După moartea regelui sârb Ştefan Uroș la 1272, urmă fiul său Ştefan Dragutin, certându-se apoi mereu cu fratele său mai mic Ştefan Milutin, căruia peste puţin, la 1275, a fost adus a-i lăsa tronul. La anii intermediari 1273 - 1274 se raporta o baladă poporană despre ambii fraţi Dragutin şi Milutin, iar prin urmare tocmai la epoca însoţirii lui Milutin cu fiica lui Liten-vodă. Această baladă, care ne întâmpină în colecţiunea lui Karadzić sub titlul: „Milan-bei şi Dragutin-bei”. Milutin vrea să se-nsoare. Dragutin îl sfătuieşte de a nu-şi lua nevastă, căci prevede prin aceasta o dezbinare între fraţi. Milutin însă nu ascultă şi se însoară, iar prima faptă a nevestei este că-l îndeamnă să-l omoare pe Dragutin. Aşa şi face ; dar Milutin nu zăboveşte de a se căi şi atunci îşi omoară şi nevasta. După istorie nu s-au întâmplat cele două omoruri, ci numai o dublă separaţiune: Milutin a gonit-o pe nevastă şi l-a răsturnat pe Dragutin. Fondul istoric este necontestabil. E totuşi mai preţioasă o altă baladă din aceeaşi colecţie a lui Karadzić sub titlul: „Însurătoarea lui Dușan”, un titlu incorect; în locul căruia ar fi trebuit să fie: „Însurătoarea lui Ştefan”.

  Toţi primii regi al Serbiei din dinastia lui Nemania purtaseră unii după alţii acelaşi nume de Ştefan aproape în curs de două secole: Ştefan Nemania, Ştefan Întâi-Încununatul, Ştefan-Radoslav, Ştefan-Vladislav, Ştefan Uroș, Ştefan Dragutin, Ştefan Milutin, Ştefan de la Decian, Ştefan Dușan. Daničić ne arată că Ştefan devenise atunci la sârbi un adevărat nume dinastic, astfel că regii la încoronare şi-l adăugau la cel de botez sau chiar îl purtau singur părăsind pe cel de mai înainte. Toţi se făceau Ştefani. Din cauza acestei omonimii nu e de mirare, dacă tradiţiunea sârbă confunda pe cei mulţi Ştefani şi dacă, mai cu seamă, memoria poporană atribuie faptele anterioare celui mai nou şi mai celebru dintre dânşii, anume lui Ştefan Dușan, supranumit „cel tare”. Confuziunea, repet încă o dată, n-ar fi de mirare; adevărul însă este că balada cea publicată de Karadzić nu preconfundă, căci nu menţionează deloc pe Dușan, ci pe împăratul Ştefan, ceea ce se aplică deopotrivă bine la Ştefan Milutin, deşi el însuşi nu-şi dădea titlul de împărat, ci numai de rege. În poezia epică sârbă, titlul de „împărat” se dă şi tatălui lui Dușan, iarăşi numai rege, ba chiar însuşi Dușan fusese numai rege în prima parte a domniei sale. În orice caz, balada în cestiune nu întrebuinţează nici numele Dușan, nici supranumele de „cel tare”. Încă o dată, aici este în joc însurătoarea lui Milutin cu fiica lui Liten-vodă. Împăratul Ştefan, zice balada, a trimis pe peţitori să-i aducă mireasă de departe din oraşul papistăşesc cel numit Ledian.

  Las mai întâi la o parte toate celelalte particularităţi, mărginindu-mă deocamdată cu termenul Ledian în acea baladă. Îmi înlesneşte acesta sarcină eminentul filolog sârb Stoian Novaković, dezbătând pe larg opiniunile emise în trecut şi ajungând el însuşi la concluziunea că - după el - dezlegarea enigmei trebuie căutată: „din popoarele cele locuind la nord de Serbia numai doară la unguri şi la poloni (bleiben unter den nordlich von Serbien gelegenen Volkerschaften nur noch die Magyaren und Polen ubrig)”; şi anume ungureşte „lengyel” insemneza polon, şi aşadar balada ne spune că împăratul Ştefan va fi trimis peţitori în Polonia. Fiind însă că nici unul din regii Serbiei nu avusese o nevastă din Polonia, d. Novaković crede că acea baladă cuprinde în sine o interpolaţiune de pe la începutul secolului XVII, când poetul dalmat Gundulić deşteptase la slavii meridionali o mare simpatie pentru poloni. Să observăm aproape imediat după publicarea monografiei sale, d. Novaković a dat peste o variantă a aceleiaşi balade, scrisă tocmai în secolul XVII într-o colecţiune manuscriptă de vechi cântece poporane sârbe, deci o baladă veche în secolul XVII nu putea să fie nouă în acelaşi secol, de unde rezultă că Ledian este un termen mult mai de mai nainte. Ştiind că românii, afară de unguri şi de poloni, figurează şi ei „din popoarele cele locuind la nord de Serbia”, fără comparaţiune mai aproape decât polonii, d. Novaković, desigur, ar fi descoperit cel dintâi adevărata geneză a baladei sârbeşti, dacă ar fi aflat cuvântul românesc „Liten” şi mai cu deosebire dacă ar fi cunoscut o baladă românească identică.

  Iată acum subiectul după redacţiunea sârbă. Împăratul Ştefan vrea să-şi ia de nevastă, din străinătate, pe fiica regelui catolic din Ledian. Regele din Ledian primeşte încuscrirea, dar impune nişte mari dificultăţi pe care împăratul Ştefan el însuşi sau trimisul său să le poată birui, cea dintâi condiţiune fiind de a sări peste trei cai sau de a sări călare peste porţi, iar cea din urmă de a recunoaşte pe Domniţă dintre mai multe fete deopotrivă toate la chip şi la vârstă. Acesta este fondul, care întocmai aşa ne întâmpină în balada românească intitulată „Bogdan”, publicată de Alexandri în două variante. După una, mirele este fiul lui „Ştefan-vodă cel vestit”, după cealaltă este fiul lui „Lapușneanul cel cumplit”, dar în ambele variante tatăl fetei este acelaşi.

  E foarte surprinzător că nimeni dintre filologii slavi n-a văzut încă absoluta identitate de fond între redacţiunea sârbă şi cea românească. Acelaşi fond a fost însă urmărit deja în nişte variante ale redacţiunii bulgare. Mai întâi, balada bulgară poporană, cea intitulată „Valko” în colecţiunea lui Bezsonow, unde eroul peţeşte pe o fată de împărat de o altă religiune, adică „de lege lepădat” şi se supune la condiţiunile cele finale, dar despre Ledian nu se vorbeşte acolo. Acest oraş ne reapare într-o altă balada bulgară, de asemenea necunoscută d-lui Novaković, anume intitulată: „Regele Smeletin şi împăratul Constantin”, unde ni se spune că împăratul Constantin îşi caută pentru fiul său „Zmeul” o mireasă fiică a regelui Smeletin din oraşul Ledian.

  Dintre Români, este nu mai puţin surprinzător că acea absolută identitate de fond a scăpat din vederea dlui G. Dem. Teodorescu în excelenta sa ediţiune a poeziilor noastre poporane, unde în genere îi place a cita paralelele sârbe şi unde a grupat mai multe variante româneşti afară de cele două din Alexandri şi anume:

1. Varianta bănăţeană „Coconul Răducan şi Iancu Sibineanul” în colecţiunea d-lui Marienescu, cea mai slabă din toate;

2. Varianta dobrogeană „Sava Letinul”, reprodusă în călătoria d-lui Teodor Burada;

3-4. Două variante munteneşti, culese de însuşi d. Teodorescu: „Nunul mare” şi „Nunta lui Iancu-vodă”.

În variantele 2-4, Litenul se preface în sinonimul Letin.

  Pe poporanul „Letin”, d. Teodorescu îl explică foarte corect prin „un unit, un ortodox trecut la catolicism”, ceea ce însemnează şi Liten. Acelaşi sens şi totodată o mare asemănare fonetică între Letin şi Liten au făcut ca în variantele româneşti aceste cuvinte, deşi etimologicește diferite, totuşi figurează într-un mod indiferent, când unul, când celălalt, nicăieri amândouă la un loc. În redacţiunea sud-slavică e altceva. Neexistând sârbeşte şi bulgăreşte o sinonimie între Liten şi Letin, ambii termeni acolo nu se identifică, dar se amplifică unul prin altul: „Ledian-grad Latinski”, literalmente: „oraşul latinesc al lul Liten”. Este rezultatul contactului viu dintre nuntaşii români şi nuntaşii slavi la 1274 faţă cu persoana lui Liten-vodă, despre care românii au lămurit sârbilor catolicismul voievodului oltenesc şi atunci sârbii au căpătat două noţiuni: Liten şi Letin, pe când la români sinonimii Liten şi Letin formau o singură noţiune. Nici românii n-au imitat o baladă sârbă şi gata, nici sârbii n-au imitat pe cea gata românească, ci unul şi acelaşi eveniment a fost văzut şi apoi cântat de români şi de sârbi îndeosebi, reprezentând unul şi acelaşi fond pe două căi neatârnate, dintâi chiar în secolul XIII, în urmă cu modificări ulterioare.

  Variantele cele grupate de d. Teodorescu ne permit a clasifica, sub raportul fondului celui primitiv, pe de o parte puncturile cele esenţiale, iar pe de alta pe cele înlăturabile. Puncturi esenţiale din secolul XIII:

a) După toate variantele, mirele nu trăieşte în aceeaşi ţară cu socrul, ducând pe mireasă într-o regiune depărtată:

El pleca pe la Sân-Medru

Ş'ajungea pe la Sân-Petru,

adică o distanţă de la iunie până la octombrie.

b) După toate variantele, socrul este un papistaş, Liten sau Letin şi totodată foarte avut;

c) După toate variantele, mirele sau nuntaşul cel de căpetenie este un mare călăreţ, izbutind a învinge orice greutate:

Bine vorbă nu sfârşea,

Bidiviu-şi repezea...

d) În fine, după toate variantele, mirele sau nuntaşul cel de căpetenie recunoaşte pe mireasă dintre mai multe fete.

Puncturi înlăturabile posterioare secolului XIII:

a) Numele ginerelui: Bogdan, cuconul Răducan, Badislav;

b) Numele nunului : Mihnea-vodă la unii, Iancu-vodă la alţii, pe aiurea Iancu-vodă e mirele, în unele variante mirele luptându-se el însuşi, în altele luptându-se numai nunul;

c) În unele variante se menţionează tatăl său muma ginerelui: Ştefan-vodă, Lapușneanul, cocoana Zinca...

Numai cele patru puncturi esenţiale se găsesc de asemenea în redacţiunea sârbă, aproape tot aşa şi la bulgari.

  Printr-o comparaţiune fundamentală nu e greu a constata două prototipuri, independente unul de altul, dar întemeiate ambele deopotrivă pe aceeaşi întâmplare epică sau poetizată: un prototip românesc cu tatăl fetei catolic numit Liten şi un prototip sârbo-bulgar, cu tatăl fetei de rege din oraşul catolic numit Liten; iar mai departe în prototipul sârbo-bulgar se mai poate deosebi originalul sârbesc, cel cu numele Ştefan şi imitaţia bulgară cea cu introducerea altor personagii.

  Să mai adaug că în redacţiunea româna subiectul e foarte simplu, lipsind cu desăvârşire menţiunea diferiţilor peţitori, care figurează la sârbi şi la bulgari, complicând peripeţiile acţiunii. Înlăturându-se redacţiunea bulgărească, de vreme ce ea este învederat secundară, să alăturăm acuma numai celelalte două redacţiuni, cea românească şi cea sârbească.

