România dreaptă

Se afișează postările cu eticheta sfant. Afișați toate postările

„Vitejii mei tovarăşi! Bătălia prin care vom izbi pe neaşteptate pe duşmanii noştri, cere ca să vă dezveliţi toată virtutea trebuincioasă în orice alt război, dar neapărată, mai cu seamă acum, pentru ca să puteţi răscumpăra prin o izbândă strălucită dureroasa pierdere de la Mirislău. Ziua de astăzi, dragii mei oastași, este aceea în care nu e numai vorba de a ne arăta voinici, ci încă trebuie să biruim cu orice preţ, căci ne luptăm pentru viaţă, pentru cinste, pentru ţara unde suntem născuţi, pentru casele unde este leagănul nostru, pentru muierile şi copii noştri, pentru averile noastre, pentru toate câte atârnă acum de aceste braţe şi inimi! Şi apoi norocul este totdeauna cu cei viteji, iar nu cu aceia cărora le place mai bine ruşinoasa fugă decât cinstita moarte apărând pe Domnul său. Pe unii ca aceştia, şi oamenii îi dispreţuiesc, şi soarta îi prigoneşte, căci în focul bătăliei moartea obișnuiește a secera mai ales pe cei fugari, păstrând pentru cei voinici o viaţă slăvită; şi chiar când ei mor, a muri vitejeşte nu este dat la toată lumea, ci numai la cei de frunte! Nu vă speriaţi de mulţimea vrăjmaşilor, căci din pilda trecutului şi din ispita voastră ştiţi foarte bine că biruinţa nu este a cetelor mari şi împodobite, ci a celor puţini, ageri şi viteji. Aduceţi-vă numai aminte de câte ori, mai an în Moldova un pumn de ai voştri fugăreau oştirile leşeşti cele mai numeroase, care şi astăzi sunt tot aceleaşi, având în capul lor pe aceiaşi căpitani şi pe care nu puteţi a nu le bate iarăşi, dacă vă veţi purta cu aceeaşi vitejie. În sfârşit, nu uitaţi că slava, zilele şi domnia prea iubitului vostru stăpân Mihai Vodă se află acum în mâinile voastre. Înainte dară! Duşmanii nu se aşteaptă a fi loviţi şi nu ne vor putea sta împotrivă! Cugetul fiecăruia dintre noi trebuie să fie a trăi cu slavă sau a muri cu cinste”! ( discursul lui Baba Novac, înaintea ultimei bătălii, cea de la Teleajen)

Conferinţa rostită la 28 Februarie 1935, la 150 de ani de la Răscoala lui Horia.

Se împlinesc o sută cincizeci de ani de la moartea lui crâncenă la Alba-Iulia, unde nemeşii unguri l-au frânt pe roată. Prin resorturile ei această zi mai vie şi mai plină pare decât oricare altă aniversare, taie unde adânci în conştiinţa noastră şi profilul martirului legendar apare turburător în ochii posterităţii. În adevăr, din galeria nesfârşit de lungă şi de întunecată a trecutului unde dorm alături sacrificaţii noştri se ridică de astă dată un chip neobişnuit, o figură retrasă în colţul ei, cu totul deosebită... Mare hlamidă domnească pe umeri, cum au avut în ţările de la Dunăre atâţia al căror vis la mărire s'a înecat în sânge... Nici măcar boier de neam n'a fost, plătind cu viaţa pornirea aspră de-a stăpâni sau apăra un petec de pământ, ori altă patimă urzită în umbră... Nu. E un obraz de ţăran, o faţa arsă de soare, brăzdată de crejuri adânci ca tăieturile de cuţit, cu părul lung încununând fruntea largă, căzut cuviincios pe umeri. Semenii lui, dorind pe semne să-l alinte cu porecla lor, i-au dat din tinereţe numele de HORIA, nume sonor şi primăvăratic născut din cântec şi din svon de pădure... E o întreagă lume de simţire, o specială naivitate populară, e zâmbet şi răsărit de soare în acest botez. De felul lui îi ziceau VASILE NICOLA URSU.

Ce-i dă însă o semnificare cu desăvârşire aparte în istorie acestui ţăran chinuit e că povestea lui furtunoasă se petrece acolo în munţii Abrudului, unde peste un veac fluierul lui Avram Iancu îşi picura plânsul lui răsleţ, la un alt sfârşit de dramă. Pentru întâia oară Ardealul oropsit striga din măruntaiele lui, prin acest om din Albac. Înainte cu două veacuri a fulgerat pe câmpia Mureşului spada Voievodului muntean, răscolind instincte străvechi şi trezind din nou visuri adormite demult. Dar cu Mihai venea dorul de mărire de peste Munţi, era expansiunea unei organizaţii de stat şi gloria de arme a unei oştiri orânduite care se călise în atâtea războaie. Horia însă e clocotul Ardealului intra muros, cea dintâi erupţiune vulcanică a unui popor schingiuit o mie de ani.

