât şi prin organele oficioase, guvernul declară sus şi tare că « răscoalele sunt fapta unei mâini străine de undeva ». Imediat, de “undeva”, pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaşi guvern dezminte, iar sus şi tare, prin legaţiunile regale, orice ştire de aşa fel ca o « curată născocire ». La un moment, oligarhia da semne de curată demenţă: îşi închipuie ca sorginţi ale dezastrului, fel de fel de conjuraţiuni anarhiste, din Barcelona sau Paterson, din Honolulu mai ştim de unde? Nu mai vede nicăieri decât instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gândeşte decât să găsească pe instigatori - fenomen şi ridicul şi deplorabil, ca totdeauna, aşa numitul “delirium persecutionis”. Nu le vine politicienilor noştri să creadă că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, şi-i caută explicaţia la chilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului. Trebuie numaidecât să fi fost o vrajă care să fi dezlănţuit aşa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniştită pân' adineaori, într-o clipă cu josu-n sus!... Ca baba chioară punând tingirea pe pirostria şchioapă: când se rastoarnă tingirea-n foc, se cruceşte baba, şi scuipă şi caută-n spuză urmele Necuratului care i-a răsturnat fiertura.

Dar « sinistrul » s-a potolit de mult... A trecut parcă un veac de astă primăvară! Toate sunt cu totul uitate. Cum i-a venit sufletul la loc, oligarhia şi-a luat iar bunele clasice năravuri şi a început iar jocu-i normal de cacialmale între facţiuni, grupuri şi grupuşoare şi în sânul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace... Şoapte şi intrigi de culise, sfori şi sforicele, cât mai subţiri dacă trebuiesc, cât mai groase dacă merg, emulaţie de subtile ergoterii bizantine pe faţă, concurs de pişicherlâcuri pe la spate, adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi şi cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii, minciună rostită tare în vileag cu glacială neşovăire, pecetea sfântului adevăr...

Şi câte griji pentru atâtea grave probleme publice ! De exemplu... Un aşa numit « gheşeft » (ce barbarism ! ce grozăvie nemaipomenită la noi !) cu niscai furnituri publice; după asta... o recidivă de indelicateţe sau de abatere de la seninătatea ori gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăznit, unde şi când nu se cuvenea, să spună şi el ce avea pe suflet; pe urmă... trebuie sau nu să se permită plutonierilor bacalaureaţi a purta sabie ca ofiţerii titulari ? apoi... rezultatul unei alegeri comunale dintr-un orăşel de provincie, adăpostit în cine ştie ce văgăună de munţi, cu patru-cinci mii de locuitori cu de vreo trei ori pe-atâţia decalitri de ţuică pentru consumaţia anuală! Dar în fine, instituirea doctoratului în drept, această ridicare absolut imperioasă în momentele de faţă, aceasta înălţare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naţionale de bărbaţi de Stat?... nu sunt astea atâtea şi-atâtea chestiuni destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarhii?

În cluburi somptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu, în cabinete particulare, unde un mic « souper fin » se plăteşte cu preţul câtorva chile de mălai, în berării populare, unde meschini impiegaţi azvârl într-o seară la chef leafa-le pe-o săptămână, în cârciumi de mahala, unde se strâng hăitaşii electorali să se cinstească cu tulburel nou prefăcut din vechi, pe căile publice, la colţul bulevardului, sub splendoarea lămpilor electrice, sau la răspântia depărtată, sub licărirea unui felinar afumat, în tramvai, pe jos, în muscal cu cauciuc, în “vagon-lits”, în clasa a doua ori a treia, de la spuma oligarhiei până la drojdia clientelei, toţi roiesc şi forfotesc... Şoptesc, discută, perorează şi izbucnesc şi pun lumea la cale gândind la... persoane, vorbind de... persoane, aplaudând sau condamnând... persoane, expulzând sau decorând... persoane, exaltând sau calomniind... persoane!... Persoane şi iar persoane! Fireşte, sistema trebuie să fie consecventă. Aici, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii... Aici sunt slujbe pentru slujbaşi, nu slujbaşi pentru slujbe, biserici pentru popi şi paraclisieri, nu paraclisieri şi popi pentru biserici, gâşte pentru hahami, nu hahami pentru gâşte, catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre... Aici e, în fine, o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie... Fireşte, iarăşi cu rezerva multor excepţiuni onorabile, netăgăduit oameni de ispravă, nomoliţi în nenorocita sistemă politică şi socială...

Acestea toate se petrec deasupra, pe o pojghiţă foarte subţire, subţire de tot, gata să crape sub prea grea apăsare... În acelaşi timp, dedesubt, în adânc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungata obijduire. Minţile care au început şi ele să se lumineze, le ard de gândul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpânirea intereselor şi destinelor proprii... Acolo, pe când deasupra se-nvârteşte tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluţiune, acolo, în adânc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg - singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a Statului naţional român... Acolo, în adânc, o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decât ce va să zică a trăi ca oamenii, scrâşneşte: « Noi vrem acum nu doar pământ! vrem şi pământ şi omenie! ». Acolo, sub lumina candelei, stă atârnat între sfintele icoane manifestul regal aşteptând... Să aştepte!

1907, Septemvrie

I.L. Caragiale

  După moartea regelui sârb Ştefan Uroș la 1272, urmă fiul său Ştefan Dragutin, certându-se apoi mereu cu fratele său mai mic Ştefan Milutin, căruia peste puţin, la 1275, a fost adus a-i lăsa tronul. La anii intermediari 1273 - 1274 se raporta o baladă poporană despre ambii fraţi Dragutin şi Milutin, iar prin urmare tocmai la epoca însoţirii lui Milutin cu fiica lui Liten-vodă. Această baladă, care ne întâmpină în colecţiunea lui Karadzić sub titlul: „Milan-bei şi Dragutin-bei”. Milutin vrea să se-nsoare. Dragutin îl sfătuieşte de a nu-şi lua nevastă, căci prevede prin aceasta o dezbinare între fraţi. Milutin însă nu ascultă şi se însoară, iar prima faptă a nevestei este că-l îndeamnă să-l omoare pe Dragutin. Aşa şi face ; dar Milutin nu zăboveşte de a se căi şi atunci îşi omoară şi nevasta. După istorie nu s-au întâmplat cele două omoruri, ci numai o dublă separaţiune: Milutin a gonit-o pe nevastă şi l-a răsturnat pe Dragutin. Fondul istoric este necontestabil. E totuşi mai preţioasă o altă baladă din aceeaşi colecţie a lui Karadzić sub titlul: „Însurătoarea lui Dușan”, un titlu incorect; în locul căruia ar fi trebuit să fie: „Însurătoarea lui Ştefan”.

