"Duhurile necurate" de George Cosbuc

"Duhurile necurate" de George Cosbuc

Add Comment Edit


 Să intrăm acum printre duhurile necurate, să le luăm şi pe ele la refenea. Fă-ţi cruce, creştine, că în mare tabără ne băgăm. Să nu-ţi fie frică, sunt multe, dar proaste de dau în gropi. Uite ielele, pot sbura peste mări şi ţări, dar cu un fir de iarbă ori cu un fir de lână roşie le tai toată puterea sburării şi le ţii pe loc. Apoi ce putere e asta ? Strigoii ies din morminte, sug inimi de oameni şi eu cred că pot răsturna şi munţi, dar tot tu eşti mai tare, căci cu un fir de usturoi descântat îi alungi afară din lume. Şi iarăşi te întreb, ce putere e asta la strigoi ? Rusaliile umflă oameni, nu le pot sta împotrivă toate oștile împărăteşti din lume, dar tu cu o crenguţă de pelin le faci să intre de frică pe sub toate pietrele. Spune-mi şi aici, ce putere au Rusaliile acestea ? Ce putere au toate vrăjile şi fermecătoriile babei cea cu guşă, dacă baba cea cu cocoaşă le poate desface cât ai bate din palme ?

 Mi-am bătut şi eu capul ca să ştiu de la oameni, cam ce lighioane or fi duhurile acestea. Şi să vezi comedie ca asta ! Despre duhurile necurate se spun atâtea şi atâtea şi aşa de încurcate, că-ţi vine să le laşi acolo unde or fi. Nu se potriveşte sat cu sat. Ia spuneţi-mi voi, ce sunt moroii şi eu am să vă spun ce e laptele de pasere ! Unii spun că moroi se fac copiii cari mor nebotezaţi şi că plâng noaptea pe la ferestre. Ba să mă ierţi, strigă unul dintr’altă parte de ţară, moroi se fac oamenii cărora nu le-a cetit bine popa la îngropăciune şi vin şi mănâncă inimile rudelor mai de aproape. Aş! ştii şi tu cât măgarul morarului, zice unul dintr'alt judeţ, moroii se fac altfel, se fac din oameni moroi peste care a trecut un câine ori o pisică. Nici tu nu ştii nimic, măi nene, zice altul : Moroii se fac din babe cari au făcut tovărăşie cu dracul. Altul de colo zice că moroii se fac din oameni născuţi printre tufe, celălalt că din oameni tare păcătoşi. Poftim, de la copiii nevinovaţi fără botez am ajuns la babe îndrăcite ! Bine, oameni, dar vorba e, ce vor fi fiind moroii ăştia, că voi îmi spuneţi de ei într'o mie de feluri. Apoi nici nu ştiţi ce meşteşug au ei prin lume. Că sug inima ? asta spuneţi că o fac şi strigoii şi strigele cari iau inimile de copii şi pun în loc paie, ba o face şi zmeul când vă bântuieşte. Haida de, numai voi cu minciunile voastre, şi eu să nu sar cu minciuna mea : inimile le sug vârcolacii, zic eu, măcar că un prieten mă trage de mânecă să spui că pricolicii. Na, cine-o ştie şi altfel, să ne-o spuie, căci o să încapă şi a lui în traistă.

 Acum, pe toate aceste duhuri cari sug inimi eu le fac o oaste şi le pui de către răsărit. De către apus am alta, cu alt steag şi cu alte meșteșuguri oastea duhurilor cari pocesc. Aici sunt ielele cu nesfârşitele lor nume, Vântoase, Şoimane, Albe, Frumuşele, Bune, Milostive, Miluite, apoi surorile lor Joimăriţele şi Rusaliile şi apoi şiragul lor de rubedenii, Potca, Frigura, Sainca, Caii Sân-Toaderilor. Dar cine să le mai ştie pe toate ! Şi au tată pe Tartorul din baltă şi mamă pe Mama-pădurii şi toate se învârtesc şi trăiesc deavalma în mintea bietului român !

 De râs, e de râs, creştine al meu, dar şi de plâns este. E de râs, că-ţi umpli capul cu atâtea nebunii goale, născocite de spaima şi neştiinţa ta. Că tu crezând că toate acestea sunt fiinţe vii, aievea, şi că n'au alta de lucru decât să-ţi facă ţie rău, tu eşti vecinic speriat şi îngrozit şi cauţi să te aperi de ele. Apoi ce ai zice de un om, care în mijlocul drumului ar da cu ciomagul în dreapta şi în stânga, acum ar străpunge cu cuţitul în vânt, acum ar scuipa în sân, acum ar scuipa peste cap, acum ar mătura drumul cu o mătură, acum ar alerga cu brăcinarul să prindă soarele, acum ar ameninţa cu toporul ca şi când l'ar ţinea sub nasul cuiva nevăzut şi s'ar da peste cap şi-ar mânca ţărână şi s'ar unge cu noroi şi cu balega şi-ar bolborosi vorbe rupte şi-ar căsca şi iarăşi ar pune mâna pe ciomag şi ar striga: hai fugiţi, Ielelor, în lături Zmeule, dă-te încolo Moroiule, stai că-ţi dau eu ţie, Potco, nu mă strângeţi, Rusaliilor, aoleo mă omoară Striga! Spuneţi, voi ce aţi zice de un om ca acesta ? Că e nebun de-a binele, bietul. Stai, măi omule, că sunt numai năluciri. Apoi aşa ca nebunul acesta faceţi voi toţi, câţi aveţi credinţa în duhuri şi descântece. Căci toate câte le-am spus le faceţi aieve, ori le face baba în locul vostru când descântă cu mătura, cu frigarea, cu ţărâna de la mormânt, cu toate oblojelile murdare. Le faceţi şi pe acestea şi pe altele nenumărate, ca să vă apăraţi ca nebunul din drum de duhuri închipuite şi de boale trimise. Şi e păcat de Dumnezeu că vă pierdeţi şi vremea şi mintea de om cu lucruri de acestea.