Două lucruri nu sunt de mirare în această fatală deslănţuire. Mai întâi e faptul că un ţăran încarnează aici destinul unei naţii la cel dintâi act de conştiinţă, ceea ce înseamnă că orfan de orice conducere politică, norodul s'a rostit prin însuşi impulsul lui de auto-conservare, clasa conducătoare fiind aproape în întregime mimetizată de atmosfera opresiunii străine. E un simbol, care spune multe, acest cap de moţ rural, ale cărui sugestii şi învăţăminte îşi păstrează încă chiar şi pentru prezentul nostru sbuciumat întreagă valoarea lor de sinteză istorică cu toate concluziunile ei logice. Al doilea nu trebuie să uimească pe nimeni constatarea că revoluţia lui Horia în revărsarea ei a fost plină de pârjol şi de cutremur, ca un cataclism al naturii. Cine ştie ce patimi groaznice au izbucnit aici, cine cunoaşte cât de cât exploatarea acestei misera plebs contribuens, acela va înţelege că numai prin râuri mari de sânge se putea spăla o mare ruşine şi că după batjocura neomenoasă de veacuri nu putea veni o răsplată mai blândă.

Ceea ce trebue reţinut însă ca un miracol al răscoalei din Munţii Apuseni, e cronologia acestei vijelioase afirmări a energiei noastre de rasă. Ea se petrece într-o vreme când din ţările surori de peste Carpaţi, în afară de sentimentul înrudirii organice, nu putea radia nici o încurajare. Nu trebuie uitat că la Bucureşti şi la Iaşi se traversa atunci o tristă perioada de domnie fanariotă, din care nici un semn de apropiere nu putea călători la fraţi. Ardealul, mai bine zis Ţara Moţilor, se sbuciuma, deci într'un efort singuratic de completă izolare. Cu toate acestea flacăra ţâşneşte înfricoşată la orizont, ecoul ei se resimte departe peste graniţele Austriei. Ciudata desţelenire de pasiune vindicativă a celor de jos, la 1784, avansând marea Revoluţie care atunci pe malurile Senei în mod teoretic numai îşi ascuţea săgeţile. Continentul era de sigur, năpădit de materie inflamabilă în acest timp. Nu se poate tăgădui nici o interdependenţă sufletească a celor obijduiţi, dar nimeni nu poate spune că declanşarea din munţii noştri ar fi avut vreo afinitate doctrinară cu dogmele liberatoare din Apus. Totuşi, enoriaşii popei Crişan în conspiraţia lor, acolo în biserica de lemn din Mesteacăn, când au pus jurământul la poalele unui primitiv Crist bizantin, au accentuat credinţe şi lozinci pe care peste un deceniu numai le-au pus în circulaţie catechismele jacobine. De aceea, într'un examen riguros care ar avea în vedere evoluţia de gândire a bătrânei Europe, în universala primenire inaugurată de veacul al XVIII-lea, ţăranul din Albac îşi are locul lui bine stabilit, loc de iluminat precursor în a cărui viziune însângerată, poate fără să ştie el, s'au proiectat aspecte avansate din viforul cotropitor al umanităţii.

Problema se pune cum s'a instrumentat în cugetul acestui iobag analfabet năzuinţa spre libertate ? Ce l-a împins pe el la răzvrătire şi cum i s'a zămislit speranţa salvatoare care l-a povăţuit până în pragul eşafodului ? Este Horia pur şi simplu un Spartacus în iţari, un erou de răzmiriţă a clăcaşilor împotriva proprietarilor nesăbuiţi ? E un mistic al ortodoxiei călcate în picioare de catolicismul de la Viena care, se ştie, înainte cu optzeci de ani de tragedia lui Horia lansase ideea unirii cu Roma a ritului răsăritean din Ardeal ? E o victimă a demagogiei imperiale a lui Iosif II, care prin rescriptele şi patentele lui a putut să trezească o clipă iluzia că va fi un desrobitor al mulţimei şi că pe ruinele feudalităţii ungureşti va întemeia o lume nouă? Sau pe deasupra tuturor în mod aproape anacronic conştiinţa naţională a cerut cuvânt în revolta Moţilor ?

În orice caz, analiza nu e tocmai simplă, fiindcă se desprind mai multe nuanţe din cele petrecute în munţi. Izbucnirea lui Horia nu e un răspuns elementar la o singură cauză bine determinată, ci o explozie grozavă după o foarte complexă stratificare de material eruptiv acumulat în sufletul românilor din Ardeal.