  Toţi primii regi al Serbiei din dinastia lui Nemania purtaseră unii după alţii acelaşi nume de Ştefan aproape în curs de două secole: Ştefan Nemania, Ştefan Întâi-Încununatul, Ştefan-Radoslav, Ştefan-Vladislav, Ştefan Uroș, Ştefan Dragutin, Ştefan Milutin, Ştefan de la Decian, Ştefan Dușan. Daničić ne arată că Ştefan devenise atunci la sârbi un adevărat nume dinastic, astfel că regii la încoronare şi-l adăugau la cel de botez sau chiar îl purtau singur părăsind pe cel de mai înainte. Toţi se făceau Ştefani. Din cauza acestei omonimii nu e de mirare, dacă tradiţiunea sârbă confunda pe cei mulţi Ştefani şi dacă, mai cu seamă, memoria poporană atribuie faptele anterioare celui mai nou şi mai celebru dintre dânşii, anume lui Ştefan Dușan, supranumit „cel tare”. Confuziunea, repet încă o dată, n-ar fi de mirare; adevărul însă este că balada cea publicată de Karadzić nu preconfundă, căci nu menţionează deloc pe Dușan, ci pe împăratul Ştefan, ceea ce se aplică deopotrivă bine la Ştefan Milutin, deşi el însuşi nu-şi dădea titlul de împărat, ci numai de rege. În poezia epică sârbă, titlul de „împărat” se dă şi tatălui lui Dușan, iarăşi numai rege, ba chiar însuşi Dușan fusese numai rege în prima parte a domniei sale. În orice caz, balada în cestiune nu întrebuinţează nici numele Dușan, nici supranumele de „cel tare”. Încă o dată, aici este în joc însurătoarea lui Milutin cu fiica lui Liten-vodă. Împăratul Ştefan, zice balada, a trimis pe peţitori să-i aducă mireasă de departe din oraşul papistăşesc cel numit Ledian.

  Las mai întâi la o parte toate celelalte particularităţi, mărginindu-mă deocamdată cu termenul Ledian în acea baladă. Îmi înlesneşte acesta sarcină eminentul filolog sârb Stoian Novaković, dezbătând pe larg opiniunile emise în trecut şi ajungând el însuşi la concluziunea că - după el - dezlegarea enigmei trebuie căutată: „din popoarele cele locuind la nord de Serbia numai doară la unguri şi la poloni (bleiben unter den nordlich von Serbien gelegenen Volkerschaften nur noch die Magyaren und Polen ubrig)”; şi anume ungureşte „lengyel” insemneza polon, şi aşadar balada ne spune că împăratul Ştefan va fi trimis peţitori în Polonia. Fiind însă că nici unul din regii Serbiei nu avusese o nevastă din Polonia, d. Novaković crede că acea baladă cuprinde în sine o interpolaţiune de pe la începutul secolului XVII, când poetul dalmat Gundulić deşteptase la slavii meridionali o mare simpatie pentru poloni. Să observăm aproape imediat după publicarea monografiei sale, d. Novaković a dat peste o variantă a aceleiaşi balade, scrisă tocmai în secolul XVII într-o colecţiune manuscriptă de vechi cântece poporane sârbe, deci o baladă veche în secolul XVII nu putea să fie nouă în acelaşi secol, de unde rezultă că Ledian este un termen mult mai de mai nainte. Ştiind că românii, afară de unguri şi de poloni, figurează şi ei „din popoarele cele locuind la nord de Serbia”, fără comparaţiune mai aproape decât polonii, d. Novaković, desigur, ar fi descoperit cel dintâi adevărata geneză a baladei sârbeşti, dacă ar fi aflat cuvântul românesc „Liten” şi mai cu deosebire dacă ar fi cunoscut o baladă românească identică.

  Iată acum subiectul după redacţiunea sârbă. Împăratul Ştefan vrea să-şi ia de nevastă, din străinătate, pe fiica regelui catolic din Ledian. Regele din Ledian primeşte încuscrirea, dar impune nişte mari dificultăţi pe care împăratul Ştefan el însuşi sau trimisul său să le poată birui, cea dintâi condiţiune fiind de a sări peste trei cai sau de a sări călare peste porţi, iar cea din urmă de a recunoaşte pe Domniţă dintre mai multe fete deopotrivă toate la chip şi la vârstă. Acesta este fondul, care întocmai aşa ne întâmpină în balada românească intitulată „Bogdan”, publicată de Alexandri în două variante. După una, mirele este fiul lui „Ştefan-vodă cel vestit”, după cealaltă este fiul lui „Lapușneanul cel cumplit”, dar în ambele variante tatăl fetei este acelaşi.

  E foarte surprinzător că nimeni dintre filologii slavi n-a văzut încă absoluta identitate de fond între redacţiunea sârbă şi cea românească. Acelaşi fond a fost însă urmărit deja în nişte variante ale redacţiunii bulgare. Mai întâi, balada bulgară poporană, cea intitulată „Valko” în colecţiunea lui Bezsonow, unde eroul peţeşte pe o fată de împărat de o altă religiune, adică „de lege lepădat” şi se supune la condiţiunile cele finale, dar despre Ledian nu se vorbeşte acolo. Acest oraş ne reapare într-o altă balada bulgară, de asemenea necunoscută d-lui Novaković, anume intitulată: „Regele Smeletin şi împăratul Constantin”, unde ni se spune că împăratul Constantin îşi caută pentru fiul său „Zmeul” o mireasă fiică a regelui Smeletin din oraşul Ledian.

  Dintre Români, este nu mai puţin surprinzător că acea absolută identitate de fond a scăpat din vederea dlui G. Dem. Teodorescu în excelenta sa ediţiune a poeziilor noastre poporane, unde în genere îi place a cita paralelele sârbe şi unde a grupat mai multe variante româneşti afară de cele două din Alexandri şi anume:

1. Varianta bănăţeană „Coconul Răducan şi Iancu Sibineanul” în colecţiunea d-lui Marienescu, cea mai slabă din toate;

2. Varianta dobrogeană „Sava Letinul”, reprodusă în călătoria d-lui Teodor Burada;

3-4. Două variante munteneşti, culese de însuşi d. Teodorescu: „Nunul mare” şi „Nunta lui Iancu-vodă”.

În variantele 2-4, Litenul se preface în sinonimul Letin.

  Pe poporanul „Letin”, d. Teodorescu îl explică foarte corect prin „un unit, un ortodox trecut la catolicism”, ceea ce însemnează şi Liten. Acelaşi sens şi totodată o mare asemănare fonetică între Letin şi Liten au făcut ca în variantele româneşti aceste cuvinte, deşi etimologicește diferite, totuşi figurează într-un mod indiferent, când unul, când celălalt, nicăieri amândouă la un loc. În redacţiunea sud-slavică e altceva. Neexistând sârbeşte şi bulgăreşte o sinonimie între Liten şi Letin, ambii termeni acolo nu se identifică, dar se amplifică unul prin altul: „Ledian-grad Latinski”, literalmente: „oraşul latinesc al lul Liten”. Este rezultatul contactului viu dintre nuntaşii români şi nuntaşii slavi la 1274 faţă cu persoana lui Liten-vodă, despre care românii au lămurit sârbilor catolicismul voievodului oltenesc şi atunci sârbii au căpătat două noţiuni: Liten şi Letin, pe când la români sinonimii Liten şi Letin formau o singură noţiune. Nici românii n-au imitat o baladă sârbă şi gata, nici sârbii n-au imitat pe cea gata românească, ci unul şi acelaşi eveniment a fost văzut şi apoi cântat de români şi de sârbi îndeosebi, reprezentând unul şi acelaşi fond pe două căi neatârnate, dintâi chiar în secolul XIII, în urmă cu modificări ulterioare.

