România dreaptă

Se afișează postările cu eticheta melancolic. Afișați toate postările

Sunt peste douăzeci de ani de atunci.

Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă şi aceste păsări călătoare se întorceau pe la cuibările lor.

Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti”. Şi-mi povesti cum găsise într-un (h)otel din Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte şi la grajd culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca băiatului - plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin, de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti.

Seara trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se estrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel - că adică un om mare trebuie în toate să fie că neoamenii - era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tânărul sosi.

Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

„Mă recomand, Mihail Eminescu”. Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entusiasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat. Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.

„Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris”.

„Da, am scris”.

„Atunci şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de d-ta.”

Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat. D-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin '68 sau '69 în Familia din Pesta.

A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme, şi dimineaţă la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan-cel-Mare, şi mi-a cântat „Doina”. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de-o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar - trupa s-a întors fără dansul. Părintele său, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar, şi mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi de-acolo l-a trimis la Viena.

Am văzut mai târziu „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare. Mai în urma l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat - o isbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele lui şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dansul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat. Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de tristă împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând:

„Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!”

Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tatăl lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă muma lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care îl iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu. Era, în adevăr, un om desordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate; când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o sbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două - trei zile se arăta iar liniştit ca „Luceafărul” lui nemuritor şi rece.

Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul, şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decizivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit ! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii, vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda de care suferise aceasta iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, dela ea însăşi.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă această un mare poet. Cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară formă „noua limbă veche şi înţeleaptă” pe care o cunoştea atât de mult.

De felul lui mândru, el fugea de onoruri ştiindu-le câte concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi în acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere aşa numitele convenienţe şi poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude nici chiar de la puţinii prietini, foarte puţini, pe care-i avea şi-n judecata şi sinceritatea cărora credea, dar-mi-te pe ale acelei mulţimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâra în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos şi care nu se sfiesc a se fuduli a tout propos cu un prieteşug ce nu le-a fost nicicând acordat şi laudele acelora îi inspirau de-a dreptul desgust.

Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de sgomot şi de laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi manifestă încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent şi o ştia mai bine decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puţin de ce credea el însuşi. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de neîncredere în sine.

Sărmane omule! Dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi, nici moartea nu te poate scăpa. Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prietini. Dar era şi un om ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era şi de tot sărac. Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă! A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să amăgim?

Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcţiuni cari le-a avut - bibliotecar, apoi revizor şcolar - destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit şi într-un târziu să găsească mijloace de traiu în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, unde este silit să-şi avorteze zilnic prin provocare voită gândirile şi concepţiile, şi cât de rău e preţuită la noi, se ştie. Poetul a trăit cum a murit - foarte nenorocit şi ca viaţă materială: copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept, dar suferea amar de sărăcie.

S-a susţinut că dispreţuia averea... E un neadevăr pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine... vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aici cu siguranţă că, afară de teorii fantaziste, psihologice, etnice, etice, estetice şcl. nu voi căpăta nici o desminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind de lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau ce-i drept în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l sdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma, cu desăvârşire... da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.

S-a zis că era risipitor şi că, orice sume ar fi trecut prin mâna lui, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deşi apropierea lui le-a făcut cinste şi ... profit şi încă le face. Da, era risipitor, pentru că iubea şi el plăcerile brutale ale vieţii , doar are şi un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un fel moral şi tot nenorocit ar fi fost dispunând de oricâte mijloace, însă fiindu-i sufletul atât de iritabil, mai trebuia şi trupul chinuit şi nemângâiat? Şi obţinerea bunurilor lumeşti i-ar fi sporit, ori alinat chinul sufletesc ?

Astăzi nu mai încape îndoială că el era osândit de la naştere să moară cum a murit, însă neajunsurile practice ale traiului, hrana ordinară, interior mizer, nevoia continuă de muncă grosolană obligată şi ridicul plătită, cu acelaşi fin şi nobil instrument cu care trebuia să cânte plutirea lunii pe mişcătoarea mărilor singurătate - şi pofte arzătoare, atât de ieftine pentru alţii, atât de scumpe, mai adesea imposibile de mulţumit pentru el, i-au trebuit scurta calea către tristu-i sfârşit.

Când era în culmea funcţionării, maşina cea admirabilă s-a stricat deodată: regulatorul, care avea de la început în aliajul sau un punct ţicnit, s-a frânt în toiul mişcării: „organele erau acum sfărmate şi maestrul nebun”. Până aci trăise destul de rău... Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit versurile lui? Aproape niminea. Câţi îl ştiau că există? Foarte puţini. De-acu încolo, ţin-te, popularitate! Mulţi cuminţi trec pe drum şi, dacă nu sunt şi puternici, din câţi cunosc d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni se strânge şi se ia toată lumea. Şi astfel succesul primei ediţii a întrecut toate aşteptările editorilor. A trecut apoi câtva timp şi l-am revăzut. Întâia criză trecuse; nu mai era acelaşi om, dar era un om ca toţi oamenii, cu mintea normală întreagă, şi tocmai de aceea nu mai era acelaşi om. Era liniştit, trist, sfios şi, o probă mai mult că devenise iar cuminte, era cam ruşinos, având conştiinţa deplină de tot ce i se întâmplase. Acum încalte nu mai poate încăpea vorba, era în completă mizerie.

Iată ce scria el către un amic, scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură mai liberă a condeiului să iasă bănuiala că mintea i-ar mai fi câtuşi de puţin neliniştită:

„Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum fiind întru câtva mai restabilit, ţin a vă ruga să v-aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putinţă a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cât de curând, căci cea mai mare mizerie mă ameninţă”.

Trist document !

După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva, apoi, din fericire, moartea. Moartea, ea a desăvârşit opera nebuniei. Creierul care a gândit despre soarta omulul de geniu -

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare

Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare ;

Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel

Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră”.

- n-a apucat încă să putrezească bine, şi ce de asociaţii şi comite cari să-i garanteze trecerea la posteritate! ce sgomot! ce popularitate! ce de „mititei”!

Dar nu e meritata popularitatea aceasta? se va zice.

-Ba da.

-Dar nu era în adevăr un om de geniu?

-Nu mai încape vorbă.

-Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea oameni ?

-Negreșit... Însă...

Ieri d-abia îl cunoşteau şi apreţiau câţiva prieteni de aproape, şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca „în lipsa aproape absolută de subzistenţă, ameninţat de cea mai mare mizerie” şi astăzi se mănâncă mulţi bani, direct cu opera lui, indirect sub pretextul numelui lui; ieri d-abia haine şi hrană, astăzi statuie şi monumente de bronz, de marmură, de... hârtie velină, mai ştiu eu de ce! Atât de desăvârşită necunoaştere şi părăsire în viaţă şi-apoi într-o clipă atâta sgomot, atâta solicitudine şi închinăciune după moarte! Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About