Este mai întâi sângeroasa servitute care strangula viaţa bieţilor iobagi. Istoria Ungariei şi-a Transilvaniei în cursul veacurilor e o înlănţuire de orori pe spinarea ţăranilor exploataţi. Nobilimea maghiară, în tendinţa ei de dominaţiune, e un foarte ciudat amestec de precepte feudale din Occident şi de cruzime sălbatică brodată pe fondul turanic ancestral al originei asiatice. Tripartitul lui Werböczy, acest codice al legilor ungureşti, e reglementarea raptului şi-a stoarcerii până la sânge a săteanului. Din această tensiune între cei de sus şi cei legaţi de robota gliei s'a clocit odinioară revoluţia clăcaşilor de sub comanda lui Gheorghe Doja la 1514, care a incendiat cu o mare de flăcări pusta maghiară şi s'a isprăvit cu teribila represiune a magnaţilor biruitori... E cunoscută răzbunarea de la Seghedin. Sclavul răzvrătit a fost aşezat pe un tron de fier roşu şi-a murit cu coroana arzândă în cap, care i-a pârjolit creierii... Aceeaşi concepţie de clasă, strâmtă şi cumplit de neumană, a domnit, fireşte, și'n Ardeal, cu deosebire că aici iobagul reprezentând altă rasă, asuprirea era şi mai îngrozitoare. Paginile apăsării noastre sunt pline de-un gemet surd, care vine de departe.

Mai mult ca în alte părţi, în munţii Abrudului, Moţii îşi tânjeau traiul sub călcâiul domnilor de pământ, sub corvezile comitatului şi sub exploatarea fiscului. De ani îndelungaţi clocotea amărăciunea lor şi căutând o tămăduire ochii li se îndreptau spre tronul împărătesc de la Viena, unde nădăjduiau dreptate şi obştească alinare. Încă de pe vremea Mariei Theresia au început drumurile şi plângerile către "prea-înălţatul chesaro-crăiesc scaun". Cu Iosif II s'au înteţit aşteptările. Spirit umanitar cu înclinări filosofice, îmbibat de principiile vremii, cucerit de enciclopediştii francezi, acest monarh plin de întrebări şi îndoieli, clădindu-şi un sistem de guvernare centralistă, şi-a dat seama de împilarea maselor de către nobilime şi-a protestat cu hotărâre împotriva ei. Pe toată suprafaţa marelui imperiu el şi-a plimbat ideile reformatoare, exprimându-le cu multă îndrăzneală... În ziua de 21 mai 1773 a călcat întâia oară în Ardeal prin Ţara Haţegului. Care erau stările de acolo ne putem trage seama din ordinul Mariei Theresia, trimis guvernului transilvan aproape concomitent cu plecarea Coregentului, în care pretinde că înainte de sosirea lui : "să se cureţe drumurile publice de cadavrele oamenilor executaţi cu ştreangul, cu roata şi cu ţeapa, care după uzul de pân'acum stau expuse - zicea împărateasa - spre oroarea şi aversiunea călătorilor"... Din tot ce-a înregistrat în această călătorie Iosif II, care s'a întors la Viena cu 19 mii de petiţii din acest voiaj, s'a adeverit în mod eclatant exasperarea mulţimei. Împăratul şi-a arătat părerile, care-au trezit protestarea magnaţilor renitenţi… Iobagii au înţeles şi ei atitudinea proteguitoare şi nădejdea lor a prins o nouă înfiripare. Între timp, la 1781, Iosif II a abolit iobăgia în Boemia, Moravia şi Silesia... Negreşit, că rezonanţa acestor acte în sufletul clăcaşilor secătuiţi a fost formidabilă. Ardealul credea că va răsări şi steaua lui. De-aceea Moţii adunându-şi plângerile în umilită scrisoare şi-au trimis omul la Burgul împărătesc. Horia, căpetenie cu dragoste pentru obida lor, el a purces la drum să "sărute schiptrul"

Lui Iosif cel Mare, de neamuri iubit

Soare de scutinţa nouă răsărit.

cum scrie într'una din "stihurile politiceşti" dintr'un Molitvelnic apărut la Blaj în 1784. Împăratul, în demofilia lui generoasă l-a primit pe iobagul călător şi a apreciat dreptatea lui în audienţa acordată la 1 Aprilie 1784. Urmările se ştiu : Răscoala din Munţii Apuseni s'a pornit invocându-se, şi de conducători şi de mulţime, binecuvântarea imperială.

Dacă însă cuvântul lui Horia a prins şi cetele din munţi s'au mişcat ca să-şi facă dreptate singure, minunea se datoreşte faptului că de zeci de ani de zile în Ardeal era o supra-surescitare sufletească la români. După unirea cu Roma impusă de Habsburgi la 1700, aici a început persecuţia religioasă cu mijloace care reaminteau cele mai întunecate zile din Evul Mediu. Se dărâmau biserici, se smulgeau clopote ortodoxe, se desfiinţau episcopii şi se trăgea cu tunul deasupra satelor ca speriate să le treacă la Unire. Ţăranii retranşaţi după conservatismul lor ca într-o cetate inexpugnabilă, nu voiau odată cu capul să-şi părăsească "străvechea lege românească". Atâta le mai rămăsese, credinţa în Dumnezeu de care nu se despărţeau nici morţi. Preoţi şi săteni au pătimit aşa, urmând cuvântul unuia dintr-înşii, a lui Oprea Miclăuș din Sălişte care a făcut 3o de ani la Kufstein şi care la 1749 scria mitropolitului Nenadovici : "pentru credinţa strămoşilor noştri suntem gata a suferi şi mucenicie sau izgonirea din această împărăţie, dar legea nu o vom lepăda". Ca o reacţiune împotriva reprimării diriguite de sus, protestarea bisericii ortodoxe s'a resimţit de-a-binele. Cu deosebire călugărul Sofronie a răscolit sufletele în Ardeal în aşa măsură, încât la 1761 soborului îngăduit de autorităţile împărăteşti neputincioase, în luna februarie la Alba-Iulia, s'a transformat într'o adunare ţărănească ameninţătoare. A trebuit intervenţia armată a generalului Bukow să potolească sau mai bine zis să ascundă din nou sub spuză o flacără revoluţionară. Iată deci că pe lângă revendicările materiale, românii ardeleni erau împinşi spre un criteriu de diferenţiere sufletească, lumea lor morală era turburată şi firele revoltei se ţeseau în umbră...