  Fiind în joc încuscrirea unui principe sârbesc cu un principe românesc pe pământul românesc, nu pe cel sârbesc, urmează de la sine ca elementul românesc din cauza localităţii trebuie să cântărească mult chiar în redacţiunea sârbă, pe când iarăşi din cauza elementului străin în redacţiunea românească poate să se întunece. Într-adevăr, în balada românească nu se zăreşte nimic special sârbesc. În balada sârbă, din contră, ne izbesc din capul locului patru sau cinci particularităţi curat româneşti:

1. Ledian-grad - oraşul lui Liten;

2. Din partea miresei un erou numit Balaciko, diminutiv din Balaciu, nume eminamente românesc;

3. Intercalarea voievodului român Radu;

4. Jocuri nupţiale equestre, proprie românilor;

5. Recunoaşterea miresei.

Primele două puncturi, foarte interesante, le voi dezbate aparte în următoarele paragrafuri, studiind de astă dată numai celelalte trei puncturi.

  Unul din obiceiele cele mai vechi la români înainte de nuntă era o întrecere de cai: „equorum certamen et praemium”, pe care-l descrie Cantemir. La sârbi, această datină nu există, deşi slavii, ca şi diferite alte popoare moderne şi antice, cunosc vreun fel de luptă simbolică pentru obţinerea nevestei, nu însă anume alergarea cailor. Acest obicei curat românesc trebuia să fi fost de o splendoare deosebită la străbunele nunţi domneşti, astfel că Liten-vodă, a cărui bogăţie o înregistrează până şi diploma regelui Ladislau Cumanul la 1285, ca şi balada cea românească despre „Litenul cel bogat”, cată să fi uimit pe sârbi prin acele jocuri equestre. Între altele, reprezentantul mirelui a sărit călare peste trei cai înşeuaţi, pe fiecare şea fiind înfiptă câte o sabie cu vârful în sus.

  În vechea nuntă românească, chiar după ce peţitorii biruiesc toate greutăţile şi reuşesc a recunoaște pe mireasă, îi mai aşteaptă acum o nouă luptă, un adevărat simulacru de război, cel mai specific românesc: rudele miresei pregătesc peţitorilor o cursă, îi prind în drum, îi leagă cot la cot şi-i aduc robi sub pază. Prin acest război, „bellum indicendum”, se încheie balada sârbească. Sârbii, cei trei sute de peţitori, iau mireasa şi pleacă, ducând-o la mire. Atunci tatăl fetei, adică Liten-vodă, trimite după dânşii pe furiş şase sute de Letini, ca să atace pe sârbi şi să răpească mireasa.

 În sfârşit, balada sârbească ne destăinuieşte numele de botez al lui Liten-vodă, pe care nu ni-l spune balada românească, mulţumindu-se cu supranumele cel poporan Litenul, după cum se mulţumeşte ea şi cu „Lapușneanul” fără „Alexandru”. Strămutând supranumele Liten, „papistaş”, asupra oraşului, balada sârbească, ne arată că principele se cheamă din botez Mihail: „În Ledian, oraşul cel catolic, la regele catolic Mihail”. Acest nume Mihail se repetă mereu în baladă. Într-o variantă bulgară, Liten-vodă poartă numele de Smeletin, care ar putea să fie o fuziune etimologico-poporană din ambele nume: Miu-Letin. Un nume personal Smeletin nu se afla în onomastica bulgară, nici în calendarul slavic în genere. Dacă nu e o transformaţiune din Miu - Letin, atunci bulgarii n-au făcut altceva decât a aplica socrului numele ginerelui Milutin, ceea ce mi se pare a fi mai probabil: Smeletin = Smilutin. În ambele cazuri iniţialul S este protetic, adăugându-se pentru ca numele cel neobişnuit să se apropie de termenul bulgăresc de floare de câmp. Să ne mai aducem aminte că un împărat bulgar se cheamă Smileţ tocmai contemporan cu Liten şi cu Milutin. Mihail, ca nume de botez al lui Liten-vodă, răspândeşte o lumină cu totul neaşteptată asupra unei problerne nedescurcate până acum din cronica muntenească: Mihail Basarabe urmând pe tron după Radu-Negru.

 Să intrăm acum printre duhurile necurate, să le luăm şi pe ele la refenea. Fă-ţi cruce, creştine, că în mare tabără ne băgăm. Să nu-ţi fie frică, sunt multe, dar proaste de dau în gropi. Uite ielele, pot sbura peste mări şi ţări, dar cu un fir de iarbă ori cu un fir de lână roşie le tai toată puterea sburării şi le ţii pe loc. Apoi ce putere e asta ? Strigoii ies din morminte, sug inimi de oameni şi eu cred că pot răsturna şi munţi, dar tot tu eşti mai tare, căci cu un fir de usturoi descântat îi alungi afară din lume. Şi iarăşi te întreb, ce putere e asta la strigoi ? Rusaliile umflă oameni, nu le pot sta împotrivă toate oștile împărăteşti din lume, dar tu cu o crenguţă de pelin le faci să intre de frică pe sub toate pietrele. Spune-mi şi aici, ce putere au Rusaliile acestea ? Ce putere au toate vrăjile şi fermecătoriile babei cea cu guşă, dacă baba cea cu cocoaşă le poate desface cât ai bate din palme ?

 Mi-am bătut şi eu capul ca să ştiu de la oameni, cam ce lighioane or fi duhurile acestea. Şi să vezi comedie ca asta ! Despre duhurile necurate se spun atâtea şi atâtea şi aşa de încurcate, că-ţi vine să le laşi acolo unde or fi. Nu se potriveşte sat cu sat. Ia spuneţi-mi voi, ce sunt moroii şi eu am să vă spun ce e laptele de pasere ! Unii spun că moroi se fac copiii cari mor nebotezaţi şi că plâng noaptea pe la ferestre. Ba să mă ierţi, strigă unul dintr’altă parte de ţară, moroi se fac oamenii cărora nu le-a cetit bine popa la îngropăciune şi vin şi mănâncă inimile rudelor mai de aproape. Aş! ştii şi tu cât măgarul morarului, zice unul dintr'alt judeţ, moroii se fac altfel, se fac din oameni moroi peste care a trecut un câine ori o pisică. Nici tu nu ştii nimic, măi nene, zice altul : Moroii se fac din babe cari au făcut tovărăşie cu dracul. Altul de colo zice că moroii se fac din oameni născuţi printre tufe, celălalt că din oameni tare păcătoşi. Poftim, de la copiii nevinovaţi fără botez am ajuns la babe îndrăcite ! Bine, oameni, dar vorba e, ce vor fi fiind moroii ăştia, că voi îmi spuneţi de ei într'o mie de feluri. Apoi nici nu ştiţi ce meşteşug au ei prin lume. Că sug inima ? asta spuneţi că o fac şi strigoii şi strigele cari iau inimile de copii şi pun în loc paie, ba o face şi zmeul când vă bântuieşte. Haida de, numai voi cu minciunile voastre, şi eu să nu sar cu minciuna mea : inimile le sug vârcolacii, zic eu, măcar că un prieten mă trage de mânecă să spui că pricolicii. Na, cine-o ştie şi altfel, să ne-o spuie, căci o să încapă şi a lui în traistă.

 Acum, pe toate aceste duhuri cari sug inimi eu le fac o oaste şi le pui de către răsărit. De către apus am alta, cu alt steag şi cu alte meșteșuguri oastea duhurilor cari pocesc. Aici sunt ielele cu nesfârşitele lor nume, Vântoase, Şoimane, Albe, Frumuşele, Bune, Milostive, Miluite, apoi surorile lor Joimăriţele şi Rusaliile şi apoi şiragul lor de rubedenii, Potca, Frigura, Sainca, Caii Sân-Toaderilor. Dar cine să le mai ştie pe toate ! Şi au tată pe Tartorul din baltă şi mamă pe Mama-pădurii şi toate se învârtesc şi trăiesc deavalma în mintea bietului român !

 De râs, e de râs, creştine al meu, dar şi de plâns este. E de râs, că-ţi umpli capul cu atâtea nebunii goale, născocite de spaima şi neştiinţa ta. Că tu crezând că toate acestea sunt fiinţe vii, aievea, şi că n'au alta de lucru decât să-ţi facă ţie rău, tu eşti vecinic speriat şi îngrozit şi cauţi să te aperi de ele. Apoi ce ai zice de un om, care în mijlocul drumului ar da cu ciomagul în dreapta şi în stânga, acum ar străpunge cu cuţitul în vânt, acum ar scuipa în sân, acum ar scuipa peste cap, acum ar mătura drumul cu o mătură, acum ar alerga cu brăcinarul să prindă soarele, acum ar ameninţa cu toporul ca şi când l'ar ţinea sub nasul cuiva nevăzut şi s'ar da peste cap şi-ar mânca ţărână şi s'ar unge cu noroi şi cu balega şi-ar bolborosi vorbe rupte şi-ar căsca şi iarăşi ar pune mâna pe ciomag şi ar striga: hai fugiţi, Ielelor, în lături Zmeule, dă-te încolo Moroiule, stai că-ţi dau eu ţie, Potco, nu mă strângeţi, Rusaliilor, aoleo mă omoară Striga! Spuneţi, voi ce aţi zice de un om ca acesta ? Că e nebun de-a binele, bietul. Stai, măi omule, că sunt numai năluciri. Apoi aşa ca nebunul acesta faceţi voi toţi, câţi aveţi credinţa în duhuri şi descântece. Căci toate câte le-am spus le faceţi aieve, ori le face baba în locul vostru când descântă cu mătura, cu frigarea, cu ţărâna de la mormânt, cu toate oblojelile murdare. Le faceţi şi pe acestea şi pe altele nenumărate, ca să vă apăraţi ca nebunul din drum de duhuri închipuite şi de boale trimise. Şi e păcat de Dumnezeu că vă pierdeţi şi vremea şi mintea de om cu lucruri de acestea.

 Îmi vin acum în minte Stafiile, dar pe ele le las nejudecate, pentru că ştiu că mulţi dintre voi râd de cei ce să tem de stafii. Cei cu minte ştiu că stafii nu văd decât fricoşii şi bolnavii. Cu cât e mai fricos omul, cu atâta şi stafiile sunt mai multe, dar de cel curajos nu se apropie. Apoi de ce nu? S'or fi temând de el? Nu, ci pentru că nu se teme omul de ele ; pentru că ele nu sunt aieve, ci tot aşa ca buiguielile celui ce are friguri, sunt numai vedenii ale spaimei şi ale boalei, ca şi nălucirile calului sperios. De aceea te aperi lesne de ele, cu usturoi, cu pelin, cu tămâie descântată.

 Lucrul e lesne de înţeles. Adevăratul om curajos n'are nevoie nici de usturoi nici de nimic ca să fugă stafiile de el, dar cel fricos mai prinde curaj când ştie că are la el lucruri descântate şi biruieşte spaima şi biruind-o pe ea, fireşte că stafiiile nu s'apropie. Asta, la adică, e tocmai pe tocmai povestea cu ţiganul când trecea prin pădure şi suna frunza. Ţi-e frică ţie, ciocanule? Mie nu, zicea ciocanul din traistă. Apoi nici mie nu, răspundea ţiganul. Apoi iarăşi: Dar ţie, pilă..? Dar ţie barosule ? el întreba, el răspundea şi-şi făcea curaj, şi lupii, de cari se temea ţiganul n'au venit, că l-au apărat ciocanul şi barosul.

 Dar pe cel de tot fricos şi plin de spaime nu-l apără nimic, fiindcă spaima lui e fără leac. Şi'n spaimă i se năzăreşte cine ştie ce şi dacă e bun de gură face din ţânţar armăsar şi ca să-şi micşoreze ruşinea, şi ca să înlăture batjocura altora. Şi aşa el sperie un sat, căci orice fricos găseşte pe alţii şi mai fricoşi decât el, şi minciuna e mai iute crezută decât adevărul. Da’ unde nu văd fricoşii stafii! Negreşit, mai curând prin locuri cari îţi fac spaimă prin pustietatea lor, prin păduri, prin ruine, prin case părăsite. Le văd ei şi pe drumuri umblate. Ba, să ne ierte Dumnezeu, de cimitire n'aș mai zice nimic, că sunt oameni cari n'ar trece pentru lumea toată prin ele noaptea, dar ce să zici de creştinul care n'ar intra noaptea în biserică nici mort, căci e dracul în biserică! Nu-ţi crăpi obrazul de ruşine, să crezi că la altarul lui Dumnezeu se cuibăreşte diavolul? Crezi că el fuge de o cruce ce o faci cu limba pe cerul gurii, fuge de o fărâmătură de tămâie descântată, şi de atâtea icoane sfinte din biserici, de atâtea cruci, de sfântul pahar cu trupul lui Cristos nici nu-i pasă.

