România dreaptă

Se afișează postările cu eticheta dreapta. Afișați toate postările

Toxinul a sunat despre ziuă. La glasul lui, s-au deşteptat în grabă tinerii patrioţi adăpaţi la izvoarele europene. Fără să-şi ia rămas bun de la părinţi, lepădându-se cu entuziasm de dreptul de moştenire al privilegiilor, au ieşit din casa părintească, au coborât hotărâţi în piaţă, s-au amestecat cu poporul care suferise atâta, şi au strigat din toate puterile: Libertate! Egalitate! Fraternitate! Şi Popa Şapcă binecuvânta mişcătoarea scenă a fraternizării tuturor fiilor patriei. Negura care atâtea veacuri apăsase asupra ţărilor române era spartă: încet-încet, ea trebuia să se risipească pentru a face loc luminii moderne.

Dar de la strigătul acela de generoasă revoltă contra unei stări seculare de ruşine, de înjosire, de mizerie politică şi socială, şi până la realizarea frumosului vis, trebuia, afară de binecuvântarea lui Popa Şapcă, încă mult. Tinerii patrioţi, după vorbe, fură chemaţi la fapte. Trebuia făcută scara jertfelor pentru a ajunge la vârful dorit. Ei nu s-au dat înapoi. Entuziasmul lor nu a fost de o singură clipă: voieşte şi vei putea! Atunci începu pe-ntrecute fiecare să alerge în faţa primejdiilor. Adevăraţi apostoli, ei îşi părăsiră familiile, căminurile, dragostile: un scop unic îi mişca – triumful cauzei libertăţii, singurul viitor acceptabil în închipuirea lor pentru patria românească, singura ei putinţă de fericire.

A fost semnalul unei mari răsturnări sociale această pornire. Aceşti generoşi tineri, urmărind idealul lor, lepădară fără socoteală cea mai puternică armă politică, averea. Ei credeau că generozitatea lor de rasă avea să izvorască fără istorie din pământul patriei. Cu iuţeală vertiginoasă începură să se ducă pe copcă marile averi boiereşti: un palat, pentru un act de propagandă; mii de galbeni, pentru o misiune fantezistă; o moşie pentru o broşură tipărită la Paris: luminează-te şi vei fi !

A! generoşi patrioţi, care vă jertfeaţi pe voi şi pe copiii voştri pentru viitorul neamului, voi întemeietorii partidului liberal clasic, voi nu ştiaţi desigur în ce mâini bune avea să cadă drapelul vostru. De ce, la Paris, între un curs al lui Michelet şi o predică a lui Lamennais, n-aţi mers o dată şi la Madame Lenormant, celebra cărturăreasă, ca să vă prezică viitorul partidului liberal? Eraţi prea naivi pentru a şti că ideile sunt în organismul social ca fermenţii în corpurile vii. Voi nu puteaţi şti că fermenţii cei mai dulci pot produce toxice primejdioase. Şi de aceea ar fi păcat să vă învinovăţim pe voi de urmările unor intenţii curate. Şi ori nu sunt frumoase urmările?

Voi patru copii ai lui Dinicu Golescu, Câmpinenii şi Negrii, păcat că nu trăiţi să vă vedeţi urmaşii! N-aveţi de ce să nu dormiţi în linişte, n-aveţi de ce fi mâhniţi că aţi jertfit averile voastre colosale cauzei liberale române. Voi aţi lucrat pentru această cauză fără socoteală – pretinşii voştri continuatori mai socotiţi, lucrează prin această cauză. Voi aţi murit ruinaţi; dar nu face nimica – v-aţi îndeplinit o datorie sacră pentru patrie. Mai târziu, prin patrie, copii săraci, luaţi de voi pe procopseală, începând cu doi galbeni pe lună, au ajuns milionari... Şi d. Carada să nu iubească patria română? Dar desigur că o iubeşte mai mult decât aţi iubit-o voi! Voi aţi abolit privilegiile, pe care le puteaţi moşteni; v-aţi răsturnat boieriile voastre proprii, v-aţi vândut moşiile, aţi dărâmat cetatea nobiliară. Bravi boieri democraţi, bine aţi făcut! Totul s-a câştigat, nimic nu s-a pierdut! Am obţinut îndeplinirea formelor democratice, pe de o parte, iar pe de alta, acei ce v-au cumpărat proprietăţile, cei ce au cules averile risipite, au restatornicit privilegiile, au reclădit cetăţi de trei ori mai tari decât bietele voastre bătrâne boierii.

Avem bănci şi credite, instituţiuni de toate felurile, tot atâtea castele tari, de unde nu se scoate uşor o castă nobiliară! Şi voi, părinţi ai noştri, obscuri entuziaşti, care aţi plâns de bucurie când v-aţi sărutat cu feciorii de boieri pe Câmpul Libertăţii sub binecuvântarea lui Popa Şapcă, n-aveţi de ce să fiţi mâhniţi. Iată urmaşii voştri liberali! Iată haitele catilinare de politicieni liberali, de diplomaţi de mahala, de vânători de slujbe şi de mici gheşeftari: avocăţei lătrători, samsaraşi dibaci, toate lichelele şi drojdiile sociale, tinzând să suie sus, cât mai sus, distincţie fără merit, avere fără muncă, pofte fără saţiu, roade minunate ale unei şcoli ce le-a înarmat numai instinctele pernicioase, pândind alegerile şi toate nevoile publice pentru a ciupi pataca; neghiobi fără naivitate, răi fără bărbăţie, urmând meritul şi talentul deosebit ca pe nişte vrăjmaşi de moarte. Aşa sunt toţi câtă vreme soarta îi ţine jos în masa cea mare, cufundaţi în valurile neastâmpărate ale semenilor lor. Dar când norocul, voind să tachineze pe ceilalţi, ridică pe unul sus, încununându-i agitaţiile neomenoase cu un succes de avere şi de situaţie, atunci e un spectacol, care mă umple pe mine de respect şi de stimă pentru liberali.

Iată-l pe mititelul veninos şi ridicol, care se zbătea ieri în noroi, cât e de mare acuma, cât e de arătos şi de senin. Iată-l cu ce bravură încalecă milionul! Priveşte emfaza dezgustătoare a parvenitului! Vezi ce indiferenţă crudă pentru suferinţele semenilor şi tovarăşilor lui de adineaori! Vezi aceasta mândră lipsa de liberalitate, de generozitate, de orice avânt nobil. El n-are înţelegere, ba simte chiar repulsiune pentru tot ce e frumos, pentru tot ce face mulţumire umană fără imediată utilitate practică. Stropeşte cu noroi şi pe mamă-sa. Nesăturat cu milioane, e-n stare să-şi mânjească mâinile în gheşefturi spurcate.

Credinţă, talent, merit, onoare, sentiment? „le cumpăr pe toate - am cu ce”. Fraternitate? gheşeft şi chiverniseală! Egalitate? impertinenţă faţă cu distincţiunea, cu meritul şi cu talentul! Libertate? bani, insulte şi reteveiu! Iată marele partid colectivist,urmaşul partidului liberal clasic! Iată continuatorii patrioţilor vizionari de odinioară - toxice partide ale unor bătrâne idei generoase.

I.L. Caragiale

Un celebru om de stat englez, liberalul lord Macaulay, în 1846, într-un toast la inaugurarea Institutului filosofic din Edinburg, a susţinut că literatura este cea mai strălucitoare, cea mai curată şi mai trainică dintre toate gloriile unei ţări; că literatura unei naţiuni poate exercita în lume o influenţă mult mai vastă decât a celui mai vast comerţ şi mult mai puternică decât a celei mai puternice oştiri.

E drept că el vorbea înainte de ‘48. Era fireşte un om înapoiat. Şcoala liberală s-a schimbat de atunci: teoria ilustrului lord a căzut, cel puţin la noi, între teoriile demodate. Ce este literatura pentru un liberal colectivist? o inutilitate, în cazul cel mai bun, o primejdie socială foarte adesea. Priviţi la liberalii noştri. Vedeţi pe aceşti serioşi politicieni, care nu ştiu râde. Ce înalt dispreţ pentru literele naţionale! Faţă cu cea din urmă lichea colectivistă, cu cel mai sec pişicher lătrător sau cu cea mai brută burtă-verde, un om de litere nu înseamnă nimic pentru cel mai omenos şi mai inteligent liberal.

Spre onoarea partidului colectivist, trebuie să mărturisim cu toţii că el n-a numărat niciodată în rândurile lui un singur literat de seamă, afară, poate, de o singură excepţie, Delavrancea şi încă aceea îndoioasă. Am zis îndoioasă întâi pentru că acest scriitor nu a dat, ca literat de seamă, decât producţii romantice, eminente ca lucrare artistică, dar absolut lipsite de vreo tendinţă sau pornire combativă şi al doilea, pentru că opera lui nu e terminată. Desigur, voind odată să-şi continue cu dragă inimă frumoasa operă începută, are să fie silit să ia un ton potrivit vârstei coapte şi gândirilor mature şi atunci, vrând nevrând, are să se despartă de liberali: din inutil ce era, ca literat, le va deveni de-a dreptul primejdios.

Cazul lui va fi identic cu al tânărului senior prins de o ceată-n pădure - va fi urmărit-o de silă în isprăvile ei eroice, dar nu-şi va fi pierdut o picătură din fondul moral. Când se va întoarce în lume, va trebui să povestească cu humor senin toate peripeţiile tragi-comice ale captivităţii sale. Nu, de bună seamă, pe Delavrancea nu l-a pierdut încă literatura; dar liberalii o să-l piarză desigur, dacă e, cum cred eu, un adevărat literat. Literat şi liberal nu pot sta la un loc decât în călătorie: liberalul e din cale afară serios.

Dacă literaţii noştri de seamă n-au avut totdeauna aceleaşi sentimente politice pozitive, ba încă unora dintre ei astfel de sentimente le-au lipsit chiar cu desăvârşire, totdeauna un sentiment negativ au avut: repulsiune pentru partidul liberal. Pentru ce? E un cerc vicios: pentru că liberalii nu i-au putut suferi niciodată pe literaţi, nici literaţii nu i-au putut suferi niciodată pe liberali. Se-nţelege că e vorba de literaţii care merită acest nume, căci altminteri, toată caracuda şi plevuşca literară, ca mardà a societăţii, nu-şi poate găsi mai bun loc decât în marele partid. Cine e literat fiindcă n-a putut fi altceva pe lume, trebuie să fie liberal, altfel n-are ce să mai fie; acela trăieşte chiar bine cu liberalii, ba face şi minunea că împaca apa cu focul, politica liberală cu literatura frumoasă.

Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu, dintre cei pierduţi şi dintre cei în viaţă, Maiorescu, onoarea catedrei şi literelor române şi Haşdeu, cel cu uimitor talent, puteau vreodată să se lipească de liberali? Puteau vreodată să inspire unui colectivist altceva decât fiori şi crispaţiuni tetanice? Dar colectivismul fuge de o carte de literatură frumoasă cum fuge habotnicul cel mai jurat de o mâncare oprită. Un colectivist mai uşor înghite, peste toate diurnele, o broască râioasă decât o discuţie judicioasă şi mai ales o satiră. Vorbeşte, dacă vrei, în literatura ta, de munţi, de râuri şi de flori, de fructe şi, din zoologie, de toate dobitoacele domestice şi sălbatice, afară de colectivist. Pătrunderea lumii ţi-e permisă până aici. Până aici rămâi inutil; nu ne-mpiedecăm de tine, nu te băgăm în seamă şi nu te lovim. Dar dacă ai voit să pătrunzi fenomenul mirific şi sacru al liberalismului român - ură de moarte !

