România dreaptă

Se afișează postările cu eticheta bolsevici. Afișați toate postările

La ce serveşte discuţia de cuvinte, cârcota de vorbe seacă de miez? La nimica decât la pierdere zadarnică de vreme. Poporul român, cuminte şi fatalist din fire, a avut totdeauna această credinţă. Dacă te apucai cu un român get-beget la vorbă, pe la nămiez, când e soarele-n putere, şi-l întrebai: „Mai Muşate, ce e acuma, zi ori noapte?”, badea se scărpina sub căciulă, se gândea câtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor ai fi, şi-ţi răspundea: „Apoi de! domnule, zi este”. Dar dacă, iubitor de cârcotă, de cei cu sămânţă de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuţie din chiar senin, numai de dragul discuţiei şi te apucai să-i zici: „Ce spui tu, măi badeo ! nu vezi că-i noapte?”, Muşat îşi îndreptă căciula şi, fără să mai stea la gânduri, îţi răspundea scurt: „Apoi de! domnule, o fi şi cum zici dumneata!”.

Aşa mergea lucrul cu badea Muşat al nostru pe când nu se ştia la noi ce fel de negustor să fie acela avocatul. Astăzi, mulţumită propăşirii şi civilizaţiei, foieşte în sânul poporului român un număr nenumărat de aceşti răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la limbă şi mai vrednic a spune de la obraz că la nămiez e noapte. Când, în viaţa practică, avocatul are să ia de la badea Musat, atunci două şi cu două fac nouă; când are să-i dea, patru şi cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de! E vorba de dat şi de luat şi după aceea, de când cu formele astea noi, a trebuit să-şi mai piarză badea câte ceva din rugina lui. S-a încărcat Muşat de Doamne-ajută, a intrat în cârcotă cu avocatul - începe să spună şi el una-două: „Măi neiculiţă-n sus, măi omule-n jos, aşa să trăieşti, mai socoteşte o dată că nu face atâta”. Şi cu cât badea nu se lăsa, cu atât i se încărca mai rău socoteala. În zadar ţipa dreptatea în bietul om, geaba tot arăta el răbojul şi face socoteala lămurită şi dreaptă în frica lui Dumnezeu: avocatul îl ia la zor cu gură de Târgovişte, şi bietul Muşat, dacă vede şi vede, ca să scape de tâcâitura ceea de moară stricată, încheie cearta cu: „Poate, domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata”. Muşat e tot fatalist; deşi uneori alunecă şi el până la un loc în cârcota de vorbe, târât de împrejurări şi de isteţimea avocaţilor, totuşi nu uită până în sfârşit adevărurile moştenite de la părinţi: „Vorba multă, sărăcia omului”, „cu vorbe laptele nu se face brânză, nici apa de gârla oţet de trandafir” şi „dreptatea una este sfântă, ca şi adevărul adevărat unul”.

Povestea lui Muşat cu cârcotaşul, aşa o păţirăm şi noi cu „Presa” marelui bărbat de Stat. Nu ştim cum, mai zilele trecute, în naivitatea noastră, uitarăm proverbele că „chelului despre chelie să nu-i spui vreo istorie” şi „când e chelul la masa, de tigva să nu te dai în vorbă” şi, „nervoşi” cum suntem, nici una nici alta, ne apucarăm să spunem cititorilor basmul „Băncii de Bucureşti”; de ce? de hazul lucrului doară, nu ca vreo nouă descoperire a noastră, de vreme ce lucrul acesta este pâră veche şi basmul nostru îl ştiu de mult toate babele. Să te mai ţii, după aceea, cârcotă de cuvinte cu foaia marelui om de Stat!

Nu-i vorbă! avocatul nostru era de seamă, dar şi Muşat nu s-a lăsat, că dreptatea una este sfântă, ca şi adevărul unul. Ba e tunsă, ba e rasă, dintr-una într-alta, veni şi întrebarea că ce-o fi aceea „Centrul”? Noi, ca badea din poveste, răspunserăm într-o doară că „Centrul” este o nimica toată, un grupuşor, un grupuleţ mic la stat, mare la sfat, mai mare daraua decât ocaua, o nucă de jucărie cu coaja umflată şi lustruită, dar fără miez, şi aşa mai departe, câte ştiam şi vedeam şi noi ca tot târgul.

La acestea, marele bărbat de stat ne răspunde prin gazeta d-sale: „Nu-i adevărat ce spunti voi şi tot târgul; din contră, „Centrul” este un mare partid”. Noi de colo: „Domnule avocat, ia răbojul, şi să-ţi numărăm bobocii ca să vezi şi dumneata. - Nu-i adevărat, ne răspunde iar marele bărbat de stat, n-aveţi idee de ştiinţa modernă: două şi cu două fac nouă: „Centrul” este un mare partid”. Ce-i de făcut cu avocatul ăsta? ne întrebarăm noi atunci; şi ca să scăpăm de tâcâitură, ne hotărârăm a-i spune astăzi ca Muşat: „De! domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata”.

Acum, lăsând de-o parte povestea înţeleptului Muşat, să vorbim mai puţin glumeţ. Punem o dată pentru totdeauna o întrebare organului marelui om de stat: la ce serveşte discuţia de cuvinte, şicane de vorbe fără fond? Este „Centrul” un mare partid sau nu? Dacă ar fi mare, bosumflarea Presei n-ar avea înţeles: vorbele noastre nu l-ar micşora; orice am spune noi, el ar rămâne un mare partid. Nu e deloc firesc lucru ca cineva având mintea întreagă să se mânie pentru că un altcineva îi contestă o calitate vădită; în aşa caz, contestatorul întâmpină cel mult o glumă în treacăt. Cei de la organul marelui bărbat de stat trebuie să fi observat, că atunci când dumnealor fac în privinţa noastră socoteala avocatului ce are să dea lui Muşat, atunci când din acea socoteală iese că partidul conservator este un grup nenorocit, de tot neînsemnat, uneori chiar că nu există deloc, noi nu ne zburlim, nu ne bosumflăm; ba tocmai dimpotrivă, cu cât dumnealor ne asupresc mai mult la socoteală, cu atât noi facem mai mult haz, aceasta ne inspiră chiar câte un articol vesel, ceea ce nu displace din când în când cititorilor unui ziar serios.

Dar să nu ne uităm vorba. Dacă „Centrul” este un mare partid, de ce Presa se supără de vorbele noastre? Dacă este „Centrul” un mic grupuşor, un mititel grupuleţ, de ce mai atâtea vorbe şi necaz? ce folos? Cu toate panglicile de fraze turnate în coloanele Presei, el, „Centrul”, aşa rămâne - mic mititel. Şi aşa şi este „Centrul” şi nici nu poate fi altfel. În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru, în scurt timp a făcut de multe ori trista experienţă a acestui fel de îmbătare gratuită; astăzi, ca să întrebuinţăm o expresie banală, un lieu commun, deşi încă tânăr în viaţa constituţională, este din nenorocire prea sceptic, aproape blazat, aşa că de-ar fi cineva meşterul meşterilor nu-l mai poate ameţi cu simple declamaţii.

În câteva rânduri foarte uşuratice ale „Presei” de alaltăieri, în care se demonstra iarăşi că partidul conservator aproape că nu există, suntem somaţi de marele bărbat de stat ca, pentru a-i dovedi noi contrariul, să-i spunem numaidecât cine este şeful partidului nostru, „căci – zice d-sa - fără de un şef nu există partid”. Minunată logică! Această teorie modernă, foarte modernă, desigur este o invenţie proprie a marelui om de stat. Să vedem însă cum se potriveşte ingenioasa invenţie modernă la lucrurile vechi din lumea aceasta.

Mai întâi să lămurim un lucru. Existăm noi partidul conservator câtuşi de puţin sau nu existăm deloc? Negreşit, de vreme ce marele om de stat este foarte mult necăjit pe noi, trebuie din parte-ne să fi existând câtuşi de puţin. Astfel dar, luând faţă cu publicul drept certificat al existenţei noastre chiar supărarea marelui om de stat împotrivă-ne... Dar gluma aceasta este prea veche, s-o lăsăm deci deoparte...

Partidul nostru conservator, concedem că nu are de şef o anume persoană; acesta este un lucru firesc; acest partid are în fruntea lui, ca şef, nu o persoană, ci mai multe, toate independente personal, dar al căror conducător este un principiu statornic cu privire la politica Ţării înăuntru şi-n afară. Aşa constituit, partidul conservator a guvernat ca atare şi va mai guverna iarăşi, tot ca atare, când jocul instituţiilor constituţionale îl va readuce la cârmă, cum neapărat trebuie să prevadă orice om cu judecată.

Acestea zise, somăm la rândul nostru pe marele om de stat - şi speram a nu fi aşa de modern teoretici, cum fuse d-sa în somaţia ce ne-a făcut - somăm să ne spună: oare un şef în teorie este de-ajuns pentru a avea în practică un partid? Noi suntem un partid fără şef personal, fie; „Centrul” însă, ştie o lume, este un şef, fără partid. De aceea acest partid, acest mare partid, „Centrul” n-a guvernat, nici va guverna cândva ca atare, precum experienţa ne-o arată cât pentru trecut, precum judecata ne-o explică cât pentru viitor. Şi încă ceva: marele om de stat ne-a somat să spunem numele şefului partidului conservator; îi spuserăm; noi îl somam, la rândul nostru, să ne spună, nu numele şefului partidului „Centru”, căci acest strălucit nume s-a afişat cu acest titlu la toate răspântiile, într-un chip vrednic a face invidioşi pe cei mai vestiţi autori de reclame americane; îl somăm să ne spună vreo câteva nume mai de seamă d-ale membrilor „Centrului”.