 De ce numai făptura aleasă a lui Dumnezeu, numai omul vede stafii ? Căci dacă sunt în trup aieve, de ce nu le văd şi animalele, caii, boii, câinii, păsările ? Ştiu că mincinoşii şi fricoşii spun câte nerozii, că le văd şi caii şi câinii. De cai să-i lăsăm într'ale lor, căci între animalele de casă sunt cele cari îşi fac mai lesne spaime. Câinii visează mult şi se pomenesc lătrând în somn. Dar că ei aud cântând ielele, ori simt Strigoiul şi că fug urlând şi tremurând pe după casă, astea sunt poveşti curate, care se spun la fel de sute de ani şi la toate neamurile, fără schimbare, cum ai spune povestea cu cocoşul roşu.

Dar atunci ce Dumnezeu o fi cu ielele şi cu toată oastea de duhuri cari pocesc, şi ce cu Moroii şi oastea ceealaltă care suge inimi ? De ce vorbesc oamenii de ele, de când e lumea? Şi numai spaima şi prostia face că le văd o seamă de oameni ? ori e numai minciună? Şi una şi alta, oameni buni. Dar pe lângă ele mai e una: boala. Cel ce are năduf (astmă) visează că urcă pe munţi grei. Când în somn te cuprinde fumul în bordei visezi că te strânge cineva de gât, ori îţi astupă gura şi nasul să nu poţi răsufla. Când ţi se aşează o pisică pe piept, visezi că vine cineva şi-ţi pune pe piept o piatră de moară. Când te izbeşti în somn cu piciorul de ceva ascuţit, durerea face să visezi că tocmai te muşcă un şarpe în locul acela. Pilde de acestea veţi fi ştiind fiecare, din lucru întâmplat. Eu ştiu că odată în somn mi-a pus frate-meu mâna rece pe piept şi eu am sărit ţipând, că mi s'a părut că venise un cerb cu un şarpe în gură şi mi-a pus şarpele rece drept pe inimă. Sunt pricini fireşti, omule, şi visul ţi le arată cum îi este dat visului să ţi le arate. Că mulţi or fi văzând aşa în vis iele cari le înstrâmbă gâtul, ori strigoi care le sug sângele, asta e lucru uşor de priceput. Şi un lucru să vă rămâie limpede în cap, că întâi e durerea ori boala, apoi e visul cu vedenii rele. Ca în pildele spuse, întâi e fumul şi apoi vrăşmaşul care-ţi astupă gura, întâi lovirea la picior, apoi şarpele care te muşcă. Încă o dată: boala aduce visul, dar nu visul aduce boala.

 Şi acum, asta e adevărat, că bolnavii de inimă au să viseze că le suge cineva inima. Fie ce-o fi, om, câine, lup, pisică, şarpe, ori altă cine ştie ce gură. Iar dacă tu, bolnavule, auzi pe alţii vorbind de moroi, o să crezi că într-adevăr e un moroi, ori strigoi, ori cum păcatele îl numeşti, durerea simţită prin somn şi pe care ţi-o arată trupul printr'o vedenie a visului. Prin satele unde credeţi că moroii vin în chip de câine, bolnavul va visa un câine ; pe unde credeţi că e striga-fluture, bolnavul va visa că-l suge un fluture mare. Aşa cum auziţi de la alţii. Dar să crezi tu că durerea ta - hai să-i zicem moroiul tău - e fiinţă vie, că o poţi alunga cu descântece să nu mai dea pe la tine, asta o crezi tu şi rău faci, căci moroiul nu te crede. Trebuie să mergi cu el la doctor. Dacă de foame multă, visezi că-ţi suge cineva maţele - fie şi asta tot moroi – ce crezi tu că cu descântece o alungi ? Da’ nici câinele nu te crede !

 Sunt multe boale cari îţi aduc visuri cu sugerea inimii. Vorba vine aşa, cu sugere şi cu inimă, căci bolnavii când îi întrebi nu ştiu să răspundă lămurit, ci aşa că li se pare că-i suge, că-i stoarce, că-i apasă, că-i strânge la inimă, la stomac, la splină. Toate astea arată o stare bolnăvicioasă ori a uneia singure dintre maruntaie, ori o boală a întregului trup. Doctorii le ştiu bine toate boalele acestea, pe vită şi pe sămânţă şi ştiu să le vindece lesne şi de multe ori cu puţină bătaie de cap, cum e şi cu acel vestit Sburator, care bântuie nevestele şi fetele. Că tâlharul ăsta de duh ce vine în chip de flăcău, tot numai flăcău şi frumos, pe coşul vetrei, e adus şi el de vr'o boală numai a femeilor, dar e adus adesea ori şi de stomacul încărcat cu mâncări nemistuite, aşa că de Sburator sufăr mult femeile prea din cale afară mâncăcioase. Stomacul îndopat, (şi apoi după ce a intrat răul în el, şi când e gol) aduce şi bărbaţilor visuri cu bântuielile Zmeului, care le apasă stomacul. Vezi unde e pricină firească şi unde o căutaţi voi cu ochii închişi !

 Astea toate sunt în vis. De aceea toate duhurile acestea umblă numai noaptea, cum credeţi voi. Oho! îmi zicea odată un ţăran, o fi noaptea, dar ce-mi spui d-ta că în vis ? Eşti cu ochii deschişi şi-l vezi aievea, cum te văd. Să fie şi aşa, am zis eu, dar îţi aduci aminte cum îţi certai nevasta ieri ? O făceai nebleagă, că doarme de-a'n-picioarele. Apoi vezi, bolnavului ori i se pare numai că nu visează, ori doarme şi el de-a'n-picioarele. Şi parcă numai un om visează cu ochii deschişi ! Şi cum ai friguri nu te uiţi în pod şi tot buiguiești ? Şi apoi sunt visuri câteodată aşa de limpezi şi de tari, că după ce te-ai deşteptat eşti tot cu visul în tine şi nu te poţi dumiri că ar fi fost numai vis.

Poate acum gândeşte unul să zică : Toate bune, dar de ce până la vis am fost sănătos şi de la vis, de la cel dintai, mi-a venit boala şi de-a doua zi am simţit-o şi-am avut-o. N'a fost necuratul în vis şi mi-a adus boala? Nu, omule, nu. Vei fi simţit tu poate semnele boalei şi mai înainte, ziua, dar cu trebile de peste zi nu le-ai băgat în seamă ori nu ţi s'au părut cu îngrijorare. Iar atunci, când ai visat întâi, ţi se înteţise boala şi s'a dat pe faţă. Că apoi după asta ai simţit-o şi ai avut-o, e lucru firesc; ca izvorul: cât a stat sub pământ a fost ascuns, când a ieşit la faţa pământului a început să curgă şi de-atunci el curge.

Mare pozna fac duhurile acestea cari sug, că nu se mulţămesc numai cu un om, cum se mulţumesc celelalte cari pocesc. Când vine moroiul şi duce un copil, apoi rând pe rând tot duce câte unul, până ce goleşte satul. Iar strigoiul când duce un om mare, apoi omoară pe rând pe toate rudele cele de mai deaproape. Crezi tu, omule, o putere ca asta la lighioanele de moroi? Eu o cred, că văz că şi holera şi ciuma tot aşa face. Tot aşa face şi râia, că întâi o are unul şi umple pe toţi. Voi ştiţi bine, ca râia se ia de la om la om, ştiţi şi de căscat că se duce de la unul la altul, ştiţi şi de un om cu voie bună că poate împrăştia voia bună la toţi de pe lângă el. Dar de boale rele ce trec de la om la om, de asta nu prea ştiţi. Boala de Cel-perit ne-a mai deschis ochii să pricepem ce e molipsirea. Dar la alte boale n'o pricepeţi, căci nu va lasă scârbele de moroi.

 Că, uite, oameni buni, singuri voi v'aduceti moroiul în casă, singuri îl căutaţi, îi deschideţi uşile larg şi-l poftiţi cu alai în casă. Cum, Doamne fereşte, strigaţi voi. Dumnezeu fereşte, e adevărat, dar numai când te fereşti şi tu. Şi te poţi feri, creştine, dar nu vrei să-ţi luminezi capul şi te lipeşti cu sufletul întreg tot de nălucirile tale. De la un copil bolnav de gâlci se poate îmbolnăvi un sat întreg. Doctorii vă spun să despărţiţi pe bolnav de cei sănătoşi; învăţătorul închide şcoala ca să nu ia de la un şcolar ceialalţi molima, cum ştiu că voi, în strâmtele voastre case, n'aveţi cum despărţi pe bolnav. Dar nu vreţi să ştiţi de nebuniile doctorului, cum ziceţi voi şi nu ocoliţi boala. Mamele cu copii sănătoşi vin să vadă pe cel bolnav, îi lasa să-l sărute. Sămânţa boalei molipsitoare e ascunsă şi în scuipatul celui bolnav şi în sufletul gurii lui, şi în ce scoate afară, şi în hainele pe care doarme şi în toată odaia în care zace. Iar copiii sănătoşi intră la bolnav şi iau boala. Ba după ce moare, mamă-sa împarte de pomană camașuile lui la feluriţi copii sănătoşi, dă straiele pe care a zăcut, ori culcă pe ele alţi copii ai ei. Şi aşa se umple de boală satul întreg. La pojarul cel mic o ştiţi cum merge, că se îmbolnăvesc pe rând toţi din casă ; noroc că e boală mai blândă şi numai rar mor copii de el. Dar la pojarul cel mare numit scarlatină acolo e gata moroiul ! Şi tot aşa la gâlcile cele rele, la angină, la strânsul cel mare sau la fălcăriţă. Tusea măgăreasca n'are moroi, căci rar mor copiii de ea. Dar miră-te, omule, cum au alungat doctorii pe cel mai îndrăcit moroi din lume, cum l'au scos la pensie fără descântece şi fără armăsar negru peste morminte şi fără fier roşu prin inimă. Eu zic de vărsat, că mai înainte vreme era cea mai primejdioasă boală a copiilor, şi când murea unul apoi mureau după el mai toţi din sat şi dintr'alte sate. Acum moroiul vărsatului, adică puterea de molipsire a lui, a scăzut de n'a mai rămas, de când doctorii altuiesc copiii şi fac să nu se poate lega de ei vărsatul. Vrei nu vrei, azi e lege de la stăpânire, să altuim toţi copiii din ţară, ca să abatem vărsatul şi să fugărim moroiul.

 Asta pentru copii. Oamenilor mari le suge inima strigoiul ori altă dihanie ca el. Tot cu boale infecţioase, molipsitoare, are de lucru şi spurcatul acesta, că de aceea se spune pretutindeni că el omoară întâi pe rudele de aproape. Mai de mult, când nu ştiau oamenii să-şi dea seama care e taina ofticei, şi mai ales a celei fulgerătoare - galopantă cum i se zice, că parcă ar veni în galop - credea lumea că un mort de oftică cheamă în groapă şi pe ceilalţi ai familiei. Iar nepriceputa legătură între membrii aceleiaşi familii, în care se moştenea oftica, a dat naştere credinţei în strigoi. Strigoiul cel dintâi îşi sugea pe rudele cele mai de aproape, căci acestea erau ursite de boala să moară mai întâi şi pentru că aveau acelaşi rău părintesc şi pentru că trăiau împreună şi s'au molipsit. Apoi fiecare mort se făcea strigoi pentru alţii. Asta se poate înţelege mai bine cu boalele lumeşti, că omul bolnav de ele dă boala mai întâi celor mai de aproape, şi aceştia o dau altora.