Dar aici a fost şi un puternic simţământ naţional care s'a accentuat tot mai categoric şi la urmă s'a codificat într-un plan de acţiune. Procesul psihic se poate urmări limpede dacă ne dăm seama că toate chinurile ce îndurau aceste slugi veneau de la străin. Domnul care-i îngenunchia era de alt sânge. Românul scos în afară de lege era îndrumat la tot pasul că schingiuitorul lui e ungur. Au ajuns astfel faţă în faţă două neamuri urându-se unul pe altul cu frenezie, sbiciuite în duşmănia lor până la ideea exterminării reciproce. La nobilii unguri, pas cu pas devenea evidentă încercarea de a stinge de pe faţa pământului plebea valahă. Prin formulele unor acţiuni de stat sau prin gesturi de spontaneitate individuală se desluşea acest avânt criminal. De aceea nu trebuie să ne surprindă constatarea că în ziua de 31 Octomvrie 1784, când s'a făcut jurământul în biserica din Mesteacăn sub conducerea lui Gheorghe Crişan că vor pleca cu toţii la Alba-Iulia după arme, lozinca a fost din clipa dintâi împotriva ungurilor. Răscoala avea un caracter pronunţat românesc şi ortodox. Căpitanii cei mai mulţi erau doar preoţi şi crucea lor era simbol de luptă. Poporul nu devasta numai curţile nemeşeşti care erau focarele exploatării lor, ci cerea dregători români care să-i facă jurământ de credinţa sub cruce şi punea condiţia ca picior de ungur să nu mai calce niciodată în hotarul lor, cum spunea undeva preotul Ioan Cocan din comună Pâclişa... Până unde se împingea scrupulul naţional al acestor răsculaţi se poate vedea din faptul că cei cruţaţi de moarte dintre duşmanii lor trebuiau să se boteze româneşte în văzul mulţimii şi că în anumite părţi fetele orfane ale ungurilor erau măritate din oficiu, cum s'ar zice, cu ţărani de-ai noştri. Nu-i de mirat deci că nobilul român Alexandru Chendi, care făcea lui Horia serviciul de secretar pentru limba latină şi maghiară, a declarat cu ocazia procesului în faţa locotenent-colonelului Kray, că scopul acestei mişcări era "să scoată pe unguri din principatul Transilvaniei şi să ajungă ei stăpâni". Iar ca povestea să fie deplină în semnificarea ei postumă – soarta a vrut ca în izbucnirea şi diriguirea răscoalei să aibă rol important şi-un Mihai Popescu din Moldova, condamnat în contumacie la spânzurătoare de către autorităţile austriace... În astfel de împrejurări, e explicabilă legenda însemnată de cronicarii timpului, care înfierbântă mintea magnaţilor maghiari după frângerea pe roată a celor doi căpitani, ca o oaste de treizeci de mii de valahi e gata să treacă munţii, ca să răzbune pe Horia.

Da, această mişcare a Moţilor are un caracter naţional precis, ei n'au fost acolo în văgăunile lor numai păstrătorii tipului traco-romanic, ci înaintemergătorii conştienţi ai libertăţii naţionale care din cetatea lor au repezit fulgerele desrobirii noastre. Încadrat în aceste consideraţii, Horia apare nu ca un simplu sbiciuitor al unui colţ de ţară pentru împlinirea unor exigenţe locale, ci ca un îndrăzneţ inovator, în a cărui minte ţărănească a străfulgerat un preludiu al închegării noastre naţionale. Ca şi Tudor Vladimirescu sau ca Avram Iancu de mai târziu, acest clăcaş rebel se ridica împotriva unei ordini de drept impuse de străin, crainic al neatârnării, el trezeşte un ecou cu protestarea lui în sufletul mulţimii şi plăteşte cu capul televiziunea măreaţă a întregirii neamului. Duşmanii, care în deriziune după ce l-au văzut înfrânt, au pregătit monede cu efigia lui şi cu inscripţia "Horia Rex Daciae", fără să-şi dea seamă au rostit un mare adevăr istoric. Da, în vinele îndrăzneţului dărâmător a curs sânge veritabil de stăpân şi de Domn...