  Variantele cele grupate de d. Teodorescu ne permit a clasifica, sub raportul fondului celui primitiv, pe de o parte puncturile cele esenţiale, iar pe de alta pe cele înlăturabile. Puncturi esenţiale din secolul XIII:

a) După toate variantele, mirele nu trăieşte în aceeaşi ţară cu socrul, ducând pe mireasă într-o regiune depărtată:

El pleca pe la Sân-Medru

Ş'ajungea pe la Sân-Petru,

adică o distanţă de la iunie până la octombrie.

b) După toate variantele, socrul este un papistaş, Liten sau Letin şi totodată foarte avut;

c) După toate variantele, mirele sau nuntaşul cel de căpetenie este un mare călăreţ, izbutind a învinge orice greutate:

Bine vorbă nu sfârşea,

Bidiviu-şi repezea...

d) În fine, după toate variantele, mirele sau nuntaşul cel de căpetenie recunoaşte pe mireasă dintre mai multe fete.

Puncturi înlăturabile posterioare secolului XIII:

a) Numele ginerelui: Bogdan, cuconul Răducan, Badislav;

b) Numele nunului : Mihnea-vodă la unii, Iancu-vodă la alţii, pe aiurea Iancu-vodă e mirele, în unele variante mirele luptându-se el însuşi, în altele luptându-se numai nunul;

c) În unele variante se menţionează tatăl său muma ginerelui: Ştefan-vodă, Lapușneanul, cocoana Zinca...

Numai cele patru puncturi esenţiale se găsesc de asemenea în redacţiunea sârbă, aproape tot aşa şi la bulgari.

  Printr-o comparaţiune fundamentală nu e greu a constata două prototipuri, independente unul de altul, dar întemeiate ambele deopotrivă pe aceeaşi întâmplare epică sau poetizată: un prototip românesc cu tatăl fetei catolic numit Liten şi un prototip sârbo-bulgar, cu tatăl fetei de rege din oraşul catolic numit Liten; iar mai departe în prototipul sârbo-bulgar se mai poate deosebi originalul sârbesc, cel cu numele Ştefan şi imitaţia bulgară cea cu introducerea altor personagii.

  Să mai adaug că în redacţiunea româna subiectul e foarte simplu, lipsind cu desăvârşire menţiunea diferiţilor peţitori, care figurează la sârbi şi la bulgari, complicând peripeţiile acţiunii. Înlăturându-se redacţiunea bulgărească, de vreme ce ea este învederat secundară, să alăturăm acuma numai celelalte două redacţiuni, cea românească şi cea sârbească.

  Fiind în joc încuscrirea unui principe sârbesc cu un principe românesc pe pământul românesc, nu pe cel sârbesc, urmează de la sine ca elementul românesc din cauza localităţii trebuie să cântărească mult chiar în redacţiunea sârbă, pe când iarăşi din cauza elementului străin în redacţiunea românească poate să se întunece. Într-adevăr, în balada românească nu se zăreşte nimic special sârbesc. În balada sârbă, din contră, ne izbesc din capul locului patru sau cinci particularităţi curat româneşti:

1. Ledian-grad - oraşul lui Liten;

2. Din partea miresei un erou numit Balaciko, diminutiv din Balaciu, nume eminamente românesc;

3. Intercalarea voievodului român Radu;

4. Jocuri nupţiale equestre, proprie românilor;

5. Recunoaşterea miresei.

Primele două puncturi, foarte interesante, le voi dezbate aparte în următoarele paragrafuri, studiind de astă dată numai celelalte trei puncturi.

  Unul din obiceiele cele mai vechi la români înainte de nuntă era o întrecere de cai: „equorum certamen et praemium”, pe care-l descrie Cantemir. La sârbi, această datină nu există, deşi slavii, ca şi diferite alte popoare moderne şi antice, cunosc vreun fel de luptă simbolică pentru obţinerea nevestei, nu însă anume alergarea cailor. Acest obicei curat românesc trebuia să fi fost de o splendoare deosebită la străbunele nunţi domneşti, astfel că Liten-vodă, a cărui bogăţie o înregistrează până şi diploma regelui Ladislau Cumanul la 1285, ca şi balada cea românească despre „Litenul cel bogat”, cată să fi uimit pe sârbi prin acele jocuri equestre. Între altele, reprezentantul mirelui a sărit călare peste trei cai înşeuaţi, pe fiecare şea fiind înfiptă câte o sabie cu vârful în sus.

  În vechea nuntă românească, chiar după ce peţitorii biruiesc toate greutăţile şi reuşesc a recunoaște pe mireasă, îi mai aşteaptă acum o nouă luptă, un adevărat simulacru de război, cel mai specific românesc: rudele miresei pregătesc peţitorilor o cursă, îi prind în drum, îi leagă cot la cot şi-i aduc robi sub pază. Prin acest război, „bellum indicendum”, se încheie balada sârbească. Sârbii, cei trei sute de peţitori, iau mireasa şi pleacă, ducând-o la mire. Atunci tatăl fetei, adică Liten-vodă, trimite după dânşii pe furiş şase sute de Letini, ca să atace pe sârbi şi să răpească mireasa.

 În sfârşit, balada sârbească ne destăinuieşte numele de botez al lui Liten-vodă, pe care nu ni-l spune balada românească, mulţumindu-se cu supranumele cel poporan Litenul, după cum se mulţumeşte ea şi cu „Lapușneanul” fără „Alexandru”. Strămutând supranumele Liten, „papistaş”, asupra oraşului, balada sârbească, ne arată că principele se cheamă din botez Mihail: „În Ledian, oraşul cel catolic, la regele catolic Mihail”. Acest nume Mihail se repetă mereu în baladă. Într-o variantă bulgară, Liten-vodă poartă numele de Smeletin, care ar putea să fie o fuziune etimologico-poporană din ambele nume: Miu-Letin. Un nume personal Smeletin nu se afla în onomastica bulgară, nici în calendarul slavic în genere. Dacă nu e o transformaţiune din Miu - Letin, atunci bulgarii n-au făcut altceva decât a aplica socrului numele ginerelui Milutin, ceea ce mi se pare a fi mai probabil: Smeletin = Smilutin. În ambele cazuri iniţialul S este protetic, adăugându-se pentru ca numele cel neobişnuit să se apropie de termenul bulgăresc de floare de câmp. Să ne mai aducem aminte că un împărat bulgar se cheamă Smileţ tocmai contemporan cu Liten şi cu Milutin. Mihail, ca nume de botez al lui Liten-vodă, răspândeşte o lumină cu totul neaşteptată asupra unei problerne nedescurcate până acum din cronica muntenească: Mihail Basarabe urmând pe tron după Radu-Negru.

 ...şi tripticul: GRIGORESCU, ANDREESCU, LUCHIAN

Discurs rostit la Sala Dalles la 28 Mai 1932, cu ocazia inaugurării Fundaţiei Dalles

 În viaţa artistică a unui popor cu toate ramificările ei există o legătură organică, o intimă înrudire care determină concepţia şi mijloacele de expresie în domenii diverse de gândire. În cursul vremii energiile merg paralel şi punerea lor în valoare ţine pasul cu descătuşarea integrală a forţelor creatoare. În perioada de eclipsă generală toate tânjesc la fel şi în epoci de resurecţiune o izbucnire vulcanică chiamă la viaţă întreg rezervorul de simţire. La noi veacul al nouăsprezecelea e părintele redeşteptării naţionale.