 Îmi vin acum în minte Stafiile, dar pe ele le las nejudecate, pentru că ştiu că mulţi dintre voi râd de cei ce să tem de stafii. Cei cu minte ştiu că stafii nu văd decât fricoşii şi bolnavii. Cu cât e mai fricos omul, cu atâta şi stafiile sunt mai multe, dar de cel curajos nu se apropie. Apoi de ce nu? S'or fi temând de el? Nu, ci pentru că nu se teme omul de ele ; pentru că ele nu sunt aieve, ci tot aşa ca buiguielile celui ce are friguri, sunt numai vedenii ale spaimei şi ale boalei, ca şi nălucirile calului sperios. De aceea te aperi lesne de ele, cu usturoi, cu pelin, cu tămâie descântată.

 Lucrul e lesne de înţeles. Adevăratul om curajos n'are nevoie nici de usturoi nici de nimic ca să fugă stafiile de el, dar cel fricos mai prinde curaj când ştie că are la el lucruri descântate şi biruieşte spaima şi biruind-o pe ea, fireşte că stafiiile nu s'apropie. Asta, la adică, e tocmai pe tocmai povestea cu ţiganul când trecea prin pădure şi suna frunza. Ţi-e frică ţie, ciocanule? Mie nu, zicea ciocanul din traistă. Apoi nici mie nu, răspundea ţiganul. Apoi iarăşi: Dar ţie, pilă..? Dar ţie barosule ? el întreba, el răspundea şi-şi făcea curaj, şi lupii, de cari se temea ţiganul n'au venit, că l-au apărat ciocanul şi barosul.

 Dar pe cel de tot fricos şi plin de spaime nu-l apără nimic, fiindcă spaima lui e fără leac. Şi'n spaimă i se năzăreşte cine ştie ce şi dacă e bun de gură face din ţânţar armăsar şi ca să-şi micşoreze ruşinea, şi ca să înlăture batjocura altora. Şi aşa el sperie un sat, căci orice fricos găseşte pe alţii şi mai fricoşi decât el, şi minciuna e mai iute crezută decât adevărul. Da’ unde nu văd fricoşii stafii! Negreşit, mai curând prin locuri cari îţi fac spaimă prin pustietatea lor, prin păduri, prin ruine, prin case părăsite. Le văd ei şi pe drumuri umblate. Ba, să ne ierte Dumnezeu, de cimitire n'aș mai zice nimic, că sunt oameni cari n'ar trece pentru lumea toată prin ele noaptea, dar ce să zici de creştinul care n'ar intra noaptea în biserică nici mort, căci e dracul în biserică! Nu-ţi crăpi obrazul de ruşine, să crezi că la altarul lui Dumnezeu se cuibăreşte diavolul? Crezi că el fuge de o cruce ce o faci cu limba pe cerul gurii, fuge de o fărâmătură de tămâie descântată, şi de atâtea icoane sfinte din biserici, de atâtea cruci, de sfântul pahar cu trupul lui Cristos nici nu-i pasă.

 De ce numai făptura aleasă a lui Dumnezeu, numai omul vede stafii ? Căci dacă sunt în trup aieve, de ce nu le văd şi animalele, caii, boii, câinii, păsările ? Ştiu că mincinoşii şi fricoşii spun câte nerozii, că le văd şi caii şi câinii. De cai să-i lăsăm într'ale lor, căci între animalele de casă sunt cele cari îşi fac mai lesne spaime. Câinii visează mult şi se pomenesc lătrând în somn. Dar că ei aud cântând ielele, ori simt Strigoiul şi că fug urlând şi tremurând pe după casă, astea sunt poveşti curate, care se spun la fel de sute de ani şi la toate neamurile, fără schimbare, cum ai spune povestea cu cocoşul roşu.

Dar atunci ce Dumnezeu o fi cu ielele şi cu toată oastea de duhuri cari pocesc, şi ce cu Moroii şi oastea ceealaltă care suge inimi ? De ce vorbesc oamenii de ele, de când e lumea? Şi numai spaima şi prostia face că le văd o seamă de oameni ? ori e numai minciună? Şi una şi alta, oameni buni. Dar pe lângă ele mai e una: boala. Cel ce are năduf (astmă) visează că urcă pe munţi grei. Când în somn te cuprinde fumul în bordei visezi că te strânge cineva de gât, ori îţi astupă gura şi nasul să nu poţi răsufla. Când ţi se aşează o pisică pe piept, visezi că vine cineva şi-ţi pune pe piept o piatră de moară. Când te izbeşti în somn cu piciorul de ceva ascuţit, durerea face să visezi că tocmai te muşcă un şarpe în locul acela. Pilde de acestea veţi fi ştiind fiecare, din lucru întâmplat. Eu ştiu că odată în somn mi-a pus frate-meu mâna rece pe piept şi eu am sărit ţipând, că mi s'a părut că venise un cerb cu un şarpe în gură şi mi-a pus şarpele rece drept pe inimă. Sunt pricini fireşti, omule, şi visul ţi le arată cum îi este dat visului să ţi le arate. Că mulţi or fi văzând aşa în vis iele cari le înstrâmbă gâtul, ori strigoi care le sug sângele, asta e lucru uşor de priceput. Şi un lucru să vă rămâie limpede în cap, că întâi e durerea ori boala, apoi e visul cu vedenii rele. Ca în pildele spuse, întâi e fumul şi apoi vrăşmaşul care-ţi astupă gura, întâi lovirea la picior, apoi şarpele care te muşcă. Încă o dată: boala aduce visul, dar nu visul aduce boala.

 Şi acum, asta e adevărat, că bolnavii de inimă au să viseze că le suge cineva inima. Fie ce-o fi, om, câine, lup, pisică, şarpe, ori altă cine ştie ce gură. Iar dacă tu, bolnavule, auzi pe alţii vorbind de moroi, o să crezi că într-adevăr e un moroi, ori strigoi, ori cum păcatele îl numeşti, durerea simţită prin somn şi pe care ţi-o arată trupul printr'o vedenie a visului. Prin satele unde credeţi că moroii vin în chip de câine, bolnavul va visa un câine ; pe unde credeţi că e striga-fluture, bolnavul va visa că-l suge un fluture mare. Aşa cum auziţi de la alţii. Dar să crezi tu că durerea ta - hai să-i zicem moroiul tău - e fiinţă vie, că o poţi alunga cu descântece să nu mai dea pe la tine, asta o crezi tu şi rău faci, căci moroiul nu te crede. Trebuie să mergi cu el la doctor. Dacă de foame multă, visezi că-ţi suge cineva maţele - fie şi asta tot moroi – ce crezi tu că cu descântece o alungi ? Da’ nici câinele nu te crede !