Să răstorni balivernele răscăcărate şi apocaliptice, să combaţi apucăturile lipsite de omenie, să-ţi baţi joc de ridicol? Dar atunci vrei să ne răstorni pe noi liberalii; atunci, ne combaţi pe noi, îţi baţi joc de noi liberalii, domnule literat. Atunci literatura d-tale nu e numai un lucru de prisos în societate, cum credeam noi, recunoscând-o, ci de-a dreptul o primejdie naţională! Nu! condeiul trebuie rupt şi aruncat ca un stilet otrăvit. Jos literatura! Condeiul trebuie să fie o unealtă practică, de toate zilele, pentru afaceri serioase; cu el să facem socoteli, contracte şi statistici; comande, facturi şi conturi; acte, legi şi invitaţiuni diverse. Condeiul nu trebuie să fie un instrument de lux corupător, cu care o naţie să-şi fixeze, spre păstrare din generaţie în generaţie, pentru depărtate vremuri, gândirile şi simţirile: o astfel de fixare nu ne poate conveni deloc nouă colectiviştilor de astăzi.

Iată cum gândeşte adevăratul colectivist: modest, pe cât de dezinteresat, el vrea în viitor o discretă uitare mai bine decât meritata-i glorie. Iar sentimentele liberalilor faţă cu literatura naţională! Iată ceea ce a declarat d. Dim. Sturdza în faţa Academiei Române cu aceeaşi solemnitate cu care lord Macaulay odinioară, la Institutul filosofic din Edinburg şi-a ţinut mândrul toast pentru glorioasa literatură britanică.

I.L. Caragiale

Era, într-adevăr, până alaltăieri marele partid colectivist într-o stare disperată. Dintre partizani chiar, foarte puţini mai credeau într-o îndreptare a situaţiunii. Fiecare colectivist, atribuind la deosebite cauze starea de slăbiciune a partidului, o constata cu durere.

N-avem şef, ziceau unii; n-avem cap, ziceau alţii.

Ne omoară lupta mediocrităţilor care se vâră la întâietate.

Ne prăpădeşte lipsa de directive.

Ne minează ţâfna ciocoiască a lui Stătescu.

Ne duce de râpă strâmtimea de vederi a lui Sturdza.

Ne-a compromis Stoicescu.

Ne-a încurcat Porumbaru.

Ghenadie ne-a mâncat.

Fleva ne-a distrus.

Cum să meargă cu un Aurelian?

Ce ne face mai rău e gaşca îmbuibaţilor, care stau deoparte şi nu se mai interesează de soarta partidului.

S-a dus partidul! Cădem de la putere, cădem cu ruşine fără să fi făcut, într-un an şi jumătate, decât neghiobii şi răutăţi gratuite şi în locul nostru are să vie iar Reacţiunea!

Reacţiune !

Săriţi, fraţi colectivişti ! lăsaţi deoparte micile pasiuni! uniţi-vă cu toţii într-un gând şi într-o simţire, să salvăm onoarea partidului!

Aşa lătra potaia colectivistă; dar ea lătra, ea auzea. Nici mediocrităţile pretenţioase, nici nulităţile ajunse, nici îmbuibaţii reci şi prudenţi nu-i dădeau ascultare. O situaţie mai disperată nu se putea; când, d. Dim. Sturdza se gândi să plece la hagialâc. Fericită inspirare! menită să reaprinză în inimile întristate ale dreptcredincioşilor colectivişti, scânteia stinsă a credinţei.

De la apus răsare acum lumina dreptăţii: e peste putinţă ca Tripla Alianţă să lase pe marele partid în pieire, cu atât mai mult că Reacţiunea, care anţărţ era vândută la Austro-Maghiari, acuma e vândută la muscali. Cu inima strânsă de cea mai chinuitoare nerăbdare aşteptau dreptcredincioşii întoarcerea diplomatului lor de la hagialâc. Dar, câteva zile mai nainte de această mult dorită întoarcere, un eveniment politic internaţional de cea mai extremă importanţă s-a petrecut în Europa, unul din acele evenimente ale căror urmări sunt, cum să zic? incalculabile, un eveniment menit să readucă la înflorire sănătatea atât de ofilită a partidului colectivist: d. Dimitrie Sturdza, după ce s-a fost înscris la palatul imperial din Berlin, a fost poftit la un prânz al Împăratului Wilhelm şi, ceva mai mult, Împăratul a fost politicos cu d. Dim. Sturdza.

Ei ! să nu mai spună cineva că partidul colectivist stă rău! Vestea despre marele succes diplomatic a umplut, se înţelege, de bucurie pe toate caradalele şi budalalele marelui partid. Vezi că, în datinele colectiviste, prânzul joacă un rol sacru. Aşa bunăoară mi-aduc aminte de un prefect colectivist naiv, depărtat de ministrul de interne ad-interim, d. Gogu Cantacuzino: făcea un tărăboi grozav, fiindcă nu-i intra omului în cap cum se poate un ministru care a fost de două, trei ori la masa lui să-l dea afară din slujbă! E ceva neînchipuit ! Dacă mănânci la un colectivist, ori dacă mănâncă el la tine, s-a isprăvit! eşti legat cu secul pe vecie, la moarte şi la viaţă: e ca şi cum ai fi tras fum din aceeaşi lulea cu un şef de Piei-Roşii. S-a isprăvit ! Dacă Împăratul Wilhelm a poftit pe d. Sturdza la masă şi a fost şi politicos, atunci, cât va trăi Împăratul, care e tânăr şi voinic, colectiviştii n-au să mai cază de la putere. Frumoasă perspectivă!

Şi amicul meu d. Ghica Bursan, care, spre onoarea lui, nu face parte dintre caradale, când mă-ntalneşte, mă tachinează: « Ei! amice, ce mai zici? ai aflat? ». Eu mă fac că nu pricep ce vrea să zică; atunci bunul colectivist adăugă umflându-se-n guşe: « N-ai cetit depeşa din Berlin? Nu! Cum se poate?... Sturdza!... a mâncat... la Împăratul Germaniei! Nu mă-nnebuni! Parole d'honneur... Ei, apoi?... Salutare ! salutare! » şi d. Ghiţă mă loveşte peste pântece şi pleacă radios. Mie nu mi-e că m-a lovit peste pântece, nici că pleacă radios: mi-e că amicul meu crede într-adevăr că Împăratul Wilhelm e de-acum colectivist. Dar nici de asta nu mi-ar fi atâta, fiindcă mai la urmă pe amicul meu îl cunosc şi-l ştiu că e în stare să crează altele şi mai şi: mi-e că toţi colectiviştii, caradale şi budalale, cred toţi ca fratele Ghica. O, dreptcredinciosule colectivist! credinţa ta - e cazul să spun - nu te va mântui.

Şi să vedeţi pe urmă supărare când Împăratul, la o adică, n-are să pună în condiţiile Triplei Alianţe menţinerea colectiviştilor la cârma României! Să vedeţi tărăboi! N-are să intre în capul amicului meu Ghiţă: cum se poate? să te cheme la masă şi pe urmă să te lase aşa? Într-adevăr, lucru de neînchipuit!

I.L. Caragiale

Timpuri clasice! când un adevărat liberal umbla cu pălărie de paie şi cu pantaloni de dril la Crăciun şi nu răcea fiindcă-l încălzeau principiile; când liberalul meu se sătura cu o cafea cu lapte pe zi la Fialcovsky, căci acolo era adevărata reprezentaţie naţională, iar nu în Dealul Mitropoliei, unde trona Reacţiunea… Timpuri clasice, unde sunteţi ? Astăzi liberalul, cu toate blănile şi căciulile lui de biber, este răcit; cu toate delicatesele, mezelurile rare şi icrele moi, se simte pierind de slăbiciune. Ciudat lucru! Cum să-ţi explici acest fenomen istoric? Pentru ce un partid, odinioară, aşa de subţire îmbrăcat ducea la ger, şi aşa de frugal hrănit era atât de robust, iar astăzi, aşa de bine înţolit şi îmbuibat, se prăpădeşte pe văzute? Pentru ce? Pentru că blănile şi căciulile au năbuşit focul sacru! Pentru că delicatesele şi şampania au stins entuziasmul!

Faraonul visase şapte vaci grase şi şapte vaci slabe şi Iosif i-a tâlcuit visul: împărate, or să vină şapte ani roditori umple-ţi hambarul, căci vor urma, după aceea, şapte ani de foamete. Ion Brătianu a visat doisprezece boi graşi şi opt slabi şi l-a chemat pe d. Carada şi i-a spus: « Iaca şi iaca: oare ce să fie visul acesta ? Tâlcuieşte-mi-l ! ». Iar d. Carada i-a răspuns: « Vor veni doisprezece ani de putere, pricopseşte-i pe ai tăi, căci vor urma opt ani de opoziţie! ». Şi Brătianu atunci, aducându-şi aminte pe jumătate de nişte vorbe mari ale altuia, cum avea obiceiul să-şi aducă aminte de toate vorbele mari, pe care, drept învăţătură, le apucase în fugă mare numai pe jumătate, a zis către ai săi: « Îmbogăţiţi-vă! ».

Dar mai trebuie oare să le mai spună una ca asta? Dar era oare marele partid compus din niscai naivi sfioşi, pe care trebuia să-i rogi mult ca să guste o dată? Ţi-ai găsit pe cine să-mbii de două ori! Şi aşa, s-a adeverit tâlcuirea d-lui Carada. Doisprezece ani de belşug! Conversiuni, bănci, credite, întreprinderi, daraveri mai mult sau mai puţin curate... Mană cerească a plouat peste oastea liberală şi, fiindcă ploaia din cer nu caută şi n-alege, a căzut şi pe bun şi pe rău, şi pe deştept şi pe neghiob, şi, poate, pe vreunul cu merite reale, şi, desigur pe toate lichelele. Încet-încet, în doisprezece ani atât de roditori, toată oastea bravilor democraţi s-a aristrocratizat constituindu-se în casta bogată şi puternică - casta colectiviştilor.

Puţini au fost acei nesocotiţi care să uite, în fumurile puterii, tâlcuirea făcută de d. Carada visului lui Brătianu şi să nu se gândească la anii următori de opoziţie. Dar ce s-a-ntâmplat cu colectiviştii? Ceea ce se-ntâmplă totdeauna cu castele: excesul de absorbire le-a produs slăbiciunea. Oastea bravă a flămânzilor de altădată s-a pus după atâtea isprăvi la ospăţ. Au ospătat doisprezece ani aşa de bine încât, când a sunat trâmbiţa, bravii au fost aşa de îndopaţi că nu-i mai încăpea armura, ba unii nici nu se mai puteau ridica de greutatea pântecului. Poftim de mai trimite pe umflaţii de astăzi să mai alerge ca trepăduşii de odinioară, să mai latre ca tribuni ai poporului prin mahalale, să mai facă spume la gură ca apostoli iluminaţi ai liberalismului. Ducă-se la aşa treabă puţinii ce au uitat tâlcuirea proorocului Carada! ducă-se cei mai târziu veniţii, neofiţii! Dar aceştia sunt prea puţini la număr, pentru ca să mai poată apăra cauza liberalismului... « Ei şi? ce-mi pasă mie? zice colectivistul adevărat. Liberalismul? dar ăsta a fost un moft. Democraţia? dar asta a fost o unealtă, nu un scop. Nu opt, optsprezece, cincizeci de ani pot sta în opoziţie! Eu n-am fost neghiob: am înţeles tâlcuirea lui Carada ca şi dânsul însuşi. Atât ar mai fi trebuit: să stau doisprezece ani la putere ca pe urmă să mă-ntorc iar cu pantaloni de dril la Fialcovsky, la cafea cu lapte, să latru contra Reacţiunii?... Entuziasm? pentru ce să am? ca să căpătuiesc pe nu-stiu-cine? Sunt prea copt ca să mai am entuziasm pentru nu-ştiu-ce! ».