Întronat definitiv în legendă, Horia e perpetuat în amintirea Ardealului sub nenumărate alintări ale geniului popular. În toate căsuţele căţărate pe coastele munţilor figura lui trăieşte şi dă poveţe din generaţie în generaţie... Moţul nostru plecat la drum pentru bucătura lui de pâine, vizionar vagabond aşa cum se ştie de veacuri, plimbă imaginea viteazului căpitan şi-o cântă în largul drumului de ţară, cu un reflex de veche mândrie peste care s'aștern nenorocirile prezentului... Moţul îşi aduce aminte din bătrâni ca a fost odată un Horia, un fel de împărat al săracilor care a călcat în picioare trufia ungurească, în faţa căruia domnii nemeşi tremurau de frică... Zâmbind cu mulţumire, cum coboară pe malul Arieșului el îngână vechiul cântec :

Cât a fost Horia 'mpărat,

Domnii nu s'au desculţat,

Nici în pat nu s'au culcat,

Prânz la masă n'au mâncat...

Dar alături de acest Moţ pribeag, românismul întreg se gândeşte cu recunoştinţă la ţăranul din Albac, care cu braţ de oţel a oprit o clipă în loc roata vremii, ca mai târziu ea să treacă peste oasele lui...

Sunt peste douăzeci de ani de atunci.

Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă şi aceste păsări călătoare se întorceau pe la cuibările lor.

Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti”. Şi-mi povesti cum găsise într-un (h)otel din Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte şi la grajd culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca băiatului - plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin, de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti.

Seara trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se estrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel - că adică un om mare trebuie în toate să fie că neoamenii - era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tânărul sosi.

Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

„Mă recomand, Mihail Eminescu”. Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entusiasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat. Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.

„Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris”.

„Da, am scris”.

„Atunci şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de d-ta.”

Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat. D-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin '68 sau '69 în Familia din Pesta.

A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme, şi dimineaţă la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan-cel-Mare, şi mi-a cântat „Doina”. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de-o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar - trupa s-a întors fără dansul. Părintele său, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar, şi mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi de-acolo l-a trimis la Viena.

Am văzut mai târziu „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare. Mai în urma l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat - o isbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele lui şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dansul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat. Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de tristă împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând:

„Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!”

Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tatăl lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă muma lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care îl iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu. Era, în adevăr, un om desordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate; când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o sbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două - trei zile se arăta iar liniştit ca „Luceafărul” lui nemuritor şi rece.

Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul, şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decizivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit ! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii, vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda de care suferise aceasta iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, dela ea însăşi.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă această un mare poet. Cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară formă „noua limbă veche şi înţeleaptă” pe care o cunoştea atât de mult.

De felul lui mândru, el fugea de onoruri ştiindu-le câte concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi în acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere aşa numitele convenienţe şi poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude nici chiar de la puţinii prietini, foarte puţini, pe care-i avea şi-n judecata şi sinceritatea cărora credea, dar-mi-te pe ale acelei mulţimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâra în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos şi care nu se sfiesc a se fuduli a tout propos cu un prieteşug ce nu le-a fost nicicând acordat şi laudele acelora îi inspirau de-a dreptul desgust.

Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de sgomot şi de laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi manifestă încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent şi o ştia mai bine decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puţin de ce credea el însuşi. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de neîncredere în sine.

Sărmane omule! Dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi, nici moartea nu te poate scăpa. Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prietini. Dar era şi un om ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era şi de tot sărac. Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă! A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să amăgim?

Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcţiuni cari le-a avut - bibliotecar, apoi revizor şcolar - destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit şi într-un târziu să găsească mijloace de traiu în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, unde este silit să-şi avorteze zilnic prin provocare voită gândirile şi concepţiile, şi cât de rău e preţuită la noi, se ştie. Poetul a trăit cum a murit - foarte nenorocit şi ca viaţă materială: copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept, dar suferea amar de sărăcie.

S-a susţinut că dispreţuia averea... E un neadevăr pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine... vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aici cu siguranţă că, afară de teorii fantaziste, psihologice, etnice, etice, estetice şcl. nu voi căpăta nici o desminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind de lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau ce-i drept în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l sdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma, cu desăvârşire... da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.

S-a zis că era risipitor şi că, orice sume ar fi trecut prin mâna lui, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deşi apropierea lui le-a făcut cinste şi ... profit şi încă le face. Da, era risipitor, pentru că iubea şi el plăcerile brutale ale vieţii , doar are şi un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un fel moral şi tot nenorocit ar fi fost dispunând de oricâte mijloace, însă fiindu-i sufletul atât de iritabil, mai trebuia şi trupul chinuit şi nemângâiat? Şi obţinerea bunurilor lumeşti i-ar fi sporit, ori alinat chinul sufletesc ?

Astăzi nu mai încape îndoială că el era osândit de la naştere să moară cum a murit, însă neajunsurile practice ale traiului, hrana ordinară, interior mizer, nevoia continuă de muncă grosolană obligată şi ridicul plătită, cu acelaşi fin şi nobil instrument cu care trebuia să cânte plutirea lunii pe mişcătoarea mărilor singurătate - şi pofte arzătoare, atât de ieftine pentru alţii, atât de scumpe, mai adesea imposibile de mulţumit pentru el, i-au trebuit scurta calea către tristu-i sfârşit.