 Sunt multe boale cari îţi aduc visuri cu sugerea inimii. Vorba vine aşa, cu sugere şi cu inimă, căci bolnavii când îi întrebi nu ştiu să răspundă lămurit, ci aşa că li se pare că-i suge, că-i stoarce, că-i apasă, că-i strânge la inimă, la stomac, la splină. Toate astea arată o stare bolnăvicioasă ori a uneia singure dintre maruntaie, ori o boală a întregului trup. Doctorii le ştiu bine toate boalele acestea, pe vită şi pe sămânţă şi ştiu să le vindece lesne şi de multe ori cu puţină bătaie de cap, cum e şi cu acel vestit Sburator, care bântuie nevestele şi fetele. Că tâlharul ăsta de duh ce vine în chip de flăcău, tot numai flăcău şi frumos, pe coşul vetrei, e adus şi el de vr'o boală numai a femeilor, dar e adus adesea ori şi de stomacul încărcat cu mâncări nemistuite, aşa că de Sburator sufăr mult femeile prea din cale afară mâncăcioase. Stomacul îndopat, (şi apoi după ce a intrat răul în el, şi când e gol) aduce şi bărbaţilor visuri cu bântuielile Zmeului, care le apasă stomacul. Vezi unde e pricină firească şi unde o căutaţi voi cu ochii închişi !

 Astea toate sunt în vis. De aceea toate duhurile acestea umblă numai noaptea, cum credeţi voi. Oho! îmi zicea odată un ţăran, o fi noaptea, dar ce-mi spui d-ta că în vis ? Eşti cu ochii deschişi şi-l vezi aievea, cum te văd. Să fie şi aşa, am zis eu, dar îţi aduci aminte cum îţi certai nevasta ieri ? O făceai nebleagă, că doarme de-a'n-picioarele. Apoi vezi, bolnavului ori i se pare numai că nu visează, ori doarme şi el de-a'n-picioarele. Şi parcă numai un om visează cu ochii deschişi ! Şi cum ai friguri nu te uiţi în pod şi tot buiguiești ? Şi apoi sunt visuri câteodată aşa de limpezi şi de tari, că după ce te-ai deşteptat eşti tot cu visul în tine şi nu te poţi dumiri că ar fi fost numai vis.

Poate acum gândeşte unul să zică : Toate bune, dar de ce până la vis am fost sănătos şi de la vis, de la cel dintai, mi-a venit boala şi de-a doua zi am simţit-o şi-am avut-o. N'a fost necuratul în vis şi mi-a adus boala? Nu, omule, nu. Vei fi simţit tu poate semnele boalei şi mai înainte, ziua, dar cu trebile de peste zi nu le-ai băgat în seamă ori nu ţi s'au părut cu îngrijorare. Iar atunci, când ai visat întâi, ţi se înteţise boala şi s'a dat pe faţă. Că apoi după asta ai simţit-o şi ai avut-o, e lucru firesc; ca izvorul: cât a stat sub pământ a fost ascuns, când a ieşit la faţa pământului a început să curgă şi de-atunci el curge.

Mare pozna fac duhurile acestea cari sug, că nu se mulţămesc numai cu un om, cum se mulţumesc celelalte cari pocesc. Când vine moroiul şi duce un copil, apoi rând pe rând tot duce câte unul, până ce goleşte satul. Iar strigoiul când duce un om mare, apoi omoară pe rând pe toate rudele cele de mai deaproape. Crezi tu, omule, o putere ca asta la lighioanele de moroi? Eu o cred, că văz că şi holera şi ciuma tot aşa face. Tot aşa face şi râia, că întâi o are unul şi umple pe toţi. Voi ştiţi bine, ca râia se ia de la om la om, ştiţi şi de căscat că se duce de la unul la altul, ştiţi şi de un om cu voie bună că poate împrăştia voia bună la toţi de pe lângă el. Dar de boale rele ce trec de la om la om, de asta nu prea ştiţi. Boala de Cel-perit ne-a mai deschis ochii să pricepem ce e molipsirea. Dar la alte boale n'o pricepeţi, căci nu va lasă scârbele de moroi.

 Că, uite, oameni buni, singuri voi v'aduceti moroiul în casă, singuri îl căutaţi, îi deschideţi uşile larg şi-l poftiţi cu alai în casă. Cum, Doamne fereşte, strigaţi voi. Dumnezeu fereşte, e adevărat, dar numai când te fereşti şi tu. Şi te poţi feri, creştine, dar nu vrei să-ţi luminezi capul şi te lipeşti cu sufletul întreg tot de nălucirile tale. De la un copil bolnav de gâlci se poate îmbolnăvi un sat întreg. Doctorii vă spun să despărţiţi pe bolnav de cei sănătoşi; învăţătorul închide şcoala ca să nu ia de la un şcolar ceialalţi molima, cum ştiu că voi, în strâmtele voastre case, n'aveţi cum despărţi pe bolnav. Dar nu vreţi să ştiţi de nebuniile doctorului, cum ziceţi voi şi nu ocoliţi boala. Mamele cu copii sănătoşi vin să vadă pe cel bolnav, îi lasa să-l sărute. Sămânţa boalei molipsitoare e ascunsă şi în scuipatul celui bolnav şi în sufletul gurii lui, şi în ce scoate afară, şi în hainele pe care doarme şi în toată odaia în care zace. Iar copiii sănătoşi intră la bolnav şi iau boala. Ba după ce moare, mamă-sa împarte de pomană camașuile lui la feluriţi copii sănătoşi, dă straiele pe care a zăcut, ori culcă pe ele alţi copii ai ei. Şi aşa se umple de boală satul întreg. La pojarul cel mic o ştiţi cum merge, că se îmbolnăvesc pe rând toţi din casă ; noroc că e boală mai blândă şi numai rar mor copii de el. Dar la pojarul cel mare numit scarlatină acolo e gata moroiul ! Şi tot aşa la gâlcile cele rele, la angină, la strânsul cel mare sau la fălcăriţă. Tusea măgăreasca n'are moroi, căci rar mor copiii de ea. Dar miră-te, omule, cum au alungat doctorii pe cel mai îndrăcit moroi din lume, cum l'au scos la pensie fără descântece şi fără armăsar negru peste morminte şi fără fier roşu prin inimă. Eu zic de vărsat, că mai înainte vreme era cea mai primejdioasă boală a copiilor, şi când murea unul apoi mureau după el mai toţi din sat şi dintr'alte sate. Acum moroiul vărsatului, adică puterea de molipsire a lui, a scăzut de n'a mai rămas, de când doctorii altuiesc copiii şi fac să nu se poate lega de ei vărsatul. Vrei nu vrei, azi e lege de la stăpânire, să altuim toţi copiii din ţară, ca să abatem vărsatul şi să fugărim moroiul.