În aşa stare a partidului, pe corifeii colectivişti deplin chivernisiţi îi apucă şi porniri de lux, veleităţi de preseanţă, dorinţe de întâietate (ca odinioară a vizirului Brătianu) şi pofte de o pagină specială în istoria politică a veacului: de aici, zâzania şi grupurile personale, micile bisericuţe în marele Panteon colectivist. Astfel, dacă vrei să ştii cât de nemernici şi de răi sunt colectiviştii în genere, trebuie să întrebi pe colectivişti în parte: să vezi recomandaţie! Dacă vrei să ştii cât de puţini sorţi au de a mai rămâne la putere în actuala formaţie, întreabă pe dd. Stănescu şi Sturdza. Dacă vrei să ştii ce boroboaţe şi ce ticăloşii au să facă în o altă formaţie eventuală, întreabă pe dd. Aurelian şi Lascar. Aşa stă partidul colectivist astăzi.

Cine strică? Fără un moment de îndoială, poţi răspunde: d. Carada, că le-a tâlcuit visul lui Brătianu, şi Brătianu, că i-a lăsat să prea se adeverească tâlcuirea d-lui Carada. Cu toate parigoriile ce şi le fac cei încă necăpătuiţi şi şi câţiva naivi dreptcredincioşi, un partid politic mai slab, mai neputincios şi mai pierit decât cel colectivist nu se poate. Marele partid a fost ca şarpele sunător: primejdios şi năvalnic pe câtă vreme-i era foame. S-a repezit cu pornire monstruoasă pe pradă: a îmbălat-o şi, pe nemestecate, a înghiţit-o. Astăzi, că s-a umflat, crotalul stă la soare, amorţit de enorma greutate a mistuirii: sfârcul de la coadă de-abia-i mai mişca sunând alene din clopoţei; capul doarme de somnul îndopării nemăsurate: oamenii de treabă pot să i-l sfărâme fără multă luptă.

I.L. Caragiale

La ce serveşte discuţia de cuvinte, cârcota de vorbe seacă de miez? La nimica decât la pierdere zadarnică de vreme. Poporul român, cuminte şi fatalist din fire, a avut totdeauna această credinţă. Dacă te apucai cu un român get-beget la vorbă, pe la nămiez, când e soarele-n putere, şi-l întrebai: „Mai Muşate, ce e acuma, zi ori noapte?”, badea se scărpina sub căciulă, se gândea câtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor ai fi, şi-ţi răspundea: „Apoi de! domnule, zi este”. Dar dacă, iubitor de cârcotă, de cei cu sămânţă de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuţie din chiar senin, numai de dragul discuţiei şi te apucai să-i zici: „Ce spui tu, măi badeo ! nu vezi că-i noapte?”, Muşat îşi îndreptă căciula şi, fără să mai stea la gânduri, îţi răspundea scurt: „Apoi de! domnule, o fi şi cum zici dumneata!”.

Aşa mergea lucrul cu badea Muşat al nostru pe când nu se ştia la noi ce fel de negustor să fie acela avocatul. Astăzi, mulţumită propăşirii şi civilizaţiei, foieşte în sânul poporului român un număr nenumărat de aceşti răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la limbă şi mai vrednic a spune de la obraz că la nămiez e noapte. Când, în viaţa practică, avocatul are să ia de la badea Musat, atunci două şi cu două fac nouă; când are să-i dea, patru şi cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de! E vorba de dat şi de luat şi după aceea, de când cu formele astea noi, a trebuit să-şi mai piarză badea câte ceva din rugina lui. S-a încărcat Muşat de Doamne-ajută, a intrat în cârcotă cu avocatul - începe să spună şi el una-două: „Măi neiculiţă-n sus, măi omule-n jos, aşa să trăieşti, mai socoteşte o dată că nu face atâta”. Şi cu cât badea nu se lăsa, cu atât i se încărca mai rău socoteala. În zadar ţipa dreptatea în bietul om, geaba tot arăta el răbojul şi face socoteala lămurită şi dreaptă în frica lui Dumnezeu: avocatul îl ia la zor cu gură de Târgovişte, şi bietul Muşat, dacă vede şi vede, ca să scape de tâcâitura ceea de moară stricată, încheie cearta cu: „Poate, domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata”. Muşat e tot fatalist; deşi uneori alunecă şi el până la un loc în cârcota de vorbe, târât de împrejurări şi de isteţimea avocaţilor, totuşi nu uită până în sfârşit adevărurile moştenite de la părinţi: „Vorba multă, sărăcia omului”, „cu vorbe laptele nu se face brânză, nici apa de gârla oţet de trandafir” şi „dreptatea una este sfântă, ca şi adevărul adevărat unul”.

Povestea lui Muşat cu cârcotaşul, aşa o păţirăm şi noi cu „Presa” marelui bărbat de Stat. Nu ştim cum, mai zilele trecute, în naivitatea noastră, uitarăm proverbele că „chelului despre chelie să nu-i spui vreo istorie” şi „când e chelul la masa, de tigva să nu te dai în vorbă” şi, „nervoşi” cum suntem, nici una nici alta, ne apucarăm să spunem cititorilor basmul „Băncii de Bucureşti”; de ce? de hazul lucrului doară, nu ca vreo nouă descoperire a noastră, de vreme ce lucrul acesta este pâră veche şi basmul nostru îl ştiu de mult toate babele. Să te mai ţii, după aceea, cârcotă de cuvinte cu foaia marelui om de Stat!

Nu-i vorbă! avocatul nostru era de seamă, dar şi Muşat nu s-a lăsat, că dreptatea una este sfântă, ca şi adevărul unul. Ba e tunsă, ba e rasă, dintr-una într-alta, veni şi întrebarea că ce-o fi aceea „Centrul”? Noi, ca badea din poveste, răspunserăm într-o doară că „Centrul” este o nimica toată, un grupuşor, un grupuleţ mic la stat, mare la sfat, mai mare daraua decât ocaua, o nucă de jucărie cu coaja umflată şi lustruită, dar fără miez, şi aşa mai departe, câte ştiam şi vedeam şi noi ca tot târgul.

La acestea, marele bărbat de stat ne răspunde prin gazeta d-sale: „Nu-i adevărat ce spunti voi şi tot târgul; din contră, „Centrul” este un mare partid”. Noi de colo: „Domnule avocat, ia răbojul, şi să-ţi numărăm bobocii ca să vezi şi dumneata. - Nu-i adevărat, ne răspunde iar marele bărbat de stat, n-aveţi idee de ştiinţa modernă: două şi cu două fac nouă: „Centrul” este un mare partid”. Ce-i de făcut cu avocatul ăsta? ne întrebarăm noi atunci; şi ca să scăpăm de tâcâitură, ne hotărârăm a-i spune astăzi ca Muşat: „De! domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata”.

Acum, lăsând de-o parte povestea înţeleptului Muşat, să vorbim mai puţin glumeţ. Punem o dată pentru totdeauna o întrebare organului marelui om de stat: la ce serveşte discuţia de cuvinte, şicane de vorbe fără fond? Este „Centrul” un mare partid sau nu? Dacă ar fi mare, bosumflarea Presei n-ar avea înţeles: vorbele noastre nu l-ar micşora; orice am spune noi, el ar rămâne un mare partid. Nu e deloc firesc lucru ca cineva având mintea întreagă să se mânie pentru că un altcineva îi contestă o calitate vădită; în aşa caz, contestatorul întâmpină cel mult o glumă în treacăt. Cei de la organul marelui bărbat de stat trebuie să fi observat, că atunci când dumnealor fac în privinţa noastră socoteala avocatului ce are să dea lui Muşat, atunci când din acea socoteală iese că partidul conservator este un grup nenorocit, de tot neînsemnat, uneori chiar că nu există deloc, noi nu ne zburlim, nu ne bosumflăm; ba tocmai dimpotrivă, cu cât dumnealor ne asupresc mai mult la socoteală, cu atât noi facem mai mult haz, aceasta ne inspiră chiar câte un articol vesel, ceea ce nu displace din când în când cititorilor unui ziar serios.

Dar să nu ne uităm vorba. Dacă „Centrul” este un mare partid, de ce Presa se supără de vorbele noastre? Dacă este „Centrul” un mic grupuşor, un mititel grupuleţ, de ce mai atâtea vorbe şi necaz? ce folos? Cu toate panglicile de fraze turnate în coloanele Presei, el, „Centrul”, aşa rămâne - mic mititel. Şi aşa şi este „Centrul” şi nici nu poate fi altfel. În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru, în scurt timp a făcut de multe ori trista experienţă a acestui fel de îmbătare gratuită; astăzi, ca să întrebuinţăm o expresie banală, un lieu commun, deşi încă tânăr în viaţa constituţională, este din nenorocire prea sceptic, aproape blazat, aşa că de-ar fi cineva meşterul meşterilor nu-l mai poate ameţi cu simple declamaţii.

În câteva rânduri foarte uşuratice ale „Presei” de alaltăieri, în care se demonstra iarăşi că partidul conservator aproape că nu există, suntem somaţi de marele bărbat de stat ca, pentru a-i dovedi noi contrariul, să-i spunem numaidecât cine este şeful partidului nostru, „căci – zice d-sa - fără de un şef nu există partid”. Minunată logică! Această teorie modernă, foarte modernă, desigur este o invenţie proprie a marelui om de stat. Să vedem însă cum se potriveşte ingenioasa invenţie modernă la lucrurile vechi din lumea aceasta.

Mai întâi să lămurim un lucru. Existăm noi partidul conservator câtuşi de puţin sau nu existăm deloc? Negreşit, de vreme ce marele om de stat este foarte mult necăjit pe noi, trebuie din parte-ne să fi existând câtuşi de puţin. Astfel dar, luând faţă cu publicul drept certificat al existenţei noastre chiar supărarea marelui om de stat împotrivă-ne... Dar gluma aceasta este prea veche, s-o lăsăm deci deoparte...

Partidul nostru conservator, concedem că nu are de şef o anume persoană; acesta este un lucru firesc; acest partid are în fruntea lui, ca şef, nu o persoană, ci mai multe, toate independente personal, dar al căror conducător este un principiu statornic cu privire la politica Ţării înăuntru şi-n afară. Aşa constituit, partidul conservator a guvernat ca atare şi va mai guverna iarăşi, tot ca atare, când jocul instituţiilor constituţionale îl va readuce la cârmă, cum neapărat trebuie să prevadă orice om cu judecată.

Acestea zise, somăm la rândul nostru pe marele om de stat - şi speram a nu fi aşa de modern teoretici, cum fuse d-sa în somaţia ce ne-a făcut - somăm să ne spună: oare un şef în teorie este de-ajuns pentru a avea în practică un partid? Noi suntem un partid fără şef personal, fie; „Centrul” însă, ştie o lume, este un şef, fără partid. De aceea acest partid, acest mare partid, „Centrul” n-a guvernat, nici va guverna cândva ca atare, precum experienţa ne-o arată cât pentru trecut, precum judecata ne-o explică cât pentru viitor. Şi încă ceva: marele om de stat ne-a somat să spunem numele şefului partidului conservator; îi spuserăm; noi îl somam, la rândul nostru, să ne spună, nu numele şefului partidului „Centru”, căci acest strălucit nume s-a afişat cu acest titlu la toate răspântiile, într-un chip vrednic a face invidioşi pe cei mai vestiţi autori de reclame americane; îl somăm să ne spună vreo câteva nume mai de seamă d-ale membrilor „Centrului”.