Mare, mic, fie oricum ar fi, să vedem ce este în esenţa lui acest „Centru”. Să vorbim răspicat. Ce rol joacă în ţara noastră „Centrul”? Cu conservatorii conservator, cu radicalii radical, „dar totdeauna - zice marele om de stat - temperator”. Acesta este cuvântul cel mare. Care va să zică avem un număr de temperatori, care stau în slujbele statului şi când o partidă şi când cealaltă este la putere. Temperatorii constituie „Centrul” şi acesta are de şef pe un mare bărbat de stat eminamente temperator, care stă pe jeţul ministerial tot aşa de comod şi când cabinetul este conservator şi când e radical. Aceasta strânsură de temperatori se poate numi asociaţie, consorterie în scopuri individuale, în nici un caz însă nu se poate numi un partid politic, pentru că - fie-ne permis a da şi noi marelui om de stat o teorie pe cât de politică, pe atât de morală - partid politic se numeşte o seamă de oameni, a căror acţiune comună se întemeiază pe nişte principii cu privire la viaţa publică, iar nicidecum pe vederi şi tendinţe de parvenire personală a respectivilor. Aşa este „Centrul”; şi desigur este un mare om de stat acel ce a născocit acest mare partid. Bună negustorie, dar tristă morală!

În sfârşit, ca să o luăm iar pe partea practică, câţi, câţi sunt aceşti temperatori pe tot pământul românesc? Să socotim constituţionaliceşte, pentru că „Centrul” este eminamente constituţional. Câţi au fost trimişi de naţiune în Parlament, spre a o reprezenta în chestiunea cea mare a revizuirii? În Cameră, d. C. Boerescu, fratele mai mic al marelui om de stat; în Senat, marele om de stat însuşi şi dd... (?) Şi nu mai întrebăm dacă aceşti domni temperatori au căpătat mandatul lor ca fiind membri ai marelui partid „Centrul”. Aşadar, nu prea sunt mulţi, cum vedem, şi astfel cată să fie. În faţa lumii, fie dânsa chiar demoralizată, nu poate capăta cineva crezare şi ascendent adevărat decât prin consecvenţă şi tărie morală. Ca să încheiem dar pentru astăzi cârcota de cuvinte cu „Presa”, ne întoarcem iar la vorba răzăşească cu care am fost început. Coaja mare nu umple nuca seacă; şi oricât de viteaz la limbă ar fi avocatul, care ne tâcâieşte mereu despre ce şi cum ar fi să fie marele partid temperator, noi îi răspundem cu zicătoarea lui Muşat: „De-ai avea şi şapte limbi, adevărul n-ai să-l schimbi !”.

I.L. Caragiale

Notă: „marele om de stat” – Vasile Boerescu, avocat liberal. În anul 1876 a încercat împreună cu Dimitrie Ghica sa fondeze o grupare politică de centru. Nereușind impunerea acestei grupari pe scena politică românească, s-a înscris în Partidul Național Liberal în 1879, dar în 1880 constituie gruparea dizidentă "Partidul Liberalilor Sinceri", împreună cu George D. Vernescu.

Palma de Mallorca, 14 oct. 1948

Stimate Domnule General Rădescu,

Eram hotărât să nu intervin sub nici o formă în această sinistră comedie care se numeşte “Rezistenţa românească” peste hotare, şi dacă ies din rezerva pe care mi-am impus-o, o fac pentru a răspunde sentimentului unanim al ţării, sentiment al cărui ecou a ajuns până şi în această îndepărtată insulă, unde mă aflu de aproape trei ani. Am primit scrisori din ţară şi de la proaspăt fugiţii din ţară, scrisori zguduitoare prin conţinutul lor, prin disperarea care le străbate, prin acel accent de revoltă legitimă împotriva comediei rezistenţei. Suntem la jumătatea lunii octombrie, la noi acasă oamenii se pregătesc de iarnă. Este a cincea iarnă de ocupaţie bolşevică. Citesc în „Gazette de Lausanne” că Home Fleet accelerează preparativele de război, Amiralitatea britanică a dat ordin flotei britanice să monteze pe bordul vaselor noile arme, iar în tot cuprinsul Angliei sunt puse în stare de funcţionare sirenele. Nici în ultimele zile ale lunii august 1939 nu exista această febră premergătoare războiului.

Şi în Statele Unite Cita Davilla a dezlănţuit o campanie contra lui Grigore Niculescu-Buzeşti et comp., o polemică ce continuă cu violenţa între ziarele „America” şi „Lumina”. Iar din ţară mi se scrie că ofiţerii sunt strânşi în câmpuri de concentrare pe malul Prutului, în judeţele Iaşi-Fălciu, iar de acolo, triaţi, sunt trimiţi la Chişinău, unde sunt indicii sumbre că se prepară un Katyn românesc. Pălmuitor contrast între dezgustătorul spectacol al ambiţiilor rezistenţionaliste şi groaznica suferinţă a poporului român, suferinţă care, din nefericire, nu a impus nici unui aşa-zis exponent al partidelor o ţinută decentă.

Aceasta insensibilitate morală pălmuieşte pentru vecii vecilor o categorie de politicieni improvizaţi, ai întâmplării, care folosesc momentul de confuzie ce există atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. Cuvintele din scrisorile primite se înfig în conştiinţă, te urmăresc obsedante, ca strigătul de ajutor al unei fiinţe care se îneacă.

Mă adresez Dv., care în toată această abjectă, trivială forfoteală de ambiţii, de interese tainice, de arivism vulgar, reprezentaţi o conştiinţă onestă, un biet suflet românesc zbuciumat de o reală grijă pentru nefericita Patrie. Eu nu reprezint un partid, mi-ar fi silă să invoc în asemenea împrejurări o asemenea ofensatoare calitate, eu reprezint un animator al opiniei publice româneşti, dominat de imperativul naţional al clipei de faţă.

Circulă în Paris, Londra şi Washington o serie de indivizi care îşi permit să vorbească în numele poporului român. Cine le-a dat acest mandat? Şi sunt oare aceşti domni calificaţi să mai reprezinte altceva decât calitatea de acuzaţi de înaltă trădare?

Cântăresc îndelung cuvintele şi nici un rând din această scrisoare nu este zvârlit sub precipitarea unor resentimente.

Fiindcă v-aţi situat pe plan democratic, nu puteţi contesta nici unui cetăţean român să-şi utilizeze unul din drepturile fundamentale ale democraţiei, dreptul de a-şi exprima liber opinia.

Am susţinut războiul contra Rusiei Sovietice, pentru că poporul român nu putea să ratifice prin resemnare felonia Moscovei din 1940. Nu mă surprinde că există o colecţie întreagă de ticăloşi care ignoră voit actul mârşav al Rusiei Sovietice din iunie 1940 şi evită cu o grijă suspectă să pomenească de Basarabia şi Bucovina. Aşa de mare a fost grija acestor strategi ai denigrărilor naţionale, acestor perfizi acuzatori ai ţării şi zeloşi susţinători ai tezei ruseşti, că nici în aşa-zisul memoriu al rezistenţei, prezentat în octombrie 1946 Conferinţei de Pace de la Paris, nu s-a pomenit de Basarabia şi Bucovina, nici de atacul Rusiei Sovietice din 1940. Recitiţi La Roumanie devant la Conférence de la Paix, memoriu al cărui autor între alţii este şi [Alexandru] Cretzianu, cumnatul lui Niculescu-Buzeşti. Vă întreb pe Dv. dacă conştiinţa de român vă îngăduie să vă solidarizaţi cu asemenea indivizi? Eu ştiu că naţiunile care nu mai reacţionează şi rămân inerte când li se desprind bucăţi din trup sunt sortite pieirii, aşa cum sunt oamenii bolnavi de lepră. Naţia noastră nu suferă de asemenea infirmitate şi a probat-o în formidabilul ei efort militar.

Am crezut în războiul dus împotriva Rusiei Sovietice, am crezut şi cred în dreptatea cauzei româneşti. Cartea mea Pax americana sau pax sovietica, despre care bănuiesc că veţi fi aflat, poartă ca dedicaţie aceste rânduri: „Ofiţerilor şi soldaţilor români, căzuţi pe câmpiile Rusiei Sovietice, în apărarea drepturilor sfinte ale Patriei lor”.

În mai 1946, când am terminat cartea, persista în politica internaţională nefasta iluzie că totuşi o pace de compromis ar fi fost posibilă. Ce ar fi însemnat o asemenea pace pentru România este uşor de verificat azi, citind cartea lui Walter Lippman Buts de guerre des États Unis, apărută în 1944, imediat după Yalta. Fără îndoială că o asemenea pace este imposibilă, atunci când conflictul este mai profund şi de proporţiile unei crize istorice. Astăzi se vorbeşte de război ca unică soluţie de a ieşi din acest impas în care se găseşte omenirea.

Război contra cui? Contra Rusiei Sovietice. Deci evenimentele vin să ratifice războiul nostru. Mormintele celor ce au căzut în această epopee menită să însemne o eroică introducere la o nouă fază a istoriei noastre, mormintele profanate de toţi cei care au cutezat să numească exact ca şi ruşii războiul nostru un război criminal încep să-şi capete adevăratul lor sens.

