Aceştia doi nu vorbeau nici în graiul bucovinenilor, nici ardelenilor. Mi se părea, că amestecuşul lor de românească s'ar fi apropiind de graiul bănăţenesc, un grai frumos dar care nouă celoralalţi Români ni se pare puţin cam peltic. Dar nu vorbeau nici în graiul acesta.
În urmă, i-am oprit, să-i întreb de unde sunt şi unde au învăţat româneasca lor aşa de pocită. Unul : Iu-s dila Zara. Celălalt : Io di Telci di Boemen. Să fiţi ai Tătarilor, gândeam eu. Unul, din Dalmaţia, de la Zara, altul dintr’altă margine a împărăţiei austriace, din Boemia. Intr’adevăr, unul era albanez şi altul boem, dar cum au ajuns ei să vorbească româneşte ? Neputând să ma'nţeleg cu ei repede, şi văzând că mă trudesc degeaba cu graiul lor, am început să vorbesc nemţeşte. Nemţeşte însă ei vorbeau şi mai rău decât româneşte.
Mi-a fost mai mare mirarea când am înţeles că ei vorbesc româneşte fiindcă altfel nu s'ar putea înţelege unul cu altul. Erau din casarma unde staţionau soldaţii români, şi au prins de la aceştia graiul românesc. Faptul acesta m'a mirat atunci, dar mai târziu mi s'a părut aşa de natural. În casarmele Vienei stau îngrămădiţi soldaţi de zece şi de cincisprezece naţionalităţi, cu religie şi cu limbă deosebită, un amestec ca sub zidurile Babilonului. Limba comandamentului e cea germană, dar afară de Nemţi, toate zecile acelea de mii de soldaţi de felurite neamuri nu ştiu nemţeşte mai nimic, nu pot să înveţe, şi-şi vorbesc între ei limba lor de-acasă.
E interesant faptul ce-l spun şi e vrednic, să fie studiat ca un capitol al psihologiei popoarelor, anume că Românii sunt cei care dintre popoarele Austro-Ungariei învaţă mai lesne şi mai bine a vorbi o limbă străină, şi de aceia dintre soldaţii de alt neam decât cel german al imperiului austriac Românii sunt aproape singurii care vorbesc nemţeşte. Ungurul nu învaţă nici mort ; Boemul hodorogeşte nemţeasca lui ca o moară stricată ; Croatul şi Sârbul şi Polonul o rup aşa de rău încât nu le-o mai înţelegi din gură.
Faptul acesta e de mult observat, şi în genere se ştie, ca noi Românii învăţăm lesne limbile străine şi le rostim corect şi frumos. Dar acest lucru e numai jumătate din interesantul fenomen psihologic, ceealaltă jumătate este, că toate popoarele cu care vine Românul în contact, învaţă limba acestuia, a Românului, cu toate că Românul, ca mai cu talent întru învăţarea limbilor străine, ar putea el să le înveţe pe ale lor. În Ardeal, prin satele amestecate, unde Ungurii sunt în majoritate mare şi conduc trebile comunei, învaţă toţi româneşte fiindcă e nevoie să se înţeleagă Românii cu Ungurii într'o limba oarecare, fie cea română, fie cea maghiară. Cu toate că limba maghiară e oficială, la primărie şi la şcoală, şi cu toate că majoritatea absolută a comunelor e maghiară, limba parlamentară e totdeauna a minorităţii, a Românilor. Tot aşa în comunele rurale, unde sunt în amestec Saşii cu Românii. Tot aşa se întâmplă în Bucovina cu Rutenii, cu Huţulii, cu Polonii care vin în contact cu Românii. De ce învaţă toţi aceşti străini româneşte, ei care sunt în majoritate şi sunt mai puternici şi politiceşte şi economiceşte ? De ce ?
Oamenii de Stat ai Ungurilor cunosc acest lucru, dar n'au ce face. Şi nu e fără temeiu plângerea lor, că Ungurii în Ardeal se românizează, că pierd terenul. O ştiu ei bine, că în vreme ce Statul ungar vrea cu trâmbiţe şi surle şi ţipete să maghiarizeze pe Români, Românii românizează pe Maghiari pe tăcute şi mai ales fără voia şi ştiinţa lor.
