România dreaptă

Se afișează postările cu eticheta independenţa. Afișați toate postările

Cuvântare ţinută de Octavian Goga la Radio (24 Ianuarie 1931)

Este pentru întâia oară, dragi băieţi, că vorbele mele turbură pacea văzduhului şi călătoresc departe pe undele moi... M-am ferit de microfon până acum, mai întâi fiindcă mă urnesc greu să dau poveţe altora într'o vreme când glasul multor înţelepţi răsună des, şi al doilea, fiindcă o nepricepută sfială m'a ţinut totdeauna departe de descoperirile pe care mintea mea nu le-a pătruns de-a-binelea... Poate e la mijloc pe lângă acestea şi un îndemn mai adânc şi mai nelămurit... Dorinţa de-a păstra misterul pe seama cerului de-a-l lăsa neatins de întrecerile noastre de jos... Din clipă însă în care mi s'a cerut să întreţin pe elevii de liceu câteva minute asupra ideii de unire din care s'a zămislit ţara noastră, rezistenţa mea n'a mai găsit nici o justificare. Totdeauna am crezut că de subt tâmplele argintii trebuie să pornească o îndrumare spre tâmplele fierbinţi ale tineretului, salvând astfel, dacă nu înrudirea de credinţă dintre generaţii, cel puţin legătura sufletească menită să ţină într'o înlănţuire organică întreg valul de simţire al unui popor.

Ideea de unire, năzuinţa neamului românesc de pretutindeni de-a strânge într'o singura închegare de stat, a trăit în toate vremile la noi.

Din zile străvechi instinctul de conservare a fost prins în sângele nostru. Aici în Carpaţi, unde ne-am pitit subt năvălirile barbare, adăpostindu-ne atât de bine după brazi și stânci încât istoria universală aproape o mie de ani ne-a pierdut urma, noi am perpetuat neştirbită conştiinţa diferenţierii de rasă. Popor de ciobani şi de plugari, ne-am încleştat de petecul de pământ, care a fost leagănul nostru traco-romanic. Pesemne, o fărâmitură depărtată din patrimoniul Romei, a păstrat în subconştientul nostru o pornire alcătuitoare de stat. La cel dintâi moment prielnic al istoriei, am scos capul din anonimatul medieval şi prin fondarea celor două Principate am aşezat temeiurile noastre de existenţă. Fărâmiţaţi subt domnia mai multor împăraţi, ne-am creat două puncte fixe, pe care se sprijinea un angrenaj sufletesc cu vaste ramificări. Veacuri de-a-rândul, veacuri de întunerec şi de restrişte, au urmat după o scurtă perioadă de strălucire a voievozilor noştri, dar cele două stătuleţe şi-au îndeplinit menirea lor precursoare. Toată vremea, întregul organism naţional şi-a menţinut până în cele mai depărtate unghiuri ale fiinţei sale etnice coeziunea moleculară. Ardealul de pildă, robit principilor calvini mai întâi şi Habsburgilor mai pe urmă, n'a încetat o clipă să fie în contact cu Muntenia şi Moldova. Ne simţeam cu toţii una, un singur trup, având Carpaţii şira spinării, cum spunea Delavrancea. Pe deasupra hotarelor meşteşugite, era o comunicare tainică, de la atom la atom. Vorbea pământul cu graiul lui plin de înţeles şi-i ţinea laolaltă, în aceeaşi tabără, pe fraţi. Dar conştiinţa unităţii pe atunci palpita mai ales în faţa altarului. Biserica la noi a fost din vechime un criteriu de naţionalitate. Cărţile tiparniţelor de la Govora sau Târgovişte, se răzleţiseră pretutindeni prin stranele bisericuţelor de lemn ale Transilvaniei şi străjuiau acolo cu toate sugestiunile lor. Mitropolitul de la Alba-Iulia îşi primea singhelia lui de la Mitropolitul Ungro-Vlahiei, care era socotit în ordinea canonică drept Cap bisericesc al tuturor românilor pravoslavnici... Era deci un simţimânt al unităţii, care se desfăcuse din lumea turbure a instinctului şi se sbătea în căutarea unei formule pentru a fructifica gândul tuturor şi-a pregăti biruinţa...