În 1877, Partidul Conservator, precum ştiţi, s-a declarat împotriva participării României la război, propunând retragerea armatei în munţi. Când armata română a trecut Dunărea, Mihai Eminescu, redactor la „Timpul”, oficiosul Partidului Conservator, a scris un articol inspirat, preamărind liric faptul învierii armatei române, făcând să tresalte în morminte Basarabii şi Muşatinii. Era o atitudine neconformă cu poziţia luată de partid. Alexandru Lahovary, unul din conducătorii Partidului Conservator, a venit furios la redacţia „Timpului” şi a cerut socoteală lui Eminescu, pentru îndrăzneala de a fi elogiat trecerea Dunării. Răspunsul lui Eminescu a fost pe un ton de o violenţă excepţională: „Putoare grecească, tu nu poţi să simţi ceea ce simt eu ca român, când începem să trăim în istorie”. Întâmplarea a fost povestită de Slavici şi strigătul lui Eminescu este valabil şi astăzi, când atâţia indivizi, cu pretenţia de a fi exponenţii poporului român, se leapădă de patetica epopee a naţiei, ca şi când ar fi ruşine să lupţi, şi o glorie să fii laş. Sunt aceiaşi oameni care preamăresc în fiecare an actul capitulării de la 23 august [1944], ca o serbare glorioasă a naţiei, pe când [în] Finlanda ziua armistiţiului este o zi de doliu.

Cunoaşteţi Dv., Domnule General, în istorie un popor care să se fălească, să manifeste o bucurie aşa de zgomotoasă pentru ziua înfrângerii? Stai nedumerit în faţa acestei răsturnări cinice a noţiunilor tuturor valorilor morale.

Şi nu vi se pare Dv. suspectă insistenţa cu care atribuie actul capitulării en rase campagne Regelui Mihai, astfel ca cei în adevăr responsabili să se poată lepăda de răspunderea consecinţelor provocate?

Nu cunosc în istorie ca un rege să fie proclamat erou, pentru că nefericitul a capitulat, şi mă înspăimântă consecinţele politice ale celor întâmplate între 23 august şi 12 septembrie [1944], consecinţe menite să dea un aspect dramatic crizei constituţionale create prin abdicarea Regelui, indiferent de condiţiile în care a fost dată abdicarea. Sunt probleme de viitor pe care numai naivii îşi pot imagina că vor fi soluţionate cântând Trăiască Regele şi proclamând că Regele Mihai a salvat poporul român, printr-un fals armistiţiu. Dar acestea sunt probleme pe care numai naţia are autoritatea să le soluţioneze.

Eu rămân mai departe credincios valabilităţii războiului contra Rusiei. Condamnat la moarte în 1945 ca criminal de război, pentru crima de a fi crezut în dreptatea naţiei mele, de a fi crezut că Basarabia şi Bucovina erau pământuri româneşti, cuprinsul de ţară în care nu-i palmă de pământ să nu fie udată cu sânge moldovenesc. Păstrez ca un titlu de glorie acea condamnare care a omagiat activitatea mea de gazetar al războiului contra Rusiei Sovietice şi veţi recunoaşte şi Dv., Domnule General, că nu-i greu azi să mi se dea dreptate, să mi se ratifice mândria pe care o simt de a fi primul condamnat la moarte de regimul ocupaţiei ruseşti.

De aceea mă simt dator să fiu interpretul acestei legitime revolte a poporului român faţă de spectacolul ruşinos al aşa-zişilor reprezentanţi ai partidelor, care vă împiedică să formaţi acel comitet de acţiune românească, pe care îl doreşte – se pare – Departamentul de Stat american. De aproape şapte luni ştiu că vă zbateţi cu o nobilă persistenţă de a netezi asperităţile şi a găsi o formulă împăciuitoare, ca cel puţin în aparenţă să dea impresia unei unităţi a tuturor exponenţilor opiniei publice naţionale. Şi n-aţi izbutit. În momentul când vi se pare că aţi potolit toate pasiunile învrăjbite, că aţi amuţit toate pretenţiile, survine un accident neprevăzut, care nărue ceea ce vi se pare bine consolidat.

S-ar părea că asistăm la strădania Meşterului Manole. Nimic nu vă îndreptăţeşte să credeţi că ceea ce nu aţi izbutit până astăzi, cu toate sforţările făcute, veţi realiza mâine.

Dar să admitem că această trudă ar fi încoronată de succes: ce valoare politică ar avea această vremelnică ajustare de interese, într-un moment în care se cere o unitate de voinţă, de sacrificiu, demne de cel mai neprihănit idealism?

Nu întreb cât timp pot dura reconcilierile unor interese, când interesele sunt atât de triviale. Mă întreb numai ce poate reprezenta ca autoritate un asemenea guvern sau comitet naţional pentru poporul român.

De ce pun această întrebare?

Pentru că un asemenea comitet naţional sau guvern în exil, mâine când va începe războiul, va avea pretenţia să ceară poporului român organizarea insurecţiei naţionale. Acest guvern va lua desigur şi angajamente de viitor, obligatorii pentru poporul român. Fiecare are dreptul şi datoria să vă întrebe: Cum credeţi că veţi putea întreprinde ceva la înălţimea tragică a vremurilor cu indivizi ce nu fac decât să-şi agite pretenţiile, fără să fie un singur moment emoţionaţi, intimidaţi de îngrozitoarea mucenicie a naţiei? Cred că nu veţi putea prezenta drept o echipă idealistă această colecţie abjectă de haimanale. Nimeni nu va crede, şi în fondul conştiinţei, nici Dv. nu o credeţi.

La picioarele lui Crist care agoniza pe cruce, paznicii îşi împărţeau hainele crucificatului. Este imaginea sinistrei tocmeli dintre aşa-zişii reprezentanţi ai partidelor şi a naţiei crucificate.

Deci, Domnule General Rădescu, valoarea morală a unui asemenea comitet a fost anulată prin chiar penibilele tocmeli care sunt mai exact cunoscute în ţară decât le cunosc eu la Palma de Mallorca. Veţi rămâne poate surprins că eu am aflat din scrisorile primite din ţară de fazele prelungite ale acestei gestaţii a faimosului comitet naţional. Şi să nu vă imaginaţi un singur moment că concluziile politice din ţară sunt favorabile acestei farse.

Dar să analizăm şi alt aspect. Ce valoare au partidele ca expresie a voinţei naţionale? În ce măsură, în situaţia lor de astăzi, pot angaja poporul român în ceea ce priveşte viitorul?

Orice război înseamnă o revoluţie, şi cu atât mai mult vor însemna aceste două războaie, căci trebuie să luăm în consideraţie şi pe cel de-al treilea război mondial, altfel toată zbaterea Dv. nu şi-ar avea nici un obiect, nici o raţiune. Vă amintiţi ce partide existau în 1916, ce personal politic şi ce partide noi au apărut în 1919. Păstrez amintirea acelui Parlament din 1919, aşa de neaşteptat în compoziţia lui, pentru cei care îşi închipuiau că viaţa politică a unei naţiuni se creează şi se continuă în cluburile partidelor, şi nu se zămisleşte din existenţa eroică a tranşeelor. Şi Dv. ştiţi prea bine că Ionel Brătianu luase toate măsurile să reducă cât mai mult din libertatea de exprimare a curentelor de opinie, punând la interne pe Generalul Arthur Văitoianu, în guvernul zis de alegeri al Generalului [Constantin] Coandă. Nu discut valoarea politică a curentelor de opinie care s-au impus prin acele alegeri, ci constat doar faptul că în afară de Partidul Liberal, care s-a menţinut în actualitate numai datorită mijloacelor lăturalnice (regizor fiind Barbu Ştirbey), nici Partidul Conservator nuanţa [Alexandru] Marghiloman, nici Partidul Conservator, nuanţa M. Cantacuzino, nici Partidul Conservator al lui Tache Ionescu nu au mai putut exista. Războiul lichidase tot ce fusese viaţa politică până în 1916. Îmi amintesc de nedreapta popularitate a lui Ionel Brătianu care realizase unitatea naţională şi în iunie 1919 dăduse României rolul de jandarm al Europei, lichidând republica lui Bela Kun, [pentru] ca, în august, poporul român să aibă satisfacţia de a vedea armata română intrând în Budapesta. Şi totuşi…

Ar fi o naivitate să se creadă că partidele care au existat înainte de februarie 1938 vor mai reprezenta mâine ceva.

Pe la 500 înainte de Hristos, filosoful Heraclid spunea, pentru a plasticiza ideea eternei deveniri, că nu te scalzi de două ori în apa unui râu. Era imaginea curgerii continui a istoriei.

Dar să admitem că după aceste războaie mondiale nu se va schimba nimic în viaţa politică a României şi partidele care au fost (cum au fost şi ce au făcut nu ne mai întrebăm) vor fi aclamate mâine şi, din toate aceste suferinţe, poporul s-ar dovedi incapabil să tragă vreo concluzie politică, să desprindă o idee nouă. Îndreptăţiţi suntem să ne întrebăm: cine reprezintă Partidul Naţional-Ţărănist, cine sunt agresivii lui mandatari?

Nu cunosc validitatea mandatelor pe care se spune că le-ar fi eliberat personal Iuliu Maniu şi în ce împrejurări, nici nu le voi pune în discuţie. Dar orice român este îndreptăţit să pună în discuţie valoarea morală a persoanelor care pretind a fi mandatare ale Partidului Naţional-Ţărănesc, Gr. Niculescu-Buzeşti, [Constantin] Vişoianu şi [Alexandru] Cretzianu, atunci când aceste persoane urmează să figureze într-un comitet naţional român.

Pot figura, indiferent de orice hârtie emanată de la Iuliu Maniu, ca membri într-un comitet naţional român, români care mâine vor fi chemaţi de naţie la răspundere pentru crima de înaltă trădare? Poate veţi fi surprins de gravitatea afirmaţiei, de aceea mă simt obligat mă explic.