 Dupe o mocnire îndelungă a unui organism fărâmiţat sub mai multe stăpâniri disparate şi captat de influenţe culturale fără puncte de apropiere, renaşterea începe şi puterile acumulate se descarcă pe toate tărâmurile cu o vijelie tumultuoasă. S'ar părea că dospite prea mult în adâncime, nişte limbi de foc ţâşnesc deodată peste creştetele noastre, proiectând împrejur credinţă şi lumină.

 Literatura noastră, se ştie, veacuri de-a-rândul nu s'a desfăcut din umbra creaţiunii anonime. Fie ca şi-a ocrotit înţelepciunea bătrânească în cazanii şi sfinte pilduiri, fie că a prins vitejii străvechi în balade, glumă şi neastâmpăr în chiuituri sau tânguire în doină, această producţie s'a desfăşurat fără nume, fără orânduire şi fără ţintă, ca orice deslănţuire a naturii. Folclorul cu toate varietăţile lui e marea moştenire a acestui trecut, pe deasupra căruia s'a brodat ţesătura complexă şi migăloasa a literaturii moderne.

 Pictura românească, despre care ne-am propus să rostim în treacăt câteva cuvinte, a fost supusă aceluiaşi proces de creştere. Sute de ani, s'a pitit la adăpostul bisericii, risipindu-se anonimă. Icoanele sunt folclorul nostru plastic. Din Orientul ortodox, de care ne legau firele străvechi ale ierarhiei eclesiastice, ni s'au transmis formulele artei bizantine care s'au încetăţenit pe solul nostru. Câţi călugări greci, meşteri zugravi nu s'au răzleţit pe-aici după invazia turcească, aducând cu ei în arta lor preceptele clasice ale imperiului bizantin şi transmiţându-le în frescele de pe pereţii bisericilor noastre sau în nenumărate icoane pe care sentimentul religios al vremii le reclama cu tărie ? Simţul plastic al poporului nostru a fost înrâurit în mod categoric de acest stil şi astfel sfinţii ieratici ai Bizanţului, cu nemişcarea în strălucirea lor, cu viziunea ascetică şi cu minunata haină a culorilor de miazăzi, s'au sălăşluit la noi găsindu-şi o patrie de adopţiune, într-o vreme când Occidentul sguduit de fiorii Renaşterii nu i-a mai primit în cuprinsurile lui. Sub pavăza credinţii religioase, într-un mod anacronic, neţinând seama de evoluţia picturii de pe continent, a luat naştere postbizantinismul românesc, care, fireşte, a adăugat o notă specific locală acestor clişee de import, cărora le-a atenuat rigiditatea de concepţie şi le-a împrumutat o gamă particulară de colorit propriu ochiului nostru. Mănăstirile de la Voroneţ, Putna, Suceviţa, Rădăuţi, Cozia, Horezu cu frescele lor, Biserica Domnească de la Argeş recent descoperită, sunt tot atâtea dovezi ale unei perioade de strălucire artistică pe care oameni ai acestui pământ au ilustrat-o cu talentul lor menit să elaboreze la el acasă lozincile unui patrimoniu străin. Până la începutul veacului al nouăsprezecelea s'a continuat înlănţuindu-se din generaţie în generaţie această pictură îngrădită în severităţi rituale, cu totul potrivnică oricărei inovaţii de ordin individual.

 În cursul timpului, în măsura în care bietele noastre principate de sub apăsarea turcească, prin stăpânii lor vremelnici încercau timid să-şi arunce privirile spre Apus, pictori străini au început să treacă pe-aici fecundând cu activitatea lor plastică locală. Pe la curţile domneşti şi boiereşti încep să se ivească aceşti pribegi ai penelului. Astfel întâlnim pe Jean Liotard (1702 -1789) la Iaşi, unde lucrează la portretele lui Alex. şi Constantin Mavrocordat, tot astfel pictorul Hector de Béarn, însoţitorul ducelui Casimir de Montemart în misiune la Ţarul Rusiei, Léon Dupré, adăpostit la Bucureşti de Mihai Sutzu, vestitul Raffet la 1837, Michel Bouquet la 1847, Charles Doussault, August Lancelot la prinţul Brancoveanu şi mulţi alţii. Sub îndrumarea contactului cu străinii, care au introdus pictura în ulei, formulele bizantine încep să cedeze şi desrobirea Renaşterii îşi începe la noi manifestarea ei târzie. O aureolă artistică se creează şi domnii noştri devin patronii binevoitori care într'o formă nouă exprima impulsurile tradiţionale ale ctitorilor de biserici de odinioară. Astfel Alexandru Moruzi, într'un hrisov de la 21 Aprilie 1800 acorda scutire de dăjdii lui Mincu din Gărdeștii de Vâlcea, frate cu singhelul Mitropolitului Dositei, « slujind sfintei Mitropolii şi sfintelor Episcopii de Argeş şi Buzău cu meşteşugul zugrăvirii, foarte bună plăcere ». Este cea dintâi încercare a unei şcoli de pictură la noi. La 1804, Const. Ipsilanti acorda pictorului şi scriitorului de hrisoave româneşti, Calemgiu Chiriţă diverse miluiri şi scutire. La 1844 pictorul român Negulici are nume mare şi tablouri de-ale lui se găsesc în seraiul sultanilor la Constantinopole. La 1844 se amintesc trei pictori bursieri în străinătate : Panaiteanu-Bardasare şi Leményi la Munchen şi Gh. Nastasian la Roma.

 Stabilit odată contactul cu Apusul, pictura românească intră în faza nouă, desfăcută definitiv de influenţa bizantină. David şi Ingres, marii maeştri de la Paris, stăpânii în materie ai continentului îşi întind reţeaua lor fermecată până la noi. Rosenthal şi Levaditi, cunoscuţi pictori ai vremii, autorii multor portrete de domni, lucrează urmând indicaţiile școalei franceze. O întreagă pleiadă de pictori se iveşte prin anii cincizeci, paralel cu renaşterea noastră politică şi literară. Sunt talente mai mult mediocre, dar încadrate în factura din Occident, răspândesc bunul gust artistic şi fac educaţia societăţii. Între aceşti artisti-pedagogi se remarcă Constantin Lecca (1810 -1887) profesor de desen, întâi la Craiova, apoi la Bucureşti la Sf. Sava, Mihail Popp de la Braşov, Sava Henţia profesor ataşat la Cartierul general al armatei în războiul din 1877, un adept al școalei clasice gen Prud'hon, Tătărăscu, ca şi ardeleanul Carol Popp de Szatmary ţin admirabil înregistrator al pitorescului nostru local şi real interpret al aşezărilor noastre de-atunci, amestec capricios de Orient şi Occident. În aceste timpuri, concomitent cu toate începuturile de adaptare la instituţiile moderne se înfiinţează la 186o prima şcoală de Bele-Arte la Iaşi, iar la 1864 cea din Bucureşti. Ca şi în celelalte domenii spirituale influenţa Răsăritului a trecut pe planul al doilea şi privirile noastre s'au îndreptat spre Parisul care ne-a primit în raza lui de gândire, ca să ne modeleze după palpitările lui. Pictura în noua configuraţie intelectuală şi-a precizat aspectul ei de dualitate : de o parte moştenirea bizantină în biserică, dusă mai departe în tiparele din bătrâni, devenind o anexă plastică a dogmelor şi canoanelor ortodoxe, de alta - reflexul artei din Occident cu toate îndrumările şi capriciile ei. Figura de Ianus a intelectualităţii româneşti în veacul din urmă o simbolizează în mod nemerit acest dublu aspect pictural, atât de departe unul de altul. Acest nou curent de gândire, rezultantă firească a vremilor schimbate, în mod normal pune stăpânire şi pe artele plastice.

