După moartea regelui sârb Ştefan Uroș la 1272, urmă fiul său Ştefan Dragutin, certându-se apoi mereu cu fratele său mai mic Ştefan Milutin, căruia peste puţin, la 1275, a fost adus a-i lăsa tronul. La anii intermediari 1273 - 1274 se raporta o baladă poporană despre ambii fraţi Dragutin şi Milutin, iar prin urmare tocmai la epoca însoţirii lui Milutin cu fiica lui Liten-vodă. Această baladă, care ne întâmpină în colecţiunea lui Karadzić sub titlul: „Milan-bei şi Dragutin-bei”. Milutin vrea să se-nsoare. Dragutin îl sfătuieşte de a nu-şi lua nevastă, căci prevede prin aceasta o dezbinare între fraţi. Milutin însă nu ascultă şi se însoară, iar prima faptă a nevestei este că-l îndeamnă să-l omoare pe Dragutin. Aşa şi face ; dar Milutin nu zăboveşte de a se căi şi atunci îşi omoară şi nevasta. După istorie nu s-au întâmplat cele două omoruri, ci numai o dublă separaţiune: Milutin a gonit-o pe nevastă şi l-a răsturnat pe Dragutin. Fondul istoric este necontestabil. E totuşi mai preţioasă o altă baladă din aceeaşi colecţie a lui Karadzić sub titlul: „Însurătoarea lui Dușan”, un titlu incorect; în locul căruia ar fi trebuit să fie: „Însurătoarea lui Ştefan”.

  Toţi primii regi al Serbiei din dinastia lui Nemania purtaseră unii după alţii acelaşi nume de Ştefan aproape în curs de două secole: Ştefan Nemania, Ştefan Întâi-Încununatul, Ştefan-Radoslav, Ştefan-Vladislav, Ştefan Uroș, Ştefan Dragutin, Ştefan Milutin, Ştefan de la Decian, Ştefan Dușan. Daničić ne arată că Ştefan devenise atunci la sârbi un adevărat nume dinastic, astfel că regii la încoronare şi-l adăugau la cel de botez sau chiar îl purtau singur părăsind pe cel de mai înainte. Toţi se făceau Ştefani. Din cauza acestei omonimii nu e de mirare, dacă tradiţiunea sârbă confunda pe cei mulţi Ştefani şi dacă, mai cu seamă, memoria poporană atribuie faptele anterioare celui mai nou şi mai celebru dintre dânşii, anume lui Ştefan Dușan, supranumit „cel tare”. Confuziunea, repet încă o dată, n-ar fi de mirare; adevărul însă este că balada cea publicată de Karadzić nu preconfundă, căci nu menţionează deloc pe Dușan, ci pe împăratul Ştefan, ceea ce se aplică deopotrivă bine la Ştefan Milutin, deşi el însuşi nu-şi dădea titlul de împărat, ci numai de rege. În poezia epică sârbă, titlul de „împărat” se dă şi tatălui lui Dușan, iarăşi numai rege, ba chiar însuşi Dușan fusese numai rege în prima parte a domniei sale. În orice caz, balada în cestiune nu întrebuinţează nici numele Dușan, nici supranumele de „cel tare”. Încă o dată, aici este în joc însurătoarea lui Milutin cu fiica lui Liten-vodă. Împăratul Ştefan, zice balada, a trimis pe peţitori să-i aducă mireasă de departe din oraşul papistăşesc cel numit Ledian.