În cursul anului 1943, ministrul de externe, Mihai Antonescu, s-a străduit să realizeze un contact şi ulterior un acord de armistiţiu cu anglo-americanii. Inutil să insist asupra importanţei unei asemenea acţiuni, făcută înainte de Conferinţa de la Teheran, dacă ar fi izbutit să realizeze ceea ce îşi propusese. Toate străduinţele ministrului de externe au fost sabotate de funcţionarul Niculescu-Buzeşti, care a organizat în Ministerul de Externe cea mai infamă oficină împotriva intereselor româneşti, o vastă asociaţie care cuprindea majoritatea funcţionarilor acelui minister. Nimeni nu putea fi trimis în misiune fără aprobarea lui Buzeşti. Un curier nu putea pleca fără aprobarea acestui individ, care ţesuse ca un păianjen pânza necesară spre a capta întreaga acţiune diplomatică a ţării. Începând din februarie 1943, M. Antonescu era doar formal ministru de externe, pentru că, de fapt, ministru era Niculescu-Buzeşti, a cărui unică ambiţie era de a ajunge ministrul acordului de armistiţiu. Şi nu mai este nici un secret că în timpul războiului acest domn a avut schimb de scrisori cu ambasadoarea Rusiei la Stockholm, Doamna [Alexandra] Kolontay.

În august 1943, Antonescu numeşte la recomandarea lui Maniu pe Cretzianu, ministrul României la Ankara, cu acelaşi scop de a contribui la ajungerea unui acord de armistiţiu.

Indiferent de inferioritatea ministrului de externe, admiţând chiar nulitatea lui M. Antonescu, erau în joc interesele ţării şi oricine era obligat să sprijine sforţările ministrului de externe pentru a smulge România dintr-o alianţă care începuse să arate perspective ameninţătoare. Cretzianu, de acord cu Niculescu-Buzeşti, nu a acţionat, făcând tot ce i-a stat în putinţă ca să zădărnicească sforţările ministrului de externe. Fără îndoială, o scelerată conspiraţie de ambiţii disparate, dar curios e că efortul lui Buzeşti coincidea perfect cu interesele Rusiei Sovietice, care cereau ca România să continue să rămână alături de Germania până ce trupele ruseşti vor ajunge pe teritoriul românesc. Şi aşa a fost…

În aprilie 1944 se designează delegaţi pentru tratativele de la Cairo, Barbu Ştirbey, socrul lui Cretzianu şi al lui Buzeşti, iar al doilea delegat Vişoianu, cel mai neruşinat sovietofil, care, în decembrie 1939, a cutezat să scrie un articol prin care a justificat atacul Rusiei Sovietice împotriva Finlandei.

Ce au determinat pe Rege şi pe Iuliu Maniu să-şi dea consimţământul la designarea acestor delegaţii, recomandaţi de Buzeşti, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Dar să admitem că designarea ar fi fost impecabilă, suntem îndreptăţiţi ca români să examinăm rezultatele obţinute de cei doi delegaţi. De la 14 aprilie la 22 august 1944, nu s-a izbutit să se ajungă la semnarea unui acord de armistiţiu, informaţiile trimise Regelui şi lui Iuliu Maniu au fost false, astfel că Regele a ordonat încetarea ostilităţilor, fără să existe un acord de armistiţiu semnat.

Un armistiţiu este un act bilateral, acordul a două voinţe, or, la 22 august, Regele Mihai a fost împins la o capitulare fără condiţii, o capitulare en rase campagne, exact cum au voit-o ruşii. Vă rog, Domnule General, să consultaţi specialişti în dreptul internaţional şi veţi vedea că, fără excepţie, vi se va spune că actul de voinţă unilaterală de încetare a ostilităţilor se cheamă capitulare. Primul rezultat a fost 130 000 de ostaşi români luaţi prizonieri, bătuţi, scuipaţi, schingiuiţi de ruşi, prizonieri a căror vină era de a fi executat ordinul Regelui. Şi nu se vorbeşte nici de cei 20 000 de deportaţi din Moldova, în primele zece zile după capitulare. Acestea sunt primele rezultate ale acceleratei mistificări de la Cairo, opera brelanului trădării Niculescu-Buzeşti, Cretzianu, Vişoianu.

Credeţi Dv., Domnule General, că această crimă de înaltă trădare poate fi acoperită? Credeţi că se pot evita răspunderile? În ţară a început lumea să confrunte situaţia României şi a Finlandei, să-şi dea seama că Finlanda, nefiind operată de trădători, a semnat într-adevăr un armistiţiu, iar România a fost împinsă la o capitulare fără condiţii. Şi cum vreţi să figureze asemenea indivizi într-un comitet naţional, chemat să ia hotărâri aşa de grave şi să impună poporului român tragicul sacrificiu al unei insurecţii armate?

În ziua când plutonul de execuţie ciuruia trupul Mareşalului Antonescu, se da pentru prima dată în România un conţinut ideii de răspundere. Şi acest precedent forma norma după care vor fi stabilite răspunderile mistificărilor de la Cairo, care au dus la capitularea de la 23 august şi aplicate sancţiunile. Cine ar voi să le evite, ar deveni implicit complice, neputând să realizeze altceva decât o teribilă încruntare a naţiei, unica instanţă de judecată a tuturor, a umilului soldat ca şi a Regelui.

Individul Niculescu-Buzeşti, în tactica lui, nu aduce nimic nou şi nici nu prezintă ceva inedit în procedeele ruseşti. În 1919 a izbucnit scandalul Azef, unul din cei mai teribili şefi ai terorismului rusesc, pe care ziaristul Bultzef îl demasca, dovedind că este un simplu agent al Ohranei (bunica Cekăi, G.P.U.- ului şi N.K.V.D.-ului). Să admitem [că] informaţiile mele se reduc la simple bănuieli, dar se poate constitui un comitet naţional de acţiune, chemat să angajeze poporul român într-o insurecţie armată, un comitet având în compoziţia lui oameni bănuiţi a fi avut legături trădătoare cu Moscova? Şi printr-o stranie coincidenţă – studiaţi cazul Azef – în 1946 poliţia Anei Pauker descoperă planul unei conspiraţii organizată de Partidul Naţional-Ţărănesc, precum şi toate piesele necesare, pentru a condamna pe Maniu, Mihalache etc. …

Dar, altă coincidenţă, Buzeşti, regizorul conspiraţiei, ieşise la timp din ţară, la fel cum se evaporase, la momentul oportun, agentul Azef. De ce nu examinaţi la lumina acestor fapte şi acţiunea de azi a brelanului accelerat? Nu serveşte mai departe interesele Rusiei Sovietice? Ar fi păcat să încercaţi a prezenta naţiei, căreia i se vor cere noi şi înspăimântătoare sacrificii, nişte indivizi suspecţi, drept autoritate chemată să zvârle poporul român în încleştarea unei lupte teribile. Sunteţi sigur că nu vor continua să joace mai departe rolului lui Azef de agenţi provocatori? De ce aveţi nevoie de girul partidelor, când acest gir nu are nici o valoare şi nu vi-l cere nimeni? De ce e nevoie în acest moment?

În primul rând de formarea unui comitet chemat să recruteze voluntari pentru înjghebarea unei armate româneşti. Sunteţi mai în măsură să ştiţi ce imens număr de români capabili să poarte armele se află peste hotare. Şi cu atât mai necesară este constituirea unui corp de voluntari, cu cât în Germania şi Austria se află atâţia ofiţeri şi soldaţi români, sortiţi să fie primele victime ale unei înaintări sovietice. Mă întreb cu groază ce soartă le este rezervată acestor români. Vor fi ucişi ca nişte câini, atunci când ei ar putea forma adevărate armate româneşti. V-aţi trudit atâta amar de vreme să amintiţi unor suflete sterpe de imperativele Patriei, nu este mai politic, mai naţional ca să îndreptăţiţi nobilele Dv. eforturi pentru a scoate din câmpurile de concentrare energiile româneşti aflate în Germania. Nu este obligaţie pentru oricine are posibilitatea să ia contact cu autorităţile militare, să facă toate sforţările spre a salva aceste vieţi româneşti? Şi, tocmai pentru că vă bucuraţi de încrederea Departamentului de Stat american, trebuie s-o faceţi.

Acest corp de voluntari ar forma un element de mai mare autoritate şi eficienţă decât calomnia unui guvern în exil, care să consume banii ţării şi să ceară naţiei noi sacrificii. Sunteţi militar, gândiţi ca militar, nu vă lăsaţi prins în smârcurile politicianismului, acţionaţi ca un soldat, deoarece este mai util decât jocul dozajului pentru a împăca toate trivialele ambiţii şi toate vulgarele pretenţii. România cere o soluţie eroică, naţia cere să-i dăm exemplul sacrificiului şi orice credinţă are atâta valoare câte sacrificii poate să impună. Chemarea libertăţii este o chemare eroică, nu îndemn la laşitate. Deci, nu văd necesitatea unui guvern. Dacă l-aţi realiza, nu ar avea nici o valoare morală pentru că nu ar fi expresia unei acţiuni spontane, tresărirea unor conştiinţe româneşti stăpânite de tragedia naţiei, ci rezultatul celei mai ruşinoase tocmeli. Şi ce scop ar avea acest guvern? Să dea doar justificare banilor ţării, consumaţi de aceşti amatori de confort? În Ţara Românească se ştie tot şi mai dureros este că contrastul între tragedia poporului român şi amatorii de valută forte răscoleşte până în adâncuri sufletul naţiei.

Un comitet restrâns, a cărui unică menire să fie crearea corpului de voluntari, destinat paraşutării în România, spre a duce lupta contra ocupanţilor. Ca preşedinte al unui asemenea comitet, cine v-ar putea contesta? Şi, dacă disperaţii ambiţiilor vor să-şi manifeste pasiunea pe care pretind că o au pentru liberarea ţării, cine le-ar refuza dreptul de a participa la luptă ca voluntari, şi a face rezistenţa pe teritoriul ţării? Ştiu că aceştia se vor îmbolnăvi subit, dar pentru naţie va fi o verificare.