Etnografii unguri au căutat să explice fenomenul că toate popoarele ce vin în atingere cu Românii învaţă limba acestora, şi nu Românii pe ale acelor popoare, prin împrejurarea că popoarele străine „sunt mai culte şi au interes să înveţe limba celor ce le pot sluji”. Să fie şi aşa, că Românii sunt „mai inculţi” şi că “sunt buni de a fi slugi altor popoare”, dar te miri de când e obiceiul să înveţe cel cult obiceiurile şi limba incultului, şi de când stăpânul învaţă limba slugii sale, şi nu sluga pe-a stăpânului ? Poate să fie într’atâta ăsta un adevăr, că neamurile străine, ce ne înconjoară au interes să ştie româneşte, ca să ne poată mai lesne exploata. Românul nu e comerciant, nu e exploatator - e plugar şi cioban - şi n'are nevoie de alte neamuri, deci n'are nici interes să le înveţe limba. Au însă străinii, şi le-o învaţa, nu însă fiindcă vreau să ştie limba „inculţilor” şi a „slugilor lor”. Zic că asta ar fi ceva. Dar deloc nu explică fenomenul, care e psihologic, şi nu economic.
Mă întorc la soldaţii mei din Viena. Ce interes economic au Boemii şi Croaţii, Şvabii şi Ungurii, să înveţe în casarme limba românească ? Ce se exploateze cu ea ? Pe cine ? Nu! Ei, în babilonia lor, au nevoie de o limbă comună, oarecum internaţională ; şi de ce, de ce aleg tocmai pe cea românească ? „Fiindcă e limbă uşoară şi o poţi învăţa pe neştiute ?” Asta au spus-o mulţi şi de mult ; mai zilele trecute au spus-o cu multă amărăciune gazetele maghiare, constatând că în Ardeal Ungurii ştiu cu toţii româneşte.
E adevărat, că pusă în comparaţie cu limbile slave şi cele germanice, limba noastră e uşoară. Limba germană cu sistemul ei şi cu felul de a compune cuvintele, apoi cu formele ei sintactice greoaie, e o limbă anevoioasă. Troncănitul accent şi curioasele sunete aspre şi asvarlite de-a valma ale limbii ungureşti o fac să fie sgomotoasă şi nesuferită ca huruitura unui car în fugă pe un drum cu hopuri. Polonii şi Boemii au atâta „scrâşnitură” în limbă prin îngrămădirea de consonante, încât par că mereu sfărâma sticla în gură. Saşii în Ardeal vorbesc chipul un dialect german, trăgănat şi lăbărţat, şi cu atâtea deosebiri locale încât un Sas nu înţelege pe Sasul dintr'alt judeţ.
Pălăria de paie, bunăoară, o numesc Saşii din Sudul Ardealului „Ştrihat”, cei din Nord răsucesc vocalele şi-i zic “Ştrahit”, iar vorba adevărată a limbii germane este „Ştrohut”. Cum vrei să se înţeleagă oamenii aceştia între ei, dacă îşi schimonosesc astfel cuvintele ? Nu e deci de mirare, că întâlnindu-se un Sas din Nord cu unul din Sud, să despereze de încercarea lor zadarnică a se înţelege în dialectul săsesc şi s'o rupă amândoi pe româneşte, căci limba românească e una şi în Nord şi în Sud şi peste hotare - o limbă fericită, fără dialecte.
Fără îndoială, e limbă uşoară. N'are nici consonante îngrămădite, ca s'o facă prea aspră pentru popoarele cu limba mai dulce, n'are nici vocale prea multe - mai ales ca terminaţiuni - ca s'o facă prea moale şi fără culoare pentru popoarele din Nord. Partea lexicală, de origine slavă şi puţinul accent slav ce-l are limba noastră, o fac lunecoasă pentru poporele slave ca s'o înveţe uşor.
Pe şesul Carpaţilor, de deasupra Bucovinei şi a Maramureşului, spre Nord-Vest, limba obişnuită a ciobanilor e cea românească, şi cât ţin Carpaţii în sus spre pasul Iabloniţei, spre culmile Păpădiei, mai în sus spre Cerna-Repa, şi Usoc, şi Halici şi Cerna-Hora, pe sub Galiţia, până în munţii Tatrei şi înainte pe şesul Beschizilor până în Moravia şi Silesia s'aude prin stanele munţilor vorba româneasca. Foarte stricată,
negreşit, şi abia de recunoscut, căci a făcut drum lung şi printre atâtea neamuri străine! Cum am ajuns noi s'avem Români în Moravia ? Pe graniţa dintre Moravia şi Boemia am auzit eu însumi limba românească a ciobanilor moravi care scoborâseră la târgul Müglitz să-şi vândă „brenze”. Era un amestec de limbă, curioasă şi uneori ridicolă, dar în fondul sau românească.