  Las mai întâi la o parte toate celelalte particularităţi, mărginindu-mă deocamdată cu termenul Ledian în acea baladă. Îmi înlesneşte acesta sarcină eminentul filolog sârb Stoian Novaković, dezbătând pe larg opiniunile emise în trecut şi ajungând el însuşi la concluziunea că - după el - dezlegarea enigmei trebuie căutată: „din popoarele cele locuind la nord de Serbia numai doară la unguri şi la poloni (bleiben unter den nordlich von Serbien gelegenen Volkerschaften nur noch die Magyaren und Polen ubrig)”; şi anume ungureşte „lengyel” insemneza polon, şi aşadar balada ne spune că împăratul Ştefan va fi trimis peţitori în Polonia. Fiind însă că nici unul din regii Serbiei nu avusese o nevastă din Polonia, d. Novaković crede că acea baladă cuprinde în sine o interpolaţiune de pe la începutul secolului XVII, când poetul dalmat Gundulić deşteptase la slavii meridionali o mare simpatie pentru poloni. Să observăm aproape imediat după publicarea monografiei sale, d. Novaković a dat peste o variantă a aceleiaşi balade, scrisă tocmai în secolul XVII într-o colecţiune manuscriptă de vechi cântece poporane sârbe, deci o baladă veche în secolul XVII nu putea să fie nouă în acelaşi secol, de unde rezultă că Ledian este un termen mult mai de mai nainte. Ştiind că românii, afară de unguri şi de poloni, figurează şi ei „din popoarele cele locuind la nord de Serbia”, fără comparaţiune mai aproape decât polonii, d. Novaković, desigur, ar fi descoperit cel dintâi adevărata geneză a baladei sârbeşti, dacă ar fi aflat cuvântul românesc „Liten” şi mai cu deosebire dacă ar fi cunoscut o baladă românească identică.

  Iată acum subiectul după redacţiunea sârbă. Împăratul Ştefan vrea să-şi ia de nevastă, din străinătate, pe fiica regelui catolic din Ledian. Regele din Ledian primeşte încuscrirea, dar impune nişte mari dificultăţi pe care împăratul Ştefan el însuşi sau trimisul său să le poată birui, cea dintâi condiţiune fiind de a sări peste trei cai sau de a sări călare peste porţi, iar cea din urmă de a recunoaşte pe Domniţă dintre mai multe fete deopotrivă toate la chip şi la vârstă. Acesta este fondul, care întocmai aşa ne întâmpină în balada românească intitulată „Bogdan”, publicată de Alexandri în două variante. După una, mirele este fiul lui „Ştefan-vodă cel vestit”, după cealaltă este fiul lui „Lapușneanul cel cumplit”, dar în ambele variante tatăl fetei este acelaşi.

  E foarte surprinzător că nimeni dintre filologii slavi n-a văzut încă absoluta identitate de fond între redacţiunea sârbă şi cea românească. Acelaşi fond a fost însă urmărit deja în nişte variante ale redacţiunii bulgare. Mai întâi, balada bulgară poporană, cea intitulată „Valko” în colecţiunea lui Bezsonow, unde eroul peţeşte pe o fată de împărat de o altă religiune, adică „de lege lepădat” şi se supune la condiţiunile cele finale, dar despre Ledian nu se vorbeşte acolo. Acest oraş ne reapare într-o altă balada bulgară, de asemenea necunoscută d-lui Novaković, anume intitulată: „Regele Smeletin şi împăratul Constantin”, unde ni se spune că împăratul Constantin îşi caută pentru fiul său „Zmeul” o mireasă fiică a regelui Smeletin din oraşul Ledian.

  Dintre Români, este nu mai puţin surprinzător că acea absolută identitate de fond a scăpat din vederea dlui G. Dem. Teodorescu în excelenta sa ediţiune a poeziilor noastre poporane, unde în genere îi place a cita paralelele sârbe şi unde a grupat mai multe variante româneşti afară de cele două din Alexandri şi anume:

1. Varianta bănăţeană „Coconul Răducan şi Iancu Sibineanul” în colecţiunea d-lui Marienescu, cea mai slabă din toate;

2. Varianta dobrogeană „Sava Letinul”, reprodusă în călătoria d-lui Teodor Burada;

3-4. Două variante munteneşti, culese de însuşi d. Teodorescu: „Nunul mare” şi „Nunta lui Iancu-vodă”.

În variantele 2-4, Litenul se preface în sinonimul Letin.

