.jpg)
Aşa mergea lucrul cu badea Muşat al
nostru pe când nu se ştia la noi ce fel de negustor să fie acela avocatul.
Astăzi, mulţumită propăşirii şi civilizaţiei, foieşte în sânul poporului român
un număr nenumărat de aceşti răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la
limbă şi mai vrednic a spune de la obraz că la nămiez e noapte. Când, în viaţa
practică, avocatul are să ia de la
badea Musat, atunci două şi cu două fac nouă; când are să-i dea, patru şi cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de!
E vorba de dat şi de luat şi după aceea, de când cu formele astea noi, a
trebuit să-şi mai piarză badea câte ceva din rugina lui. S-a încărcat Muşat de
Doamne-ajută, a intrat în cârcotă cu avocatul - începe să spună şi el una-două:
„Măi neiculiţă-n sus, măi omule-n jos, aşa să trăieşti, mai socoteşte o dată că
nu face atâta”. Şi cu cât badea nu se lăsa, cu atât i se încărca mai rău
socoteala. În zadar ţipa dreptatea în bietul om, geaba tot arăta el răbojul şi
face socoteala lămurită şi dreaptă în frica lui Dumnezeu: avocatul îl ia la zor
cu gură de Târgovişte, şi bietul Muşat, dacă vede şi vede, ca să scape de tâcâitura
ceea de moară stricată, încheie cearta cu: „Poate, domnule avocat, o fi şi cum
zici dumneata”. Muşat e tot fatalist; deşi uneori alunecă şi el până la un loc
în cârcota de vorbe, târât de împrejurări şi de isteţimea avocaţilor, totuşi nu
uită până în sfârşit adevărurile moştenite de la părinţi: „Vorba multă, sărăcia
omului”, „cu vorbe laptele nu se face brânză, nici apa de gârla oţet de
trandafir” şi „dreptatea una este
sfântă, ca şi adevărul adevărat unul”.
Povestea lui Muşat cu cârcotaşul,
aşa o păţirăm şi noi cu „Presa” marelui bărbat de Stat. Nu ştim cum, mai zilele
trecute, în naivitatea noastră, uitarăm proverbele că „chelului despre chelie
să nu-i spui vreo istorie” şi „când e chelul la masa, de tigva să nu te dai în
vorbă” şi, „nervoşi” cum suntem, nici una nici alta, ne apucarăm să spunem
cititorilor basmul „Băncii de Bucureşti”; de ce? de hazul lucrului doară, nu ca
vreo nouă descoperire a noastră, de vreme ce lucrul acesta este pâră veche şi
basmul nostru îl ştiu de mult toate babele. Să te mai ţii, după aceea, cârcotă
de cuvinte cu foaia marelui om de Stat!
Nu-i vorbă! avocatul nostru era de
seamă, dar şi Muşat nu s-a lăsat, că dreptatea una este sfântă, ca şi adevărul
unul. Ba e tunsă, ba e rasă, dintr-una într-alta, veni şi întrebarea că ce-o fi
aceea „Centrul”? Noi, ca badea din poveste, răspunserăm într-o doară că
„Centrul” este o nimica toată, un grupuşor, un grupuleţ mic la stat, mare la
sfat, mai mare daraua decât ocaua, o nucă de jucărie cu coaja umflată şi
lustruită, dar fără miez, şi aşa mai departe, câte ştiam şi vedeam şi noi ca
tot târgul.
La acestea, marele bărbat de stat ne
răspunde prin gazeta d-sale: „Nu-i adevărat ce spunti voi şi tot târgul; din
contră, „Centrul” este un mare partid”. Noi de colo: „Domnule avocat, ia
răbojul, şi să-ţi numărăm bobocii ca să vezi şi dumneata. - Nu-i adevărat, ne
răspunde iar marele bărbat de stat, n-aveţi idee de ştiinţa modernă: două şi cu
două fac nouă: „Centrul” este un mare partid”. Ce-i de făcut cu avocatul ăsta?
ne întrebarăm noi atunci; şi ca să scăpăm de tâcâitură, ne hotărârăm a-i spune
astăzi ca Muşat: „De! domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata”.