Ideea unirii, ca lozincă militantă, a trecut prin mai multe faze până s'a desprins ca un fruct copt şi ne-a dat închegarea de azi. Peste negura vremilor sclipise în treacăt barda lui Mihai ; lăsând să se întrevadă ca la lumina unui fulger drumul destinului, dar aceasta era numai licărirea profetică a geniului, care se plăteşte scump cu prisos de lacrimi şi suferinţe, fără a se putea bănui măcar ziua răscumpărării. Trebuia să vină mai întâi învăţătorii neamului, creatorii de doctrină, care în lumea abstracţiunii să ridice problema la nivelul unei dogme, cu gândul de-a o înstăpâni în toate minţile. Aceşti pedagogi ai neamului au răsărit din Ardeal. Unirea bisericească cu Roma, - un proiect al desmembrării noastre spirituale combinat la Viena -, ni i-a dat, vrând oarecum soarta să dejoace planul duşman care urzea pierzarea noastră. Un Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, cărturari ardeleni de la sfârşitul veacului al optsprezecelea, atraşi de splendorile Romei, chinuiţi de enigma originii lor, au descoperit marea noastră taină de familie şi întorşi acasă au spus-o tuturor. Aceşti istoriografi, părinţii școalei latiniste de mai târziu, sunt primii semănători conştienţi ai ideii noastre de unire. Fireşte, paginile lor nu codifică programul luptelor viitoare pentru realizarea unui plan, dar de subt cuviinţa lor umilă de slujitori ai "preaînaltului chezaro-crăiesc scaun" se ridică ochii iluminaţi de amintirile anticului Latin. Nici o putere din lume nu-i mai putea clătina în credinţa lor ; otrava sfântă le pătrunsese toate fibrele gândirii, sămânţa era aruncată, rodirea aştepta în umbră.

Romanismul a intrat în veacul al XIX-lea, deci, preparat sufleteşte pentru luptele pe care avea să le dea şi înarmat cu doctrina coraspunzatoare pentru a înţelege principiul de naţionalitate, pe care Occidentul îl asvârlise în laboratorul Europei scăldat în râuri de foc şi de sânge. Când Gheorghe Lazăr, prin anii douăzeci ai veacului trecut şi-a deschis la Bucureşti modesta "Şcoală Românească", s'au găsit boieri care să-l înţeleagă. Spiritul public se desmeticea de subt apăsările domniei fanariote şi răsvratirea lui Tudor din Vladimiri era o dovadă categorică pe seama tuturor, că jos în culcuşul adânc al energiilor populare ura împotriva străinului clocotea cu deslănţuiri pătimaşe. Continentul, care fierbea germenul de revoltă al moştenirii lui Napoleon şi pregătea mulţimile pentru viitoarele schimbări de hartă, în sensul unor delimitări etnice, continental când a început să-şi întindă reţeaua lui fermecată asupra latinilor de la Dunăre, a găsit ecou aici, din ce în ce mai puternic. Parisul, uriaş stâlp de foc cu o revărsare planetară, ne-a trimis tot mai des ispitele lui. Repede, cu acea înfrigurare care stăpâneşte totdeauna adolescenţa popoarelor, un impuls romantic de unire a răsunat la noi şi a vrăjit toate inimile. S'a înjghebat generaţia ideologilor de la patruzeci şi opt, a doua izbucnire colectivă a conştiinţei noastre naţionale... De astă dată, primind îndrumările din Apusul civilizat, dogma a crescut în intensitate şi în adâncime. Literatura, ştiinţa, politica, toate manifestările noastre de viaţă, s'au brodat pe ideea unirii. Anul patruzeci şi opt care a sguduit Europa, a fost botezul nostru de foc pentru consfinţirea acestui crez. Kogâlniceanu este exponentul politic, iar Alecsandri corifeul literar al epocii. O admirabilă pleiadă de suflete generoase şi de talente deosebite se sălta pe arenă. Contactul cu străinătatea e luat şi problema unirii celor două Principate se aşează în perspectiva unui cadru internaţional. Revoluţionari emigraţi, visători la început, constructori mai târziu, se agită din toate părţile, fiecare în rostul lui de suflet şi de nervi. Goleștii, Brătienii, Kretzulescu, Costache Negri, Ioan Ghica şi atâţi alţii. În atelierul lor s'a făurit Unirea Principatelor. Alegerea lui Cuza la 1859 ca Domn, nu e decât pecetluirea ideii naţionale în apogeul ei. Această generaţie grăbită în foamea de adaptare la Apus a creat România modernă. Dinastia străină a fost amuţirea oricărui egoism local în faţa patriei noi. Războiul de independenţă şi proclamarea Regatului nu sunt decât încoronarea unui întreg ciclu de înfăptuiri realizate de aceşti ideologi de la patruzeci şi opt, care vor rămâne în istoria noastră cu aureolă de părinţi ai patriei.