Mare, mic, fie oricum ar fi, să vedem ce este în esenţa lui acest „Centru”. Să vorbim răspicat. Ce rol joacă în ţara noastră „Centrul”? Cu conservatorii conservator, cu radicalii radical, „dar totdeauna - zice marele om de stat - temperator”. Acesta este cuvântul cel mare. Care va să zică avem un număr de temperatori, care stau în slujbele statului şi când o partidă şi când cealaltă este la putere. Temperatorii constituie „Centrul” şi acesta are de şef pe un mare bărbat de stat eminamente temperator, care stă pe jeţul ministerial tot aşa de comod şi când cabinetul este conservator şi când e radical. Aceasta strânsură de temperatori se poate numi asociaţie, consorterie în scopuri individuale, în nici un caz însă nu se poate numi un partid politic, pentru că - fie-ne permis a da şi noi marelui om de stat o teorie pe cât de politică, pe atât de morală - partid politic se numeşte o seamă de oameni, a căror acţiune comună se întemeiază pe nişte principii cu privire la viaţa publică, iar nicidecum pe vederi şi tendinţe de parvenire personală a respectivilor. Aşa este „Centrul”; şi desigur este un mare om de stat acel ce a născocit acest mare partid. Bună negustorie, dar tristă morală!

În sfârşit, ca să o luăm iar pe partea practică, câţi, câţi sunt aceşti temperatori pe tot pământul românesc? Să socotim constituţionaliceşte, pentru că „Centrul” este eminamente constituţional. Câţi au fost trimişi de naţiune în Parlament, spre a o reprezenta în chestiunea cea mare a revizuirii? În Cameră, d. C. Boerescu, fratele mai mic al marelui om de stat; în Senat, marele om de stat însuşi şi dd... (?) Şi nu mai întrebăm dacă aceşti domni temperatori au căpătat mandatul lor ca fiind membri ai marelui partid „Centrul”. Aşadar, nu prea sunt mulţi, cum vedem, şi astfel cată să fie. În faţa lumii, fie dânsa chiar demoralizată, nu poate capăta cineva crezare şi ascendent adevărat decât prin consecvenţă şi tărie morală. Ca să încheiem dar pentru astăzi cârcota de cuvinte cu „Presa”, ne întoarcem iar la vorba răzăşească cu care am fost început. Coaja mare nu umple nuca seacă; şi oricât de viteaz la limbă ar fi avocatul, care ne tâcâieşte mereu despre ce şi cum ar fi să fie marele partid temperator, noi îi răspundem cu zicătoarea lui Muşat: „De-ai avea şi şapte limbi, adevărul n-ai să-l schimbi !”.

I.L. Caragiale

Notă: „marele om de stat” – Vasile Boerescu, avocat liberal. În anul 1876 a încercat împreună cu Dimitrie Ghica sa fondeze o grupare politică de centru. Nereușind impunerea acestei grupari pe scena politică românească, s-a înscris în Partidul Național Liberal în 1879, dar în 1880 constituie gruparea dizidentă "Partidul Liberalilor Sinceri", împreună cu George D. Vernescu.

Fără glumă, sunt oameni care dau prea multă atenţie şi importanţă „Moftului”: nu ne aşteptam la atâta onoare. Critice aspre se îndreptează asupră-ne: ba că nu suntem serioşi ; ba nesăraţi; ba ne batem joc de naţiune, de patrie, de idealurile măreţe, etc., că ne batem joc până şi de morţi ; că suntem o primejdie publică, o nenorocire pentru generaţiile tinere, un virus social, o gazetă pornografică, ce ar merita să fie suprimată pe cale poliţienească şi pe care cineva nu o poate lua decât cu cleştele.

Mai întâi s-o luăm, metodic, de la coadă. Pe noi ne importă numai să ne citească publicul ; apoi ne-o lua cu mănuşa, cu cleştele ori cu mâna goală, de asta puţin ne pasă, şi nici nu poate fi altfel, de vreme ce ne cunoaştem lumea şi ştim că, dacă e vorba de aşa ceva, partidele politice au obiceiul să nu atingă organele de păreri deosebite altfel decât cu cleştele: aşa iau liberalii „Timpul”, aşa conservatorii „Voinţa” ş.c.l. căci, într-o ţară constituţională ca a noastră, ce poate inspira un adversar „infam” alt decât dezgust?

N-am râs de morţi, feritu-ne-a Dumnezeu! Am glumit numai despre mofturile debitate la ocazii funebre de către cei vii. Nu putem fi un ziar grav, fiindcă ne-am propus dintru început să ne ferim de asta şi ne-am propus-o pentru că, după o matură socoteală, am văzut că presa română are destule organe grave. Nu ne batem joc de România şi de romanism, vorbe care se pronunţă şi se scriu cu un singur „r”, ci de „rrromanism” şi de „Rrromânia” cu trei „r”; nu de popor, vai de capul lui! râd destul atâţia de el! ci de „poppor”, ba câteodată şi „bobbor”, când e „rrromânul” supărat şi răguşit de supărare.

Ce-i drept, în politică parcă găsim până acuma chinorosul preferabil cotonogelii - nu ca chestie de culoare politică, fiindcă noi, ca nişte moftangii sinceri, mărturisim că nu facem parte din nici un „marre partid historric”! - dar pentru cuvântul că chinorosul cu spălătură tot se ia, dar bătaia, după cum spune înţeleptul proverb, nu se mai întoarce. Spunem pornografii ?... Sfidăm pe cineva să ne arate un şir pornografic în „Moftul”. A! dacă ar veni să ne interpreteze un Machiavelli sau un Talleyrand care se lăuda că din trei rânduri ale unui scriitor îl poate face să merite spânzurătoarea, se-nţelege că ne-ar băga la ocnă, neavând la noi pedeapsa capitală. Dar la ocnă ne-au şi trimis aceia care ne imputau că n-avem destulă sare. Despre sare, ce să zicem ? are omul câtă poate avea, dar şi la aceasta avem o apărare... Cel ce se ştie a nu avea nici o lipsă în această privinţă, acela să ne arunce întâi piatră. Şi ce-i drept, numai unul s-a găsit până acuma aşa de nevinovat: Constituţionalul. Că umblăm după câştig şi am ales scandalul ca mijloc, asta, ce e drept, e cam aşa; dar „scandalul” este pare-ni-se un cuvânt prea aspru, „Moftul” credem că e de-ajuns.

În fine, la ameninţările cu suprimarea mai mult sau mai puţin apropiată a „Moftului”, strigară sus şi tare că Pactul fundamental pe care şi l-a dat Naţiunea în suveranitatea ei şi toate instituţiunile noastre liberale se opun categoric la aşa ceva. Mai la urmă, care guvern ar fi nebun să calce Constituţiunea, să facă scandal pentru un „Moft”? Unde mai spui apoi că noi totdeauna vom fi de principiul că cu guvernul s-o lăsăm mai domol decât cu opoziţia. Ce, am fi copii? De-abia ne-am înjghebat o redacţie cu două mese şi trei scaune ; să ne pomenim cu „bobborrul supărat” că vine şi ne strica mobilele şi poate şi cu ce şedem pe ele? Doamne fereşte, s-a mai întâmplat! Ş-acum, dragă cititorule, după aceste desluşiri, urmează, te rugăm, a ne citi mofturile ; fii indulgent cu slăbiciunile şi prostiile noastre; ia-ne în nume de bine glumele, şi nu uita că şi un „Moft” ca acesta reclamă oarecare necaz şi bătaie de cap.

1893

I.L. Caragiale

La 1875, erau conservatorii la putere. Partidul liberal, în coaliţie cu elemente răzleţe, moderate şi conservatoare, sătul de a mai lupta pe calea normală pentru a răsturna ministerul Catargiu, se puse să facă o campanie înverşunată pe cale anormală. Partidul liberal, care-şi avea cartierul general la Mazar-Paşa, făcu apel la mijloacele demagogice, înrolă cu tot felul de monede, mai cu sunători (pe atunci nu aveam bilete), mai cu strălucite perspective, volintiri apilpisiţi şi ieşi pe strada strigând: Catargiu calcă constituţia de sus în jos, o călcăm şi noi de jos în sus. El o calcă spre a se ţine la putere în ciuda ei şi a noastră; noi o călcăm ca să-l răsturnăm şi în ciuda lui să restaurăm domnia ei!”. Adică, mai scurt: el o calcă de dragul lui, noi o călcăm de dragul ei!

Şi pe câtă vreme legioanele partizanilor şi volintirilor se agitau pe calea brutală, câte un advocăţel - acela nu lucra cu ziua, ci cu perspectiva unui apropiat viitor - turna la proză cu cotul în monitorul mazarist, căutând cu citate din autori „celebri” să probeze că răscoala de uliţă este nu numai un drept, dar chiar o datorie în aşa împrejurări.

Proza chilometrică a avocăţelului nu era menită decât să liniştească sufletele câtorva negustori chiaburi, cari contribuiau gros la „marea opera patriotică”, la „îndeplinirea datoriei”, dar cari având prăvălii deschise, nu se prea amuzau văzând cetele bravilor volintiri ai „Sfintei cauze constituţionale". De! patria ca patria, dar centrul patriei e prăvălia şi prăvălia cu volintiri nu se prea potriveşte, prăvălia merge cu linişte şi cu DREPTUL.

Dar, în sfârşit, slavă Domnului! liniştea s-a restabilit, dreptul s-a ridicat iar copăcel în picioare! Călcătorii de sus au căzut jos, iar călcătorii de jos s-au urcat sus. Jos conul Lăscarache! sus conul Iancu!

Ei, acuma s-a restaurat Constituţia, de aci avem să trăim bine! Aşi! ce să te pomeneşti! Conul Iancu s-apucă să calce şi d-sa de sus Constituţia. Ce-i de făcut? Rabdă conul Lăscarache, rabdă azi, rabdă mâine... Adevărul e că a răbdat cam mult - acu nu ştiu din ce pricină; ori că e conul Lăscarache de fel mai răbdător, ori că ştie conul Iancu să te facă să rabzi mai mult - destul că a răbdat 12 ani; vorba ceea: să dea conul Iancu cât poate răbda conul Lascar! Dar orice răbdare are un sfârşit. „S-a mântuit! nu mai merge, a zis într-o zi mult-răbdătorul. Trebuie un leac eroic la aiastă nesuferită situaţie!"

Şi după multă bătaie de cap, şi-a adus aminte de o veche reţeta, pe care i-o aplicaseră odinioară: „Brătianu calcă Constituţia de sus în jos; o călcăm şi noi de jos în sus. El o calcă spre a se ţine la putere în ciuda ei şi a noastră; noi o călcăm ca să-l răsturnăm şi în ciuda lui să restaurăm domnia ei! Adică, mai scurt: el o calcă de dragul lui, noi o călcăm de dragul ei”. Şi hop! Şi advocăţelul cu condeiul ascuţit şi cu limba lată, mititelul Sarsailă „de mare viitor”, un june „care promite mult”. Se pune procopsitul pe citate savante şi ne clădeşte mirifica teorie a homeopatiei politice: „Cui pe cui scoate! Călcarea repară călcarea: e nu numai un drept, e o datorie... Şi dacă nu mă credeţi, ignoranţilor, citiţi marea Gramatică a politicii de marele savant... etc. etc.".