 Că strigoiul suge pe cei vii, asta e deoparte închipuirea şi visul acestora, iar de alta e tălmăcirea slăbiciunii ofticoşilor care creşte din zi în zi. Apoi, au băgat oamenii de seamă că unor morţi le cresc unghiile şi părul, în coşciug, în groapă, şi faţa lor capătă o culoare roşie, un lucru care nu e deloc de mirare. Apoi de aici ţine-te ! Li se potrivea asta cu cealaltă şi-au făcut din ele una: aceştia sunt cei ce sug pe cei vii, strigoi cari îşi ţin viaţa şi se îngraşă cu sângele supţilor. Apoi de aici năluciri şi minciuni şi tălmăciri, că strigoii aceştia, ca să poată suge, trebuie să fie vii şi să iasă noaptea din mormânt. Că i-ar fi şi găsit în coşciug culcaţi pe o mână, ori zăcând, că aveau sânge proaspăt în gură, că mormăie mereu şi altele câte le năluceşte închipuirea când o îmbeţi puţintel !

Ca să scape satul de moarte, oamenii caută strigoiul şi-l omoară. Mare lucru şi de mirare e de ce nu-l prind noaptea, când e prin case? Îl caută în groapă şi ori îi înfig un cuţit ori un par ori o frigare prin inimă ori îl scot şi-l ard. Astăzi nu dă voie poliţia să umblaţi, creştinilor, după strigoi prin cimitire, şi vă pofteşte să vă vedeţi de treabă că tot aşa nu sunt strigoi în morminte cum nu e nici dracul în maşina care duce trenul. Povestea cu fierul prin inimă e ca şi cu acul ori frigarea descântătoarelor înfipt în turta din vatră: cum străpungi tu strigoiule inima celor vii, aşa ţi-o străpungem noi ţie. Iar povestea cu arderea în foc a strigoiului ne-a rămas de la cei vechi, de când un prea înţelept doctor a scăpat de ciumă un vestit oraş din ţara grecească arzând pe foc mare ciumaţii şi hainele şi aşternuturile lor şi aşa a stârpit sămânţa boalei. Şi astăzi doctorii cer să ardem, cât ne e cu putinţă, hainele şi aşternuturile pe care au zăcut, fie ofticoşii, fie altfel de bolnavi de orice molimă iute. Căci numai focul stinge boala de tot şi spală pe deplin. Arderea asta a rămas în lume aşa ca o amintire, ca o poveste. Acum aşa e de tălmăcit astăzi acest lucru că noi am luat povestea cu strigoii de la alte neamuri, şi că lumea a bănuit că omul la care s'a arătat molima mai întâi e un cuib de spurcăciune de unde s'a întins răul boalei şi de aceea l-au ars. Şi pe el şi pe cei ce s'au îmbolnăvit după el, i-au ars ca să taie calea răului. Căci molimile se arată într'unul sau în doi la început, cum o ştiţi cu boalele din sat ale copiilor, ori cum e cu holera ori cu ciuma, că auzi numai că a murit bunăoară unul la Galaţi şi apoi de aici se întinde încoace, se întinde încolo până ce poate să cuprindă o ţară întreagă de la un capăt la altul.

 Negreşit, creştine drag, că multe stau în puterea lui Dumnezeu. Iar molime ca holera şi ciuma vin aşa de cu mânie şi aşa de iute, că nu te poţi feri de ele, ca de vânturile mari. Dar tot aşa venea mai înainte vreme şi vărsatul şi lingoarea şi acum ele şi-au pierdut din putere de când ştim unde le stă sămânţa şi ne ferim de ea. Apoi aşa e cu toate boalele molipsitoare, pe care voi credeţi că vin din moroi şi strigoi şi din alte duhuri necurate. Ne putem feri de ele, dacă nu întru toate, dar măcar atât cât ne povăţuieşte mintea. Şi holerei i-am putea pune piedici să nu înainteze, dacă cu toţii, şi cei de la oraşe şi cei de la sate ne-am încrede cu drag în spusele doctorilor şi ne-ar intra odată în cap învăţăturile igienei, cum să ne păzim de boale. Nu cu baiere şi cu descântece, nu cu căpăţâni de cal alb în parii gardului, nu cu roţi de car pe acoperiş pentru iele, nu, oameni buni, ci cu pază bună şi cu minte de bărbat. Să nu ne mai lăsăm acasă capul şi să împrumutam pe al babelor, şi să nu mai judecăm tot de sub obroc ca cei de mai demult, căci ei multe nu le ştiau limpede şi nici nu erau pe atunci atâtea în lume. Cum se ia boala de la unul la altul o vedeţi la Cel-perit (frenţie, sifilis) acum judecaţi şi voi: ce babe şi ce descântece poate păzi pe om să nu capete boala asta, când nu se păzeşte singur ? Gândiţi-vă şi la dorul de gură al vitelor (febra aftoasă) cum se ia boala şi cum îi poţi tăia drumul. Ca să nu dăinuiască boala, acum la un gospodar acum la altul, ci să scape toţi odată de molimă, veterinarii prin molipsire îmbolnăvesc dintr'odată toate vitele din sat. Asta o vedeţi, şi gândesc că o să vi se deschidă odată ochii, că molipsirea face molimele şi că tăierea drumului ei stinge boala. Stăpânirea, ce e dreptul, vă deschide ochii cu jandarmii şi nu vă lasă să treceţi vite dintr'un sat cu boală într’altul fără boală. Asta ar trebui, oameni buni, s'o pricepem noi şi fără jandarmi, nu numai la boala asta, ci la toate boalele din sat.

 Acum, ce să vă spun de iele şi de Rusalii. Toate boalele pe cari le aruncaţi în spatele acestor iele vin din răceală, din umezeala, din ceaţă, din vânturi reci. Fiindcă boala nu ne vine numaidecât, ci după o vreme, voi nu vă dumiriţi şi credeţi că ori v'a apucat din senin, ori v'au lovit ielele. Apoi, că umblă vorba, cum că unii le-au văzut, ori le-au auzit cântând pe sus, lucrul acesta se tălmăceşte şi cu vedeniile ce le poate avea bolnaul. Vâjâitul urechilor, când eşti bolnav şi ai visurile boalei, ţi se poate părea şi sunet de moară şi uruit de căruţă şi sunet de cobză şi cântec dulce de gură. Cine poate s'audă ielele cântând ? Numai bolnavul. Dar intai e bolnav, şi apoi  aude ; nu întors, să le audă întâi şi apoi să-i vie boala. Şi tot aşa e şi lucrul că unii le văd, tot din buiguială, din aiurare, din friguri, din vis, din cele ce sunt la începutul boalei. Fireşte, că pe lângă acestea vine minciuna, fie a puţinteilor la minte cari se pomenesc vorbind, fie a celor ce mint cu gândul că să sperie, ori să-şi bată joc, ori să se mândrească prin sat ca ei le-au văzut şi că ştiu mai multe decât alţii. Apoi alţii spun şi poate cred, numai că au auzit de mici copii lucrurile acestea şi cum le-au cumpărat aşa le vând.

 Boale din iele se numesc toate reumatismele şi înţepenirile. Să-ţi dau câteva pilde. Iarna se face horă în sat, undeva, într-o încăpere strâmtă. E multă lume şi toată înfierbântată de joc. Fetele au răul obicei să fie subţirel îmbrăcate şi nici nu-şi aduc haine mai groase cu ele, de ruşinea flăcăilor. E şi asta o nebunie, că fetele bunăoară umblă desculţe prin zăpadă ca să s'arate că sunt voinice, şi vin la horă fără haine groase. Înfierbântată cum e de joc, o fată iese să se răcorească în aerul rece de afară. Nu simte acum nimic, dar peste vr'o câteva zile o apucă junghiuri, poate o aprindere de plămâni, poate boala cuţitelor, şi ea cu toate rudele ei, în loc să caute pricina în răceala din seara cu jocul, se plânge de iele şi aleargă la babe meştere, ori crede că boala i-a fost făcută pe ursită. Dacă se alege numai cu dureri de masele, ori de urechi, ori între coaste, ferice de ea că a scăpat cu atâta. Nu toţi oamenii sunt la fel de tari din născare, şi mare rău e ca şi fetele slăbuţe de felul lor se ţin în rând cu cele voinice, la fel de dezbrăcate şi vrând să facă gerului în ciudă tot la fel cu cele voinice. Apoi, tot cam acestea îşi fac singure de petrecanie. De altfel, comedia asta e de râs, cum fetele cele urâte vreau să întreacă în vitejii de acestea pe cele frumoase, ca să le poată batjocori că sunt papă-lapte şi se tem de frig ca babele. Iar cele slabe se iau la întrecere cu cele voinice şi aşa intră tartorul în toate spre răul lor.

 Dar este un drac şi mai mare. Câte răceli nu intră în fete şi în neveste în nopţile când îşi fac pe dragoste şi farmece, la Anul-Nou, la Bobotează şi la Sf. Gheorghe, când numără parii şi fac vrăji la tăietor şi numără stelele-logostele ca să-şi afle ursitul. Toate aceste farmece le fac în gerul iernii, noaptea, desbrăcate până la cămaşe, ba chiar şi despuiate de tot, de le clănţănesc dinţii ca la berze şi tremură învineţite de frig. Ce te miri, apoi române, că le lovesc ielele şi că se plâng de dureri prin oase şi la încheieturi şi că le ajung cuţitele ? Nevestele nu-şi prea fac pe dragoste, e adevărat, afară de cele ce-şi pierd mintea după ibovnici, dar multe dintre ele poartă boala ielelor în oase de pe când erau fete şi-şi făceau vrăjile lor. Acum vezi că la toate acestea nu închipuitele iele sunt de vină, ci singură prostia femeilor.

 Astea pentru femei. Bărbatul e dus cu carul, e pe drumuri, e pe câmp. Unde înnoptează, acolo doarme, şi eu de multe ori m'am mirat că în loc să doarmă în car ori, dacă vrea pe pământ, să-şi aştearnă sub el fân când are, el se culcă sub car pe pământul gol. Nici căpătâi n'are, nici învălitoare. Pământul umed şi rece, şi răcoarea nopţii îi bagă reumatisme în oase. Capul mai jos decât trupul îi tulbură cuvenitul umblet al sângelui, aşa că se scoală românul cu gâtul ţapăn, cu grozave dureri de cap, cu o mână amorţită, cu vreo durere cu junghiuri în urechi, răguşit şi de multe ori chiar fără de grai şi cu toate oasele străpunse. Când se scoală, dă vina pe iele, că s'a culcat ori în loc rău pe unde aveau drumul ielele, ori că s'a culcat în ceas rău. Unele ştie şi el că-i vin din frig, dar lipsa graiului şi durerile de cap cine să le-aducă ? Numai ielele! şi apoi se întâmplă ca omul să nu simtă durerile a doua zi; le simte mai după o vreme şi poate că tocmai pe un timp când n'a ieşit de acasă şi a stat liniştit la căldură şi atunci se miră năuc de unde-i vin? Acum mai ales din iele, că au trecut astă noapte peste casă, ori că poate a călcat în vreo urmă rea sau dacă nu mai ştie alta, atunci e convins că i-au venit din senin. Din neştiinţa cea multă a românului, lui nu-i intră în cap că din senin şi fără pricină nu poate veni nici trăznet şi nici boală. Şi mare lucru e, că nu poate pricepe niciodată îndelungarea vremii, dintre pricina boalei şi ivirea ei. "Acum baţi omul, acum îl doare, zice el, şi ce îmi spune doctorul că asta e din răceală? Atunci şi atunci n'am răcit, căci nu mi-a fost nimic; că de răceam atunci, atunci m-aş fi şi îmbolnăvit". Că focul poate arde pe înfundate, zile întregi fără să-l bănuieşti, asta o poate pricepe, dar la boală nu.