Când era în culmea funcţionării, maşina cea admirabilă s-a stricat deodată: regulatorul, care avea de la început în aliajul sau un punct ţicnit, s-a frânt în toiul mişcării: „organele erau acum sfărmate şi maestrul nebun”. Până aci trăise destul de rău... Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit versurile lui? Aproape niminea. Câţi îl ştiau că există? Foarte puţini. De-acu încolo, ţin-te, popularitate! Mulţi cuminţi trec pe drum şi, dacă nu sunt şi puternici, din câţi cunosc d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni se strânge şi se ia toată lumea. Şi astfel succesul primei ediţii a întrecut toate aşteptările editorilor. A trecut apoi câtva timp şi l-am revăzut. Întâia criză trecuse; nu mai era acelaşi om, dar era un om ca toţi oamenii, cu mintea normală întreagă, şi tocmai de aceea nu mai era acelaşi om. Era liniştit, trist, sfios şi, o probă mai mult că devenise iar cuminte, era cam ruşinos, având conştiinţa deplină de tot ce i se întâmplase. Acum încalte nu mai poate încăpea vorba, era în completă mizerie.

Iată ce scria el către un amic, scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură mai liberă a condeiului să iasă bănuiala că mintea i-ar mai fi câtuşi de puţin neliniştită:

„Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum fiind întru câtva mai restabilit, ţin a vă ruga să v-aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putinţă a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cât de curând, căci cea mai mare mizerie mă ameninţă”.

Trist document !

După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva, apoi, din fericire, moartea. Moartea, ea a desăvârşit opera nebuniei. Creierul care a gândit despre soarta omulul de geniu -

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare

Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare ;

Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel

Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră”.

- n-a apucat încă să putrezească bine, şi ce de asociaţii şi comite cari să-i garanteze trecerea la posteritate! ce sgomot! ce popularitate! ce de „mititei”!

Dar nu e meritata popularitatea aceasta? se va zice.

-Ba da.

-Dar nu era în adevăr un om de geniu?

-Nu mai încape vorbă.

-Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea oameni ?

-Negreșit... Însă...

Ieri d-abia îl cunoşteau şi apreţiau câţiva prieteni de aproape, şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca „în lipsa aproape absolută de subzistenţă, ameninţat de cea mai mare mizerie” şi astăzi se mănâncă mulţi bani, direct cu opera lui, indirect sub pretextul numelui lui; ieri d-abia haine şi hrană, astăzi statuie şi monumente de bronz, de marmură, de... hârtie velină, mai ştiu eu de ce! Atât de desăvârşită necunoaştere şi părăsire în viaţă şi-apoi într-o clipă atâta sgomot, atâta solicitudine şi închinăciune după moarte! Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?

Cuvântare ţinută de Octavian Goga la Radio (24 Ianuarie 1931)

Este pentru întâia oară, dragi băieţi, că vorbele mele turbură pacea văzduhului şi călătoresc departe pe undele moi... M-am ferit de microfon până acum, mai întâi fiindcă mă urnesc greu să dau poveţe altora într'o vreme când glasul multor înţelepţi răsună des, şi al doilea, fiindcă o nepricepută sfială m'a ţinut totdeauna departe de descoperirile pe care mintea mea nu le-a pătruns de-a-binelea... Poate e la mijloc pe lângă acestea şi un îndemn mai adânc şi mai nelămurit... Dorinţa de-a păstra misterul pe seama cerului de-a-l lăsa neatins de întrecerile noastre de jos... Din clipă însă în care mi s'a cerut să întreţin pe elevii de liceu câteva minute asupra ideii de unire din care s'a zămislit ţara noastră, rezistenţa mea n'a mai găsit nici o justificare. Totdeauna am crezut că de subt tâmplele argintii trebuie să pornească o îndrumare spre tâmplele fierbinţi ale tineretului, salvând astfel, dacă nu înrudirea de credinţă dintre generaţii, cel puţin legătura sufletească menită să ţină într'o înlănţuire organică întreg valul de simţire al unui popor.

Ideea de unire, năzuinţa neamului românesc de pretutindeni de-a strânge într'o singura închegare de stat, a trăit în toate vremile la noi.