Să se observe bine, mă rog, că nu caut aici să demonstrez cum că la '75 d. Brătianu nu spunea drept susţinând că d. Catargiu călca Constituţia, nici, şi cu atât mai puţin, că la '87 acuzările d-lui Catargiu contra d-lui Brătianu nu erau sfântul adevăr însuşi. Departe de mine ideea de a bănui onorabilitatea politică a acestor bărbaţi de stat... când d-lor sunt în opoziţie; să mă ferească Dumnezeu a pune câtuşi de puţin la îndoială zelul şi dragostea pentru Constituţie, de cari sunt animaţi aceşti vecinic călcători ai ei. Nu, ei o iubesc, şi tocmai pentru că o iubesc, o calcă; îi doare în suflet că o calcă; dar cum ar putea să n-o calce când o iubesc atâta? Şi pe urmă teoria mititelului procopsit nu este destul de clară? Pentru cine iubeşte Constituţia, este, când o calcă alţii, nu numai un drept, dar chiar o datorie s-o mai calce şi el. Atâta numai că adevărul de la '87 nu mai teoriza ca cel de la '75 faţă de negustorime, ci faţă de oameni mai greu de speriat cu mari opuri, cu mari autori şi cu mirifice fleacuri. El nu mai vorbea, ca colegul său de la Mazar-Paşa, către bunii şi dreptcredincioşii creştini deprinşi a deschide obloane de prăvălii, ci către nişte păgâni deprinşi a deschide uşi de bibliotecă.

„Bine, coane Lascăre, au zis aceştia de-a dreptul, fără să se împiedice a sta de vorbă cu mititelul teoretician, nu vezi dumneata că aceasta este un cerc vicios?”. La cercul vicios, conul Lascar a cerut numaidecât „desluşire, neînţelegând expresii de aieste”. Atunci i s-a desluşit omului moldoveneşte cum că ar fi vremea să se părăsească în politica Statului român jocul calcărilor periodice de Constituţie şi începătura ar fi de datoria Partidului conservator s-o facă. Că mijloacele demagogice, bosumflările contra Coroanei, palavrele şi promisiile imposibile de realizat, trebuiesc odată aruncate departe; că nişte mijloace nedemne şi primejdioase pentru politica unui Stat cu pretenţii de seriozitate cu atâta nevoie de progres real şi că cine ar trebui să le arunce mai întâi şi mai departe ar trebui să fie tocmai partidul conservator;

Că în ţara aceasta, afară de câţiva pălăvrăgii fără pricini, afară de haita de slujbaşi fără slujbe, afară de câţiva ambiţioşi politicaştri în genere fără talent şi fără omenie cari nu pot trăi decât în turbure şi pe care-i poţi scoate foarte ieftin pe uliţă, pe nemâncate cu parul, cu masalaua (torţa) după băutură mai este şi un popor întreg care stă acasă cinstit, munceşte ca să trăiască, care doreşte şi are dreptul a dori să se bucure de beneficierile culturii, progresului modern, şi care, ca supremă şi permanentă expresie a suveranităţii sale, are o Coroană regală;

Că orice fel de călcare a legii fundamentale, fie de sus în jos, fie de jos în sus, în ţară şi în împrejurările noastre, poate celor dintâi să placă şi să folosească, celor de-al doilea însă desigur nu le poate conveni pentru că-i păgubeşte; că, în sfârşit, dacă sub pretext de apărare a ei, toţi or călca Constituţia - de jos fiindcă cei de sus -, de sus, fiindcă cei de jos o calcă, cine să înceapă odată s-o apere pe cale normală dacă nu Partidul conservator? Şi ce ocazie mai bună pentru a o apăra pe cale normală, decât aceea când călcătorii de sus – colectiviştii - merseseră aşa de departe, încât trebuiau să cadă chiar dacă erau ei singurul partid existent în ţară? Era un copac putred, trunchiul era prea slab ca să mai ţină coama... Ce mai trebuiau lovituri violente?

Toate aceste desluşiri au fost însă de prisos: oamenii cari le-au dat au trebuit cu destulă părere de rău, să se deie într-o parte şi să lase pe conul Lăscarache a iubi Constituţia în felul d-sale, aşteptând ca peste câtva timp conul Iancu, mai puţin răbdător şi mai meşter la treabă, s-o iubească cu nu mai puţină căldură. Numai atâta ca şi popoarele se satură, ca şi omul, de aceeaşi jucărie; jocurile merg pe vârste: cercul vicios începe a fi prea pueril pentru tânărul popor roman. Să sperăm că acest tânăr, care se coace, va refuza în curând cercul şi va ruga frumuşel pe călduroşii amanţi ai Constituţiei să aibă pentru dânsa mai puţină iubire şi mai mult respect.

1889

I. L. Caragiale

Pentru observatorul zilelor noastre e necontestat sbuciumul în care se găseşte sufletul românesc. Din toate aspectele vieţii noastre, se desface astăzi o fierbere necunoscută încă. Niciodată, în nici o perioadă istorică, cred, nu s'a înregistrat aici un asemenea vălmăşag multiplu şi turbure care să ţină într'un perpetuu neastâmpăr molecular fibrele de simţire ale neamului.

Sunt, desigur, atâtea şi atâtea explicaţii şi destule justificări pentru acest proces haotic, în care analistul trebuie să-şi păstreze ochiul limpede şi mintea trează la toate răspântiile. S'ar părea că după veacuri îndelungi de tăcere chinuită s'au rupt deodată zăgazurile şi din adâncime au dat navală, ca o cataractă tumultuoasă, energiile latente ale unui popor. Negreşit că toţi care suntem prinşi în vârtejul acestei revărsări neînfrânate şi sgomotoase, mai greu ne vom putea rosti asupra ei decât cronicarul de mâine, care va avea orizontul lămurit de perspectiva distanţei.

Sunt însă constatări axiomatice care se impun şi toată lumea le vede. Românismul trece astăzi printr'o criză de creştere după identificarea graniţelor etnice cu cele politice. Noul stat se sbate hărţuit la fiecare pas de obligaţiuni şi întrebări care în trecut nu s'au mai pus. S'ar putea spune că actuala clasă conducătoare, prin noutatea sarcinilor ce i-au fost hărăzite e în mod fatal o înjghebare de diletanţi, ale cărei înfăptuiri pătimesc de toate greşurile începutului. O judecată cât de sumară ne arată realitatea destul de neliniştitoare. Viaţa românească de după război a fost necontenit revoluţionată de evenimentele care s'au succedat şi-au mărit tensiunea iniţială. Mai întâi Unirea însăşi cu euforia ei sguduitoare ne-a fost dat s'o resimţim cu un organism slăbit de pierderile războiului. Că trupul deşirat şi şubred ieşit dintr'o boală crâncenă chemat la un mare ospăţ, după răsunătorul chiot de nuntă, ne-am ales cu palpitaţii, cu ameţeli cu turburări de respiraţie. Eram prea plăpânzi. România de ieri, cumplit de însângerată şi cele două flancuri, după o despoiere metodică de către străini, prea lipsite de mijloace pentru o conducere de stat. Pe această slăbiciune s'au deslănţuit, a doua zi după cununie, diversele probleme de stat care cereau un răspuns : vot universal, expropriere, erezii regionaliste, răscoliri demagogice, veleităţi minoritare, resturi de civilizaţii disparate, regimuri administrative fără puncte de înrudire, infiltraţii etnice străine... tot atâtea prilejuri de sbucium interior, care şi în vremuri normale ar putea trezi serioase îngrijorări, care însă în starea actuală de vulcanism general postbelic sunt de-a dreptul primejdioase. E explicabilă deci criza de creştere în această epocă de adolescenţă a ţării înnoite şi explicabile derivatele ei: criza sufletească, criza de autoritate, criza economică.. aşa mai departe, discordări nenumărate în aparatul vast de ramificare a unei naţiuni. Chestiunea care se pune în astfel de împrejurări e faptul neîndoielnic, că având atâtea laturi vulnerabile din care rezultă fragilitatea evidentă a marelui tot, noi să ne păstrăm măcar punctul central al întregului eşafodaj într-o stare de sănătate nealterată, ca să ştim pe ce se poate sprijini echilibrul nostru faţă de atâtea tendinţe de sguduire dinăuntru şi din afară.

Acest punct arhimedic e gândul românesc cu toate dispoziţiile lui creatoare. Literatura, spunea deunăzi de la acest loc d. N. Iorga, e manifestarea organică a neamului. E cea mai de seamă cetate ofensivă şi defensivă în economia de forţe a unui popor, adăugăm noi. Cu două decenii în urmă şi mai bine când duceam o viaţă politiceşte fărâmiţată, ne amintim cât de covârşitor era rolul literaturii. Trăiam divizaţi, dar scrisul ne da o platformă de strângere laolaltă. Eram oropsiţi sub călcâiul duşman, dar ne inspira acelaşi comandament moral şi estetic cu toate consecinţele. Nu aveam graniţe comune, aveam o unitate de literaturi cu crezul ei indestructibil. Nu aveam tunuri, aveam poeţi care radiau coeziune şi semănau lumină. O poezie era un act politic hotărâtor pe atunci, o bucată literară, un fapt de înaltă pedagogie cetăţenească. Nu vorbesc numai de caracterul militant al acestei literaturi, care-şi muia aripile în suferinţele mulţimii, răscolind dureri şi cerând alinare. E netăgăduit că aceasta raţiune desrobitoare a scrisului românesc e de interes şi a tras greu în cumpăna evoluţiei noastre istorice. Ardealul bunăoară, o ştim cu toţii, în veacul al nouăsprezecelea, cu deosebire în ultimele decenii de apăsare maghiară, ca să scape de agonie, a fost susţinut cu oxigen literar. Dar marile prefaceri sociale şi dacă vreţi economice ale vechiului Regat, cine le-a lansat mai întâi, cine a creat atmosfera trebuincioasă pentru rezolvarea lor ? Ţăranul înainte de-a fi un subiect politic la noi, a fost un subiect literar. Scriitorii pot fi socotiţi pe drept avangarda, precursoarea transformărilor noastre de stat. În treacăt fie zis "Noi vrem pământ" al lui Coşbuc sau o pânză de Grigorescu au pregătit mai mult exproprierea latifundiilor decât douăzeci de discursuri lămuritoare la Cameră şi la Senat. Politica n'a fost decât oastea de paradă care a luat în stăpânire, cu toate beneficiile, redutele cucerite de literatură.

Dar dincolo de această dinamică a luptei pentru marile revendicări naţionale, literatura a fost în toate împrejurările oglinda reală a sufletului nostru. Templu în care se păstrau tablele legii, depozitar al străvechilor noastre secrete de viaţă şi înfricoşate taine de familie cu toate adevărurile lor testamentare, literatura, păstrând moştenirile ancestrale lăsate cu limbă de moarte şi filtrând orice impuls actual prin retorta receptacolului recent, exprimând deci în acelaşi timp trecut, prezent şi viitor, apărea ca un colţ de natură din munţii noştri, o manifestare specifică a solului, iremediabil respirând în acelaşi timp suflul eternităţii. Fiind o întrupare organică a neamului, acest scris cerea viaţă şi se turna în forme cu totul particulare, nu fiindcă erau legi şi canoane care-i determinau rostul, ci fiindcă sufletul românesc îşi avea albia lui de care insul nu se putea deslipi cu nici un preţ.