 Tusea din Sfinte, după cât ştiu eu, sunt acele aprinderi de plămâni pe cari le capeţi când prea înfierbântat beai apă prea rece. De multe ori te ia repede şi te omoară căci junghiurile te prind numaidecât. Aici pricina şi boala sunt repede una după alta şi tot nu vede românul că nici din apa aceea n'au băut Sfintele, nici balele Necuratului n'au fost în ea, nici vrăşmaşul n'a vrăjit-o pe ursită. Nu, căci alţii o mie de oameni, neînfierbântaţi şi neplini de sudoare ca tine, ar fi putut s'o bea cât de mulţi şi nu le-ar fi fost nimic. Acum îţi ştiu eu răspunsul : poate că nu s'ar fi îmbolnăvit, zici tu, căci Sfintele au avut numai cu mine de lucru şi numai de mine s'au legat. S'au legat numai de tine, zic eu, căci numai tu erai înfierbântat, dar apa era pentru toţi aceeaşi apă, creştine.

 Sărăcia e, negreşit, bună prietenă cu ielele. Când vezi prin sate, târziu toamna pe ploi cu zăpadă, copii numai în cămaşă zdrenţuită şi desculţi, pe uliţă, nu mi-e de mirare că vă plângeţi atâta de boalele ielelor. Vai, de oasele lor! Răspundeţi că sunt învăţaţi aşa. Eu cred că ei acum să învaţă, numai că bieţii, ca şi măgarul ţiganului care aşa a fost de prost să piară tocmai când se învăţase să trăiască nemâncat. Cei mai tărişori şi din părinţi sănătoşi o mai scot la căpătâi, dar cei slabi şi rău hrăniţi se prăpădesc, ori ajung mai târziu ca vai de om, ologi şi strâmbi şi pociţi şi mai ştiu eu cum şi la toate ielele sunt de vină. Eu zic că şi sărăcia poartă pe om aşa golan şi-l dă pe mâna Măiestrelor, dar ierte-mă Dumnezeu, şi prostia românului. Sunt şi oameni cari ar putea să-şi poarte mai bine îmbrăcaţi copiii şi nu-i îmbrăca. Cresc ei şi aşa! Şi sunt şi de aceia cari fac lucrurile pe dos, apoi acestora cum să le zici? Eu nu m'am putut dumiri niciodată, ce obicei e acela pe care-l au ţăranii mai ales prin judeţul Roman, că umblă vara cu căciulă şi cu cojoc, iar iarna cu un suman subţire şi zdrenţuit de-a dreptul peste cămaşă şi numai în ismene? Apoi peste oameni aşa de cuminţi cum n'ar da ielele navală ?

 Dar au Zânele acestea alţi doi prietini şi mai buni, creştine al meu, rachiul şi boala lumească. Câţi beţivi nu ies din cârciumi infierbântaţi şi-şi descheie hainele, ca să se răcorească în vânturi ce te taie; câţi beţivi n'adorm prin şanţuri, pe pământ umed, în vânturi reci! Vezi, române, drept în drumul ielelor. Ăştia se întâlnesc cu pocitura şi rămân ţapeni de mâini şi de picioare, ologi, damblagii, cu gâtul strâmb, cu gura strâmbă, surzi, muţi, cu dureri de şale şi de încheieturi, cu junghiuri prin oase. Toate din răceală. Dar nu ăsta e blestemul cel mare. Beţivii vajnici şi copiii beţivilor se întâlnesc şi cu ducă-se pe pustii. Din pricina sângelui stricat, ca şi al celor cu boale lumeşti învechite, dau în boala copiilor şi epilepsie, rămân prostiţi, se plâng de lipitură, au mintea smintită şi râd şi să închină, îşi sar din balamale, cum ziceţi voi şi n'au toate sâmbetele. Dacă se potriveşte la un loc beţie şi boală lumească, e urgia lui Dumnezeu, creştine, şi în nenorocitul ce le are şi în copiii lui până într’a şaptea viţă. Pe la iarmaroacele de prin sate s'adună cu gloata nefericiţi de aceştia şi te prinde o milă de starea lor. Sprijiniţi pe cârje, târându-se pe brânci, cu faţa strâmbă, cu obrajii mâncaţi de frenţie, pociţi în toate felurile şi nebuni de tot neamul şi toţi cu aceeaşi plângere, cu ielele, că pe unii i-au pârlit, pe alţii i-au spruzit, i-au călcat, i-au ismenit, i-au ologit şi câte toate.

 Mi se pare că şi grozavele urmări ale pelagrei voi tot la iele le căutaţi. Boala asta cumplită, pârleala şi roşeaţa, vine din mămăliga de porumb stricat. Auzi tu, să iai boală din porumb muced şi să crezi că ea îţi vine că ai dormit într'un loc necurat ! Şi cu porumbul stricat e o poveste în două feţe, ca şi sărăcia voastră şi lăcomia arendaşilor vă face de-l mâncaţi, dar cată bine că şi prostia voastră... Am văzut şi eu la ţărani făină aşa de încinsă, că fumul din ea îţi pârleşte faţa. Apoi ce-o să facă asta în stomac ! Rea învăţătură aveţi, dragii mei, în vorbele: "decât bucate stricate, mai bine maţe crăpate", adică mai bine să te îmbolnăveşti decât s'arunci o mâncare rea. Ba nu, române, mai bine, dacă nu poţi altfel, rabdă de foame ! Eu n'am văzut, dar aud, că unii culegând necopt porumbul îl usucă în cuptor, ori nu-l usucă deloc şi că boabele sunt aşa de mucede că nu le mănâncă nici găinile şi că şi porcii se feresc de ele. Iar mămăliga din ele, de amară şi de iute ce-i, o miroase câinii şi nu o îmbucă. Iar voi o mâncaţi şi o mănâncă bieţii copii mici ai voştri ! Mare păcat faceţi şi aşa vă bateţi singuri, căci nu Dumnezeu vă bate, şi aşa chemaţi cu uşile largi în casă moroii cari aduc molime şi ielele cari aduc pociturile şi câte boale are ducă-se pe pustii !

 Aşa e cu ielele acestea. Când e vorba numai de pocituri, boalele vin din răceală, iar răceala din nepază şi negrije şi din beţie. Iar când e vorba de boale de nervi, de epilepsii şi de nebunie, ele vin tot din beţie, din boale lumeşti şi din pelagră. Tot din lucruri la cari tot noi suntem de vină şi de cari ne putem feri întrucât ne ajută ştiinţa şi puterile omeneşti. Dar nu cu căpăţâna de cal pusă în gard, nu cu baiere şi cu descântece.

 Alt lucru şi cel mai mare care ne aduce boalele e necurăţenia. Începând de la trupul nostru, murdăria pielii, apoi murdăria hainelor, a aşternutului. Apoi murdăria casei în care locuim, a bătăturii de pe lângă casă. Apoi murdăria fântânilor din cari scoatem apă, a drumurilor şi a satelor. Hai, să le luăm puţintel aşa pe rând, creştine, ca să le vezi mai desluşit. Când nu arde focul bine, bagi vătraiul şi scormoneşti spuza şi jăratecul şi focul prinde putere. Ai făcut loc aerului să pătrundă printre jăratec. Aşa îi faci pielii, spălând-o, că ea are nesfârşit de multe găurele mici, prin cari intră aerul în ea şi iese din ea sudoarea. Când sunt astupate de murdăria de pe piele, aerul nu poate intra prin piele în bunăvoia lui. Dacă ai unge un om ori un dobitoc cu lac, cum faci cu mesele, aşa ca să nu poată străbate deloc aerul în piele, omul ar crăpa, căci din pricină că n'ar putea ieşi sudoarea i s'ar otrăvi trupul. Pielea murdară face râie şi bube şi buboaie şi spuzeli şi arsuri. Acum vezi, că ţăranii nu-şi spală pielea trupului din vara asta până în ceealaltă. Drept e şi e bine că mâinile şi le udă - eu nu zic că le spală - înainte de a începe a mânca, mai dă şi pe obraz cu apă dimineaţa. Asta e toată spălătura lor. Şi vezi că nici vara nu intră în apă niciodată cu gândul să se spele, ci numai să se răcorească. Şi se băgă în orice baltă murdară, unde se scaldă şi porci şi bivoli şi în ape stătătoare şi putrede. Apoi aşa fac mai mult rău decât bine, că în apele acestea e multă spurcăciune, "bale ale vrăjmaşilor" şi ale "Necuratului". Eu ştiu oameni, cari n'au intrat în apă, să facă baie din tinereţele lor, oameni bătrâni. E şi o credinţă greşită (şi nu din ruşine) a oamenilor mai în vârstă, că e păcat să te vadă soarele gol, că aşa a spus Sf. Anton şi că el în viaţa lui nu s'a dezbrăcat până la piele. Eu vorbesc numai de gârle şi bălţi, că de vr'o putină acasă în care să facă baie acei ce n'au ape în sat, de asta nici nu mă încumet a vorbi, ca să nu ziceţi că n'am toate doagele.

 Toată sudoarea şi murdăria de peste un an întreg s'adună pe pielea ţăranului, din vara asta până în ceealaltă. Apoi de nevoie ori şi de trândăvie, el se culcă îmbrăcat, cu opincile şi cu obielele umede, încins, sudoarea se îndesuește în piele şi în haine. Dacă şi-ar primeni hainele, tot ar fi bine, dar vezi că ţăranii se primenesc cu greu, numai la praznice şi la cumetrii şi când merg din Paşti în Crăciun la biserică. Dacă are unul nevastă harnică şi iubitoare de rânduiala, ea îi mai stă de cap şi-l cicăleşte şi-i face silă să se mai primenească, dar dacă e o nesimţitoare, apoi s'a isprăvit ! E adevărat că mulţi nici n'au primeneli şi eu nu vreau să ştiricesc de ce n'au, că atâta sărăcie tot nu e în lume încât şi n'aibă nici cămaşă. La asta nevestele sunt de vină şi sfânta aceea de învăţătură că luni nu e bine să coşi, marţi nu e bine să torci, şi leşie nu e bine să faci nici într-o zi (dacă te-ai lua după harnicele de neveste!). Vorbeam de albituri, că le primenesc aşa de rar şi că unii nu schimbă cămaşa, ziua-noaptea, de când o îmbrăca până când o fac sdreanţă pe el. Hainele de lână sunt aceleaşi vara şi iarna şi tot praful drumurilor e în ele şi ploaia le face scoarţă de murdărie. Obielele din cisme şi din opinci le usucă în odaia de dormit, pe cuptor şi nici nu-i vorbă să le schimbe cu altele cu anii până ce nu mai rămân decât potloage din ele.

 Murdăria asta a pielei aduce mai ales bube şi buboaie, urziceli, fapt şi spurcăciune la copii. Şi mare ţi-e învăţătura, diavole ! Căci împotriva buboaielor de tot felul, ştiinţa doftoricească a babelor îngrămădeşte altă murdărie. "Toate buboiaele se spurcă" asta e o învăţătură a medicinii poporului. Ca să scapi de ele, trebuie să le îngrozeşti cu putoare şi cu scârnăvie : uimele cu scârnă fierbinte de câine, buboaiele cu scârnă de pisică, bubele dulci cu balegă de vacă, sgaibele copiilor cu fel de fel de găinaţuri, gâlcile cu murdărie de om, făcută oblojeală fierbinte. Şi aşa vreai să scoţi murdăria din pielea ta cu altă murdărie ! Şi îngrămădeşti boala peste boală. Şi spălatul capului e lăsat în plata Celui de sus. Cei cu plete nu pun apă şi pieptene pe cap, decât la praznice. Îi mai spală ploaia. Dar pe femei nu le spală nici ploaia, iar leşie cum am mai spus nu e voie să faci nici lunea, nici marţea şi aşa mai încolo. Când le cauţi pieptenele, nu-l au, ori îl găseşti în cofă. E o credinţă ard-o focul ! că scutecele copiilor nu e bine să le speli 40 de zile de la naştere. Toate nevoile bietului copil s'adună în ele, şi aşa e legea că numai le ştergi şi le usuci în casă, că vezi Doamne, nu-i şi aşa destulă putoare în ea şi nu e bine să le întinzi afară ca să nu le vadă soarele. Vai de pielea copilului în scutecele scorţoase şi murdare ! De aşternutul celor mari n'aș avea ce spune, că mulţi îşi aştern rogojina şi se învelesc cu rogojina. Nu vorbesc eu numai de cei săraci. Vorbesc şi de cei mai cu stare. Nu-şi fac nici ei pat cum se cade şi dorm aşa cum dă Dumnezeu. Cearşafuri de pânză n'au pe pat, dar le au pe tron şi stau acolo ca să aibă unde se îmbâcsi praful şi murdăria. Pe aceleaşi ţoale dorm cu anii, nescuturate, nepuse la soare.