Când fac o asemenea propunere, înţeleg să mă socotiţi printre primii voluntari. La 54 de ani mă simt încă destul de tânăr pentru a plăti tributul datorat Patriei, şi puteţi să dispuneţi de mine cum veţi socoti că pot fi mai util într-o acţiune de liberare a ţării. În războiul trecut, vă amintiţi de sergentul Donici, boierul moldovean, mort eroic în şarja de la Robăneşti. Iubirea de Patrie îi scuturase de pe umeri povara anilor, îi redase vigoarea tinereţii şi impetuozitatea de a înfrunta cu elan moartea. Istoria nu cunoaşte naţii care şi-au cucerit dreptul la viaţă urcând pe brânci pe scara de serviciu, ocolind cu stăruitoare laşitate preţul sângelui pe care misterioasele legi ale istoriei i le cere. Încheiaţi comedia tratativelor şi treceţi la unica acţiune pe care o impune tragedia naţiei, organizarea armatei eliberatoare. Puteţi fi pentru România ceea ce a fost generalul Draja Mihailovici pentru Iugoslavia. Să fiţi comandantul efectiv al corpului de voluntari care, paraşutat în ţară, va reînvia codrii, tradiţia haiducilor, dând pateticul exemplu al voinţei de sacrificiu. Aceasta va însemna mai mult şi mai efectiv pentru mângâierea poporului român, decât să fiţi şeful unui guvern de caraghioşi, pe care orice român demn de acest nume îl va dispreţui.

Pentru americani, o asemenea acţiune va egala cea mai reală şi efectivă contribuţie în lupta împotriva bolşevismului. Viaţa nu are în sine nici o valoare, ideea pe care o reprezentăm, sacrificiile închinate acestei idei dau un preţ vieţii. Şi cum pe toţi ne aşteaptă la capătul vieţii o moarte, este mai bine în numele unei credinţe, căreia îi dăm ofranda multul sau puţinul din cât ne-a mai rămas de trăit. Sunt sigur că nu veţi ezita, atunci când la Chişinău sunt atâţia camarazi pe care îi aşteaptă asasinii ca să-i rostogolească într-o groapă comună.

Naţia aşteaptă nu un guvern, colecţie de triviali ambiţioşi, ci voinţa de sacrificiu a noastră în lupta pentru eliberare, atunci când, de mai bine de patru ani, cei care au rămas în infernul bolşevic îndură martirajul.

Faceţi apel, şi la apelul Dv. vor răspunde toţi cei pentru care Patria este altceva decât un grup de partid, vor răspunde toţi cei care peste hotare nu sunt decât români şi sunt stăpâniţi de imaginea Golgotei Româneşti.

Aş dori să daţi acestei scrisori o singură interpretare, că este expresia unei conştiinţe româneşti, străbătută de tragicul vremii pe care o trăieşte naţia. Nu am nimic de cerut, am însă de oferit, puterea mea de muncă, energia mea, viaţa mea.

Pentru o acţiune de eliberare a Patriei, puteţi dispune de mine ca şi de toţi românii egal de revoltaţi de pălmuitorul spectacol al aşa-zişilor exponenţi ai partidelor.

Politica de partid mâine, azi politica naţională.

Cu sentimente româneşti, al Dumneavoastră,

Pamfil Şeicaru

Acest dialog s-a desfăşurat pe 26 mai 1990. La dialog au participat Marian Munteanu şi un grup de studenţi. Fiind imediat după alegeri, temele au fost mai mult cu privire la fenomenele politice. Publicam câteva fragmente, cu precizarea că discuţia a avut un caracter extrem de informal, tinerii participanţi fiind de multa vreme în preajma lui Petre Ţuţea, ceea ce explică tonul uneori foarte liber al discuţiei.

- Aţi votat, domnule profesor?

- N-am votat de scârbă.

- Dar aveaţi cu cine vota?

- N-aveam. Poate... ştiu eu... Nu, nu, n-aveam.

- Deci nici o formaţiune politică nu era demnă de un vot de la un om serios?

- Păi, cum să fie demnă dacă... Păi, domnule, de ce le e teamă să îndemne poporul? N-au mai făcut tinerii revoluţie? Iliescu zice: "Eu sunt deschis cu toţi". Face democraţie de tip suedez cu liberalism japonez. Târţa-pârţa, pârţa-târţa. Se potriveşte ca nuca-n perete.

- Acum un an, înainte de revoluţie, ne spuneaţi că, dacă ar fi să votaţi, aţi vota cu liberalii.

- Acum sunt îndoielnic pentru că nu sunt decişi la par.

- Deci, le-aţi recomanda o politică de foiţă.

- Domnule: Români la arme! Aşa să fie în fiecare ziar. Să vezi Iliescu cu pantalonii...

- Dar cum explicaţi fenomenul ăsta, totuşi, de masă? Chiar dacă nu în procentul asta de 80%...

- În procent de 90% furt şi fals.

- Şi dacă, totuşi, jumătate din electorat a votat cu Iliescu?

- Pe cuvântul meu de onoare că nu.

- Deci credeţi că sunt mai mulţi cei contra F.S.N. decât pro F.S.N.?

- Tot poporul e.

- Păi, vedeţi dumneavoastră, sunt extraordinar de mulţi muncitori care susţin Frontul şi îl susţin cu sinceritate.

- Nu, nu sunt foarte mulţi.

- Daţi-mi voie să vă spun că avem, totuşi, informaţii că într-adevăr sunt foarte mulţi.

- Numai în Moldova, de pildă, că moldovenii...

- Aş spune că sunt dezinformaţi.

- Ce dezinformaţi! Ca să constaţi că e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie să ai doctoratul în ştiinţe sociale. Orice bou, care nu e sifilitic vede că nu e bun. El vede că mă-sa rabdă, nevasta rabdă, copiii rabdă... vede tot şi totul pute. Şi ce să zică? "N-am doctoratul"!

- Sunt foarte mulţi. Sunt milioane de oameni care susţin Frontul şi-l susţin pe Iliescu. Milioane de oameni!

- Păi, atunci... e un popor de năuci.

- Să ştiţi că şi noi, cred, am avut momente de...

- Nu, nici un moment, e evident. Dacă-i adevărat că sunt milioane... Deşi convingerea mea e că au falsificat sută la sută voturile; comunismul nu poate dacă nu falsifică....

- Dar şi noi suntem români, domnule profesor. Sau noi nu suntem români?

- Eu nu sunt român, eu sunt turc.

- Dar toată viata noastră noi în asta am crezut, că suntem români. Şi dumneavoastră, mai ales.

- Un tâmpit ca mine cred că nu mai există pe bulevardul ăsta. Să faci 13 ani de temniţă... Asta numai eu am fost în stare.

- Deci noi, toţi care am ieşit în 21 seara, am greşit?

- Nu, ce puteaţi să faceţi? Ce, eu am greşit? Eu am fost tâmpit, atâta tot.

- Deci noi, cei care am ieşit pe 21, am fost tâmpiţi?

- Păi..., nişte tâmpiţi activi.

- Ati citit ziarele în ultimul timp?

- Le-am mai citit. Nu, că era inutil. Noi eram poporul numărul unu, după un american, în lupta descomunizării popoarelor din Europa răsăriteană, noi cu revoluţia noastră, ei... cu răscoala noastră. Zice: "Popoarele vecine cu voi n-au făcut decât un week-end". Aţi auzit ce a declarat un inginer american? A spus următorul lucru: "Eu sunt inginer american, golan din New-York".

- În situaţia în care acest F.S.N. a pus mâna pe putere... şi oamenii nu protestează...

- Lasă-i să geamă. Că sunt incapabili de guvernare. Singura salvare e nulitatea lor mintală. Ăştia nu pot conduce guvernul şi nici... o comună rurală, încurcă apele, înfundă fântânile. Nici o comună rurală nu sunt în stare... Incapacitatea de guvernare a ăstora s-ar putea să fie şansa hoitului român să devină viu. Soluţia e militară, arma militară.

- Poate ar fi fost mult mai bine ca armata să preia conducerea tării...

- Ar fi, evident.

- Şi partidele astea din opoziţie ce ar trebui să facă acuma?

- Să se sinucidă, ca ăia care fac greva foamei.

- Cum vă explicaţi că Iliescu apare în biserică la slujbele religioase, îşi face cruce, tine coliva?

- Păi, un drac poate să-l ducă, evlavios, la biserică. Nu-l împiedică nimeni pe drac să intre în biserică.

- A câştigat mult cu asta. Popularitate.

- Păi, da, că sunt mulţi proşti, întrebam, de pildă, pe un popă în închisoare, la Aiud. "Părinte, dracul ce virtuţi are în demonologia creştină"? "E şi taumaturg. Pentru ca ispita să fie cât mai mare şi poarta mântuirii tot mai strâmtă, dracul te poate încerca şi cu minuni". Dar nu suntem pierduţi, ca popor. Poate că Dumnezeu are milă de noi şi ne mai dă un picior în cur. Au falsificat sută în sută alegerile. Tot ce bâiguie el, când motivează că s-a schimbat ceva în România, nu spune nimic precis. Ai citit "Complicaţiile tehnicii votării"? Nu puteam să votez nici eu, atât era de complicat Şi intrau în cabină la ţară cu ţăranii şi votau. Dom'le, au falsificat integral. Păi, nu se poate, de pildă, ca în Ardeal, P.N.Ţ.-ul lui Maniu să aibă 1,2 -1,4 %.

- Şi dacă e posibil să fie chiar aşa? Dacă e posibil? Pentru că în campania electorală n-au fost lăsaţi în sate şi n-au intrat în contact cu ţăranii.