Iată Eminescu, cel mai universal creier la noi, a cărui gândire s'a rostit deasupra atâtor culmi, e cel mai tipic reprezentant al rasei. Nu numai că a simţit cu cugetul lui în sens teoretic nevoia celei mai largi rezonanţe istorice, nu că a fost codificatorul naţionalismului constructiv la noi şi în formele de expresie literară s'a lăsat stăpânit de toate nuanţele geniului popular, dar strofele lui pe de-a'ntregul, chiar şi unde împrumuta motive străine se brodează, pe acel fond de lirism care cu gama lui sentimentală e al nostru, numai al nostru. Ce să mai vorbim de idilele lui Coşbuc, în care se prinde în horă satul românesc, de baladele din care cere cuvânt vechea "vitejie direaptă"... Vlahuţă cu plânsul în surdină, călcând pe urmele învăţătorului român în toată structura lui nervoasă, de I. Gorun sănătos şi falnic că numele lui, de Ştefan Iosif supus unei morbideţe care iscodea necontenit viziuni "patriarhale" sau de D. Anghel, subtitlul estet, care în "grădina" lui se înfiora de miresmele pământului cânta încăierarea nocturnă a mirosurilor de la ţară. Invoc numai poeţii care domină astăzi configuraţia literară, din ale căror accente s'a împletit cântecul mut şi nemărturisit al tuturor. E aerul nostru în tot ce-au însăilat ei, o senzaţie familiară în ce se pune la contribuţie: codru, peisaj, lumină, gest, povaţă... Vorbeşte patrimoniul milenar, cântă rasa şi din rasă nu se poate evada nici în sens fiziologic, nici intelectual. Prozatorii noştri nu fac decât să confirme acest adevăr, atâta doar că sunt poate şi mai mult prizonierii elementului local. Iată Caragiale de pildă : cine e nebunul care ar trage la îndoială nota lui veridică pe care o vedem astăzi intervenind de zece ori pe zi în goana noastră cotidiană ?... Cine nu desluşeşte aburii calzi ai ogorului muntenesc din "Sultănica" lui Delavrancea sau tipica aşezare a conacului moldovean cercetat de injoncţiuni moderne din "Viaţa la ţară" a lui Duiliu Zamfirescu ? Tot astfel la Brătescu-Voinești ca şi în nuvelele sau romanele lui Sadoveanu. Se plămădeşte acelaşi aluat, fireşte, primind modelarea individuală a autorului. Sunt poveşti şi întâmplări urzite de boieri şi boiernaşi sau ţărani, figurile consacrate ale structurii noastre sociale, la unul de obicei aspri, sanguini şi zidiţi din pasiuni elementare ; la celălalt, prinşi de duioşie, cu întrebări care vin de departe şi proiectează o lumină blândă pe un fond de tristeţe omenească. Pretutindeni în scrisul lor ne simţim acasă, arde acelaşi soare, e aceeaşi dogoare a după amiezilor de vară, adie aceeaşi boare de codru verde, respiră intimitatea organică a sufletului românesc....

Ei bine, literatura de după război scrisă româneşte nu prezintă o continuitate normală cu cea de ieri. Aş zice că e o întrerupere bruscă, o radicală schimbare de diapazon care s'a petrecut aici. Nu vorbesc fireşte, de talentele reale, la care firul Ariadnei se simte alături uneori cu un bine precizat spor de simţire şi de mijloace, care e apanajul logic al complexităţii de viaţă în care am fost atraşi de împrejurări. Mă gândesc la producţia curentă, la cărţile care răsar cu duiumul şi populează vitrinile librăriilor impregnându-şi pecetea lor asupra spiritului public sau la nenumăratele reviste care găzduiesc ciripitul primelor bătăi de aripi din zilele noastre. La aceştia se remarcă ciudata transformare intempestivă, un fenomen eclatant de discontinuitate literară. Poezia aceasta e o apariţie curioasă şi-ar fi de dorit ca un clinician cu aptitudini ştiinţifice s'o supuie unui examen mai amănunţit decât aceste fugare observaţii. E o anarhie de gândire la mijloc, aş zice aproape o nebunie programatică, un fel de sonoritate verbală care răsună în gol cu tendinţa marcată de-a gâtui orice înţeles. Planează împrejur un obscurantism voit, un fel de nevroză obsedantă, un scrupul constant de-a împinge subiectul dincolo de raza comprehensiunii, o specială perversiune a adjectivului şi o neonestitate de atelier pe care o impun ca pe un ritual prerogativele școalei. În toate genurile ies la iveală aceste impulsuri cum am zice reformatoare, până şi în romanul care se multiplică înspăimântător în timpul din urmă, un fel de maculatură devenită cronică şi antipatică. Acest gen fără rădăcini la noi a ajuns o manieră literară care se vede a fi acaparat şi publicul cititor, de vreme ce apar oameni bătrâni lipsiţi de talent şi curbaţi de reumatisme, biete epave hodorogite, care după o viaţă îndelungă stropşită de-o gângavă banalitate pun astăzi în circulaţie cărţi stropite cu otravă. Adevărul e ca un spirit nou s'a cuibărit aici, un exotism improvizat, o instrumentare cerebrală, nu numai în afară de posibilităţile noastre de apreciere, ci cu stigmatele strigătoare ale unei conformaţii spirituale care nu ne aparţine. În definitiv ce înseamnă această mascaradă frivolă, acest aspect de carnaval al literaturii româneşti actuale? Ce fir s'a rupt aici şi cine a îndeplinit monstruoasa operaţie de-a ne scoate pământul de sub picioare şi de-a ne pomeni bălăbănindu-ne în gol ? Unde e câmpul nostru şi natura în care trăieşte de veci seminţia aceasta de agricultori ? Cine a izgonit principiul sănătăţii, ca să ne inunde cu strofe leşinate după clişeul ofticosului Klabund ? Cine a tăiat pădurile de brazi din literatura noastră, cine a suprimat ţăranii cu fresca lor de linii mari şi ample, cine a ucis bunul simţ din bătrâni, ca să ne alegem cu o stridentă behăitură lubrică şi cu pagini de pornografie desminţite de tradiţionala noastră decenţă ? Iată puncte de întrebare care ca săgeţile otrăvite se înfig în conştiinţa noastră şi cer un răspuns.

Primele lămuriri de circumstanţă articulate în materie nu dezleagă problema. Unii vorbesc de ipersensibilitatea generaţiei noi, care a copilărit sau s'a născut pe vremea groaznicei încleştări de oţel şi-a adus cu sine în subconştientul şi nevoile ei această lipsă de busolă, un fel de cutremur maladiv, ecou întârziat al câmpului de bătaie. De-aci, zic ei, lipsa de orizont şi orientare, dispoziţia de recepţionare a formulelor străine. Fals, răspundem noi ; sau fals inconştient sau minciună interesată. Mai întâi douăzeci de ani sunt prea puţin ca gândirea unui popor să devieze de la făgaşul ei istoric şi-al doilea, ceea ce e şi mai convingător, tineretul de după război a apucat un drum diametral opus clişeelor internaţionaliste. Aceşti copii ai furtunii, crescuţi sub pedagogia tunului, s'au ancorat de un crez care desminte vijelios etica şi estetica pomenitei literaturi de recentă dată. În sufletul lor călit de primejdii şi înfrigurat de viziunea măririlor viitoare, chemările autohtone sunt mai puternice ca oricând.

Două clipe dacă privim în faţă chestiunea, ipoteza se înlătură de la sine, cu obiecţiunea că nu le-am recomanda acestor literatori iconoclaşti o întâlnire directă cu reprezentanţii generaţiei tinere. Dorim a-i cruţa de povara argumentelor care deocamdată nu sunt absolut necesare pentru a limpezi controversa noastră literară. Alţii atribuie fenomenul internaţionalizării de gândire la noi, pretinsului contact cu culturile minoritare care şi-ar fi infiltrat virusul lor destructiv, ca să torpileze o unitate de stat. Nimic mai greşit decât această presupunere, nu fiindcă străinii ne-ar urmări cu o frăţească bunăvoinţă, ci fiindcă literele lor sunt astăzi povăţuite de un naţionalism activ îngrădit în idei şoviniste şi precepte de rasă.

E timpul, deci, căzând toate aceste presupuneri, să dăm răspunsul categoric şi franc la întrebarea cine-a internaţionalizat literatura noastră actuală ? Iată-l: Nu noua generaţie crescută din sângele nostru, ci o nouă naţie cu care ne-a pedepsit capriciile destinului. Ca adevărul să iasă la iveală cu mai multă tărie fie-mi îngăduit să evoc procesul de denaturare literară mult mai grav şi mai avansat petrecut la vecinii noştri unguri, proces pe care-l cunosc şi de care m'am apropiat odinioară într'un examen amănunţit, făcând constatări care încep să se asemene primejdios cu stările actuale de la noi.

E cam mult de atunci, aproape douăzeci şi cinci de ani. Românii din Ardeal, o duceau greu sub apăsarea de la Budapesta, dar pe cât de nesăbuite erau loviturile ce primeam, pe atât de dârză se accentua rezistenţa unora dintre noi. În mijlocul acestei frământări, mi-aduc aminte, Contele Ioan Zichy ministrul de instrucţie în guvernul răposatului Tisza, într-un discurs plin de violenţe la adresa neamurilor nemaghiare de sub coroana Sfântului Ştefan, susţinea cu multă mândrie teza că acestea vor fi desnaţionalizate de superioritatea culturii ungureşti, care e nemuritoare şi eternă - se rostea grandilocvent nobilul conte - şi-ale cărei drumuri sunt pe deplin statornicite ca strălucirea stelelor pe cer. La această diatribă m'am crezut dator să răspund în două lungi articole, unul publicat în ziarul "Românul" din Arad, altul în revista "Luceafărul" de la Sibiu. Ideea de care mă călăuzeam în replica mea era cercetarea literaturii ungureşti de atunci, pentru a dovedi dacă poate fi vorba de o superioritate culturală maghiară, care să ne desfiinţeze. Am făcut deci o temeinică analiză a producţiei literare contemporane din capitala de pe malul Dunării, fixând spiritul de care era îmbibată şi descifrând caracterul de rasă al operelor de artă.

Să-mi fie permis a reproduce câteva fragmente lămuritoare. Încep cu constatările din articolul "Un anacronism : literatura naţională maghiară". Iată ce spuneam între altele: Pentru un cititor străin, care cunoaşte poporul unguresc şi cunoaşte operele literare în care au fost prinse notele lui caracteristice, literatura actuală curentă prezintă un aspect cu totul străin. Din toată producţia timpului din urmă nici un gen literar nu mai este expresia gândirii specific ungureşti. Din tot ce se tipăreşte, şi comerţul lor de cărţi e exorbitant, nu se desface impulsul organic al unei literaturi naţionale. În zadar vei căuta oglinda notelor istorice ale psihologiei ungureşti: în aşa zisa literatură maghiară ungurii se întâlnesc tot mai rar. S'au pierdut tipurile romantice ale lui Jokai, nemeşii greoi şi îndărătnici ai bravului Kemeny, s'a dus Mikszath cu simpaticii ţărani vioi din Ţara Slovacilor. S'a curmat tradiţia de avânt, nota de nobleţe, sincera simpatie de subiect a scriitorului, nu mai întâlneşti în piesele lor pe săteanul gălăgios şi violent, nici în poezia lirică suflul de sănătate rustică, dragostea de natură. Nu mai e nici pusta ungurească în cântece, nici chiot de ciardă, nici vitejia romantică a haiducilor din Bakony. Toate notele particulare au fost sacrificate, literatura lor nu mai e o literatură naţională.