Acum, lăsând de-o parte povestea
înţeleptului Muşat, să vorbim mai puţin glumeţ. Punem o dată pentru totdeauna o
întrebare organului marelui om de stat: la ce serveşte discuţia de cuvinte,
şicane de vorbe fără fond? Este „Centrul” un mare partid sau nu? Dacă ar fi
mare, bosumflarea Presei n-ar avea înţeles: vorbele noastre nu l-ar micşora;
orice am spune noi, el ar rămâne un mare partid. Nu e deloc firesc lucru ca
cineva având mintea întreagă să se mânie pentru că un altcineva îi contestă o
calitate vădită; în aşa caz, contestatorul întâmpină cel mult o glumă în
treacăt. Cei de la organul marelui bărbat de stat trebuie să fi observat, că
atunci când dumnealor fac în privinţa noastră socoteala avocatului ce are să
dea lui Muşat, atunci când din acea socoteală iese că partidul conservator este
un grup nenorocit, de tot neînsemnat, uneori chiar că nu există deloc, noi nu
ne zburlim, nu ne bosumflăm; ba tocmai dimpotrivă, cu cât dumnealor ne asupresc
mai mult la socoteală, cu atât noi facem mai mult haz, aceasta ne inspiră chiar
câte un articol vesel, ceea ce nu displace din când în când cititorilor unui
ziar serios.
Dar să nu ne uităm vorba. Dacă
„Centrul” este un mare partid, de ce Presa se supără de vorbele noastre? Dacă
este „Centrul” un mic grupuşor, un mititel grupuleţ, de ce mai atâtea vorbe şi
necaz? ce folos? Cu toate panglicile de fraze turnate în coloanele Presei, el,
„Centrul”, aşa rămâne - mic mititel. Şi aşa şi este „Centrul” şi nici nu poate
fi altfel. În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece.
Publicul nostru, în scurt timp a făcut de multe ori trista experienţă a acestui
fel de îmbătare gratuită; astăzi, ca să întrebuinţăm o expresie banală, un lieu commun, deşi încă tânăr în viaţa
constituţională, este din nenorocire prea sceptic, aproape blazat, aşa că de-ar
fi cineva meşterul meşterilor nu-l mai poate ameţi cu simple declamaţii.
În câteva rânduri foarte uşuratice
ale „Presei” de alaltăieri, în care se demonstra iarăşi că partidul conservator
aproape că nu există, suntem somaţi de marele bărbat de stat ca, pentru a-i
dovedi noi contrariul, să-i spunem numaidecât cine este şeful partidului
nostru, „căci – zice d-sa - fără de un şef nu există partid”. Minunată logică!
Această teorie modernă, foarte modernă, desigur este o invenţie proprie a
marelui om de stat. Să vedem însă cum se potriveşte ingenioasa invenţie modernă
la lucrurile vechi din lumea aceasta.
Mai întâi să lămurim un lucru.
Existăm noi partidul conservator câtuşi de puţin sau nu existăm deloc?
Negreşit, de vreme ce marele om de stat este foarte mult necăjit pe noi,
trebuie din parte-ne să fi existând câtuşi de puţin. Astfel dar, luând faţă cu
publicul drept certificat al existenţei noastre chiar supărarea marelui om de
stat împotrivă-ne... Dar gluma aceasta este prea veche, s-o lăsăm deci
deoparte...
Partidul nostru conservator,
concedem că nu are de şef o anume persoană; acesta este un lucru firesc; acest
partid are în fruntea lui, ca şef, nu o persoană, ci mai multe, toate
independente personal, dar al căror conducător este un principiu statornic cu
privire la politica Ţării înăuntru şi-n afară. Aşa constituit, partidul
conservator a guvernat ca atare şi va mai guverna iarăşi, tot ca atare, când
jocul instituţiilor constituţionale îl va readuce la cârmă, cum neapărat
trebuie să prevadă orice om cu judecată.