 Asta pentru copii. Oamenilor mari le suge inima strigoiul ori altă dihanie ca el. Tot cu boale infecţioase, molipsitoare, are de lucru şi spurcatul acesta, că de aceea se spune pretutindeni că el omoară întâi pe rudele de aproape. Mai de mult, când nu ştiau oamenii să-şi dea seama care e taina ofticei, şi mai ales a celei fulgerătoare - galopantă cum i se zice, că parcă ar veni în galop - credea lumea că un mort de oftică cheamă în groapă şi pe ceilalţi ai familiei. Iar nepriceputa legătură între membrii aceleiaşi familii, în care se moştenea oftica, a dat naştere credinţei în strigoi. Strigoiul cel dintâi îşi sugea pe rudele cele mai de aproape, căci acestea erau ursite de boala să moară mai întâi şi pentru că aveau acelaşi rău părintesc şi pentru că trăiau împreună şi s'au molipsit. Apoi fiecare mort se făcea strigoi pentru alţii. Asta se poate înţelege mai bine cu boalele lumeşti, că omul bolnav de ele dă boala mai întâi celor mai de aproape, şi aceştia o dau altora.

 Că strigoiul suge pe cei vii, asta e deoparte închipuirea şi visul acestora, iar de alta e tălmăcirea slăbiciunii ofticoşilor care creşte din zi în zi. Apoi, au băgat oamenii de seamă că unor morţi le cresc unghiile şi părul, în coşciug, în groapă, şi faţa lor capătă o culoare roşie, un lucru care nu e deloc de mirare. Apoi de aici ţine-te ! Li se potrivea asta cu cealaltă şi-au făcut din ele una: aceştia sunt cei ce sug pe cei vii, strigoi cari îşi ţin viaţa şi se îngraşă cu sângele supţilor. Apoi de aici năluciri şi minciuni şi tălmăciri, că strigoii aceştia, ca să poată suge, trebuie să fie vii şi să iasă noaptea din mormânt. Că i-ar fi şi găsit în coşciug culcaţi pe o mână, ori zăcând, că aveau sânge proaspăt în gură, că mormăie mereu şi altele câte le năluceşte închipuirea când o îmbeţi puţintel !

Ca să scape satul de moarte, oamenii caută strigoiul şi-l omoară. Mare lucru şi de mirare e de ce nu-l prind noaptea, când e prin case? Îl caută în groapă şi ori îi înfig un cuţit ori un par ori o frigare prin inimă ori îl scot şi-l ard. Astăzi nu dă voie poliţia să umblaţi, creştinilor, după strigoi prin cimitire, şi vă pofteşte să vă vedeţi de treabă că tot aşa nu sunt strigoi în morminte cum nu e nici dracul în maşina care duce trenul. Povestea cu fierul prin inimă e ca şi cu acul ori frigarea descântătoarelor înfipt în turta din vatră: cum străpungi tu strigoiule inima celor vii, aşa ţi-o străpungem noi ţie. Iar povestea cu arderea în foc a strigoiului ne-a rămas de la cei vechi, de când un prea înţelept doctor a scăpat de ciumă un vestit oraş din ţara grecească arzând pe foc mare ciumaţii şi hainele şi aşternuturile lor şi aşa a stârpit sămânţa boalei. Şi astăzi doctorii cer să ardem, cât ne e cu putinţă, hainele şi aşternuturile pe care au zăcut, fie ofticoşii, fie altfel de bolnavi de orice molimă iute. Căci numai focul stinge boala de tot şi spală pe deplin. Arderea asta a rămas în lume aşa ca o amintire, ca o poveste. Acum aşa e de tălmăcit astăzi acest lucru că noi am luat povestea cu strigoii de la alte neamuri, şi că lumea a bănuit că omul la care s'a arătat molima mai întâi e un cuib de spurcăciune de unde s'a întins răul boalei şi de aceea l-au ars. Şi pe el şi pe cei ce s'au îmbolnăvit după el, i-au ars ca să taie calea răului. Căci molimile se arată într'unul sau în doi la început, cum o ştiţi cu boalele din sat ale copiilor, ori cum e cu holera ori cu ciuma, că auzi numai că a murit bunăoară unul la Galaţi şi apoi de aici se întinde încoace, se întinde încolo până ce poate să cuprindă o ţară întreagă de la un capăt la altul.