Din zile străvechi instinctul de conservare a fost prins în sângele nostru. Aici în Carpaţi, unde ne-am pitit subt năvălirile barbare, adăpostindu-ne atât de bine după brazi și stânci încât istoria universală aproape o mie de ani ne-a pierdut urma, noi am perpetuat neştirbită conştiinţa diferenţierii de rasă. Popor de ciobani şi de plugari, ne-am încleştat de petecul de pământ, care a fost leagănul nostru traco-romanic. Pesemne, o fărâmitură depărtată din patrimoniul Romei, a păstrat în subconştientul nostru o pornire alcătuitoare de stat. La cel dintâi moment prielnic al istoriei, am scos capul din anonimatul medieval şi prin fondarea celor două Principate am aşezat temeiurile noastre de existenţă. Fărâmiţaţi subt domnia mai multor împăraţi, ne-am creat două puncte fixe, pe care se sprijinea un angrenaj sufletesc cu vaste ramificări. Veacuri de-a-rândul, veacuri de întunerec şi de restrişte, au urmat după o scurtă perioadă de strălucire a voievozilor noştri, dar cele două stătuleţe şi-au îndeplinit menirea lor precursoare. Toată vremea, întregul organism naţional şi-a menţinut până în cele mai depărtate unghiuri ale fiinţei sale etnice coeziunea moleculară. Ardealul de pildă, robit principilor calvini mai întâi şi Habsburgilor mai pe urmă, n'a încetat o clipă să fie în contact cu Muntenia şi Moldova. Ne simţeam cu toţii una, un singur trup, având Carpaţii şira spinării, cum spunea Delavrancea. Pe deasupra hotarelor meşteşugite, era o comunicare tainică, de la atom la atom. Vorbea pământul cu graiul lui plin de înţeles şi-i ţinea laolaltă, în aceeaşi tabără, pe fraţi. Dar conştiinţa unităţii pe atunci palpita mai ales în faţa altarului. Biserica la noi a fost din vechime un criteriu de naţionalitate. Cărţile tiparniţelor de la Govora sau Târgovişte, se răzleţiseră pretutindeni prin stranele bisericuţelor de lemn ale Transilvaniei şi străjuiau acolo cu toate sugestiunile lor. Mitropolitul de la Alba-Iulia îşi primea singhelia lui de la Mitropolitul Ungro-Vlahiei, care era socotit în ordinea canonică drept Cap bisericesc al tuturor românilor pravoslavnici... Era deci un simţimânt al unităţii, care se desfăcuse din lumea turbure a instinctului şi se sbătea în căutarea unei formule pentru a fructifica gândul tuturor şi-a pregăti biruinţa...

Ideea unirii, ca lozincă militantă, a trecut prin mai multe faze până s'a desprins ca un fruct copt şi ne-a dat închegarea de azi. Peste negura vremilor sclipise în treacăt barda lui Mihai ; lăsând să se întrevadă ca la lumina unui fulger drumul destinului, dar aceasta era numai licărirea profetică a geniului, care se plăteşte scump cu prisos de lacrimi şi suferinţe, fără a se putea bănui măcar ziua răscumpărării. Trebuia să vină mai întâi învăţătorii neamului, creatorii de doctrină, care în lumea abstracţiunii să ridice problema la nivelul unei dogme, cu gândul de-a o înstăpâni în toate minţile. Aceşti pedagogi ai neamului au răsărit din Ardeal. Unirea bisericească cu Roma, - un proiect al desmembrării noastre spirituale combinat la Viena -, ni i-a dat, vrând oarecum soarta să dejoace planul duşman care urzea pierzarea noastră. Un Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, cărturari ardeleni de la sfârşitul veacului al optsprezecelea, atraşi de splendorile Romei, chinuiţi de enigma originii lor, au descoperit marea noastră taină de familie şi întorşi acasă au spus-o tuturor. Aceşti istoriografi, părinţii școalei latiniste de mai târziu, sunt primii semănători conştienţi ai ideii noastre de unire. Fireşte, paginile lor nu codifică programul luptelor viitoare pentru realizarea unui plan, dar de subt cuviinţa lor umilă de slujitori ai "preaînaltului chezaro-crăiesc scaun" se ridică ochii iluminaţi de amintirile anticului Latin. Nici o putere din lume nu-i mai putea clătina în credinţa lor ; otrava sfântă le pătrunsese toate fibrele gândirii, sămânţa era aruncată, rodirea aştepta în umbră.