 Apoi ce e prin casă! Întâi nu-i lumină şi aer. Ferestrele sunt mici şi bătute cu cuie, ca să nu le poţi deschide şi în loc de sticlă au burduf. Ca să n'aibă pe unde intra strigoiul! De, dar el tocmai pe acolo intră ! În casă şi iarna şi vara e umezeală şi rece ca în gheţărie. Sunt case, în care e de spaimă ce vezi iarna. Într'un cuibuleţ de odaie dorm şase şi şapte oameni, doi în pat, doi pe cuptor, doi pe laviţă şi un copil în leagăn. Aerul e plin de putoarea fumului de lampă fără sticlă amestecată cu a fumului de tăciuni şi poate şi-al lulelei, plin de o nesuferită abureală de obiele ce se usucă pe cornul vetrii, e îngreunat de mirosul urât al purcelului din cotruţă, de putoarea părului de câine plouat. Viţelul e lângă uşă şi nevoile trupeşti ale lui fac pâraie prin casa lipită pe jos cu lut galben din care iese miros de balegă de cal şi de vacă. Sub pat sunt cloștile pe ouă, pisica doarme pe cartofii de sub laiţă şi de la coșarul vitelor de dincolo de perete vin duhorile de grajd, e şi miros de varză acră din putină şi printre toate te îneacă şi mirosul cepii şi al usturoiului din mujdeiul pe care l-au cinat oamenii din casă. Şi atâtea răsuflete de gură!

 Unde e aşa, creştine, nu se poate să nu intre moroiul, oricât i-ai închide ferestrele şi oricât le-ai unge cu usturoi. Unde e aşa, e cuib de boale. "Apoi aşa au trăit şi părinţii noştri", răspundeţi voi. Nu aşa să răspunde, oameni buni, să vă învăţ eu: aşa au ticăloşit şi părinţii noştri. De aceea ne-au lăsat atâta vlagă şi putere şi atâta bogăţie, în care huzurim ! De aceea alungăm şi noi aşa de bine sărăcia şi nevoile şi ne rupem de sănătoşi, de să mira alte neamuri că nu ne încăpem în piele de bine ce ne merge. De aceea nu ne mor copiii, şi ne cresc rumeni şi voinici !

 Iar pe lângă casă, pe bătătura, toate gunoaiele şi balega vitelor din cosar. Balti prin curte, apa clocită prin şanţuri, mlaştini în jurul satului. Fântânile rău făcute, lângă grămadă de gunoi, de se scurg zămurile lui în fântână ; pe lângă ele, noroi şi apă murdară şi împuţită ce se scurge tot în ele. Acestea toate nu le înşir eu aici ca să pui vina pe bietul roman, ci ca să vezi, romane, pe cine trebuie să arunci tu vina că te bântuiesc atâtea boale. Acestea îţi sunt vrăşmaşii cari îţi trimit boale, ele sunt moroii şi strigoii cari ies din pământ şi tu crezi că te aperi de ele cu usturoi descântat !

 Pe lângă curăţenie, lucru mare pentru sănătate, e hrană şi băutură. Vina şi păcatul lumii întregi, când e vorba de hrană şi de băutura e necumpatul, adică a mânca şi a bea mai mult decât trebuie. Acum la băutură, romane, nu te laşi în urmă şi e necumpat ce faci, dar tot necumpat e ca la mâncare prea te laşi în urma tuturor şi e rău aşa. Tu mănânci puţin şi prost, dar bei mult şi bine ! Câte nevoi îţi vin din beţie ţi le-au spus şi alţii şi ţi le-am spus şi eu, că te sacatuiesti de puteri şi dai drum boalelor să intre în tine. Dar şi hrana proastă tot aşa de mult slăbeşte, ca şi hrana puţină. Vezi tu, că mănânci mămăligă goală, măcar de cinci sute de ori pe an, goală zic, omule, căci oţetul şi mujdeiul şi ceapă nu e hrană.

 Eroul solar face în drumul său, popasuri la vro sfantă oarecare şi de obicei cere de la ele sfaturi şi ajutor. Patru dintre sfinte: Vineri, Duminecă, Luni şi Miercuri reprezintă principiul binelui şi sînt blînde, bune şi totdeauna gata să ajute pe erou; celelalte trei, Joi, Marţi şi Sîmbătă sînt răutăcioase, de aceea eroii solari le ocolesc, căci ele reprezintă principiul răului.

Toate aceste sfinte în mitologia noastră reprezintă noţiuni concrete, sînt personificări lămurite ca faţa soarelui. Culegătorii de poveşti însă de multe ori le amestecă, le dau roluri cu totul contrarii caracterului lor, le ţin ca pe un fel de hocus-pocus al basmelor cu cari te poţi juca după buna ta  chibzuială. Dar, pe cît de bine ştie cel ce se uită la un scaun din faţa lui că acel obiect e scaun şi nu  altceva şi că stă acolo unde-l vede şi nu într-alt loc, tot aşa de lămurit ar trebui să se ştie că sfintele  din basme sînt anumite personificări, bine stabilite, cu însușiri permanente şi esenţiale, cu o sferă de activitate bine determinată şi cu rostul lor care e neclintit. A amesteca pe sfînta Luni cu sfînta Vineri, ca şi cînd ele ar fi simple locuri comune ale poveştilor, ori a purta pe erou pe la toate sfintele pe rînd - şi mai ales în ordinea numelor zilelor din săptămînă - nu e numai o confuzie, ci un nonsens tot aşa de mare ca şi cînd ai descrie pe leu cu însuşiri de ale iepurelui, ori dimpotrivă.

Sfintele noastre personifică timpul de la o răsărire de soare pînă la alta. Fiecare îşi are porţiunea sa de timp, iar insuşirile ce i se dau fiecăreia în basme au să corespundă, pe cît se poate de exact, cu fenomenele anumitei porţiuni de timp. Ziua şi noaptea împart drumul soarelui în două părţi privite ca egale. E, deci, natural ca faptul zilei şi faptul nopţii să fie privite ca popasurile de căpetenie ale  soarelui. Aceste două fenomene sînt reprezentate şi personificate în sfînta Miercuri şi sfînta Vineri, cele mai de căpetenie sfinte ale basmelor, iar în credinţe şi obiceiuri "zilele" cele mai sfinte din săptămînă. O să mă opresc acum la aceste două personificări înainte de a vorbi despre celelalte sfinte, ca să le lămuresc bine rostul şi fiinţa, mai întîi singure, iar mai tîrziu în legătură cu celelalte.

Numele Vineri n-are nevoie de demonstrări întrucît îi priveşte origina. Tot aşa Miercuri. Unul e Venus, altul Mercurius. Dar nu numai în nume se potrivesc aceste zeităţi, ci şi în fiinţa lor. Sf. Vineri a noastră, ca personificare mitologică e una cu zeiţa Venus, iar Sf. Miercuri e într-adevăr Mercurius. Latinii au împrumutat aceste zeităţi de la greci, prin urmare o să ne căutăm dovezile în mitologia grecească, fiindcă e mai de baştină şi fiindcă o aflăm sistematizată prin cărţi şi dezvoltată mai mult decît la latini. Afrodita e cunoscută mai mult ca zeiţă a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale. Aceasta era Afrodita vremilor tîrzii ale vieţii greceşti; la început însă, ea n-a avut de-a face nimic cu frumuseţea corpului şi nici cu iubirea sexuală, ci simplu cu frumuseţea ca abstracţiune, a tuturor lucrurilor şi manifestărilor naturii şi cu iubirea în înţelesul abstract şi ideal. Genealogia zeilor, aşa cum o dă Hesiod, e neîntrerupt discutată şi multi interpreţi ai mitologiei găsesc că totul în Hesiod e contradicţie şi imposibilitate. E o părere generală că e absurd să faci o genealogie a zeilor, că e lucru neraţional să introduci cronologia în teogonie. Alţi interpretatori însă găsesc că Hesiod e, dimpotrivă, foarte limpede în tot ce spune şi că cronologia lui e nu numai  înţeleaptă şi adevărată, dar absolut necesară. Ce descrie el întru începutul teogoniei? Un simplu fapt de ziuă. După cum urmează fenomenele unul după altul în natură, la începerea zilei şi după cum aceste fenomene sînt personificate în zei, e natural ca zeii să se nască unul după altul şi iată gata cronologia teogoniei. Hesiod spune că la început s-a născut haos, apoi pămîntul (Gaea) cel cu umeri laţi şi tartarul, iar în urmă Eros, cel mai frumos zeu şi cel mai plăcut zeilor şi oamenilor. Haos e noaptea întru care zace pămîntul: Hesiod spune că s-a născut pămîntul, într-adevăr însă el era. Din noapte s-a născut pămîntul şi tartarul. E o concepţiune a tuturor neamurilor primitive că pămîntul iese din noapte încetul cu încetul ca şi cînd ar fi o insulă ce iese din mare, ca o balenă. Dacă ar fi  în văzduh, ai vedea noaptea sub tine un haos, pămîntul una cu aerul întunecat al universului. Dar cu încetul se luminează, se deosebeşte pămîntul, acum îl vezi. Se naşte pămîntul tot din noapte. Dar Hesiod spune că se naşte pămîntul şi tartaruI. Acest tartar e întunericul de sub pămînt, aşa cum şi-l închipuiau cei vechi şi cum şi-l închipuiesc toate  popoarele. Cum se naşte el din noapte, deodată, cu pămîntul? Unii dintre comentatori zic că tartarul e ceva inerent pămîntului, e legat de el, prin urmare Hesiod nu vrea să spuie că se naşte pămîntul şi (apoi) tartarul, ci pămîntul (deodată) cu tartarul. Căci, ziuă ori noapte, pămîntul are sub el un tartar.

Rămînem acum la Eros, căci mai departe teogonia lui Hesiod nu ne priveşte. Eros e personificarea strălucirii zorilor şi zorile însele e un Eros cosmologic, e puterea creatoare a naturii, vecinicul imbold spre viaţă, personificat într-un zeu al frumuseţii. Aşa a fost în prima epocă a vieţii ariene, căci Uranos şi Eros nu sînt zei specifici greceşti. Intr-o epocă însă, mai tîrziu specific grecească, vremea care amestecă pe toate a detronat pe Eros. Locul i l-a luat Afrodita. Ei i s-au dat atributele de zeiţă a frumuseţii ideale, a puterii creatoare în natură. Afrodita, spune Hesiod, s-a  născut cu mult în urma lui  Eros, cu toate acestea îi era mamă. Aci nu mai e ordin cronologic al fenomenelor, ci un ordin cronologic în naşterea miturilor. Să vedem întîi cum se explică naşterea Afroditei. Spune Hesiod că Uranos după ce a născut pe toţi zeii - adică se săvîrşise creaţiunea- şi-a tăiat mădularul bărbătesc şi l-a  aruncat în mare. Plutind aşa pe mare, mădularul tăiat s-a tot apropiat de mal; în jurul lui se adunase spumă, şi din spuma fructificată de mădular s-a născut o femeie care în urmă a ieşit din valurile mării. Era Afrodita. De aceea se numeşte născută din spume. Fără îndoială, acest mit e născut tîrziu, probabil în Cipru, dar se explică prin felurile de concepţiune ale indo-germanilor. Cerul e privit ca o mare, ca o cîmpie. Concepţia e simplă, o pricepe oricine şi n-are nevoie de dovezi. La noi chiar, în poezie întîlneşti foarte des descris orizontul ca "o margine a cîmpiei". Acum, zorile zilei la marginea cerului, spre răsărit, sînt într-adevăr ca o spumă albă: tot cerul e întunecat, iar jos la orizont alba lumină ce se naşte e ca o spumă albă pe marginea mării. Această spumă, prin comparaţie, a fost  personifioată ca o femeie frumoasă, ca Afrodita. 