 Nicolae Grigorescu, devine marele interpret al romantismului naţional. Fiu de ţăran, el descinde pe arenă cu acea siguranţă şi limpezime a ochiului deprins să descifreze misterele pământului. Începând ca zugrav de icoane, trecând oarecum prin sufletul lui toată rezonanţa picturală a veacurilor, el pleacă de la mănăstirea Agapia, ai cărei sfinţi i-a creat într-o atmosferă senină de optimism, spre Parisul prins atunci de frigurile unei intense mişcări reformatoare. Între anii 1861-67 la Fontainbleau, la Barbizon, tânărul cu ochi strălucitori a devenit ucenicul unui cenaclu care a revoluţionat pictura, scoţând-o din penumbra de atelier şi punând-o în legătură directă cu tainele naturii. Stând sub sugestiunile lui Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny, pelerinul îndrăgostit de misiunea lui se cufundă în spovedania largă a singurătăţii, care-l face să se coboare adânc în sine însuşi şi-i plămădeşte puternica personalitate. Această perioadă din viaţa laborioasă a lui Grigorescu naşte opere de artă care-l pun alături de meşterii lui, ca şi mai târziu pânzele de la Vitré din Bretania, poate cele mai fericite expresii ale sincerităţii lui artistice. Grigorescu însă era prea intim legat de frământarea interioară a neamului care pe-atunci angaja toate fibrele sensibilităţii noastre, ca să nu fi simţit nevoia de a se reintegra în plaiurile strămoşeşti. Întors acasă, el e smuls din liniştea lui contemplativă şi împins spre furtuna războiului, care-l sbuciumă şi-l fecundează în gândurile lui. Sub bătaia tunului, stând în faţa cetelor de dorobanţi porniţi spre hora morţii, el se cufundă tot mai adânc în rasă, epopeea neatârnării îl desrădăcinează din criticismul de ieri şi-l împinge spre apoteoză. Se naşte un pictor nou, un fanatic local, înamorat de luminile şi umbrele din ţara lui, îndemnat la tot pasul să zugrăvească un cântec de biruinţă. Pânzele lui devin o poveste a neamului plină de podoabe şi de farmec rustic, o bucolică stropită cu bucurie şi raze de soare. Ca într'o minunată galerie, menită să dea oglinda luminoasă a vieţii patriarhale, tablourile lui Grigorescu reflectă în nenumărate forme şi variante o senină simfonie pastorală. Pe rând se ivesc imagini candide, siluete elegante, apariţii de un desăvârșit estetism, purtând toate aceeaşi marcă de atelier : viziunea fermecată a unui apologet. Iată-l pe ciobanul tolănit pe pajiştea înflorită, rezimat pe coate în amurg, cu ochii duşi departe după tremurul unei raze pe-o coaje de mesteacăn, cu toată clipirea ochilor, cu îndoirea leneşă a degetelor pe fluierul care cântă... Turma de oi, cireada de vaci la fântână, toate apar pe rând. Se văd mieii sburdând în ploaia razelor de soare, la mijloc o fetiţă desculţă şi în capul gol ridicând braţele către cer, ori întinsă pe perna de muşchi cu pleoapele biruite de moleşeala dulce. Se văd boii cu căutătura lor de pace bună, cu ochiul umed şi mare, cu grumazul întins în jug despicând brazda... Iată fata în drum spre fântână... O floare galbenă în pletele negre, o podoabă aruncată în pripă pe umeri. Borangicul flutură parcă şi întreg trupul cu înmlădierea mijlocului subţire încins în cingătoare roşie se mişcă. De pe deal coboară carul cu boi încărcat cu fân, se opintesc dobitoacele, îşi întind grumazul, încheieturile lor parcă trosnesc. În urmă se ţine un ţăran uscăţiv, mlădios în făptura lui aţoasă, ochii trăiesc şi te cheamă ca o comoară de visuri. Toate înfăţişările vieţii de la ţară se oglindesc pe aceste pânze. Mâna meşteră a încremenit liniştea calmă a poienelor, răcoarea domoală a pădurii, prisosul de lumină a verii, jalea blândă a frunzelor desprinse din copaci...

 Zeci de ani s'a multiplicat în mii de forme aceste pasteluri ale lui Alecsandri. Cu cât trecea vremea, cu atât tonurile se subţiau, figurile deveneau mai vaporoase, coloritul se topea într'un roz-alb-albastrui, imagine de neant şi eternitate. Cu tot acel iluzionism din ultima perioadă a vieţii, Grigorescu rămâne marele maestru care luminează faza de adolescenţă a unui popor, răspândind prin opera lui lumina precursoare a viitorului unui neam. Expoziţia actuală de desene la douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui, pe lângă că e un omagiu postum binemeritat, pune în valoare şi mai mult în aprecierea posterităţii extraordinara onestitate de atelier a maestrului.

 Tot în acest an se împlineşte o jumătate de veac de la stingerea lui Ion Andreescu, a cărui expoziţie colectivă se înfăţişează astăzi : tânărul bucureştean, descendent dintr'o familie de negustori, devenit profesor la Buzău unde a murit la 1882, în vârstă de 31 ani, reprezintă un punct culminant în evoluţia picturii noastre. Şi concepţia lui îşi găseşte înrudirea cu inspiratorii lui Grigorescu, dar sunt deosebiri bine marcate între cei doi contemporani. Spre deosebire de seninul apologist, paleta lui Andreescu e susţinută într'o tonalitate sobră ; un desen nervos şi o tehnică fără emfază sunt caracteristicele acestei picturi severe. Se observă, desigur influenţa unui Diaz sau Th. Rousseau în aceste pânze, dar câtă vigoare şi câtă adâncime sunt în desişurile lui de fag... E un pitoresc neexagerat, complet lipsit de convenţional, e peisajul nostru real, iar când ne dă portrete sau nuduri, cu toată influenţa unui Manet sau Courbet, Andreescu din ale cărui tablouri se desprind echilibrul şi măsura, calităţi de esenţă franceză, reuşeşte totdeauna să imprime o candidă şi elocventă emotivitate. Oricât de umbrit în vremea lui de strălucirea orbitoare a lui Grigorescu, el a fost remarcat şi înţeles, iar dispariţia lui prea timpurie a trecut în opinia publică a epocii ca o mare pierdere. Delavrancea într'un articol publicat în Revistă Nouă la 1889, apreciind salonul Ateneului îi consacra rândurile unei admiraţii fără rezerve. ,,La acest artist, scrie autorul Sultanicăi, nu mai e vorba de desen şi culoare, de corectitudine şi energie, de sinceritate şi adevăr, e vorba de ceva mai mare, mai adânc şi mai excepţional : de natura în sine, de intuiţiunea de geniu pe care numai artiştii extraordinari o pot avea. Andreescu nu migăleşte, nici ameţeşte într'o splendoare artificială de culori şi nuanţe, el exprimă natura în notele ei esenţiale". Vorbind de calităţile distincte ale celor doi protagonişti, Delavrancea în elanul lui de sinceritate care nu l-a părăsit niciodată, fixează deosebirea. "În faţa peisajelor lui - scrie Delavrancea - vezi natura vie şi mare şi aici e un punct care-l deosebeşte de fermecătorul nostru maestru Grigorescu. Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric, ceea ce la Grigorescu e splendoare, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu bogăţia aparentă răpeşte fără a te convinge, la Andreescu simplitatea aparentă te pune pe gânduri, te face să-l admiri fără regret şi fără reticenţe, căci pledoariile lui sunt nişte rezumate limpezi ale esenţialului din natură". Fără a duce mai departe aceste aprecieri în reprivirea noastră fugitivă, suntem datori să reţinem ca o axiomă constatarea că acest remarcabil talent al lui Andreescu, frânt la începutul unei activităţi, inaugurează perioada de maturitate în pictura românească.