 Negreşit, creştine drag, că multe stau în puterea lui Dumnezeu. Iar molime ca holera şi ciuma vin aşa de cu mânie şi aşa de iute, că nu te poţi feri de ele, ca de vânturile mari. Dar tot aşa venea mai înainte vreme şi vărsatul şi lingoarea şi acum ele şi-au pierdut din putere de când ştim unde le stă sămânţa şi ne ferim de ea. Apoi aşa e cu toate boalele molipsitoare, pe care voi credeţi că vin din moroi şi strigoi şi din alte duhuri necurate. Ne putem feri de ele, dacă nu întru toate, dar măcar atât cât ne povăţuieşte mintea. Şi holerei i-am putea pune piedici să nu înainteze, dacă cu toţii, şi cei de la oraşe şi cei de la sate ne-am încrede cu drag în spusele doctorilor şi ne-ar intra odată în cap învăţăturile igienei, cum să ne păzim de boale. Nu cu baiere şi cu descântece, nu cu căpăţâni de cal alb în parii gardului, nu cu roţi de car pe acoperiş pentru iele, nu, oameni buni, ci cu pază bună şi cu minte de bărbat. Să nu ne mai lăsăm acasă capul şi să împrumutam pe al babelor, şi să nu mai judecăm tot de sub obroc ca cei de mai demult, căci ei multe nu le ştiau limpede şi nici nu erau pe atunci atâtea în lume. Cum se ia boala de la unul la altul o vedeţi la Cel-perit (frenţie, sifilis) acum judecaţi şi voi: ce babe şi ce descântece poate păzi pe om să nu capete boala asta, când nu se păzeşte singur ? Gândiţi-vă şi la dorul de gură al vitelor (febra aftoasă) cum se ia boala şi cum îi poţi tăia drumul. Ca să nu dăinuiască boala, acum la un gospodar acum la altul, ci să scape toţi odată de molimă, veterinarii prin molipsire îmbolnăvesc dintr'odată toate vitele din sat. Asta o vedeţi, şi gândesc că o să vi se deschidă odată ochii, că molipsirea face molimele şi că tăierea drumului ei stinge boala. Stăpânirea, ce e dreptul, vă deschide ochii cu jandarmii şi nu vă lasă să treceţi vite dintr'un sat cu boală într’altul fără boală. Asta ar trebui, oameni buni, s'o pricepem noi şi fără jandarmi, nu numai la boala asta, ci la toate boalele din sat.

 Acum, ce să vă spun de iele şi de Rusalii. Toate boalele pe cari le aruncaţi în spatele acestor iele vin din răceală, din umezeala, din ceaţă, din vânturi reci. Fiindcă boala nu ne vine numaidecât, ci după o vreme, voi nu vă dumiriţi şi credeţi că ori v'a apucat din senin, ori v'au lovit ielele. Apoi, că umblă vorba, cum că unii le-au văzut, ori le-au auzit cântând pe sus, lucrul acesta se tălmăceşte şi cu vedeniile ce le poate avea bolnaul. Vâjâitul urechilor, când eşti bolnav şi ai visurile boalei, ţi se poate părea şi sunet de moară şi uruit de căruţă şi sunet de cobză şi cântec dulce de gură. Cine poate s'audă ielele cântând ? Numai bolnavul. Dar intai e bolnav, şi apoi  aude ; nu întors, să le audă întâi şi apoi să-i vie boala. Şi tot aşa e şi lucrul că unii le văd, tot din buiguială, din aiurare, din friguri, din vis, din cele ce sunt la începutul boalei. Fireşte, că pe lângă acestea vine minciuna, fie a puţinteilor la minte cari se pomenesc vorbind, fie a celor ce mint cu gândul că să sperie, ori să-şi bată joc, ori să se mândrească prin sat ca ei le-au văzut şi că ştiu mai multe decât alţii. Apoi alţii spun şi poate cred, numai că au auzit de mici copii lucrurile acestea şi cum le-au cumpărat aşa le vând.

 Boale din iele se numesc toate reumatismele şi înţepenirile. Să-ţi dau câteva pilde. Iarna se face horă în sat, undeva, într-o încăpere strâmtă. E multă lume şi toată înfierbântată de joc. Fetele au răul obicei să fie subţirel îmbrăcate şi nici nu-şi aduc haine mai groase cu ele, de ruşinea flăcăilor. E şi asta o nebunie, că fetele bunăoară umblă desculţe prin zăpadă ca să s'arate că sunt voinice, şi vin la horă fără haine groase. Înfierbântată cum e de joc, o fată iese să se răcorească în aerul rece de afară. Nu simte acum nimic, dar peste vr'o câteva zile o apucă junghiuri, poate o aprindere de plămâni, poate boala cuţitelor, şi ea cu toate rudele ei, în loc să caute pricina în răceala din seara cu jocul, se plânge de iele şi aleargă la babe meştere, ori crede că boala i-a fost făcută pe ursită. Dacă se alege numai cu dureri de masele, ori de urechi, ori între coaste, ferice de ea că a scăpat cu atâta. Nu toţi oamenii sunt la fel de tari din născare, şi mare rău e ca şi fetele slăbuţe de felul lor se ţin în rând cu cele voinice, la fel de dezbrăcate şi vrând să facă gerului în ciudă tot la fel cu cele voinice. Apoi, tot cam acestea îşi fac singure de petrecanie. De altfel, comedia asta e de râs, cum fetele cele urâte vreau să întreacă în vitejii de acestea pe cele frumoase, ca să le poată batjocori că sunt papă-lapte şi se tem de frig ca babele. Iar cele slabe se iau la întrecere cu cele voinice şi aşa intră tartorul în toate spre răul lor.

 Dar este un drac şi mai mare. Câte răceli nu intră în fete şi în neveste în nopţile când îşi fac pe dragoste şi farmece, la Anul-Nou, la Bobotează şi la Sf. Gheorghe, când numără parii şi fac vrăji la tăietor şi numără stelele-logostele ca să-şi afle ursitul. Toate aceste farmece le fac în gerul iernii, noaptea, desbrăcate până la cămaşe, ba chiar şi despuiate de tot, de le clănţănesc dinţii ca la berze şi tremură învineţite de frig. Ce te miri, apoi române, că le lovesc ielele şi că se plâng de dureri prin oase şi la încheieturi şi că le ajung cuţitele ? Nevestele nu-şi prea fac pe dragoste, e adevărat, afară de cele ce-şi pierd mintea după ibovnici, dar multe dintre ele poartă boala ielelor în oase de pe când erau fete şi-şi făceau vrăjile lor. Acum vezi că la toate acestea nu închipuitele iele sunt de vină, ci singură prostia femeilor.