  Pe poporanul „Letin”, d. Teodorescu îl explică foarte corect prin „un unit, un ortodox trecut la catolicism”, ceea ce însemnează şi Liten. Acelaşi sens şi totodată o mare asemănare fonetică între Letin şi Liten au făcut ca în variantele româneşti aceste cuvinte, deşi etimologicește diferite, totuşi figurează într-un mod indiferent, când unul, când celălalt, nicăieri amândouă la un loc. În redacţiunea sud-slavică e altceva. Neexistând sârbeşte şi bulgăreşte o sinonimie între Liten şi Letin, ambii termeni acolo nu se identifică, dar se amplifică unul prin altul: „Ledian-grad Latinski”, literalmente: „oraşul latinesc al lul Liten”. Este rezultatul contactului viu dintre nuntaşii români şi nuntaşii slavi la 1274 faţă cu persoana lui Liten-vodă, despre care românii au lămurit sârbilor catolicismul voievodului oltenesc şi atunci sârbii au căpătat două noţiuni: Liten şi Letin, pe când la români sinonimii Liten şi Letin formau o singură noţiune. Nici românii n-au imitat o baladă sârbă şi gata, nici sârbii n-au imitat pe cea gata românească, ci unul şi acelaşi eveniment a fost văzut şi apoi cântat de români şi de sârbi îndeosebi, reprezentând unul şi acelaşi fond pe două căi neatârnate, dintâi chiar în secolul XIII, în urmă cu modificări ulterioare.

  Variantele cele grupate de d. Teodorescu ne permit a clasifica, sub raportul fondului celui primitiv, pe de o parte puncturile cele esenţiale, iar pe de alta pe cele înlăturabile. Puncturi esenţiale din secolul XIII:

a) După toate variantele, mirele nu trăieşte în aceeaşi ţară cu socrul, ducând pe mireasă într-o regiune depărtată:

El pleca pe la Sân-Medru

Ş'ajungea pe la Sân-Petru,

adică o distanţă de la iunie până la octombrie.

b) După toate variantele, socrul este un papistaş, Liten sau Letin şi totodată foarte avut;

c) După toate variantele, mirele sau nuntaşul cel de căpetenie este un mare călăreţ, izbutind a învinge orice greutate:

Bine vorbă nu sfârşea,

Bidiviu-şi repezea...

d) În fine, după toate variantele, mirele sau nuntaşul cel de căpetenie recunoaşte pe mireasă dintre mai multe fete.

Puncturi înlăturabile posterioare secolului XIII:

a) Numele ginerelui: Bogdan, cuconul Răducan, Badislav;

b) Numele nunului : Mihnea-vodă la unii, Iancu-vodă la alţii, pe aiurea Iancu-vodă e mirele, în unele variante mirele luptându-se el însuşi, în altele luptându-se numai nunul;

c) În unele variante se menţionează tatăl său muma ginerelui: Ştefan-vodă, Lapușneanul, cocoana Zinca...

Numai cele patru puncturi esenţiale se găsesc de asemenea în redacţiunea sârbă, aproape tot aşa şi la bulgari.

  Printr-o comparaţiune fundamentală nu e greu a constata două prototipuri, independente unul de altul, dar întemeiate ambele deopotrivă pe aceeaşi întâmplare epică sau poetizată: un prototip românesc cu tatăl fetei catolic numit Liten şi un prototip sârbo-bulgar, cu tatăl fetei de rege din oraşul catolic numit Liten; iar mai departe în prototipul sârbo-bulgar se mai poate deosebi originalul sârbesc, cel cu numele Ştefan şi imitaţia bulgară cea cu introducerea altor personagii.

  Să mai adaug că în redacţiunea româna subiectul e foarte simplu, lipsind cu desăvârşire menţiunea diferiţilor peţitori, care figurează la sârbi şi la bulgari, complicând peripeţiile acţiunii. Înlăturându-se redacţiunea bulgărească, de vreme ce ea este învederat secundară, să alăturăm acuma numai celelalte două redacţiuni, cea românească şi cea sârbească.