 Ştefan Luchian, a cărui expoziţie de desene o avem azi, e cel mai aproape de noi şi ca ordine cronologică şi poate şi ca rezonanţă sufletească. Viziunea artistică a lui Luchian e o interpretare a realităţilor trecute printr'o specială sensibilitate proprie. E o cercetare după adevăr în această pictură, o spontaneitate de expresie şi o nesfârşită blândeţe muiată în melancolie. Influenţat de şcoala impresionismului francez el imprimă totuşi în tot ce zugrăveşte un lirism particular al acelei morbideţe care, desfăcută din poezia lui Eminescu, a plutit încă atâtea decenii pe deasupra întregii eflorescenţe literare şi artistice la noi. Luchian, fost elev al lui Grigorescu, s'a emancipat de sub preceptele meşterului şi cu puterea lui de elaborare interioară, cu o tendinţă de simplificare foarte pronunţată, e mai mult o interpretare coloristică decât o reproducere plastică a subiectelor din natură. Pe orice pune mâna, pe peisaj, fie o siluetă de ţigancă sau o vatră călugărească, fie flori cu petale tremurate şi moi, el răspândeşte aceeaşi delicateţe bărbătească, aceeaşi tristă simţire catifelată.

 Cu acest triptic inaugurată pictura noastră modernă - primind un caracter autohton bine precizat - îşi deschide evoluţia ei de azi plină de nevroză şi întrebări, turburată şi frenetică, privind spre alţii şi căutându-se pe sine, reflectând în forme plastice sbuciumul sufletesc al unui popor în plină desfăşurare de energie...

 Conferinţa rostită la 28 Februarie 1935, la 150 de ani de la Răscoala lui Horia.

Se împlinesc o sută cincizeci de ani de la moartea lui crâncenă la Alba-Iulia, unde nemeşii unguri l-au frânt pe roată. Prin resorturile ei această zi mai vie şi mai plină pare decât oricare altă aniversare, taie unde adânci în conştiinţa noastră şi profilul martirului legendar apare turburător în ochii posterităţii. În adevăr, din galeria nesfârşit de lungă şi de întunecată a trecutului unde dorm alături sacrificaţii noştri se ridică de astă dată un chip neobişnuit, o figură retrasă în colţul ei, cu totul deosebită... Mare hlamidă domnească pe umeri, cum au avut în ţările de la Dunăre atâţia al căror vis la mărire s'a înecat în sânge... Nici măcar boier de neam n'a fost, plătind cu viaţa pornirea aspră de-a stăpâni sau apăra un petec de pământ, ori altă patimă urzită în umbră... Nu. E un obraz de ţăran, o faţa arsă de soare, brăzdată de crejuri adânci ca tăieturile de cuţit, cu părul lung încununând fruntea largă, căzut cuviincios pe umeri. Semenii lui, dorind pe semne să-l alinte cu porecla lor, i-au dat din tinereţe numele de HORIA, nume sonor şi primăvăratic născut din cântec şi din svon de pădure... E o întreagă lume de simţire, o specială naivitate populară, e zâmbet şi răsărit de soare în acest botez. De felul lui îi ziceau VASILE NICOLA URSU.

Ce-i dă însă o semnificare cu desăvârşire aparte în istorie acestui ţăran chinuit e că povestea lui furtunoasă se petrece acolo în munţii Abrudului, unde peste un veac fluierul lui Avram Iancu îşi picura plânsul lui răsleţ, la un alt sfârşit de dramă. Pentru întâia oară Ardealul oropsit striga din măruntaiele lui, prin acest om din Albac. Înainte cu două veacuri a fulgerat pe câmpia Mureşului spada Voievodului muntean, răscolind instincte străvechi şi trezind din nou visuri adormite demult. Dar cu Mihai venea dorul de mărire de peste Munţi, era expansiunea unei organizaţii de stat şi gloria de arme a unei oştiri orânduite care se călise în atâtea războaie. Horia însă e clocotul Ardealului intra muros, cea dintâi erupţiune vulcanică a unui popor schingiuit o mie de ani.

Două lucruri nu sunt de mirare în această fatală deslănţuire. Mai întâi e faptul că un ţăran încarnează aici destinul unei naţii la cel dintâi act de conştiinţă, ceea ce înseamnă că orfan de orice conducere politică, norodul s'a rostit prin însuşi impulsul lui de auto-conservare, clasa conducătoare fiind aproape în întregime mimetizată de atmosfera opresiunii străine. E un simbol, care spune multe, acest cap de moţ rural, ale cărui sugestii şi învăţăminte îşi păstrează încă chiar şi pentru prezentul nostru sbuciumat întreagă valoarea lor de sinteză istorică cu toate concluziunile ei logice. Al doilea nu trebuie să uimească pe nimeni constatarea că revoluţia lui Horia în revărsarea ei a fost plină de pârjol şi de cutremur, ca un cataclism al naturii. Cine ştie ce patimi groaznice au izbucnit aici, cine cunoaşte cât de cât exploatarea acestei misera plebs contribuens, acela va înţelege că numai prin râuri mari de sânge se putea spăla o mare ruşine şi că după batjocura neomenoasă de veacuri nu putea veni o răsplată mai blândă.