Afrodita e mama lui Eros, căci mitul ei s-a născut mai tîrziu. Eros a scăpătat, devenind un zeu al amorului. Dar şi Afrodita a scăpătat şi a devenit zeiţa frumuseţii, nu a celei abstracte şi ideale, ci a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale, a voluptăţii. Iar idealul ei loc între zei l-a luat  Eros. Afrodita a scăpătat tot mai mult, pînă ce-a ajuns să fie o Venus Kalligonnis - aşa cum o arată statuia din Neapol, într-o poziţie foarte riscată, cu capul întors spre spate, admirîndu-şi însăşi rotunjimea corpului, a ajuns Venus Praxis, spre deosebire de o Venere platonică.

Afrodita, aşa cum a fost ea în timpul din urmă, era o creaţiune a poeţilor şi a famenilor. Poporul de rînd n-o ştia aşa, pentru el Afrodita era zeiţa strălucirii concrete, a zorilor, a razelor ce se joacă printre nori, a fulgerului, a roşeţii din amurg, a curcubeului. Pentru că, într-adevăr acestea sînt cele "mai frumoase" fenomene ale naturii. Toate erau personificate dintru întîi prin Venus şi dacă mai tîrziu grecii au personificat aparte fiecare dintr-aceste fenomene - zorile ca Eros, curcubeul ca Iris, razele printre nori ca Graţii, fulgerul ca Hefaistos, amurgul ca Mercur-Hermes - tot ale ei au rămas aceste cinci străluciri. Cu soarele însuşi – Apollo - ea n-a avut nimic de împărţit, deşi el e strălucirea cea adevărată. Iată de ce soarele străluceşte cu căldură puternică şi uneori nesuferită, cu lumină orbitoare. Iar Afrodita era strălucirea blîndă, albă, poetică, aşa ca a zorilor, ca a fulgerului care e rece, ca a curcubeului. Venus nu mai reprezinta zorile, dar le reprezentase odată şi ea şi băiatul său, Eros. Nu reprezenta anumit curcubeul, dar curcubeul era numai un brîu al ei, vestitul brîu în care stau toate frumuseţele şi voluptăţile. Ea nu reprezenta anumit fulgerul, dar fulgerul (Hefaistos) era bărbatul ei; ea nu reprezenta razele jucîndu-se prin nori, dar aceste raze (graţiile) erau vecinicele ei însoţitoare. Ea nu putea nicidecum să reprezinte amurgul care e protivnic al zorilor, ca aducător de moarte, ca născător al întunerecului dar are parte la strălucirea lui, căci cu amurgul (cu Hermes) ea a  trăit, cum am zice noi, necununată şi a născut cu acest zeu pe Hermafroditos, care nu era nici bărbat, nici femeie, dar şi femeie şi bărbat deodată, precum în amurg e şi ziuă şi noapte deodată, dar nu e într-adevăr nici ziuă, nici noapte. Afară de asta toate mitologiile spun că Hermes (amurgul) are foarte multă înrudire cu Eros al teogoniei. Hermes la Hesiod se naşte foarte  tîrziu, se vede că mitul lui s-a născut tîrziu, spre decadenţa mitologiei greceşti, de aceea nici n-au avut grecii unde să-l aşeze între zei, căci toate locurile erau ocupate şi i-au dat rol de servitor şi sol al zeilor olimpici.

Eu am băgat de seamă că toate atributele sfintei Vineri care reprezintă în mitologia noastră Amurgul se potrivesc cu atributele lui Mercur-Hermes. Mitologiile şi studiile mitologice de mai curînd, toate spun lămurit că Hermes e personificarea amurgului şi a vîntului de pe-nserat. Era însă nelămurire asupra numelui Hermes. Breal, în studiul său asupra lui "Hercules şi Cacus" s-a ocupat cu acest nume şi rezultatele sînt că Hermes într-adevăr e amurgul şi vîntul serii. Intr-un imn vedic se descrie lupta zeului Indra (Soarele) cu uriaşul Vrtra (Norul), care-i furase vacile şi i le închisese. Indra ajutat de cîni - în toate mitologiile indo-germane vînturile sînt personificate în cîni - de Sarama şi Sabala, biruie pe uriaşul care aruncă foc şi pară pe nări. E mitul nostru cu Făt-Frumos care ucide pe zmeul cu atîtea capete; cînii sînt, cum am mai spus: N-aude, Na-vede etc. Acum să lăsăm pe însuşi Breal să vorbească:

"Noi n-am vorbit pînă aici de o împrejurare a mitului, care se raportează la cea mai adîncă autenticitate şi aruncă lumină asupra mai multor particularităţi ale mitologiei greceşti. Indra, cînd află că vacile-i sînt închise, trimite pe căţeaua sa Sarama, să i le caute - adică pe vîntul care pare că urlă pe vremea furtunii. Sarama are doi căţei numiţi după ea cu numele patronimic Sarameya, iar unul se numeşte Sabala nume care vine, fără îndoială după congecturile lui M.Weber, de la adjectivul  sarvara «negru». Intr-un imn către Jama (zeul  morţii), se spune că aceşti doi cîni, care sînt descrişi avînd fiecare cîte 4 ochi, vin ca soli la oameni, fără îndoială ca să-i conducă în imperiul morţilor. Aiurea, Sarameya e invocat ca zeu al somnului, păzitor al casei, apărător de boale: „Tu care alungi boalele, care protegi casele, care te poţi schimba luînd toate chipurile, fii-ne prieten’’...  Identitatea celor două nume e tot aşa de neîndoielnică ca şi funcţiunile lor. Aşa se explică prezenţa lui Hermes într-un mare număr de mituri: el duce lui Phrixos lîna de aur, ajută pe Perseu contra Gorgonei, cercetează pe Persefona în infern, fură taurii soarelui. Iar Sabala se regăseşte în numele Kerberos  (Cerber) în regatul morţilor la Pluto."

Aşadar, numele Hermes a ieşit din numele unui cîne care reprezintă vîntul furtunii. Acest cîne în mitologia vedică ducea sufletele în tartar, acelaşi lucru îl face Hermes în mitologia greacă. Dar să lăsăm cînele şi să vorbim de ceea ce personifică el, despre vînt. Vîntul e întraripat, Hermes are aripi la picioare, singurul zeu întraripat în toată mitologia greacă. Vîntul geme, urlă, dă sunete, vîjăie, e vecinic vorbăreţ, e vecinic pe drumuri. Hermes e guraliv, e zeul elocvenţei, el pe toţi îi biruie cu gura; el e veşnic pe drumuri, ca sol al zeilor. E mincinos, lucru mare, e şiret şi se vîră pretutindeni. E meşter în toate şi nu oboseşte să alerge şi să flecărească. Vîntul cîntă; în amurg boarea e un cîntec dulce, de aceea  Hermes e cîntăreţ, el a inventat harfa. Hermes, ca vînt de seară, a inventat harfa, iar Apolo, ca soare (al dimineţii), a inventat lira. E vorba deci de vîntul zorilor şi al amurgului. Acum, să-l vedem ca amurg, întunerecul amurgului dă lucrurilor o culoare cenuşie, apoi le întunecă, parcă le fură de dinaintea ochilor noştri. Amurgul "fură" lumina, strălucirea soarelui de pe deal şi cîmpie. Hermes? El e zeul tîlhăriei. Fură tot ce poate. Abia născut, i-a furat lui Apolo lira şi a ascuns-o în leagăn, mai tîrziu i-a furat boii. Din fierăria lui Hefaistos a furat cleştele.

Amurgul e începutul nopţii, iar noaptea a dat celor vechi ideea de-a crea un tartar, un regat al morţilor. Hermes, ca amurg şi ca vînt al nopţii, duce sufletele celor morţi în tartar. El are un băţ: cu un capăt al băţului învie oameni şi făpturi, cu cellalt capăt îi ucide. Duplicitatea puterii din băţ e duplicitatea amurgului: lumină, înviere, întuneric, moarte. Pe lîngă acest fapt şi pe lîngă cellalte că el a născut cu Lumina (cu Venus) pe Hermafrodit, se mai adaogă unul: el are pe băţul său ca emblemă doi  şerpi încolăciţi ale căror capete se ating sus la mîner. Mitul spune că Hermes a văzut odată doi şerpi care se băteau furioşi, el a dat cu băţul între ei, iar ei s-au încolăcit pe lîngă băţ, uitîndu-şi furia. Cei care nu văd în mitologie decît fantazii şi visuri, oricît s-ar împotrivi trebuie să recunoască frumuseţea şi "poezia" acestui mit. Doi şerpi, lumina şi întunericul, ziua şi noaptea se luptă; amurgul stă între ei, se încolăcesc pe băţ amîndoi, iar capetele lor vrăjmaşe se ating pacinice, cum se atinge ziua cu noaptea în amurg. Am atras atenţia şi aiurea asupra concepţiei că ziua cu noaptea se luptă, personificate în şerpi, în tauri etc. Ţăranul şi astăzi zice: era pe vremea cînd se lupta ziua cu noaptea.

După atîta digresiune să ne întoarcem la ale noastre. Precum Mercur reprezintă amurgul şi vîntul de pe-nserate, iar Venus, zorile şi strălucirea solară în general, aşa le reprezintă în mitologia noastră Sfînta Vineri şi Sfînta Mercuri. Atributele, precum vom vedea, le sînt aceleaşi. Dar cu o osebire. S-au schimbat rolurile. Sfînta Vineri, în loc să fie Venus şi să reprezinte zorile, reprezintă dimpotrivă, amurgul, iar Sfînta Miercuri reprezintă zorile. Cazul nu e izolat - ca două lucruri opuse să-şi schimbe  locul. E ceea ce se întîmplă şi în limbă; sema[n]tologia ne arată cum unele cuvinte au primit înţeles cu totul contrar decît cel original. Iar schimbarea locului, adică trecerea Sfintei Vineri la apus şi a Sfintei Miercuri la răsărit, are drept cauză creştinimsul, acea "negură" cum am numit-o, care s-a lăsat peste miturile păgîne, întunecîndu-le şi producînd confuziuni în mitologia noastră. Sfînta Vineri a noastră reprezinta zorile odată - şi chiar astazi simţi că ţăranul nu şi-a perdut cu totul conştiinţa despre  acest  lucru - dar intervenind legenda creştină, că Hristos a fost răstignit şi a murit într-o vineri şi după cum Hristos s-aseamănă mai întru toate cu eroul  solar sau cu însuşi soarele cel adevărat, nu mitic, a trebuit ca mitologia noastră să simtă urmele legendei creştine. Amurgul soarelui şi amurgul lui Hristos nu puteau să fie reprezentate prin Sf. Miercuri, căci Hristos a murit vineri şi astfel două idei s-au ciocnit. Ziua, simpla zi vineri, s-a confundat cu Sf. Vineri, care era un nume al personificării zorilor. Şi astfel Sf. Vineri a fost luată de la răsărit şi adusă la apus. Dar, precum am zis, această tranziţiune încă nu e deplina -aproape de 2000  de ani şi poate n-o fi niciodată - Sf. Vineri stă la locul ei, la răsărit, dar foarte nesigură: în majoritatea obiceiurilor, credinţelor noastre, Sf. Vineri e amurgul, e Hermes, dar cîteodată licureşte, pe ici pe colo în strălucirea ei cea veche, rar, dar foarte  puternic şi atunci ea e Venus în toată mărirea păgînătăţii ei.