Romanismul a intrat în veacul al XIX-lea, deci, preparat sufleteşte pentru luptele pe care avea să le dea şi înarmat cu doctrina coraspunzatoare pentru a înţelege principiul de naţionalitate, pe care Occidentul îl asvârlise în laboratorul Europei scăldat în râuri de foc şi de sânge. Când Gheorghe Lazăr, prin anii douăzeci ai veacului trecut şi-a deschis la Bucureşti modesta "Şcoală Românească", s'au găsit boieri care să-l înţeleagă. Spiritul public se desmeticea de subt apăsările domniei fanariote şi răsvratirea lui Tudor din Vladimiri era o dovadă categorică pe seama tuturor, că jos în culcuşul adânc al energiilor populare ura împotriva străinului clocotea cu deslănţuiri pătimaşe. Continentul, care fierbea germenul de revoltă al moştenirii lui Napoleon şi pregătea mulţimile pentru viitoarele schimbări de hartă, în sensul unor delimitări etnice, continental când a început să-şi întindă reţeaua lui fermecată asupra latinilor de la Dunăre, a găsit ecou aici, din ce în ce mai puternic. Parisul, uriaş stâlp de foc cu o revărsare planetară, ne-a trimis tot mai des ispitele lui. Repede, cu acea înfrigurare care stăpâneşte totdeauna adolescenţa popoarelor, un impuls romantic de unire a răsunat la noi şi a vrăjit toate inimile. S'a înjghebat generaţia ideologilor de la patruzeci şi opt, a doua izbucnire colectivă a conştiinţei noastre naţionale... De astă dată, primind îndrumările din Apusul civilizat, dogma a crescut în intensitate şi în adâncime. Literatura, ştiinţa, politica, toate manifestările noastre de viaţă, s'au brodat pe ideea unirii. Anul patruzeci şi opt care a sguduit Europa, a fost botezul nostru de foc pentru consfinţirea acestui crez. Kogâlniceanu este exponentul politic, iar Alecsandri corifeul literar al epocii. O admirabilă pleiadă de suflete generoase şi de talente deosebite se sălta pe arenă. Contactul cu străinătatea e luat şi problema unirii celor două Principate se aşează în perspectiva unui cadru internaţional. Revoluţionari emigraţi, visători la început, constructori mai târziu, se agită din toate părţile, fiecare în rostul lui de suflet şi de nervi. Goleștii, Brătienii, Kretzulescu, Costache Negri, Ioan Ghica şi atâţi alţii. În atelierul lor s'a făurit Unirea Principatelor. Alegerea lui Cuza la 1859 ca Domn, nu e decât pecetluirea ideii naţionale în apogeul ei. Această generaţie grăbită în foamea de adaptare la Apus a creat România modernă. Dinastia străină a fost amuţirea oricărui egoism local în faţa patriei noi. Războiul de independenţă şi proclamarea Regatului nu sunt decât încoronarea unui întreg ciclu de înfăptuiri realizate de aceşti ideologi de la patruzeci şi opt, care vor rămâne în istoria noastră cu aureolă de părinţi ai patriei.

Al treilea popas al evoluţiei româneşti s'a făcut subt domnia Regelui Carol I. Viaţa laborioasă a înţeleptului monarh a schimbat aspectul României. O muncă metodică săvârşită într'un ritm febril s'a desfăşurat subt privegherea purtătorului Coroanei de Oţel. În aproape patruzeci de ani de pace, ţara consolidată şi-a lărgit temeiurile culturii şi orizonturile de gândire. În această vreme dogma a progresat, unitatea sufletească a Românilor de pretutindeni s'a statornicit în cugete şi a devenit formula curentă a ştiinţei româneşti. Nu este acum momentul când s'ar putea rosti nume proprii, pentru a detalia acest sbucium îndelung. Nici constelaţia literară, nici vasta eflorescenţă politică nu pot fi invocate aici. O singură personalitate stăpâneşte de sus, de la înălţimi siderale neatinse încă la noi, cerebralitatea neamului : e Eminescu, poetul şi cugetătorul. Creaţiunea lui artistică e cea mai înaltă culme, cugetarea lui politică rosteşte sentinţele definitive. Din ziua în care suflarea lui de foc a asvârlit în clocotul conştiinţei obşteşti deviza : "De la Nistru pân’ la Tisa" din ziua aceea, ideea unirii se încleştase în sufletul şi în carnea noastră. Izbândirea ei era numai o chestiune de oportunitate. Privirile tuturor Românilor erau îndreptate înspre acest regat, de unde porneau necontenit radiaţiunile credinţei. "Soarele nostru la Bucureşti răsare" spunea cineva în Ardeal şi avea dreptate. Regatul de ieri e punctul arhimedic al românismului de azi. Ce-a urmat mai târziu, de la începutul de epocă până la frământarea de azi, se ştie. Subt sceptrul Regelui Ferdinand, ideea trup s'a făcut şi sângele sutelor de mii de ostaşi a întărit cu pecetea veşniciei îmbrăţişarea noastră.

Voi, băieţi, care mi-aţi ascultat în cuvinte pripite zugrăvirea trecutului, voi sunteţi noua generaţie care se plămădeşte acum şi va primi, nu peste mult, moştenirea părinţilor. Întoarceţi privirile spre cei de odinioară şi căutaţi să fiţi continuarea firească a vechiului basm. Duceţi mai departe firul : ideea unirii, lozinca magică, fără de care Ţara fragedă încă, se fărâmiţează în mozaicul de ieri. Eu cred în voi ! Sunteţi copiii furtunii, peste al căror leagăn a vuit tunul liberator de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Sufletul vostru, cristal proaspăt, nu cunoaşte sgura umilinţelor de ieri. Strigoii zidurilor dărâmate, de asemenea, fug de lumina care străluceşte

din ochii voştri.

În pragul zilei de 24 Ianuarie care va desgroapa unirea veche - mai fericiţi decât acei care poartă încă urmele nenorocului de demult, dar mai neîncercaţi decât ei, cu îndrăsneală chibzuită şi cu credinţă dârză, din pământ, din visuri şi din stele – clădiţi pentru viitor peste ţărâna strămoşilor, unirea cea nouă !

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About