  Fiind în joc încuscrirea unui principe sârbesc cu un principe românesc pe pământul românesc, nu pe cel sârbesc, urmează de la sine ca elementul românesc din cauza localităţii trebuie să cântărească mult chiar în redacţiunea sârbă, pe când iarăşi din cauza elementului străin în redacţiunea românească poate să se întunece. Într-adevăr, în balada românească nu se zăreşte nimic special sârbesc. În balada sârbă, din contră, ne izbesc din capul locului patru sau cinci particularităţi curat româneşti:

1. Ledian-grad - oraşul lui Liten;

2. Din partea miresei un erou numit Balaciko, diminutiv din Balaciu, nume eminamente românesc;

3. Intercalarea voievodului român Radu;

4. Jocuri nupţiale equestre, proprie românilor;

5. Recunoaşterea miresei.

Primele două puncturi, foarte interesante, le voi dezbate aparte în următoarele paragrafuri, studiind de astă dată numai celelalte trei puncturi.

  Unul din obiceiele cele mai vechi la români înainte de nuntă era o întrecere de cai: „equorum certamen et praemium”, pe care-l descrie Cantemir. La sârbi, această datină nu există, deşi slavii, ca şi diferite alte popoare moderne şi antice, cunosc vreun fel de luptă simbolică pentru obţinerea nevestei, nu însă anume alergarea cailor. Acest obicei curat românesc trebuia să fi fost de o splendoare deosebită la străbunele nunţi domneşti, astfel că Liten-vodă, a cărui bogăţie o înregistrează până şi diploma regelui Ladislau Cumanul la 1285, ca şi balada cea românească despre „Litenul cel bogat”, cată să fi uimit pe sârbi prin acele jocuri equestre. Între altele, reprezentantul mirelui a sărit călare peste trei cai înşeuaţi, pe fiecare şea fiind înfiptă câte o sabie cu vârful în sus.

  În vechea nuntă românească, chiar după ce peţitorii biruiesc toate greutăţile şi reuşesc a recunoaște pe mireasă, îi mai aşteaptă acum o nouă luptă, un adevărat simulacru de război, cel mai specific românesc: rudele miresei pregătesc peţitorilor o cursă, îi prind în drum, îi leagă cot la cot şi-i aduc robi sub pază. Prin acest război, „bellum indicendum”, se încheie balada sârbească. Sârbii, cei trei sute de peţitori, iau mireasa şi pleacă, ducând-o la mire. Atunci tatăl fetei, adică Liten-vodă, trimite după dânşii pe furiş şase sute de Letini, ca să atace pe sârbi şi să răpească mireasa.

 În sfârşit, balada sârbească ne destăinuieşte numele de botez al lui Liten-vodă, pe care nu ni-l spune balada românească, mulţumindu-se cu supranumele cel poporan Litenul, după cum se mulţumeşte ea şi cu „Lapușneanul” fără „Alexandru”. Strămutând supranumele Liten, „papistaş”, asupra oraşului, balada sârbească, ne arată că principele se cheamă din botez Mihail: „În Ledian, oraşul cel catolic, la regele catolic Mihail”. Acest nume Mihail se repetă mereu în baladă. Într-o variantă bulgară, Liten-vodă poartă numele de Smeletin, care ar putea să fie o fuziune etimologico-poporană din ambele nume: Miu-Letin. Un nume personal Smeletin nu se afla în onomastica bulgară, nici în calendarul slavic în genere. Dacă nu e o transformaţiune din Miu - Letin, atunci bulgarii n-au făcut altceva decât a aplica socrului numele ginerelui Milutin, ceea ce mi se pare a fi mai probabil: Smeletin = Smilutin. În ambele cazuri iniţialul S este protetic, adăugându-se pentru ca numele cel neobişnuit să se apropie de termenul bulgăresc de floare de câmp. Să ne mai aducem aminte că un împărat bulgar se cheamă Smileţ tocmai contemporan cu Liten şi cu Milutin. Mihail, ca nume de botez al lui Liten-vodă, răspândeşte o lumină cu totul neaşteptată asupra unei problerne nedescurcate până acum din cronica muntenească: Mihail Basarabe urmând pe tron după Radu-Negru.