- Nu e posibil să fie aşa. Nu e posibil pentru că, dacă eu am un par şi dumneata vii la mine şi eu te izbesc în mir, nu mai e posibil ce vrei dumneata.

- Văd că cele două partide istorice n-au făcut coaliţie.

- Păi nu, domnule. Ce coaliţie? Liberalii, naţional-ţărăniştii... Eu sunt membru al Partidului Liberal. Liberalii, naţional-ţărăniştii şi social-democraţii i-au permis lui Iliescu să legifereze din Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională. Partidele istorice merită să fie nimicite. Că-şi merită soarta pentru laşitate şi inconştienţă.

- Nu trebuiau, măcar în ultimul ceas, să părăsească...

- Nu, domnule. A propus P.N.Ţ. să nu se participe la alegeri. "Da' de unde - s-a spus - noi avem răspunderi..." Sunt siniştri... n-am nici o încredere. La un moment dat şi Eminescu avea disperarea mea. Şi n-avea nici un motiv real. Disperarea lui Eminescu era motivată prin funcţia lui de conservator, dar liberalii ofereau atunci garanţii absolute de bătălie modernă.

- Şi acum, ce-a făcut P.N.L.?

- Şi acum, partidul n-a mai putut face nimic, că nu mai are şefi.

- Când eşti beat... Întâi vă îmbătaţi, cădeţi cu nasul în noroi şi, murdari de noroi, decideţi. Nu se poate aşa. Românii au degenerat. Deşi cred că nu, pentru că, cel puţin, Coposu spune că are un dosar atât de mare cu falsul total al alegerilor. Păi, ce-i acest ceauşesc 89% pentru nişte golani care nu-s în stare să conducă nici o gară?

- Domnule profesor, dar dumneavoastră ziceţi că poporul român l-a votat pe Iliescu.

- Nu l-a votat.

- Bun. Înseamnă că o parte din poporul român.

- Nici o parte.

- Înseamnă că nu l-a votat nimeni.

- Nimeni!

- Deci, cine l-a votat nu-i român.

- Nu. A votat poporul român cu mâini de fesenişti. Succesorul Iliescu este un ceauşist nepatriot. Nu-l interesează decât exerciţiul puterii, că are un egoism invers proporţional cu dovlecelul lui. El n-are cap, are un dovlecel. Cică-i inteligent. Hm!

- Tot ce se spune împotriva Frontului, că sunt pederaşti toţi, eu cred. Că sunt hoţi de buzunare, eu cred. Că mi-au furat mie banii, deşi nu mi-au furat, eu cred.

- Că sunt proşti?

- Că sunt proşti, turci şi cretini şi că le curg balele, cred. Eu m-am gândit, de pildă, să scriu un pamflet anticomunist şi m-am gândit să iau anticii şi modernii, cei mai mari pamfletari pe care îi întâlnesc şi să iau de acolo cele mai acidulate imagini sau figuri de stil. Şi m-am convins că e un travaliu odios, gratuit, nu face trei parale. Şi am ajuns la o intuiţie mult mai corectă pentru a defini orice mişcare comunistă. Iau un Cod Penal cu trihotomia, tripartita diviziune a infractorilor: crime, delicte şi contravenţii. Definesc crimele pe rând, delictele pe rând şi contravenţiile pe rând şi scriu dedesubt: comunismul e infractor la ordinea universală, naturală, prezentă în acest integral Cod Penal. Ei sunt infractori, comuniştii, nu sunt oameni politici. De altfel, Douglas, ministrul de externe al Americii, a dat o definiţie a comunismului: există în dreptul penal crime continue şi crime continuate. Comunismul e o crimă continuă. Subalternul meu la studii, la Economia Naţională, unde am fost director, consilierul biroului, a făcut un calcul: ce se întâmplă cu România Mare, organizată ultramodern din punct de vedere agrar. Ştii ce poate face România Mare? Hrăneşte toată Europa Centrală. Şi acum, facem coadă la ziare. E bun comunismul, nu?

Gorbaciov zice: Europa – casa noastră. Dacă Gorbaciov nu ar fi rus şi ar fi un om, n-ar avea dovleac, ci cap şi, cum i-am spus eu unui rus, care scoate o revistă de două milioane tiraj la Moscova (cu ani în urmă). Zice: "Domnule Ţuţea, cum vă explicaţi dumneavoastră că noi, ruşii, întindem mâna Europei şi ea o refuză sistematic"? "Foarte simplu, aveţi un cancer mintal, se cheamă cancer ideologic marxist-leninist. Aruncaţi cancerul ăsta la gunoi şi Europa nu numai că vă salută, dar vă şi recunoaşte, cum tradiţional aţi fost recunoscuţi în politica de echilibru a continentului, parteneri egali. Şi Europa, dacă faceţi epuraţia asta radicală în crimele bolşevismului rusesc. Europa trebuie să se întindă de la Atlantic la Vladivostok. Şi America va fi a doua Albanie. Dar face Gorbaciov asta? Dacă ar fi inspirat, rămâne cel mai important om de stat al secolului european. Pune materiile prime infinite ale Siberiei şi, împreună cu Japonia şi, dacă China e slugarnică faţă de Japonia, cu Japonia, China şi Europa, Statele Unite vin desculţe la scuze. Dar are Gorbaciov capacitatea asta? Eu fac o retractare, că am spus că ruşii sunt contraindicaţi la cugetare, ca sifilisul la sistemul nervos. Şi am retractat şi spun: ce greşeală fecundă, retractarea e mult mai glorioasă. Spun acolo: cum sunt înşelate popoarele în istorie. Am fost influenţat de Berdiaev, care a spus că bolşevismul este un rău organic al neamului rusesc. E injust. Eu nu m-am gândit la marele popor rus... M-am gândit la masa rusească, care a fost înşelată de bolşevismul falimentar, cum sunt înşelate masele totdeauna în istorie. Aşa e retractarea. Dacă Gorbaciov pricepe ecuaţia asta politică, Europa, casa noastră, i-a mâncat pe americani. Are un destin Gorbaciov! Dar el se ocupă cu perestroika, că perestroika lui salvează Rusia cum salvează piciorul meu anul viitor! Se pulverizează Rusia, intră-n casa noastră fără cancer mintal şi se situează împreună cu Europa de la Atlantic la Vladivostok. Dar depinde de sifilisul din dovleacul lui Gorbaciov. Dacă spirocheţii merg în casa comună şi dacă năucul rus are un moment în care Dumnezeu aterizează pe dovleacul lui, Rusia e salvată. Altfel o salvează Moş Crăciun.

- Şi soarta noastră, săraca, deci, e legată de Moscova, nu?

- Da. Sigur. Eu i-am spus rusului. Zice: "Dumneavoastră sunteţi împotriva imperiului rusesc? "Dimpotrivă, pentru el, dar numai în cazul încadrării în Europa şi renunţaţi la bazaconii! Nu aşa, să v-aducem turbaţi la noi! E ca şi cum ne-am culca în pat cu nişte câini turbaţi. Nu se poate". Masele ruseşti au fost înşelate, aşa cum se pot înşela toate masele în istorie.

- Şi asta nu-i valabil şi pentru noi?

- Nu ştiu, eu nu m-am gândit, dar nu e cum se pregăteşte, ci cum se nimereşte! Am nimerit cuiul în cap. Să văd ce răspunde Brucan.

-Brucan?

- E, aşa, o "polemică", că ştiu că e un savant emerit al Republicii: numără până la cinci cu ajutorul familiei.

- Cum, e om de ştiinţă!

- Da, a fost şi profesor universitar, cu șase clase de liceu. Dacă e posibil. Şi şef redactor la Scânteia, care a cerut condamnarea la moarte a lui Maniu. Şi-n temniţă, el ne-a băgat. Bestia asta. Văd că nici "Viitorul", nici "Liberalul" nu fac caz de asta, singura care-l pune la punct, dur, e "Dreptatea" naţional-ţărănistă. Nu-i nimic de făcut, bineînţeles. Dacă Eminescu, despre care Iorga spune că-i expresia integrală a naţiunii române, a avut momente de îndoială în ceea ce priveşte destinul poporului român, păi, cum să n-am eu? Eu nu sunt el. Nu e nici un român ca el. E român absolut. L-am definit eu. Un tânăr m-a reprodus: "cum îl puteţi caracteriza pe Eminescu după atâtea caracterizări?" - "Sumă lirică de voievozi".

- Ştiţi că la Iaşi studenţii au manifestat şi au venit cetăţeni indignaţi şi au dat foc la tabloul lui Eminescu? Şi au înjunghiat studenţi.

- Cine?

- Oamenii. Cetăţenii laşului.

- S-au făcut de râs pentru 20.000 de ani de istorie.

- Îi consideraţi vinovaţi?

- Principali.

- Oare nu sunt numai nişte ignoranţi, nişte victime? După 45 de ani de apăsare, poate nu-i putem numi victime.

- Domnule, eu nu pot să-i scuz. Şi Iliescu ce spune?

- Nu spune. Iaşul e fieful lui electoral. Are partizani acolo. Tot Iaşul e cu el, cu excepţia unui grup de studenţi care au înţeles. Şi o revistă studenţească.

- Eu, dacă aş fi prim-ministru, după o chestie ca asta le-aş da o pâine pe săptămână de familie... În numele lui Ştefan cel Mare. Dar cum i-a înşelat ăsta, domnule? Iliescu. E un prost. Da-i şiret. Că şi vulpea, când miroase că la coteţ nu e câine, mănâncă toate găinile. Şiretenia. A încercat să vadă zidul dintre instinct şi inteligenţă. Instinctul e o formă inferioară inteligenţei. În tratatul de criminologie al penalistului Traian Pop, şiretenia aparţine regnului animal. Nu are nimic comun cu inteligenţa.