 Astea pentru femei. Bărbatul e dus cu carul, e pe drumuri, e pe câmp. Unde înnoptează, acolo doarme, şi eu de multe ori m'am mirat că în loc să doarmă în car ori, dacă vrea pe pământ, să-şi aştearnă sub el fân când are, el se culcă sub car pe pământul gol. Nici căpătâi n'are, nici învălitoare. Pământul umed şi rece, şi răcoarea nopţii îi bagă reumatisme în oase. Capul mai jos decât trupul îi tulbură cuvenitul umblet al sângelui, aşa că se scoală românul cu gâtul ţapăn, cu grozave dureri de cap, cu o mână amorţită, cu vreo durere cu junghiuri în urechi, răguşit şi de multe ori chiar fără de grai şi cu toate oasele străpunse. Când se scoală, dă vina pe iele, că s'a culcat ori în loc rău pe unde aveau drumul ielele, ori că s'a culcat în ceas rău. Unele ştie şi el că-i vin din frig, dar lipsa graiului şi durerile de cap cine să le-aducă ? Numai ielele! şi apoi se întâmplă ca omul să nu simtă durerile a doua zi; le simte mai după o vreme şi poate că tocmai pe un timp când n'a ieşit de acasă şi a stat liniştit la căldură şi atunci se miră năuc de unde-i vin? Acum mai ales din iele, că au trecut astă noapte peste casă, ori că poate a călcat în vreo urmă rea sau dacă nu mai ştie alta, atunci e convins că i-au venit din senin. Din neştiinţa cea multă a românului, lui nu-i intră în cap că din senin şi fără pricină nu poate veni nici trăznet şi nici boală. Şi mare lucru e, că nu poate pricepe niciodată îndelungarea vremii, dintre pricina boalei şi ivirea ei. "Acum baţi omul, acum îl doare, zice el, şi ce îmi spune doctorul că asta e din răceală? Atunci şi atunci n'am răcit, căci nu mi-a fost nimic; că de răceam atunci, atunci m-aş fi şi îmbolnăvit". Că focul poate arde pe înfundate, zile întregi fără să-l bănuieşti, asta o poate pricepe, dar la boală nu.

 Tusea din Sfinte, după cât ştiu eu, sunt acele aprinderi de plămâni pe cari le capeţi când prea înfierbântat beai apă prea rece. De multe ori te ia repede şi te omoară căci junghiurile te prind numaidecât. Aici pricina şi boala sunt repede una după alta şi tot nu vede românul că nici din apa aceea n'au băut Sfintele, nici balele Necuratului n'au fost în ea, nici vrăşmaşul n'a vrăjit-o pe ursită. Nu, căci alţii o mie de oameni, neînfierbântaţi şi neplini de sudoare ca tine, ar fi putut s'o bea cât de mulţi şi nu le-ar fi fost nimic. Acum îţi ştiu eu răspunsul : poate că nu s'ar fi îmbolnăvit, zici tu, căci Sfintele au avut numai cu mine de lucru şi numai de mine s'au legat. S'au legat numai de tine, zic eu, căci numai tu erai înfierbântat, dar apa era pentru toţi aceeaşi apă, creştine.

 Sărăcia e, negreşit, bună prietenă cu ielele. Când vezi prin sate, târziu toamna pe ploi cu zăpadă, copii numai în cămaşă zdrenţuită şi desculţi, pe uliţă, nu mi-e de mirare că vă plângeţi atâta de boalele ielelor. Vai, de oasele lor! Răspundeţi că sunt învăţaţi aşa. Eu cred că ei acum să învaţă, numai că bieţii, ca şi măgarul ţiganului care aşa a fost de prost să piară tocmai când se învăţase să trăiască nemâncat. Cei mai tărişori şi din părinţi sănătoşi o mai scot la căpătâi, dar cei slabi şi rău hrăniţi se prăpădesc, ori ajung mai târziu ca vai de om, ologi şi strâmbi şi pociţi şi mai ştiu eu cum şi la toate ielele sunt de vină. Eu zic că şi sărăcia poartă pe om aşa golan şi-l dă pe mâna Măiestrelor, dar ierte-mă Dumnezeu, şi prostia românului. Sunt şi oameni cari ar putea să-şi poarte mai bine îmbrăcaţi copiii şi nu-i îmbrăca. Cresc ei şi aşa! Şi sunt şi de aceia cari fac lucrurile pe dos, apoi acestora cum să le zici? Eu nu m'am putut dumiri niciodată, ce obicei e acela pe care-l au ţăranii mai ales prin judeţul Roman, că umblă vara cu căciulă şi cu cojoc, iar iarna cu un suman subţire şi zdrenţuit de-a dreptul peste cămaşă şi numai în ismene? Apoi peste oameni aşa de cuminţi cum n'ar da ielele navală ?

 Dar au Zânele acestea alţi doi prietini şi mai buni, creştine al meu, rachiul şi boala lumească. Câţi beţivi nu ies din cârciumi infierbântaţi şi-şi descheie hainele, ca să se răcorească în vânturi ce te taie; câţi beţivi n'adorm prin şanţuri, pe pământ umed, în vânturi reci! Vezi, române, drept în drumul ielelor. Ăştia se întâlnesc cu pocitura şi rămân ţapeni de mâini şi de picioare, ologi, damblagii, cu gâtul strâmb, cu gura strâmbă, surzi, muţi, cu dureri de şale şi de încheieturi, cu junghiuri prin oase. Toate din răceală. Dar nu ăsta e blestemul cel mare. Beţivii vajnici şi copiii beţivilor se întâlnesc şi cu ducă-se pe pustii. Din pricina sângelui stricat, ca şi al celor cu boale lumeşti învechite, dau în boala copiilor şi epilepsie, rămân prostiţi, se plâng de lipitură, au mintea smintită şi râd şi să închină, îşi sar din balamale, cum ziceţi voi şi n'au toate sâmbetele. Dacă se potriveşte la un loc beţie şi boală lumească, e urgia lui Dumnezeu, creştine, şi în nenorocitul ce le are şi în copiii lui până într’a şaptea viţă. Pe la iarmaroacele de prin sate s'adună cu gloata nefericiţi de aceştia şi te prinde o milă de starea lor. Sprijiniţi pe cârje, târându-se pe brânci, cu faţa strâmbă, cu obrajii mâncaţi de frenţie, pociţi în toate felurile şi nebuni de tot neamul şi toţi cu aceeaşi plângere, cu ielele, că pe unii i-au pârlit, pe alţii i-au spruzit, i-au călcat, i-au ismenit, i-au ologit şi câte toate.