Valorile estetice au fost modificate, credinţele literare s'au schimbat, eroii s'au înlocuit. Nu mai e o literatură militantă, nici luptători, nici triburi ale revendicărilor naţionale. Nu te mai opresc accentele turanice, în faţa ta se desenează icoane triste, întunecate, clişee uzate de artă internaţională. Un suflet chinuit, svârcolirile unui individualism exagerat, un cinism brutal şi o frivolitate necunoscută cer cuvânt în producţia lor actuală. Ţăranul a încetat a mai fi subiect literar, nemeşul se mai iveşte în câte o piesă de teatru, ca să facă deliciile spectatorilor cu poza lui ridicolă. Puntea care ar lega pe cei de azi cu trecutul unguresc s'a frânt, reflexele elementelor sociale care au făcut istoria acestui popor, nu mai au cuvânt în literatură. Vei întâlni în schimb la teatru pe avocatul din foburgurile Pestei, pe burghezul utilitarist, pe orașanul mut pentru frumuseţile naturii. Poetul are să-ţi prindă în rime frigurile sufletului sbuciumat de mizeriile asfaltului, din strofele lui vei alege spleenul sau amărăciunea păgânului modern lipsit de orice credinţă. În locul imaginilor colorate ale panteismului de odinioară vei găsi întuneric posomorât. Reconstruind pe urma unei cărţi personalitatea autorului, rămâi penibil atins de această cunoştinţă nouă. Recules ai să-ţi mărturiseşti în pripă: Domnul acesta n'are nimic a face cu toată frământarea istorică a maghiarismului milenar, de la Arpad pand la Arany Ianoş. Domnul acesta e tipul curent al Ahasverului modern pe care l-am întâlnit şi la Ostanda şi pe Riviera şi pe bordul vaporului în drum spre Singapore, îl chema Mayer, Durand sau Löwy şi era totdeauna la fel. Domnul acesta poate să fie astăzi, întâmplător, la "Pesti Hirlap" să scrie piese pentru "Kiraly Szinhaz", dar aşa cum îl văd eu, mizantrop, fricos, plin de probleme şi de gută, ar fi cea mai inoportună apariţie între cetăţenii de la Salonta-Mare, care i-ar fi deopotrivă de străin sufleteşte ca fermierii din Scoţia. Izolat de toate tradiţiile moştenirii, el nu înţelege tainele acestui pământ, nici aer, nici lumini, nici umbre, nici culoare când călătoreşte în vagonul restaurant de-a-lungul pustei ungureşti, privirea lui e mai plictisită decât a mea. În mine cel puţin este interesul palpitant al vecinului intrigat de-o duşmănie istorică, pe când din ochii lui priveşte sila Weltburgerului lipsit de orice preocupări de ordin naţional.

De unde acest aspect straniu al literaturii ungureşti de astăzi ? Răspunsul e deopotrivă de laconic şi de lămuritor: Budapesta. Sunt ravagiile Budapestei în aceste pagini străine. Acest oraş pripit al americanismului, cu cabareturile lui, cu jidanii lui, cu jargonul lui Dohanyutza, cu obscenităţile nocturne, acest furnicar improvizat şi-a impregnat pecetea în literele ungureşti. Amalgamul lui etnic e determinat de notele de rasă ale elementului semit. Prin acordarea de libertăţi politice că nicăiri altundeva, prin vecinătatea apropiată a Galiţiei, potopul de ovrei a crescut an cu an, a găsit tot mai puţine obstacole în lupta cu autohtonii inferiori, şi-a croit un culcuş aici pe malul Dunării, unde a acaparat industrie, comerţ, literatură. Toate ramurile de manifestare ale vieţii publice au fost pe rând cucerite de acest popor neastâmpărat. O jumătate de veac de activitate conştientă a fost deajuns ca imigraţii să desfiinţeze caracterul unui trecut şi acceptând din toate atribuţiile celor învinşi numai limba ungurească, modificată după urechea lor, au isbutit să creeze din Budapesta cel mai puternic emporiu de cultură naţională semită.

Fireşte că gimnastica intelectuală a Budapestei nu are, nici în clin nici în mânecă cu aluatul istoric al neamului unguresc, fireşte că din zidurile mucegăite ale ghettoului din Kiraly-utza nu pot răsuna cântecele sălbătăciei romantice a betyarilor ungureşti. E explicabil că teatrul popular (Nepszinhaz) în care cereau cuvânt ciobani de pe pustă, hoţi de cai de la Kecskemet cu inima în dinţi şi cu izmenele în vânt, a trebuit să dea faliment ca să facă loc operetei cosmopolite, ori comediilor lui Molnar, din care distingi umorul rece, cinsimul turburător şi artificiile spiritului semit. Desigur că simpaticele tipuri primitive din piesele lor populare deveniseră un anacronism şi un prilej de plictiseală îngrozitoare pentru spectatorii, de felul lor, din suburbiile Varşoviei. Prin această infuziune străină s'a curmat deci firul de continuitate istorică a sufletului unguresc în literatura maghiară şi s'a dat naştere unei producţii improprii, îndrumată de precepte internaţionale, în care dacă există o notă specific naţională, aceasta e semită.

Articolul ducea mai departe firul unui paralelism între cele două suflete care se exprimau în literatură. Vorbind despre un talentat poet evreu, Kiss Jozsef, spuneam : "Scrisul lui face parte din patrimoniul sufletesc al culturii naţionale evreieşti, ca şi poeziile lui Maurice Rosenfeld, ca şi Manasse al lui Ronetti-Roman". Dupe ce caracterizam poezia lui Petöfi şi analizam o romanţă încadrată în peisagiul de pe pustă, tipic ungurească, continuam astfel : "Cat de departe cad de aceste imagini de la ţară creaţiunile lor de astăzi şi toată literatura de la Budapesta. Mi-a rămas în minte o pagină extrem de caracteristică a unui scriitor de-al lor care iscăleşte Ignotus, îl cheamă Veigelsberg, e şef de şcoală, directorul celei mai apreciate reviste: Nyugat (Occidentul). Scrie undeva despre influenţa naturii asupra omului modern îi accentuează cu multă tărie cât de singur se simte el într'o pădure. O solitudine penibilă îl apasă în mijlocul unui codru de brazi. Natura sălbatică îl enervează, freamătul copacilor îi dă fiori. "Îmi plac parcurile franţuzeşti, tunse şi îngrijite. Iubesc natura, cam aşa încheie Ignotus, dar numai până unde pot simţi cu ea urmele omului".

Vreţi o înfăţişare mai caracteristică în care să fie zugrăvit sentimentul orășanului deslegat de toate intimităţile naturii ? Cum să nu fie penibil impresionat de tăcerea unui codru de brad acest creier zămislit în umbra zidurilor, domnul Veigelsberg, care de zeci de generaţii şi-a întrerupt contactul cu pământul. Plămânii lui obosiţi de ghettoul atâtor incarnaţiuni anterioare nu suportă ozonul şi frica tradiţională a semitului îl face să tresară la fiecare foşnet. Da, e o pagină tipic ovreiască proza aceasta a domnului Veigelsberg, care în aforismele lui destul de spirituale exclamă undeva: "În faţa trecutului avem o singură datorie: să-l uităm !" Recunosc domnule Ignotus, aveţi toate motivele.

Concluzia pe care o trăgeam era următoarea: "Literatura naţională ungurească a încetat în poezie cu Petöfi şi Arany, iar în proza cu Mikszath, făcând loc literaturii naţionale ovreieşti budapestane, deci o astfel de cultură improprie şi fără rădăcini de care cânta ditirambi ministrul Zichy nu poate constitui o primejdie pentru noi, tocmai astăzi când literatura românească e îndrumată în spirit naţional de o mulţime de talente superioare. Nu ne poate maghiariza literatura ungurească prin producţia ei actuală, cel mult semitiza ne-ar putea, dar pentru asta suntem prea împrieteniţi cu codrii verzi de brad, în care se simte atât de rău d. Leon Veigelsberg.

Am reprodus o bună parte din acest articol, rămas uitat şi necunoscut ca atâtea altele, fiindcă m'a uimit procedeul similar care începe să fie pus în valoare la noi. Articolul a stârnit atunci o vâltoare neobişnuită în presa ungurească, unde a fost tradus şi viu comentat. S'a deslănţuit o luptă pasionată pentru şi contra. Buba pe care pusesem eu degetul durea prea tare, ca să nu fie luată în seamă. Ar fi o carte voluminoasă dacă s'ar strânge laolaltă studiile şi polemicile brodate pe acest subiect. Ungurii de pur sânge mi-au dat dreptate când tânguindu-se, când blestemând, mai ales prin revistele din provincie, fiindcă presa budapestană era cu totul jidovită. Scriitorii ovrei, pozând în oameni civilizaţi, critici literari şi sociologi, m'au combătut cu mare lux de argumente. M'au învinuit de un conservatism reacţionar, mi-au pus în faţă ovreimea de la Iaşi, mi-au atribuit o ură împotriva oraşelor, au insinuat că prezint semne de detractor al civilizaţiei şi s'au străduit să mă convingă că structura socială a ungurilor evoluând, a depăşit cadrul vremii lui Mikszath, că o literatură citadină e deci cu totul justificată". Natural că am reluat subiectul şi l-am desvoltat cu mai multă amploare în articolul apărut în revista "Luceafărul" sub titlul : "Două suflete, două literaturi". Dezvoltând teza iniţială am fixat pe larg dualitatea evreo-maghiară de la Budapesta. Smulg la întâmplare câteva fragmente nu atât pentru a proba justificarea mea, cât pentru a prilejui să vedem reversul medaliei : potriveala ofensatoare cu situaţia noastră actuală.

Iată ce ziceam între altele: "Ce s'a petrecut în sânul neamului unguresc e un lucru lămurit şi se poate judeca limpede. Până acum câteva decenii, acest popor, care forma un bloc etnic deosebit, o insulă exotică cu flora ei particulară şi-a păstrat intact caracterul de rasă. Strecurându-se printre veacuri, neam de ţărani agricultori şi nobili cu însuşiri războinice, ungurii şi-au fixat sufletul lor aparte, care era rezultanta descendenţei şi condiţiilor lor specifice de viaţă istorică. Acest suflet tipic maghiar a cerut cuvânt şi în creaţiunile literare, găsind întrupare în anumite opere, care sunt monumente de artă naţională. Aşa s'au păstrat ei şi se plimbă astăzi sub ochii noştri… Pot să-ţi trezească simpatie sau zâmbete de compătimire, pot să-ţi pară mai potriviţi în stepele Lebediei, decât în mijlocul unor curente de civilizaţie neînrudită cu dânşii, dar ei sunt ungurii, aşa cum se desfac din viaţa lor de-o mie de ani. Structura intimă a sufletului unguresc, e zestrea fatală a sângelui. Sufletul doar e o urnă în care generaţii de strămoşi şi-au aşezat moaştele, în noi tresar îndemnuri nedesluşite, care vin de departe, de dincolo de conştiinţa realităţii. Simţim la tot pasul reţeaua misterioasă a celor care s'au dus şi, vorba filosofului francez, ne cârmuiesc mai mult morţii decât viii. De aceea, oricât de adaptate formelor străine, aceste manifestări organice ale psihologiei ungureşti se disting şi nu se pot ascunde de privirea pătrunzătoare a unei minţi obiective, cu deosebire nu se pot ascunde în literatură, în acest domeniu implacabil al sincerităţii. Iată de ce în poezia de astăzi a lui Andrei Ady cu toată influenţa formelor de lirică modernă franceză, se iveşte la toată strofa factura particulară a creierului turanic. Moştenirea sufletească a originei nu se poate înlătura, ea ne urmăreşte, ca un blestem ori ca o binecuvântare, ne urmăreşte la tot pasul".

Să lămurim însă mai departe ce s'a petrecut... La începutul erei constituţionale în Ungaria prin acordarea de libertăţi s'au deschis porţile largi elementului ovreiesc, care a început să se reverse asupra ţării. Această revărsare a dat naştere unui fenomen cu totul particular de încrucişare a doua popoare, unic în felul său. Anume ovreii s'au aşezat în oraşe, unde cu însuşirile lor, cu inteligenţa sprintenă inerentă rasei, au acaparat viaţa comercială şi industrială, au introdus formele de aşa zisă civilizaţie occidentală pe pământul care păstra neatinse toate notele unor rosturi patriarhale. Ei au pus stăpânire definitivă, ei au înfiinţat, se poate spune, capitala ţării, căreia i-au împrumutat caracterul lor de rasă, în vreme ce descendenţii maghiarismului istoric şi-au continuat viaţa lor cu tipare tradiţionale: au ţinut cuvântări, au semănat grâu, au împrumutat bani pe camăta grea, şi-au neglijat ţărănimea şi ne-au pus nouă genunchiul în piept. Astfel împrejurările ne-au dat un popor care în sânul lui a fost necesitat să primească la el acasă alcătuirile vieţii moderne prin intermedierea unui alt popor, cu alt caracter de rasă. Avem deci manifestarea paralelă a doua neamuri şi pe terenul literelor... S'a croit deci o literatură nouă la unguri, care nu are nimic a face cu sufletul maghiar. Alte patimi, alte culori, note proaspete, frământări necunoscute. Într-o limbă nouă vorbeşte glasul lui Iehova".