- Da, că au şi animalele şiretenie.

- Păi, cum să nu. Noi n-avem apă de-o săptămână.

- Aşa e-n comunism. Nici eu n-am apă de cinci ani.

- Am auzit că au făcut datorii, că au împrumutat...

- Datorii de consumaţie, adică nu de investiţii. Adică pierderi. Astea sunt sterile absolut. Pe care nu le poţi plăti, că n-ai de unde să le acoperi, că dacă erau de investiţii, plăteau din ele. Şi ridicau nivelul tehnic.

- Ca să le ia ochii ăstora, că o ducem mai bine.

- Dar, se epuizează şi astea.

- O să vină o foamete şi o inflaţie şi un dezastru naţional cumplit. Noi am vorbit cu lideri sindicali şi unii dintre ei înţeleg care-i situaţia, dar armata de muncitori nu ia nici o atitudine împotriva Frontului. Susţin Frontul, îl susţin pe Iliescu.

- Păi, atuncea, dacă vor face foame şi o să-i văd murind de foame, o să am cea mai mare bucurie din viaţa mea. Păi, cine moare? Eu mor de râs. O să plătească scump muncitorii. Că dacă nu muncesc, n-au de unde să le dea de mâncare. Nu se poate fără o aspră pedepsire.

- În decembrie, când a existat posibilitatea să se răzbune (şi au fost cazuri de răzbunări) multe în ţara asta. Şi-au făcut rost de arme. Aşa, în general. Nu! Nu s-au dus să omoare pe nimeni, să taie gâtul nimănui. N-au intrat în sediul Securităţii.

- Păi nu, pentru că am învăţat, aşa, să fim creştini.

- A fost şi blândeţea asta a lor şi încrederea că o să vină cineva şi o să facă, aşa, legal, cu dreptate.

- Domnule, nu se poate, dreptatea legală nu există în raport cu tâlharii. Aici ne găsim în prezenţa unor tâlhari de drumul mare. Ce dreptate vrei?

- Dar am eu, ca om, ca creştin, justificare interioară, să-i pleznesc pe aceşti criminali, cu toată duritatea?

- Sigur că ai. Nu se poate! Păi, când te lupţi împotriva dăunătorilor animali şi vegetali, ai dreptul să faci asta? Păi, corpul social n-are şi el dăunători? Nu trebuie curăţit?

- Dacă pe mine mă învaţă Hristos să stau şi să nu fac rău nimănui...

- Pui în paranteză vreo doi ani şi după aia te duci şi te închini.

- E greu cu paranteza asta.

- Nu-i greu deloc. Ştefan cel Mare era religios. Repede vărsa sânge.

- Domn' profesor, vedeţi, slabă fire avem unii dintre noi. Că ba ne apucă mustrările de conştiinţă...

- Domnule, cel mai strălucit voievod român, după mine, era Ţepeș. Vlad Ţepeș. Despre care nu ştiu ce sultan a spus că, dacă ar avea o ţară mai mare, ar cuceri planeta. Eu am două afirmaţii despre el. Are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a şi bătut. Şi rana de la picior e că a ocupat Chilia, care era a lui Vlad Ţepeş. Şi acolo şi-a făcut rana aia. Şi are meritul că a coborât morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut pe... Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. N-are nici un popor...

- Înseamnă că am decăzut rău, în vremurile astea. Că pe noi cel puţin, nu ne lasă conştiinţa să facem nici cel mai mic rău aproapelui nostru.

- V-ar gâdila la cur Vlad Ţepeș. Ăsta-i voievod român absolut. Dom'ne, fără ăsta, istoria românilor e o pajişte cu miei.

- Deci, ar fi vremea lui Vlad Ţepeș acum, nu?

- Dacă ar apărea la orizont şi ar avea partizani, Iliescu s-ar evapora de frică. Nu, n-ar muri, s-ar face vapori. Escroc perfect. Păi, Ceauşescu-i un binefăcător faţă de ăsta. Ceauşescu n-a făcut crime publice. Ceauşescu făcea crime pe ascuns. Şi spunea că e democrat. N-a fost democrat. A fost un tiran, un despot, neluminat. "Eu sunt despot luminat". Asta are neruşinarea să arate că face tiranie. Ala n-a avut neruşinarea.

- Iar acum, după cum ştiţi, legea asta care nu e valabilă, dar, mă rog, s-a aprobat, legea asta care a scos pedeapsa cu moartea.

- Numai la morţi există pedeapsa cu moartea...

- Pedeapsa cu moartea e necesară în Codul Penal, nu?

- Nu ştiu. Eu nu mă gândesc la Codul Penal, ci la codul cavaleresc al toporului. Că ăla taie fără consultări. Şi pe urmă Codul Penal vine şi zice "bine-ai făcut".

- Eu sunt bicisnic de vârstă. La 87 de ani... Am luptat de unul singur, Don Quijote, prin saloane, împotriva lui Dej şi a dat cu mine de pământ de nu m-am văzut. Cel puţin tinerii din Piaţa Universităţii fac publică, prin presa internaţională, prin aparate franţuzeşti... Dar pe noi, nu ne-a filmat nimeni, decât bătaie pe spinare. De pomană. Ne-a arestat, ne-a pedepsit. Am fost pedepsit la 18 ani muncă silnică. Şi am făcut 13. Dacă mai stăteam un an, muream. Aveam picioarele pline de apă şi de la 102 kg ajunsesem la 56 kg. Nu se putea face o miologie, adică o disecţie pe muşchi, că pe piele nu se poate face. Nu mai eram decât piele şi oase. Şi nu puteam să merg de colea până colea. E adevărat că n-aveam ce să mănânc. Că vreo doi ani nu mi-au dat nici un ajutor social. Mă duceam pe jos din Ştirbei Vodă - de unde m-au gonit şi am nimerit aici printr-un tânăr a cărui mătuşă era la ICRAL şi mi-a dat garsoniera asta, până la Bellu. Gâfâiam greu, că nu puteam să merg, că eram slab. Când mă întorceam, soră-mea îmi dădea bani de tramvai, dar, când mă duceam, n-aveam. Şi tot mergând eu pe jos, s-au dezumflat picioarele. S-au făcut normale. Mişcarea m-a salvat. Sau că aveam eu poftă de mâncare. Asta m-a salvat, după puşcărie. În orice caz, până am văzut mascarada asta a lui Iliescu, nu am regretat că am făcut închisoare. A venit la mine unul de la deţinuţi politici. Ştiu că au făcut o asociaţie, că se plăteşte... i-au plătit cu 200 lei pe zi. Eu ar urma, pe 13 de ani de puşcărie, să iau vreo 25.000 de lei. Dar, dom'ne, cum dracu să ceri bani? Şi văd că aproape nu ne mai temem, că am auzit că basarabenii, Sovietul Suprem din Basarabia, a hotărât suveranitatea Basarabiei. A Republicii Moldoveneşti. Ştii ce înseamnă asta? Egală cu Rusia, având şi dreptul la armată proprie. Fac o figură basarabenii, nemaipomenită.

- Eu credeam că steagul luptei naţionale cel mai dârz îl tine Transilvania, de revoluţie, de pretenţii, bătălii naţionale şi de trezire a sentimentului naţional şi credeam că Ardealul e buricul pământului pentru noi. Şi astăzi Ardealul e. Dar credeam că Basarabia s-a rusificat. Şi încă ruşii n-au duritatea ungurilor. Sunt ortodocşi, sunt însemnaţi, se furişează, practică un amestec de duritate şi delicateţe, că sunt şireţi. Şi zic că i-au înşelat pe basarabeni. Nu i-au înşelat deloc. Mi se pare curioasă ţinuta basarabenilor. Eu credeam că Ardealul e forţa principală, dar se vede treaba că s-a mutat centrul.

Basarabia e pământ românesc. E pământul lui Ştefan cel Mare. Îmi pare rău, eu sunt mai savant ca Ştefan cel Mare. Dar, pe lângă el, eu sunt un măturător. Şi n-am eu dreptul să renunţ la pământul ăsta. Dacă-mi scoateţi ochii, se găseşte vreun român să mă ducă la mâncare, la culcare şi să-mi dea să mănânc. Şi nici atunci nu recunosc că Basarabia e rusească. Mă fac de râs, mă fac că sunt hoţ de buzunare, dar... Băi Ţuţea, vrei să te faci hoţ de buzunare şi să te condamnăm dacă vine Basarabia la români? Cu plăcere. Dă-mi buzunarul ca să-mi faci poze. Te faci de râs în interes naţional. Nu te faci de râs cum se face Ionică ăsta, în interes personal...

- Ăştia-s nişte aventurieri, după părerea mea, vor să se căpătuiască.

- Atât. N-au nimic comun cu naţiunea română.

- Nu ştiu, dar am impresia că, dacă Iorga spune despre Eminescu că este "expresia integrală" a naţiunii române, probabil că Iorga şi-a dat seama că tânărul ăsta ştie tot.

- Cam ştie tot.

-... cum spunea Lucian Blaga: "Eminescu reprezintă ideea platonică de român". Adică românul absolut. Toată lumea trebuie să recunoască asta.

- Dacă o să iasă ceva bun în ţara asta...

- Datorită lui...

- Datorită lui o să iasă. Dacă nu ne ducem de râpă. Şi eu cred că n-o să ne ducem de râpă.

- Dar pe Goga l-aţi ascultat cu "Ideea Naţională"...

- Dar n-am spart şi o vitrină?

- După discursul lui Goga?