Dacă legenda creştină a adus pe Sf. Vineri de la răsărit la apus, era consecvent ca ea să puie la răsărit pe Sf. Duminecă, pentru că duminecă a reînviat Hristos; iarăşi o potrivire cu renaşterea soarelui în zori. Dar n-a făcut-o. N-a putut, ori i-a căutat un loc mai bun. Aşa că Sf. Miercuri a rămas ca personificare a faptului zilei. In basme, aceste două sfinte sînt cele mai de căpetenie. Drumul de la Sf. Vineri pînă la Sf. Miercuri e o pînză neagră – noaptea - iar îndărăt de la Sf. Miercuri la Sf. Vineri e o pînză albă, ziua. Pe aceste două drumuri sînt lăcaşurile celorlalte sfinte. Anume pe drumul nopţii cea dintîi sfîntă după Sf. Vineri e Sf. Sîmbătă. Nu e cestiune de şirul real al zilelor săptămînii. Nu. Sf. Sîmbătă e un product al legendei creştine. Intîi de toate: sîmbătă toată ziua Mîntuitorul nostru a fost mort. Vineri l-au răstignit, sîmbătă a cutreierat lumea morţilor, duminecă a înviat. Noaptea e lumea morţilor amurgul (Sf. Vineri) duce morţii pe ceea lume, în imperiul Sf. Sîmbăte. A doua: repulsiunea ce au avut-o creştinii faţă de ovrei, a căror zi de sărbătoare e sîmbăta. Acestei zile i-au dat partea cea mai urgisită, au personificat în ea iadul, partea din noapte care e dată cu totul duhurilor rele, strigoilor şi moroilor, pricolicilor şi stafiilor. Prin hotarele sîmbetei a cutreierat Hristos, cînd s-a scoborît din limb. De aceea, sîmbăta nu e într-adevăr sfîntă. Prin analogie i se zice sfîntă, dar numai în descîntece, în vrăji, în farmece, în toate acele întunecoase versuri recitative cari se raportă la duhuri necurate şi la ura şi aruncătura omului pe om. Ea e răutăcioasă şi vecinic posomorîtă. În basme, sîmbăta n-are ce căuta.

E nonsens cînd culegătorii noştri de basme poartă pe eroul solar, pe Făt-Frumos şi pe la o Sf. Sîmbătă. Nu, ea nu e sfîntă decît de frică, adecă în imprecaţiile mistice, cînd vracii şi descîntătorii cer ajutorul duhului necurat. Şi apoi ce-ar căuta eroul solar în imperiul duhurilor? Eroii sînt păgîni, concepţii mitice solare, ei se luptă cu puteri de ale naturii, cu uriaşi, zmei, balauri, nori, neguri, arşiţă etc., dar nu cu stafii, cari sînt concepţii ale credinţei în suflet. Sîmbăta nu e soră cu celelalte sfinte, ea e despărţită şi la dreapta şi la stînga de ele cu un rîu mare, numit Apa Sîmbetei. Sf. Vineri duce sufletele pînă la această apă şi le dă în seama luntraşului. Alt amestec ea n-are cu sîmbăta, afară de simplele afaceri ale slujbei ei. Sf. Vineri ar putea închide stăvilarele Apei Sîmbetei, dar oamenii atunci ar putea sparge stăvilarele ei cu ouă roşii, de aceea femeile, aruncă coaje de ouă roşii la Paşte pe ape. Ea e a morţilor. De aceea avem sîmbetele morţilor. Dar nu singură sîmbăta e urgisită de Dumnezeu şi de oameni, ci şi Sf. Marţi. Ea e vecina de dincolo de rîu a Sf. Sîmbete. Reprezintă timpul de către ziuă, înainte de cîntători, vremea numită "pe la mînecate". Şi ea e stăpîna imperiului întunecat al duhurilor, ba a duhurilor celor mai rele, a celor bătăioase şi arţăgoase, a strigoilor cari ies din morminte şi se fac lup, a ielelor şi vîntoaselor. Dacă Sf. Sîmbătă e mai mult stăpîna morţilor, Sf. Marţi e stăpîna duhurilor rătăcitoare, a celor neîngropaţi, a celor ce se spînzură şi se îneacă, a copiilor ce mor nebotezaţi şi aşa mai încolo. Hotarul ei, de către ziuă e despărţit de-al Sf. Miercuri prin Rîu-de-rouă. Roua e sfîntă şi peste ea nu pot trece duhurile. Nici marţea nu e sfîntă, dintr-aceleaşi motive ca sîmbăta. Nici ea n-are ce căuta în basme.

Marţea şi sîmbăta, ca personificări ale nopţii, au influenţat credinţele noastre. Amîndouă sînt zile nefaste, ale morţilor. Din noianul de credinţe legate de aceste zile, voi aminti numai unele: 1. Fiindcă marţea reprezintă timpul despre zori "pe nemîncate" cînd "se porneşte ziua", credinţa poporului este că începutul lumii a fost într-o marţi. Dumnezeu cel păgîn, al mitologiei noastre, soarele - a început într-o marţi să creeze lumea cu ajutorul ariciului. Acel ariciu, pe care-l întîlnim mereu în cosmogonia noastră ca creator al lumii, e însuşi soarele. In toate mitologiile ariene, ariciul e un simbol al soarelui; ariciul se face ghem rotund şi se rostogoleşte pe bolta cerului; razele soarelui sînt ghimpii ariciului. Asta e toată explicarea ciudatei apariţiuni a ariciului alăturea cu Dumnezeu în  creaţiune: soarele e creator. 2. Marţea, ca reprezentantă a vremii de "pe mînecate", e stăpîna drumurilor. E o credinţă naivă că te-ai potrivi cu Dumnezeu, ai încerca oarecum să-i faci concurenţă, dacă ai începe marţea vrun lucru mai de căpetenie şi mai ales un drum îndelungat. "Marţea nu e bine de plecat la drumuri îndelungate, nici a începe vrun lucru mai de căpetenie" şi " drept aceea româncele nu îndătinează nicicînd în această zi a începe vrun lucru nou şi de o durată mai lungă, bunăoara: a urzi, a porni pînza, a croi o cămaşă ." Credinţa că pornirea la drum marţea aduce vrun rău e dintre cele mai  înrădăcinate în poporul  nostru. In general marţea, ziua urzirii lumii, e nefastă pentru orice fel de urzire şi de pornire. Nici nuntă, nici logodnă nu face românul marţea. Pedepsele celor ce lucrează în felurite zile sînt felurite în cultul nostru. Să nu lucrezi joia, zice românul, că e rău de grindină, de ploaie, de tunet, de fulger, de arşiţă etc., va să zică pedepsele sînt atmosferice, din ele recunoşti pe Jupiter al atmosferii. Dar de alt soi sînt pedepsele Sf.Vineri: cine lucrează vinerea orbeşte, asurzeşte, îi cade părul, capătă pecingene, albeaţă etc., va să zică pedepse corporale şi tot de acelea cari distrug frumuseţea. Din ele recunoşti pe Venus, zeiţa frumuseţii şi a căsătoriilor. Celor ce lucrează marţea totdeauna li se pune în vedere moartea. "Femeile să nu taie guri de cămăşi că e  semn  de moarte." "Femeile cari se lau sau fac leşie marţea, le moare bărbatul." Grăunţele sămănate marţea nu vor răsări niciodată. "Marţa şi sîmbăta numai la morţi se croieşte şi numai morţii se scot din casă într-aceste două zile."  

Dincolo de Rîu-de-rouă e locaşul zorilor, personficate în Sf.Miercuri. In grădina ei creşte bradul lumii. Ziua, în întregimea ei e personificată în Sf. Joi şi Sf. Duminecă. Dubla personificare e datorită creştinismului. După concepţia păgînă, lumina zilei e Sf. Joi. Creştinismul a personificat lumina zilei în Sf. Duminecă, dar şi sfînta asta are dublă însemnătate, în descîntece şi în colinde e numită Maica Precistă. Intre Sf. Joi şi Sf. Duminecă e un antagonism vecinic. Ele sînt două babe, cu locaşuri învecinate, la mijlocul cerului, dar au felurite roluri. Sf. Joi e răutăcioasă, răzbunătoare, iute la mînie, ucide chiar pe eroul solar şi e aplecată să dea ajutor zmeilor şi balaurilor. Intr-însa e personificată puterea distrugătoare a soarelui, arşiţa. Puterea binefăcătoare a soarelui, căldura rodnică şi lumina în general, e personificată în Sf. Duminecă. Şi precum Hristos în colinde mai ales e reprezentat ca însuşi soarele, cerul sau lumina e reprezentată ca Maica Precistă, "cu veștmîntul mohorît, lung din cer şi pînă în pămînt". Sf. Duminecă e Cosînzeana basmelor, e Diana mitologiei vechi.

A rămas Sf. Luni. In mitologia egipteană, luna, ca Isis, a jucat un rol important, dar e lucru curios că nici una dintre mitologiile indo-germanice nu se ocupă cu luna. Foarte puţin se vorbeşte de ea. Se vede că a trebuit să dispară în faţa soarelui şi deşi are să se lupte şi ea cu neguri şi nori, nimeni n-a făcut dintr-însa erou. In schimb însă, în mitologiile popoarelor mai moderne joacă un rol important în credinţele spiritiste. Ea e un centru al lumii create de animism. E de explicat aceasta, fiindcă e stăpîna nopţii, iar Noaptea e imperiul duhurilor. Creştinismul a dat avînt animismului şi de aceea ciclurile de legende, de obiceiuri, referitoare la lună au un fond creştin mai la toate neamurile Europei sau împrumutat de la neamuri care au adorat luna. Fondul păgîn, indo-german vechi, ori a dispărut, ori e în luptă cu moartea, căci forma lui nu mai poate fi înţeleasă de creştinism. A fost totdeauna o zăpăceală în mitologiile ariene cu luna. E aşa de limpede concepţiunea că Soarele e frate cu Luna, şi şi este, în mitologie cu toate acestea nu e niciodată Diana care reprezintă lumina şi căldura soarelui - fiindcă aceste două nu sînt inerente soarelui, după cum pricepe omul primitiv, căci iarna căldura soarelui e minimă, şi atunci Diana umblă hoinărind pe la traci - Diana e confundată şi de greci cu luna, cu toate că luna era personificată în Selene, despre care, dacă n-ar exista mitul cu Endimion (personificarea dulcei lumini a lunei pe cîmpie, adică "bătaia lunei") nici n-am şti că a existat. Diana era răzbunătoare, ucigaşă (copiii Niobei) şi nu putea să reprezinte luna, ci numai puterea căldurii excesive a soarelui. Vînătoarea ei cu cîni, care sfîşie pe Acteon, e alergarea razelor pe "munţi" de nori. Virginalitatea ei e explicabilă, căci Diana reprezintă lumina, curata lumină; dac-ar fi luna, cîte aventuri n-ar fi putut să aibă, mai ales în noaptea ei, căci nu trebuia să se ascunză prin peşteri ca Jupiter cu Maja, ori în neguri, ca să nu fie văzută!

Aceeaşi soartă, ca în toate mitologiile ariene, o are luna şi la noi. In basme nu e pomenită, nu e personificată. Are legende spiritiste multe. Avem cîteva balade în care e cîntat voitul dar neîmplinitul incest al fratelui său cu ea. Are rol în descîntece. Dacă însă ea este Sf. Luni din basme, nu pot spune. Numele ar dovedi aşa. Nu e de crezut că e numai o simplă analogie. Dar ce reprezintă ea, într-un mit solar? Ce ar putea să reprezinte? In imperiul animismului i-ai găsi locul, dar în imperiul miturilor solare nu ştiu ce rost are.