 Alegerea biurourilor definitive ale celor două adunări s'a făcut. La Senat s'a ales prezident dl. C. Bozianu cu 33 voturi contra 23, la Camera dl. C. A. Rosetti cu 71 contra  42. Amândouă aceste alegeri ne dau aproximativ raportul voturilor de care guvernul ar putea dispune în chestiunea revizuirii. Guvernul are majoritatea absolută în amândouă corpurile legiuitoare ; prin urmare, până la deschiderea chestiunii israelite, poziţia lui este asigurată. Care va fi însă poziţia guvernului roşu când se va pune pe tapet această chestiune? Şi mai întâi de toate cine o va pune?

 După toate probabilităţile, guvernul nu are nici în Senat nici în Cameră două treimi, cari i-ar trebui pentru rezolvarea într'un sens sau în altul a cestiunii art 7. Multe glasuri nu-i lipsesc, însă câte-i lipsesc nu le poate avea cu nici un preţ, deoarece guvernul până astăzi s'a abţinut de la rostirea unei păreri oarecare în cestiunea israelită. Este cu putinţă ca guvernul acesta, care posedează  toate datele şi elementele necesare în cestiunea israelită, care ştie mai mult decât oricine sau care, mai bine zicând ştie singur cum stau dispoziiile puterilor străine în privinţa aceasta, să nu aibă şi dansul o părere hotărâtă în această cestiune? Care este această părere, care este, după părerea acestui guvern, « limita concesiunilor ce s'ar putea face cerinţelor manifestate prin tractatul de la Berlin », precum zice mesajul de deschidere? Nu ştie până acum nimini. Guvernul nu numai s'a pronunţat în nici un sens, dar încă ar voi ca să se pronunţe mai întâi adunările şi îndeosebi minoritatea.

 Să vedem. O părere oarecare trebuie să aibă guvernul, măcar că nu o dă pe faţă. Dacă părerea guvernului este în acord cu sentimentul ţării întrucât priveşte limita concesiunilor, atunci nu se poate explica pentru ce guvernul, sau dacă nu guvernul, cel puţin organele partidului său nu vin să spună curat: aceasta este părerea noastră în privinţa art.7 ? Ce nevoie au oamenii reclamei patriotice, mai ales astăzi când popularitatea le este sdruncinată din temelii, să tăinuiască o părere care le-ar reîntemeia aceasta popularitate? Dacă însă guvernul are o părere contrară sentimentului public şi dacă de la această părere este angajat, faţă nu ştim cu cine, d'a nu se abate, atunci cum crede că o va scoate la capăt neavând două treimi în adunările de revizuire?

 Printr'un fel de comunicat dat în vremea alegerilor, precum şi prin mesajul de deschidere a Camerelor, guvernul a arătat că nu a prejudecat întru nimic rezolvarea cestiunii israelite. Aceasta nu avea guvernul nevoie să ne-o spună, afară numai dacă nu voia să ne asigure că dânsul n'a luat faţă cu cineva vr'o anume hotărâre în acea privinţă, căci a prejudeca într'o cestiune, va să zică a lua o hotărâre mai nainte de a asculta şi alte păreri în drept a se rosti. Nimini, mai ales acum, când voturile din ambele corpuri s'au cam cântărit, nu ar avea să se teamă de primejdia unei hotărâri nestrămutate a guvernului roşu convenită cine ştie cu cine, nimini, decât numai însuşi guvernul şi partidul său. Nu e vorba prin urmare de prejudecare şi hotărâre, e vorba de o părere, de un punct de plecare. Guvernul acesta are un partid, are chiar majoritatea în adunări; el este prin urmare dator mai nainte de toţi de a veni şi a-şi arăta părerea, printr'un proiect în regulă, pe lângă care să caute dacă va putea să-şi alieze două treimi ale Camerelor. De când s'a ridicat pentru întâia oară cestiunea israelită, partidul roşu n'a încetat un singur moment de a striga că partidele, lăsând deoparte urile şi pasiunile lor, trebuie să fie unite într'o cestiune care atinge naţia întreagă.