Închid aici paranteza cu procesul de la Budapesta, fără să mai stărui asupra adevărului care se desprinde din ea pentru unguri. Realitatea este că am văzut bine în adâncime la vecinii noştri; evenimentele de mai târziu au confirmat pe de-a'ntregul diagnosticările mele. Decompoziţia şi putrefacţia la ei a mers înainte, ca încoronarea tragică Israel s'o îndeplinească prin trimisul său Bela Kun care a înfipt steagul roşu pe camera magnaţilor de pe malul Dunării. De ce-am reînviat acest depărtat examen al unor stări din altă parte, de ce-am desgropat foile îngălbenite în care judecăm penetraţiunea semită la unguri? Răspunsul e simplu şi logic : Fiindcă şi la noi a început să se întrevadă un fenomen similar, aceleaşi cauze producând aceleaşi efecte. Adeseori recitind scrisul de-acum un sfert de veac, am senzaţia stranie că se zugrăvesc nenorocirile noastre, că numai numele proprii sunt schimbate şi că o brutală ironie a sorţii ne-a împărtăşit cu o dureroasă intervertire de roluri.

Da, domnilor colegi, Israel e călător. Israel nu se fixează, Israel a venit şi la noi. Cum, când şi în ce număr, nu e acum momentul să lămurim chestiunea. Veneratul nostru coleg, tânărul octogenar A. C. Cuza, s'ar părea că a atins-o în treacăt în cercetările lui. Adevărul e că infiltraţia ca şi consecinţele copiază aproape pas cu pas fazele procesului unguresc. Cronologia doar e într'o întârziere de vreo două decenii, dar e acelaşi plan strategic cunoscut : mişcarea de învăluire de la periferii spre centru. Etapele se escaladează metodic : comerţ, industrie, bănci, moşii, blokhausuri la oraşe, gazete... Scara a fost urcată cu plan şi cu socoteală. Ei bine, acum Israel s'a hotărât să facă şi literatură românească. A atins cel din urmă popas, a intrat şi în templu. Până acum vreo douăzeci de ani intenţia nu putea fi bănuită. Abia în gazetărie dacă se încerca timid o strecurare anonimă, urmărind mai mult beneficiul arginţilor decât patima călimării. Erau aşa de departe de cugetul şi de sintaxa noastră, încât nimeni nu-şi închipuia că merită să fie luaţi în seamă. În scurt timp însă au devenit redutabili aceşti potentaţi de cerneală cu rotativele lor. Negustori de opinie publică, şi-au desfăcut marfa pretutindeni cu o neobosită clamoare. Au acaparat editurile apoi şi presa lor a industrializat scrisul nostru. Trecerea de la gazetă la literatură au făcut-o pe nesimţite, schiţând aproape un gest de sfială, ca în faţa unui sacrilegiu.

Cine ar fi bănuit în pragul războiului bunăoară, că din primele zile ale României Mari va începe la Bucureşti o ofensivă literară semită ? Ţin minte, făcând comparaţie cu ce era la unguri, tocmai pe acest exclusivism literar românesc clădeam cu superioritatea noastră. Îmi ziceam : Ovreii aici cumpără, desfac cherestea şi storc pământul. E incontestabil o nenorocire aceasta exploatare materială... Dar lumea abstracţiunii noastre se păstrează nepătată... Acolo nu intră, mă mângâiam eu. La astfel de înălţimi li se tăie respiraţia... Gândul românesc rămâne al nostru şi-l stăpânim noi... Această credinţă mi se părea atunci o axiomă care îmi estompa protestarea şi-mi da oarecari impulsuri de toleranţă nedesluşită... Într-o linie de dispreţ şi un sentiment de compătimire se alternau stările mele sufleteşti...

Totuşi minunea s'a întâmplat, corcimea s'a instalat în literatura noastră. Aceasta e o constatare de fapt riguros exact care trebuie stabilit aici cu toată obiectivitatea cupolei Academiei Române de sub care se desprind astăzi comentariile noastre. Când s'au aşezat noii oaspeţi, şi-au adus desigur cu ei tot bagajul sufletesc. Nimeni nu va trage la îndoială că există o fundamentală diferenţiere de psihologie între ei şi noi. Deci nimeni nu va contesta că odată cu această incursiune, literatura românească se resimte de manifestarea unui nou climat de gândire. Problema e astfel cât se poate de limpede: schimbarea la faţă a literelor noastre nu trebuie căutată într'o pretinsă rectificare bruscă a structurii cerebrale la noi, ci în exteriorizarea acestui element recent de-o strigătoare diferenţiere etnică. Sunt aşa de esenţiale şi de categorice deosebirile sufleteşti între cele două neamuri, încât zestrea proaspăt sosiţilor se distinge fără nici o trudă. De-aceea coardele pe care se cântă astăzi nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin. Sunt instrumente noi care s'au introdus în orchestră. Sunetul lor e strident şi urechea noastră îl refuză, el însă are aceeaşi tonalitate de la plângerile lângă râul Vavilonului până la paginile actuale ale lui Salom Asch pe malurile Volgei. Că e o altă scară de simţire, o altă tablă a valorilor, un alt temperament şi o altă retină, lucrul e de la sine înţeles. În acest chip se explică denaturarea noastră literară, după exemplul Budapestei de care vorbeam. Astfel avem în cărţile apărute la Bucureşti criticismul de azi, tendinţa caricaturală, rânjetul sarcastic, fuga de natură, citadinismul, histeria erotică, accentele libidinoase şi accesele de pornografie. Cu felul lor de-a vedea, cu aparatul lor de înregistrare, orice subiect cât de local primeşte un nou botez intelectual, care nu e al nostru. Dau un exemplu : Am răsfoit zilele acestea două volume dintr'o antologie care conţine bucăţi din 6o de scriitori români de origine evreiască, cum scrie pe copertă. Managerul lor, un domn care-şi zicea S. Podoleanu, vedeţi de unde vine ! cu-o specială retorică de tarabă ni-i prezintă astfel: "Ei au adus o remarcabilă contribuţie literaturii autohtone. Fie că au făurit o pagină de proză, sau cizelat un vers, au spart uneori vechile tipare ale limbii literare româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi". Aţi înţeles, domnilor colegi şi voi bătrâne portrete de pe pereţi, cu câtă cuviinţă de oaspete se rosteşte omul din Podolia : Au spart vechile tipare ale limbii româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi"... Săraca "limbă veche şi înţeleaptă" a lui Eminescu, adevărat : i-au spart tiparele... Nu vă voi obosi cu multe citaţii din antologia pe care o recomand atenţiei acelora care vor să desprindă şi să puie la cântar o manifestare psihică departe de noi, ca Araratul de Bucegi. E o aşa zisă poezie în care o imaginaţie deslănţuită şi ultracolorată asvârle viziuni chinuite fără şir :

"Trece fantoma principesei otrăvite cu oleandru,

Principesa a murit de parfum..."

Toate la fel, vagi şi veştede, înmugurite întârziate din psalmii lui David... Aceste sunt lectura suportabilă... Mi-e peste putinţă însă să smulg din cheunăturile sentimentale... "Strigări trupeşti lângă glezne", poftim titlu de carte a unui domn care-şi zice Camil Baltazar... Vine cu ruşine, domnilor colegi... Spuneam însă că orice subiect local pe care pun mâna îl deformează şi apare strâmb... Iată războiul nostru, bunăoară. Un scriitor român poate să-l trateze cu mai mult sau mai puţin talent, subiectul în sine însă e sacru, comportă oarecare decenţă, nu se scuipă pe el... Ei bine, iată ce scrie un ins care iscăleşte H. Bonciu, în antologie ni se prezintă "poet-prozator" şi ca detaliu biografic : a colaborat la ziarul Viitorul, la rubrica "Mişcarea artistică la noi şi în străinătate", iată ce scrie: "Am făcut războiul aşa cum August Prostul ajuta la strânsul covorului din manej"... Băgaţi de seamă evlavia... Şi mai departe... "gloanţe n'am trimis nici unul, căci n'am ucis pe nimeni, însușindu-mi astfel pe nedrept hrana şi solda pe care statul mi le servise"... Vedeţi omul o spune de-a-dreptul... Unde însă raportul sufletesc cu ideea patriei în sine apare oarecum programatic e în poezia d-lui Sergiu Dan care isprăveşte astfel :

Suferinţa, lichid amar

mai rar

obosit

amuţit,

mai plăcut : moartea pentru rochie

decât pentru steag.

Onorat auditoriu, am pus punct. Concluzii nu mai sunt de tras, decât doar constatarea sumară: Aceasta nu e literatură românească.

Ca să se vadă că nu reprezint numai un punct de vedere personal când îngrădesc patrimoniul nostru literar în faţa acestei invazii, să-mi fie permis să reproduc aici câteva fragmente din scriitorul André Gide, cunoscutul om de litere francez care numai de principii arierate nu poate fi învinuit: "Trebuie să recunoaştem că există în zilele noastre în Franţa o literatură a evreilor care nu e literatură franceză, care-şi are calităţile, semnificările şi directivele ei particulare. Ce admirabilă operă ar săvârşi şi ce serviciu ar aduce deopotrivă evreilor şi francezilor acela care ar scrie istoria literaturii evreieşti, reunind şi amestecând istoria şi literatura evreilor din alte părţi, fiindcă e aceeaşi". În continuare Gide spune : "Ei vorbesc mai uşor decât noi, fiindcă au mai puţine scrupule. Ei vorbesc mai tare decât noi, fiindcă nu au motivele pe care le-avem noi de-a vorbi cu glasul coborât, de-a respecta anumite lucruri". Scriitorul francez termină astfel: "Eu nu neg, desigur, marele merit al câtorva opere evreieşti, aş zice în mod particular al pieselor lui Porto-Riche, dar cum le-aş admira cu inima mai uşoară dacă ele ne-ar fi venit prin traducere din altă limbă. Căci, ce mă importă dacă literatura ţării mele se îmbogăţeşte, dacă această îmbogăţire e în paguba semnificării ei. Prefer ca în ziua în care nu mai are forţă îndestulătoare francezul mai bucuros să dispară, decât să dea dreptul altuia să-i joace rolul în locul lui şi în numele lui". Aceste mândre cuvinte de strălucitor dispreţ intelectual le socotesc cel mai potrivit răspuns în seama puţinilor români, care din justificări străine de câmpul literelor, patronează pomenita marfă de import.

Închei observaţiile mele al căror cuvânt poate să fi părut pe-alocurea prea tăios, jignitor chiar. Se poate. Deparazitările nu se fac cu apă de trandafiri. În faţa mea pluteşte suprema noastră ţintă : păstrarea ţării. Dumnezeu îmi vede sufletul, că mă găsesc într-o postură de apărare şi schiţez gestul defensiv, gestul consacrat al istoriei româneşti. Academia Româna e şi ea o tranşee de apărare naţională. De aceea gândindu-mă la nenorocul altora şi la putinţa propriei noastre nenorociri, evocând umbra soldatului de la Oituz şi trecând-o asupra noastră ca o lozincă de salvare, strig de-aici să se audă departe :

Pe-aici nu se trece !

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About