- Pe mine m-a anchetat un colonel de jandarmi, despre care am vorbit la un seminar. "Unde eşti student? D-ta ai fost văzut că ai distrus o firmă. "Da". "De ce? D-ta nu ştii că părinţii dumitale plătesc impozite, pentru că statul obligă să fie garantată proprietatea privată după Constituţie? Şi tot ce-aţi distrus, totul, e obligat să repare? Şi plăteşte impozit tatăl dumitale, taţii din toată ţara? Dar, de ce ai făcut asta?". "N-am putut să mă stăpânesc, după entuziasmul creat de Octavian Goga la Teatrul Naţional, despre ideea naţională". "Eu vă înţeleg foarte bine, că eu n-aş avea nici un rost ca colonel de jandarmi dacă dumneata te puteai stăpâni. N-am avea slujbă, noi ăştia. Pentru nestăpâniţi ca dumneata iau eu leafă".

- În ce an de facultate eraţi?

- În anul I, mi se pare.

- Deci, avea Goga darul acesta.

- Mamă, ce orator era... Goga-i un om mare. Era la Budapesta delegaţia României. Şi unul, Victor Radu, nepotul lui Agîrbiceanu, scriitorul, era ataşatul de presă al României la Budapesta. Şi eu făceam parte din delegaţia României care negocia nişte acorduri cu Rusia. Economice. Şi ne-a invitat la masă ministrul României la Budapesta şi soţia lui. Ne-a dat o masă princiară şi, înainte de a ne duce la masă, eu stau de vorbă cu Victor Radu. Mă prezint... "Vrei tu să mergi cu mine la facultatea de litere a Universităţii din Budapesta"? "Ce să caut, dom'ne, nu ştiu ungureşte" . "Ştiu că nu ştii. Dar traduc eu. Eu ştiu perfect. Am făcut liceu unguresc". "Ce să caut eu acolo" ? "Păi, tu eşti naţionalist" . "Sunt" . "Hai să vezi un portret de naţionalist". "Pe cine"? "Pe Goga. De vreo trei zile trăncăneşte un profesor universitar maghiar despre rolul dizolvant în imperiul austro-maghiar al poetului român Octavian Goga. Ca să te umfli un pic în pene. Dacă eşti naţionalist, te duc acolo".

- Rolul dizolvant al lui Goga. Corect! Aşa e...

- Şi avea un farmec personal inefabil. Şi poet mare...

- Aţi discutat cu el personal?

- Nu. Am avut ocazia să-l cunosc, dar la data aceea, puţeam a căcat. Eram de stânga.

- Eraţi de stânga. Cred că nu v-aţi fi înţeles prea bine cu Goga.

- Nu m-am înţeles bine nici cu mine. Şi când m-am convins de nulitatea poziţiei mele... Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Aşa am încheiat la un interviu, la televiziune. Dar asta n-a apărut la televiziune. S-a redus.

- Da, da' când v-a vorbit Goga, în '24, nu eraţi de stânga.

- Nu eram.

- E greu să fii de stânga.

-... Este cum ai pierde mereu bani, pentru că nu cunoşti cele patru operaţii aritmetice şi faci doi şi cu doi fac douăzeci şi pierzi din buzunar. Cum să fii partizanul unei erori incurabile, ireversibile?

- Când aţi renunţat la poziţia de stânga, din tinereţe? Ştiţi că mi-aţi povestit că în '33, în timpul grevelor, scoteaţi un ziar, de stânga. Chiar "Stânga" se chema.

- Cu Pandrea.

- Da, cu Petre Pandrea.

- Când ( Armand) Călinescu a tras în muncitori, noi am cerut pâine, nu gloanţe, pentru muncitori. Călinescu trece drept intelectual în "Magazin Istoric", deşi era doctor în drept de la Paris, era analfabet. Iar eu, considerat putoare reacţionară.

- Aţi fost dintre cei care au luat partea muncitorilor în '33.

- Da. Am greşit...

- Am auzit că şi alţii i-au apărat pe muncitori în '33, chiar şi în Parlament.

- Codreanu. Eram generoşi, dom'ne. Păi, de ce nu se spune în Piaţa Universităţii că "sunteţi victime, domnilor muncitori, nu vedeţi că vă înşeală, nătărăilor!".

- Nu prea ascultă ei. Au pretenţia că au descoperit adevărul universal în persoana lui Iliescu.

- Lasă-i, să vezi ce plătesc.

- Plătim cu toţii, ca naţiune.

- Păi, chiar naţiunea trebuie să sufere, pentru că eu nu-mi pun nădejdea în America. Suntem încercuiţi. America ne-a cedat. Eu sunt atent la ce se întâmplă la Washington, la ce face Gorbaciov.

- Iar sunteţi "duşman al regimului", domnule profesor.

- Asta nu-i regim.

- Dar ce e, domnule profesor?

- E cum ai spune: toţi infractorii din România au şi ei legile lor. În Codul Penal. Ăştia sunt toţi clienţii Codului Penal. Păi, să faci asasinate în campanie electorală, să omori oameni. Lui Mussolini nu i s-a iertat că a omorât pe Mateoti, un singur om, din greşeala gărzilor lui. Şi să omoare oameni şi să nu li se întâmple nimic... Au falsificat alegerile. Fraudele astea sunt toate cu caracter penal. Ăştia sunt infractori, nu oameni politici. Sediul lor e în Codul Penal, nu e nicăieri, nici în dreptul public, nu e nicăieri.

- Deci, a te opune comuniştilor nu înseamnă a face politică.

- A te opune comunismului înseamnă a apăra puritatea Codului Penal.

- Nu, că nouă ne-au spus că facem politică, când spunem...

- Nu, nu, nu. Asta înseamnă că apăraţi Codul Penal când e bine redactat. Că sunt infractori.

- E la mijloc sfera juridică, nu şi cea politică.

- Nu trebuie trataţi ca infractori politici. Ei trebuie trataţi ca infractori de drept comun. Ca hoţii de buzunare, ca tâlharii, ca violatorii de dame...

- Colonelul de la securitate care ne-a anchetat, l-am văzut după Revoluţie... Şi din nou a spus să nu mergem la dumneavoastră, că e periculos, că dumneavoastră sunteţi fascist. Eu am spus că nu sunteţi, în nici un caz, fascist. El mi-a spus că sunteţi legionar şi i-am spus că se poate să fiţi legionar, dar nu fascist.

- Nu înţelege, că e cretin, sifilitic.

- Ştiţi că, pentru faptul că noi veneam pe la dumneavoastră, despre noi s-a spus că am fi legionari?

- Cine?

- S-a lansat zvonul. Prin facultate. S-au pus şi afişe. Că noi, care am fost pe la dumneavoastră, prin preajma dumneavoastră, suntem legionari. Chiar azi am luat un ultim afiş "Liga Fascistă scrie «Hei! Hitler»!"

- Păi, domnule, ori sunteţi legionari, ori fascişti. Că Mussolini era ateu. Hitler era cu mituri germanice. Şi legionarii au fost creştini. Singura mişcare extremistă de dreapta, teologal fondată.

- Păi, înseamnă că suntem pierduţi, dom' profesor, că şi noi suntem creştini, aşa că, dacă suntem creştini, or să spună că suntem legionari.

- Da, să spună. Nu suntem noi. E şi tovarăşul Iliescu legionar, că s-a închinat la patriarhie. Păi, când te-nchini, la patriarhie, mai eşti F.S.N.-ist ?

- A declarat la o conferinţă de presă, după aia, că el de fapt e liber-cugetător.

- Păi, e foarte consecvent.

- A spus că el, de fapt, din familia lui, demult, era creştin, dar el, de fapt, e liber-cugetător. Şi că aşa e tradiţia.

- Dom'ne, e pentru contra, în acelaşi timp. Adică tip de idiot. Păi da, nici nu-i inteligent. Asta-i părerea mea. Să ai posibilitatea, prin closetul ăsta, parlamentul ăsta, să colaborezi cu partidele istorice şi să te izolezi în alegeri, confiscându-le tâlhăreşte, luându-şi răspunderea guvernării singur. Nu-i tâmpit? Că el răspunde acum. Tacâmurile le-aduce Nicu Ceauşescu-2, teroarea o dezlănţuie Nicu Ceauşescu-2. Şi acum, Ceauşescu apare un băiat bun. E compromis definitiv. Îşi face iluzii. Exercită puterea... Nu mi-a plăcut stilul ziarului "Viitorul". Eu, care sunt membru al Partidului Liberal.

- Ce v-a deranjat?

- Păi, zice "Victorie la comunişti, fără glorie". Păi, cum întrebuinţezi cuvântul «victorie» şi «glorie» la comunişti, dom'ne? Trebuie să zici "Jos tâlharii!", "Jos tâlhăria la drumul mare!". E cum i-ai spune unui tâlhar «Excelenţa Voastră». Şi tâlharul zice «Hai sictir». Speranţa noastră e absoluta incapacitate de guvernare a comuniştilor, care nu pot, toţi din Europa, să conducă o comună rurală. Atât sunt de nuli. Sunt nuli ca guvernanţi. Aşa! Una! Şi al doilea este geniul german. Dacă nemţii, care lucrează la "Războiul stelelor" cu americanii, intră în NATO şi spada germană e luată de rugină, Rusia devine o fetiţă foarte cuviincioasă. Şi dacă-i mai pui şi Japonia în spate... Şi nemţii şi japonezii, dacă-i bat în mai mult de trei zile pe ruşi, se fac de râs. Că ruşii, faţă de germani şi japonezi, n-au armată, au funcţionari militari. Nădejdea mea e în neputinţa politică a comuniştilor de pretutindeni şi în geniul reformator al Europei, care are sediul la Berlin.

Aparut si in volumul "PETRE TUTEA - INTRE DUMNEZEU ŞI NEAMUL MEU"

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About