Acestea zise, somăm la rândul nostru
pe marele om de stat - şi speram a nu fi aşa de modern teoretici, cum fuse d-sa
în somaţia ce ne-a făcut - somăm să ne spună: oare un şef în teorie este
de-ajuns pentru a avea în practică un partid? Noi suntem un partid fără şef
personal, fie; „Centrul” însă, ştie o lume, este un şef, fără partid. De aceea
acest partid, acest mare partid, „Centrul” n-a guvernat, nici va guverna cândva
ca atare, precum experienţa ne-o arată cât pentru trecut, precum judecata ne-o
explică cât pentru viitor. Şi încă ceva: marele om de stat ne-a somat să spunem
numele şefului partidului conservator; îi spuserăm; noi îl somam, la rândul
nostru, să ne spună, nu numele şefului partidului „Centru”, căci acest
strălucit nume s-a afişat cu acest titlu la toate răspântiile, într-un chip
vrednic a face invidioşi pe cei mai vestiţi autori de reclame americane; îl
somăm să ne spună vreo câteva nume mai de seamă d-ale membrilor „Centrului”.
Mare, mic, fie oricum ar fi, să
vedem ce este în esenţa lui acest „Centru”. Să vorbim răspicat. Ce rol joacă în
ţara noastră „Centrul”? Cu conservatorii conservator, cu radicalii radical,
„dar totdeauna - zice marele om de stat - temperator”.
Acesta este cuvântul cel mare. Care va să zică avem un număr de temperatori, care stau în slujbele
statului şi când o partidă şi când cealaltă este la putere. Temperatorii constituie „Centrul” şi
acesta are de şef pe un mare bărbat de stat eminamente temperator, care stă pe jeţul ministerial tot aşa de comod şi când
cabinetul este conservator şi când e radical. Aceasta strânsură de temperatori se poate numi asociaţie,
consorterie în scopuri individuale, în nici un caz însă nu se poate numi un
partid politic, pentru că - fie-ne permis a da şi noi marelui om de stat o
teorie pe cât de politică, pe atât de morală - partid politic se numeşte o
seamă de oameni, a căror acţiune comună se întemeiază pe nişte principii cu
privire la viaţa publică, iar nicidecum pe vederi şi tendinţe de parvenire personală
a respectivilor. Aşa este „Centrul”; şi desigur este un mare om de stat acel ce
a născocit acest mare partid. Bună negustorie, dar tristă morală!
În sfârşit, ca să o luăm iar pe
partea practică, câţi, câţi sunt aceşti temperatori
pe tot pământul românesc? Să socotim constituţionaliceşte, pentru că „Centrul”
este eminamente constituţional. Câţi au fost trimişi de naţiune în Parlament,
spre a o reprezenta în chestiunea cea mare a revizuirii? În Cameră, d. C.
Boerescu, fratele mai mic al marelui om de stat; în Senat, marele om de stat
însuşi şi dd... (?) Şi nu mai întrebăm dacă aceşti domni temperatori au căpătat
mandatul lor ca fiind membri ai marelui partid „Centrul”. Aşadar, nu prea sunt
mulţi, cum vedem, şi astfel cată să fie. În faţa lumii, fie dânsa chiar
demoralizată, nu poate capăta cineva crezare şi ascendent adevărat decât prin
consecvenţă şi tărie morală. Ca să încheiem dar pentru astăzi cârcota de
cuvinte cu „Presa”, ne întoarcem iar la vorba răzăşească cu care am fost
început. Coaja mare nu umple nuca seacă; şi oricât de viteaz la limbă ar fi
avocatul, care ne tâcâieşte mereu despre ce şi cum ar fi să fie marele partid
temperator, noi îi răspundem cu zicătoarea lui Muşat: „De-ai avea şi şapte
limbi, adevărul n-ai să-l schimbi !”.
I.L. Caragiale
Notă: „marele om de stat” – Vasile Boerescu,
avocat liberal. În anul 1876 a încercat împreună cu Dimitrie Ghica sa fondeze o
grupare politică de centru. Nereușind impunerea acestei grupari pe scena
politică românească, s-a înscris în Partidul Național Liberal în 1879, dar în
1880 constituie gruparea dizidentă "Partidul Liberalilor Sinceri",
împreună cu George D. Vernescu.