 Alaltăieri, d. C. A. Rosetti, ales prezident al Camerii cu 71 voturi contra a 42, ocupându-şi jeţul, a chemat iarăşi pe toate partidele la înfrăţire şi la unire, pentru scopul lăudabil de a câştiga admiraţia Europei. Lăsând deoparte a mai întreba ce a făcut guvernul şi partidul roşu pentru a înlesni această unire ; lăsând deoparte a mai cerceta dacă procederea brutală a majorităţii roşie din Cameră şi Senat, cu ocazia verificării titlurilor, este de natură a îndemna la unire cu dânsa pe minoritate, întrebăm: voiţi unire în privinţa cestiunii israelite? Unire - pe ce temeiu? Arătaţi-ne temeiul pe care să se facă această unire, punctul ei de plecare. După cum se face apelul la înfrăţirea partidelor, aşa vag şi fără enunţarea

unui temeiu, unirea nu se poate înţelege a fi decât platonică, teoretică ; ei bine această unire întrucâtva s'ar presupune că există. Dar nu este vorba de asemenea lucru, este vorba de o unire de aplicare, care să ne ducă la o

soluţiune practică a cestiunii. Partidul şi guvernul roşu, neavând cele două treimi pentru revizuire, şi având totuşi majoritatea necesară existenţei ministeriale, propun unirea ; arată-şi părerea, intenţiile ce au în privinţa unei soluţiuni practice, pentru ca minorităţile să vază dacă poate fi sau nu vorba de unire.

 În amândouă Camerele, pe băncile minorităţii stau foştii miniştri conservatori, daţi acum trei ani judecăţii de dd. Misail, Pătârlăgeanu şi alţii (vezi catalogul menajeriei). Aceiaşi oameni cari i-au dat acum trei ani în judecată pentru ca apoi să-i ierte fără să-i judece, îi chiamă pe foştii miniştri conservatori la înfrăţire, la unire, spre a face împreună admiraţia Europei, după cum zice d. C. A. Rosetti. Foarte bine, conservatorii nu au nici o ură, nici o patimă contra purtării nebuneşti ce au avut radicalii faţă cu dânşii; afară de asta, admiraţia Europei este un lucru foarte frumos şi măgulitor pentru o ţară mică şi tânără cum este a noastră; însă pentru ca unirea să se poată face, rămâne a afla minoritatea de la d. C. A. Rosetti ce înţelege d-lui prin aceste două cuvinte « admiraţia Europei »? cât costă această slăbiciune a onor. prezident?

 Dl. C. A. Rosetti a umblat în lunile trecute prin tot apusul european, unde, după cât ştim, numai admiraţie nu prea i s'a acordat. D-sa este mai bine decât oricare dintre bărbaţii noştri politici în poziţie a-şi fi făcut o idee despre preţul admiraţiei europene, adică despre « limita concesiunilor ce suntem chemaţi a face cerinţelor tractatului ». Arate-şi părerea desluşit şi limpede şi apelul d-sale la înfrăţire şi unire poate să aibă efectul, pe care până acuma nu l-a avut. În scurtă vorbă, minorităţile din Camere nu trebuiesc şi nu pot să arate o părere, pentru că cum stau astăzi lucrurile, cu zorul cu care suntem chemaţi să retezăm cestiunea, o părere arătată în Camere este o părere propusă, asupra căreia neîntârziat trebuie să se deschiză arzătoare desbateri şi nu minoritaţile sunt chemate a propune o deslegare mai nainte de a-şi fi dat guvernul şi majoritatea părerea. Aşa stă lucrul, şi de aci nu poate ieşi guvernul şi partidul roşu.