Ceea ce trebue reţinut însă ca un miracol al răscoalei din Munţii Apuseni, e cronologia acestei vijelioase afirmări a energiei noastre de rasă. Ea se petrece într-o vreme când din ţările surori de peste Carpaţi, în afară de sentimentul înrudirii organice, nu putea radia nici o încurajare. Nu trebuie uitat că la Bucureşti şi la Iaşi se traversa atunci o tristă perioada de domnie fanariotă, din care nici un semn de apropiere nu putea călători la fraţi. Ardealul, mai bine zis Ţara Moţilor, se sbuciuma, deci într'un efort singuratic de completă izolare. Cu toate acestea flacăra ţâşneşte înfricoşată la orizont, ecoul ei se resimte departe peste graniţele Austriei. Ciudata desţelenire de pasiune vindicativă a celor de jos, la 1784, avansând marea Revoluţie care atunci pe malurile Senei în mod teoretic numai îşi ascuţea săgeţile. Continentul era de sigur, năpădit de materie inflamabilă în acest timp. Nu se poate tăgădui nici o interdependenţă sufletească a celor obijduiţi, dar nimeni nu poate spune că declanşarea din munţii noştri ar fi avut vreo afinitate doctrinară cu dogmele liberatoare din Apus. Totuşi, enoriaşii popei Crişan în conspiraţia lor, acolo în biserica de lemn din Mesteacăn, când au pus jurământul la poalele unui primitiv Crist bizantin, au accentuat credinţe şi lozinci pe care peste un deceniu numai le-au pus în circulaţie catechismele jacobine. De aceea, într'un examen riguros care ar avea în vedere evoluţia de gândire a bătrânei Europe, în universala primenire inaugurată de veacul al XVIII-lea, ţăranul din Albac îşi are locul lui bine stabilit, loc de iluminat precursor în a cărui viziune însângerată, poate fără să ştie el, s'au proiectat aspecte avansate din viforul cotropitor al umanităţii.

Problema se pune cum s'a instrumentat în cugetul acestui iobag analfabet năzuinţa spre libertate ? Ce l-a împins pe el la răzvrătire şi cum i s'a zămislit speranţa salvatoare care l-a povăţuit până în pragul eşafodului ? Este Horia pur şi simplu un Spartacus în iţari, un erou de răzmiriţă a clăcaşilor împotriva proprietarilor nesăbuiţi ? E un mistic al ortodoxiei călcate în picioare de catolicismul de la Viena care, se ştie, înainte cu optzeci de ani de tragedia lui Horia lansase ideea unirii cu Roma a ritului răsăritean din Ardeal ? E o victimă a demagogiei imperiale a lui Iosif II, care prin rescriptele şi patentele lui a putut să trezească o clipă iluzia că va fi un desrobitor al mulţimei şi că pe ruinele feudalităţii ungureşti va întemeia o lume nouă? Sau pe deasupra tuturor în mod aproape anacronic conştiinţa naţională a cerut cuvânt în revolta Moţilor ?

În orice caz, analiza nu e tocmai simplă, fiindcă se desprind mai multe nuanţe din cele petrecute în munţi. Izbucnirea lui Horia nu e un răspuns elementar la o singură cauză bine determinată, ci o explozie grozavă după o foarte complexă stratificare de material eruptiv acumulat în sufletul românilor din Ardeal.

Este mai întâi sângeroasa servitute care strangula viaţa bieţilor iobagi. Istoria Ungariei şi-a Transilvaniei în cursul veacurilor e o înlănţuire de orori pe spinarea ţăranilor exploataţi. Nobilimea maghiară, în tendinţa ei de dominaţiune, e un foarte ciudat amestec de precepte feudale din Occident şi de cruzime sălbatică brodată pe fondul turanic ancestral al originei asiatice. Tripartitul lui Werböczy, acest codice al legilor ungureşti, e reglementarea raptului şi-a stoarcerii până la sânge a săteanului. Din această tensiune între cei de sus şi cei legaţi de robota gliei s'a clocit odinioară revoluţia clăcaşilor de sub comanda lui Gheorghe Doja la 1514, care a incendiat cu o mare de flăcări pusta maghiară şi s'a isprăvit cu teribila represiune a magnaţilor biruitori... E cunoscută răzbunarea de la Seghedin. Sclavul răzvrătit a fost aşezat pe un tron de fier roşu şi-a murit cu coroana arzândă în cap, care i-a pârjolit creierii... Aceeaşi concepţie de clasă, strâmtă şi cumplit de neumană, a domnit, fireşte, și'n Ardeal, cu deosebire că aici iobagul reprezentând altă rasă, asuprirea era şi mai îngrozitoare. Paginile apăsării noastre sunt pline de-un gemet surd, care vine de departe.

Mai mult ca în alte părţi, în munţii Abrudului, Moţii îşi tânjeau traiul sub călcâiul domnilor de pământ, sub corvezile comitatului şi sub exploatarea fiscului. De ani îndelungaţi clocotea amărăciunea lor şi căutând o tămăduire ochii li se îndreptau spre tronul împărătesc de la Viena, unde nădăjduiau dreptate şi obştească alinare. Încă de pe vremea Mariei Theresia au început drumurile şi plângerile către "prea-înălţatul chesaro-crăiesc scaun". Cu Iosif II s'au înteţit aşteptările. Spirit umanitar cu înclinări filosofice, îmbibat de principiile vremii, cucerit de enciclopediştii francezi, acest monarh plin de întrebări şi îndoieli, clădindu-şi un sistem de guvernare centralistă, şi-a dat seama de împilarea maselor de către nobilime şi-a protestat cu hotărâre împotriva ei. Pe toată suprafaţa marelui imperiu el şi-a plimbat ideile reformatoare, exprimându-le cu multă îndrăzneală... În ziua de 21 mai 1773 a călcat întâia oară în Ardeal prin Ţara Haţegului. Care erau stările de acolo ne putem trage seama din ordinul Mariei Theresia, trimis guvernului transilvan aproape concomitent cu plecarea Coregentului, în care pretinde că înainte de sosirea lui : "să se cureţe drumurile publice de cadavrele oamenilor executaţi cu ştreangul, cu roata şi cu ţeapa, care după uzul de pân'acum stau expuse - zicea împărateasa - spre oroarea şi aversiunea călătorilor"... Din tot ce-a înregistrat în această călătorie Iosif II, care s'a întors la Viena cu 19 mii de petiţii din acest voiaj, s'a adeverit în mod eclatant exasperarea mulţimei. Împăratul şi-a arătat părerile, care-au trezit protestarea magnaţilor renitenţi… Iobagii au înţeles şi ei atitudinea proteguitoare şi nădejdea lor a prins o nouă înfiripare. Între timp, la 1781, Iosif II a abolit iobăgia în Boemia, Moravia şi Silesia... Negreşit, că rezonanţa acestor acte în sufletul clăcaşilor secătuiţi a fost formidabilă. Ardealul credea că va răsări şi steaua lui. De-aceea Moţii adunându-şi plângerile în umilită scrisoare şi-au trimis omul la Burgul împărătesc. Horia, căpetenie cu dragoste pentru obida lor, el a purces la drum să "sărute schiptrul"

Lui Iosif cel Mare, de neamuri iubit

Soare de scutinţa nouă răsărit.

cum scrie într'una din "stihurile politiceşti" dintr'un Molitvelnic apărut la Blaj în 1784. Împăratul, în demofilia lui generoasă l-a primit pe iobagul călător şi a apreciat dreptatea lui în audienţa acordată la 1 Aprilie 1784. Urmările se ştiu : Răscoala din Munţii Apuseni s'a pornit invocându-se, şi de conducători şi de mulţime, binecuvântarea imperială.