 Mi se pare că şi grozavele urmări ale pelagrei voi tot la iele le căutaţi. Boala asta cumplită, pârleala şi roşeaţa, vine din mămăliga de porumb stricat. Auzi tu, să iai boală din porumb muced şi să crezi că ea îţi vine că ai dormit într'un loc necurat ! Şi cu porumbul stricat e o poveste în două feţe, ca şi sărăcia voastră şi lăcomia arendaşilor vă face de-l mâncaţi, dar cată bine că şi prostia voastră... Am văzut şi eu la ţărani făină aşa de încinsă, că fumul din ea îţi pârleşte faţa. Apoi ce-o să facă asta în stomac ! Rea învăţătură aveţi, dragii mei, în vorbele: "decât bucate stricate, mai bine maţe crăpate", adică mai bine să te îmbolnăveşti decât s'arunci o mâncare rea. Ba nu, române, mai bine, dacă nu poţi altfel, rabdă de foame ! Eu n'am văzut, dar aud, că unii culegând necopt porumbul îl usucă în cuptor, ori nu-l usucă deloc şi că boabele sunt aşa de mucede că nu le mănâncă nici găinile şi că şi porcii se feresc de ele. Iar mămăliga din ele, de amară şi de iute ce-i, o miroase câinii şi nu o îmbucă. Iar voi o mâncaţi şi o mănâncă bieţii copii mici ai voştri ! Mare păcat faceţi şi aşa vă bateţi singuri, căci nu Dumnezeu vă bate, şi aşa chemaţi cu uşile largi în casă moroii cari aduc molime şi ielele cari aduc pociturile şi câte boale are ducă-se pe pustii !

 Aşa e cu ielele acestea. Când e vorba numai de pocituri, boalele vin din răceală, iar răceala din nepază şi negrije şi din beţie. Iar când e vorba de boale de nervi, de epilepsii şi de nebunie, ele vin tot din beţie, din boale lumeşti şi din pelagră. Tot din lucruri la cari tot noi suntem de vină şi de cari ne putem feri întrucât ne ajută ştiinţa şi puterile omeneşti. Dar nu cu căpăţâna de cal pusă în gard, nu cu baiere şi cu descântece.

 Alt lucru şi cel mai mare care ne aduce boalele e necurăţenia. Începând de la trupul nostru, murdăria pielii, apoi murdăria hainelor, a aşternutului. Apoi murdăria casei în care locuim, a bătăturii de pe lângă casă. Apoi murdăria fântânilor din cari scoatem apă, a drumurilor şi a satelor. Hai, să le luăm puţintel aşa pe rând, creştine, ca să le vezi mai desluşit. Când nu arde focul bine, bagi vătraiul şi scormoneşti spuza şi jăratecul şi focul prinde putere. Ai făcut loc aerului să pătrundă printre jăratec. Aşa îi faci pielii, spălând-o, că ea are nesfârşit de multe găurele mici, prin cari intră aerul în ea şi iese din ea sudoarea. Când sunt astupate de murdăria de pe piele, aerul nu poate intra prin piele în bunăvoia lui. Dacă ai unge un om ori un dobitoc cu lac, cum faci cu mesele, aşa ca să nu poată străbate deloc aerul în piele, omul ar crăpa, căci din pricină că n'ar putea ieşi sudoarea i s'ar otrăvi trupul. Pielea murdară face râie şi bube şi buboaie şi spuzeli şi arsuri. Acum vezi, că ţăranii nu-şi spală pielea trupului din vara asta până în ceealaltă. Drept e şi e bine că mâinile şi le udă - eu nu zic că le spală - înainte de a începe a mânca, mai dă şi pe obraz cu apă dimineaţa. Asta e toată spălătura lor. Şi vezi că nici vara nu intră în apă niciodată cu gândul să se spele, ci numai să se răcorească. Şi se băgă în orice baltă murdară, unde se scaldă şi porci şi bivoli şi în ape stătătoare şi putrede. Apoi aşa fac mai mult rău decât bine, că în apele acestea e multă spurcăciune, "bale ale vrăjmaşilor" şi ale "Necuratului". Eu ştiu oameni, cari n'au intrat în apă, să facă baie din tinereţele lor, oameni bătrâni. E şi o credinţă greşită (şi nu din ruşine) a oamenilor mai în vârstă, că e păcat să te vadă soarele gol, că aşa a spus Sf. Anton şi că el în viaţa lui nu s'a dezbrăcat până la piele. Eu vorbesc numai de gârle şi bălţi, că de vr'o putină acasă în care să facă baie acei ce n'au ape în sat, de asta nici nu mă încumet a vorbi, ca să nu ziceţi că n'am toate doagele.

 Toată sudoarea şi murdăria de peste un an întreg s'adună pe pielea ţăranului, din vara asta până în ceealaltă. Apoi de nevoie ori şi de trândăvie, el se culcă îmbrăcat, cu opincile şi cu obielele umede, încins, sudoarea se îndesuește în piele şi în haine. Dacă şi-ar primeni hainele, tot ar fi bine, dar vezi că ţăranii se primenesc cu greu, numai la praznice şi la cumetrii şi când merg din Paşti în Crăciun la biserică. Dacă are unul nevastă harnică şi iubitoare de rânduiala, ea îi mai stă de cap şi-l cicăleşte şi-i face silă să se mai primenească, dar dacă e o nesimţitoare, apoi s'a isprăvit ! E adevărat că mulţi nici n'au primeneli şi eu nu vreau să ştiricesc de ce n'au, că atâta sărăcie tot nu e în lume încât şi n'aibă nici cămaşă. La asta nevestele sunt de vină şi sfânta aceea de învăţătură că luni nu e bine să coşi, marţi nu e bine să torci, şi leşie nu e bine să faci nici într-o zi (dacă te-ai lua după harnicele de neveste!). Vorbeam de albituri, că le primenesc aşa de rar şi că unii nu schimbă cămaşa, ziua-noaptea, de când o îmbrăca până când o fac sdreanţă pe el. Hainele de lână sunt aceleaşi vara şi iarna şi tot praful drumurilor e în ele şi ploaia le face scoarţă de murdărie. Obielele din cisme şi din opinci le usucă în odaia de dormit, pe cuptor şi nici nu-i vorbă să le schimbe cu altele cu anii până ce nu mai rămân decât potloage din ele.