Al treilea popas al evoluţiei româneşti s'a făcut subt domnia Regelui Carol I. Viaţa laborioasă a înţeleptului monarh a schimbat aspectul României. O muncă metodică săvârşită într'un ritm febril s'a desfăşurat subt privegherea purtătorului Coroanei de Oţel. În aproape patruzeci de ani de pace, ţara consolidată şi-a lărgit temeiurile culturii şi orizonturile de gândire. În această vreme dogma a progresat, unitatea sufletească a Românilor de pretutindeni s'a statornicit în cugete şi a devenit formula curentă a ştiinţei româneşti. Nu este acum momentul când s'ar putea rosti nume proprii, pentru a detalia acest sbucium îndelung. Nici constelaţia literară, nici vasta eflorescenţă politică nu pot fi invocate aici. O singură personalitate stăpâneşte de sus, de la înălţimi siderale neatinse încă la noi, cerebralitatea neamului : e Eminescu, poetul şi cugetătorul. Creaţiunea lui artistică e cea mai înaltă culme, cugetarea lui politică rosteşte sentinţele definitive. Din ziua în care suflarea lui de foc a asvârlit în clocotul conştiinţei obşteşti deviza : "De la Nistru pân’ la Tisa" din ziua aceea, ideea unirii se încleştase în sufletul şi în carnea noastră. Izbândirea ei era numai o chestiune de oportunitate. Privirile tuturor Românilor erau îndreptate înspre acest regat, de unde porneau necontenit radiaţiunile credinţei. "Soarele nostru la Bucureşti răsare" spunea cineva în Ardeal şi avea dreptate. Regatul de ieri e punctul arhimedic al românismului de azi. Ce-a urmat mai târziu, de la începutul de epocă până la frământarea de azi, se ştie. Subt sceptrul Regelui Ferdinand, ideea trup s'a făcut şi sângele sutelor de mii de ostaşi a întărit cu pecetea veşniciei îmbrăţişarea noastră.

Voi, băieţi, care mi-aţi ascultat în cuvinte pripite zugrăvirea trecutului, voi sunteţi noua generaţie care se plămădeşte acum şi va primi, nu peste mult, moştenirea părinţilor. Întoarceţi privirile spre cei de odinioară şi căutaţi să fiţi continuarea firească a vechiului basm. Duceţi mai departe firul : ideea unirii, lozinca magică, fără de care Ţara fragedă încă, se fărâmiţează în mozaicul de ieri. Eu cred în voi ! Sunteţi copiii furtunii, peste al căror leagăn a vuit tunul liberator de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Sufletul vostru, cristal proaspăt, nu cunoaşte sgura umilinţelor de ieri. Strigoii zidurilor dărâmate, de asemenea, fug de lumina care străluceşte

din ochii voştri.

În pragul zilei de 24 Ianuarie care va desgroapa unirea veche - mai fericiţi decât acei care poartă încă urmele nenorocului de demult, dar mai neîncercaţi decât ei, cu îndrăsneală chibzuită şi cu credinţă dârză, din pământ, din visuri şi din stele – clădiţi pentru viitor peste ţărâna strămoşilor, unirea cea nouă !

Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria Românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor patruzeci de mii” pe câmpia Blajului, numită de atuncea Câmpia Libertăţii. E frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune Românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pământul strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpâni în ţara cea largă a Ardealului.

Ei s'au adunat în sfântul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţiuni mari şi cu speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât entusiasm şi câtă iubire de limba şi de legea românească umplea amărâtele inimi ale ţăranilor care venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au scoborât de prin munţi şi au călătorit câte o săptămână şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, până în mijlocul ţării, pe câmpia destinată să vadă toţi bărbaţii neamului român din Ardeal. Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii”, pe câmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea vârstei, dar amânându-se adunarea din porunca guvernului unguresc, mai mult de jumătate din cei adunaţi, neputând să aştepte mai mult de douăzeci de zile - cât era până la ziua hotărâtă pentru adunare - au plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta! A fost ! La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într'aceeaşi zi, într’acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului : peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă - era primăvară - şi au alergat sute de chilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într’un gând să-şi ceară dreptul.

Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul, că Românii s'au adunat aşa de mulţi şi aşa de iute. S'au concentrat, ca trupele la o comandă. Au rămas, într'adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării ; numai femeile, numai copiii şi bătrânii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dintâi zile, pe câmpia Blajului erau într’adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată, şi să înalţe steagul mântuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moise. Îmi vine să zic ca Biblia : „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.

Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituindu-se într’un stat declarat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul, că ei pierd Ardealul, că Ungurii vor să-i puie într’un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se resvrătiră Maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit Ungurii să se dea pe partea lor. Asta n'au voit s'o facă, şi au trebuit să apuce armele contra Ungurilor. Dar Românii n'aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi ; singura poesie resboinică „Destepta-te Române” a fost scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de sânge.

Ce era să facă Românii ? De unde s'o înceapă ? Ce voiau să ceară ? Să se împace cu Ungurii, ori să li se opuie ? Şi cum şi cu ce să li se opuie ? Conducătorii Românilor, de groaza unui resboiu civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu Ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii : nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în puterea sdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăjduiau să le ajute măcar norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tânăr advocat, fost mai târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion Bărnuţ, a avut curagiul să spuie pe faţă într'o proclamaţiune cătră popor, ce vreau Românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţiunea lui, tipărită în mii de exemplare, s'a împrăştiat pretutindeni deodată tuturor Românilor, zăpăciţi până acum de atâtea încurcături, li s'a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă ; ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.

Cel dintâiu lucru cerut de Bărnuţ era ca guvernul să dea voie Românilor să se adune cu toţii într’un congres în care să ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie Românilor să se adune. Dar, aduna-se-vor Românii ? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare ? Gândul era frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţ însă, cu ai săi, nici n'a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi – duminica Tomei - în care să se adune Românii. N'au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă Ungurii ; chemarea s'a făcut numai prin scrisori şi vorbă.

Şi stai acum şi te miri de lucru ce s'a întâmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui lucru, îţi trebuie vreme multă. Lozinca „dumineca Tomei” trebuia să străbată prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe la stâni, pretutindeni pe unde trăia vr'o suflare românească. Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Omenii lui Bărnuţ au trimes scrisori în câteva puncte ale ţării, vestind pe preoţi de „dumineca Tomei” şi rugându-i ca numaidecât să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea, şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din apropiere ducând vestea. Iar dintr'aceste sate plecau alţii spre alte puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n'aveau oameni la îndemână, se aruncau pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decât să rămâie din întâmplare nevestit.

Şi aşa s'a făcut că vestea despre dumineca Tomei a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atâta de repede a cutreierat aceasta lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a străbătut până în creerii munţilor. Loc de adunare s'a ales Blajul, pentru că acolo aveau Românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal. Şi s'a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici ; peste râurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar Românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept, mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.

Episcopii amândoi şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor. Guvernul însă a trimes poruncă episcopilor, că va da voie să se ţie adunarea, nu însă acum în dumineca Tomei, ci mai târziu într’o zi pe care pot s'o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe Români, bine ştiind că a doua oară n'au să mai vie. Românii cereau să se ţie adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj, se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 Maiu. Dumineca Tomei căzuse la 30 Aprilie. Intr'adevăr mulţi ţărani s'au întors îndărăt, dar tot n'au biruit Ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani s'au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 Maiu.

Eu n'am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s'a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au luat Românii, că n'am loc pentru aceasta. Urmările ei n'au fost fericite : Ungurii n'au voit să stea de vorbă cu Românii şi au trimes oşti asupra lor. În urmă, Românii s'au organisat şi ei ca oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor Apuseni, Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al lui Iancu şi al aspiraţiunilor româneşti a fost tragic. Adunarea din Blaj rămâne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a Românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria noastră rămâne ca un exemplu de entusiasm naţional şi de conştiinţă naţională, şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor, sunt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată, aşa ca'n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About