Dacă însă cuvântul lui Horia a prins şi cetele din munţi s'au mişcat ca să-şi facă dreptate singure, minunea se datoreşte faptului că de zeci de ani de zile în Ardeal era o supra-surescitare sufletească la români. După unirea cu Roma impusă de Habsburgi la 1700, aici a început persecuţia religioasă cu mijloace care reaminteau cele mai întunecate zile din Evul Mediu. Se dărâmau biserici, se smulgeau clopote ortodoxe, se desfiinţau episcopii şi se trăgea cu tunul deasupra satelor ca speriate să le treacă la Unire. Ţăranii retranşaţi după conservatismul lor ca într-o cetate inexpugnabilă, nu voiau odată cu capul să-şi părăsească "străvechea lege românească". Atâta le mai rămăsese, credinţa în Dumnezeu de care nu se despărţeau nici morţi. Preoţi şi săteni au pătimit aşa, urmând cuvântul unuia dintr-înşii, a lui Oprea Miclăuș din Sălişte care a făcut 3o de ani la Kufstein şi care la 1749 scria mitropolitului Nenadovici : "pentru credinţa strămoşilor noştri suntem gata a suferi şi mucenicie sau izgonirea din această împărăţie, dar legea nu o vom lepăda". Ca o reacţiune împotriva reprimării diriguite de sus, protestarea bisericii ortodoxe s'a resimţit de-a-binele. Cu deosebire călugărul Sofronie a răscolit sufletele în Ardeal în aşa măsură, încât la 1761 soborului îngăduit de autorităţile împărăteşti neputincioase, în luna februarie la Alba-Iulia, s'a transformat într'o adunare ţărănească ameninţătoare. A trebuit intervenţia armată a generalului Bukow să potolească sau mai bine zis să ascundă din nou sub spuză o flacără revoluţionară. Iată deci că pe lângă revendicările materiale, românii ardeleni erau împinşi spre un criteriu de diferenţiere sufletească, lumea lor morală era turburată şi firele revoltei se ţeseau în umbră...

Dar aici a fost şi un puternic simţământ naţional care s'a accentuat tot mai categoric şi la urmă s'a codificat într-un plan de acţiune. Procesul psihic se poate urmări limpede dacă ne dăm seama că toate chinurile ce îndurau aceste slugi veneau de la străin. Domnul care-i îngenunchia era de alt sânge. Românul scos în afară de lege era îndrumat la tot pasul că schingiuitorul lui e ungur. Au ajuns astfel faţă în faţă două neamuri urându-se unul pe altul cu frenezie, sbiciuite în duşmănia lor până la ideea exterminării reciproce. La nobilii unguri, pas cu pas devenea evidentă încercarea de a stinge de pe faţa pământului plebea valahă. Prin formulele unor acţiuni de stat sau prin gesturi de spontaneitate individuală se desluşea acest avânt criminal. De aceea nu trebuie să ne surprindă constatarea că în ziua de 31 Octomvrie 1784, când s'a făcut jurământul în biserica din Mesteacăn sub conducerea lui Gheorghe Crişan că vor pleca cu toţii la Alba-Iulia după arme, lozinca a fost din clipa dintâi împotriva ungurilor. Răscoala avea un caracter pronunţat românesc şi ortodox. Căpitanii cei mai mulţi erau doar preoţi şi crucea lor era simbol de luptă. Poporul nu devasta numai curţile nemeşeşti care erau focarele exploatării lor, ci cerea dregători români care să-i facă jurământ de credinţa sub cruce şi punea condiţia ca picior de ungur să nu mai calce niciodată în hotarul lor, cum spunea undeva preotul Ioan Cocan din comună Pâclişa... Până unde se împingea scrupulul naţional al acestor răsculaţi se poate vedea din faptul că cei cruţaţi de moarte dintre duşmanii lor trebuiau să se boteze româneşte în văzul mulţimii şi că în anumite părţi fetele orfane ale ungurilor erau măritate din oficiu, cum s'ar zice, cu ţărani de-ai noştri. Nu-i de mirat deci că nobilul român Alexandru Chendi, care făcea lui Horia serviciul de secretar pentru limba latină şi maghiară, a declarat cu ocazia procesului în faţa locotenent-colonelului Kray, că scopul acestei mişcări era "să scoată pe unguri din principatul Transilvaniei şi să ajungă ei stăpâni". Iar ca povestea să fie deplină în semnificarea ei postumă – soarta a vrut ca în izbucnirea şi diriguirea răscoalei să aibă rol important şi-un Mihai Popescu din Moldova, condamnat în contumacie la spânzurătoare de către autorităţile austriace... În astfel de împrejurări, e explicabilă legenda însemnată de cronicarii timpului, care înfierbântă mintea magnaţilor maghiari după frângerea pe roată a celor doi căpitani, ca o oaste de treizeci de mii de valahi e gata să treacă munţii, ca să răzbune pe Horia.

Da, această mişcare a Moţilor are un caracter naţional precis, ei n'au fost acolo în văgăunile lor numai păstrătorii tipului traco-romanic, ci înaintemergătorii conştienţi ai libertăţii naţionale care din cetatea lor au repezit fulgerele desrobirii noastre. Încadrat în aceste consideraţii, Horia apare nu ca un simplu sbiciuitor al unui colţ de ţară pentru împlinirea unor exigenţe locale, ci ca un îndrăzneţ inovator, în a cărui minte ţărănească a străfulgerat un preludiu al închegării noastre naţionale. Ca şi Tudor Vladimirescu sau ca Avram Iancu de mai târziu, acest clăcaş rebel se ridica împotriva unei ordini de drept impuse de străin, crainic al neatârnării, el trezeşte un ecou cu protestarea lui în sufletul mulţimii şi plăteşte cu capul televiziunea măreaţă a întregirii neamului. Duşmanii, care în deriziune după ce l-au văzut înfrânt, au pregătit monede cu efigia lui şi cu inscripţia "Horia Rex Daciae", fără să-şi dea seamă au rostit un mare adevăr istoric. Da, în vinele îndrăzneţului dărâmător a curs sânge veritabil de stăpân şi de Domn...

Întronat definitiv în legendă, Horia e perpetuat în amintirea Ardealului sub nenumărate alintări ale geniului popular. În toate căsuţele căţărate pe coastele munţilor figura lui trăieşte şi dă poveţe din generaţie în generaţie... Moţul nostru plecat la drum pentru bucătura lui de pâine, vizionar vagabond aşa cum se ştie de veacuri, plimbă imaginea viteazului căpitan şi-o cântă în largul drumului de ţară, cu un reflex de veche mândrie peste care s'aștern nenorocirile prezentului... Moţul îşi aduce aminte din bătrâni ca a fost odată un Horia, un fel de împărat al săracilor care a călcat în picioare trufia ungurească, în faţa căruia domnii nemeşi tremurau de frică... Zâmbind cu mulţumire, cum coboară pe malul Arieșului el îngână vechiul cântec :

Cât a fost Horia 'mpărat,

Domnii nu s'au desculţat,

Nici în pat nu s'au culcat,

Prânz la masă n'au mâncat...

Dar alături de acest Moţ pribeag, românismul întreg se gândeşte cu recunoştinţă la ţăranul din Albac, care cu braţ de oţel a oprit o clipă în loc roata vremii, ca mai târziu ea să treacă peste oasele lui...