 Murdăria asta a pielei aduce mai ales bube şi buboaie, urziceli, fapt şi spurcăciune la copii. Şi mare ţi-e învăţătura, diavole ! Căci împotriva buboaielor de tot felul, ştiinţa doftoricească a babelor îngrămădeşte altă murdărie. "Toate buboiaele se spurcă" asta e o învăţătură a medicinii poporului. Ca să scapi de ele, trebuie să le îngrozeşti cu putoare şi cu scârnăvie : uimele cu scârnă fierbinte de câine, buboaiele cu scârnă de pisică, bubele dulci cu balegă de vacă, sgaibele copiilor cu fel de fel de găinaţuri, gâlcile cu murdărie de om, făcută oblojeală fierbinte. Şi aşa vreai să scoţi murdăria din pielea ta cu altă murdărie ! Şi îngrămădeşti boala peste boală. Şi spălatul capului e lăsat în plata Celui de sus. Cei cu plete nu pun apă şi pieptene pe cap, decât la praznice. Îi mai spală ploaia. Dar pe femei nu le spală nici ploaia, iar leşie cum am mai spus nu e voie să faci nici lunea, nici marţea şi aşa mai încolo. Când le cauţi pieptenele, nu-l au, ori îl găseşti în cofă. E o credinţă ard-o focul ! că scutecele copiilor nu e bine să le speli 40 de zile de la naştere. Toate nevoile bietului copil s'adună în ele, şi aşa e legea că numai le ştergi şi le usuci în casă, că vezi Doamne, nu-i şi aşa destulă putoare în ea şi nu e bine să le întinzi afară ca să nu le vadă soarele. Vai de pielea copilului în scutecele scorţoase şi murdare ! De aşternutul celor mari n'aș avea ce spune, că mulţi îşi aştern rogojina şi se învelesc cu rogojina. Nu vorbesc eu numai de cei săraci. Vorbesc şi de cei mai cu stare. Nu-şi fac nici ei pat cum se cade şi dorm aşa cum dă Dumnezeu. Cearşafuri de pânză n'au pe pat, dar le au pe tron şi stau acolo ca să aibă unde se îmbâcsi praful şi murdăria. Pe aceleaşi ţoale dorm cu anii, nescuturate, nepuse la soare.

 Apoi ce e prin casă! Întâi nu-i lumină şi aer. Ferestrele sunt mici şi bătute cu cuie, ca să nu le poţi deschide şi în loc de sticlă au burduf. Ca să n'aibă pe unde intra strigoiul! De, dar el tocmai pe acolo intră ! În casă şi iarna şi vara e umezeală şi rece ca în gheţărie. Sunt case, în care e de spaimă ce vezi iarna. Într'un cuibuleţ de odaie dorm şase şi şapte oameni, doi în pat, doi pe cuptor, doi pe laviţă şi un copil în leagăn. Aerul e plin de putoarea fumului de lampă fără sticlă amestecată cu a fumului de tăciuni şi poate şi-al lulelei, plin de o nesuferită abureală de obiele ce se usucă pe cornul vetrii, e îngreunat de mirosul urât al purcelului din cotruţă, de putoarea părului de câine plouat. Viţelul e lângă uşă şi nevoile trupeşti ale lui fac pâraie prin casa lipită pe jos cu lut galben din care iese miros de balegă de cal şi de vacă. Sub pat sunt cloștile pe ouă, pisica doarme pe cartofii de sub laiţă şi de la coșarul vitelor de dincolo de perete vin duhorile de grajd, e şi miros de varză acră din putină şi printre toate te îneacă şi mirosul cepii şi al usturoiului din mujdeiul pe care l-au cinat oamenii din casă. Şi atâtea răsuflete de gură!

 Unde e aşa, creştine, nu se poate să nu intre moroiul, oricât i-ai închide ferestrele şi oricât le-ai unge cu usturoi. Unde e aşa, e cuib de boale. "Apoi aşa au trăit şi părinţii noştri", răspundeţi voi. Nu aşa să răspunde, oameni buni, să vă învăţ eu: aşa au ticăloşit şi părinţii noştri. De aceea ne-au lăsat atâta vlagă şi putere şi atâta bogăţie, în care huzurim ! De aceea alungăm şi noi aşa de bine sărăcia şi nevoile şi ne rupem de sănătoşi, de să mira alte neamuri că nu ne încăpem în piele de bine ce ne merge. De aceea nu ne mor copiii, şi ne cresc rumeni şi voinici !

 Iar pe lângă casă, pe bătătura, toate gunoaiele şi balega vitelor din cosar. Balti prin curte, apa clocită prin şanţuri, mlaştini în jurul satului. Fântânile rău făcute, lângă grămadă de gunoi, de se scurg zămurile lui în fântână ; pe lângă ele, noroi şi apă murdară şi împuţită ce se scurge tot în ele. Acestea toate nu le înşir eu aici ca să pui vina pe bietul roman, ci ca să vezi, romane, pe cine trebuie să arunci tu vina că te bântuiesc atâtea boale. Acestea îţi sunt vrăşmaşii cari îţi trimit boale, ele sunt moroii şi strigoii cari ies din pământ şi tu crezi că te aperi de ele cu usturoi descântat !

 Pe lângă curăţenie, lucru mare pentru sănătate, e hrană şi băutură. Vina şi păcatul lumii întregi, când e vorba de hrană şi de băutura e necumpatul, adică a mânca şi a bea mai mult decât trebuie. Acum la băutură, romane, nu te laşi în urmă şi e necumpat ce faci, dar tot necumpat e ca la mâncare prea te laşi în urma tuturor şi e rău aşa. Tu mănânci puţin şi prost, dar bei mult şi bine ! Câte nevoi îţi vin din beţie ţi le-au spus şi alţii şi ţi le-am spus şi eu, că te sacatuiesti de puteri şi dai drum boalelor să intre în tine. Dar şi hrana proastă tot aşa de mult slăbeşte, ca şi hrana puţină. Vezi tu, că mănânci mămăligă goală, măcar de cinci sute de ori pe an, goală zic, omule, căci oţetul şi mujdeiul şi ceapă nu e hrană.

Share this:

ABOUT THE AUTHOR

Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii ( Atom )