„Doinele zice Alexandri sunt cântece de iubire, de jale şi de dor, plângeri duioase ale inimii românului în toate impregiurările vieţei sale”. „Doina” nu este melancolica elegie, de la grecul „plângere”. Ea nu poartă haină lungă şi nu geme pe morminte. Scurtă ca şi simţământul, ea este simţământul sub orice formă: tristeţe şi bucurie, amor şi ură, entusiasm şi desperare, pace şi război.
Dar de unde vine cuvântul „doină”? Scriitorii noştri au emis până acum în această privinţă o mulţime de păreri deosebite.
Ciudată e opiniunea răposatului boier Iordache Mălinescu din Moldova, care zicea în „Foaia pentru minte” de la Braşov (1842, p. 98), că doina derivă sau din donativum, o sumă de bani ce primeau ostaşii romani în dar de la împărat după o biruinţă, sau din numele Dunării, sau în fine de la zeiţa Diana ; o triplă etimologie de trei ori inadmisibilă.
Dicţionarul Laurian-Massim aduce pe doina din latinul „doleo”, de unde, după un articol publicat în ziarul „Familia” de la Pesta din 1869, ea va fi decurs printr-o formă ipotetică dolina, ca şi moina dintr-o mollina, de la « mollis ». Din nenorocire, nu numai dolina şi mollina nu ne întâmpină nicăiri în vreun fel de latinitate şi nici într-un dialect romanic vechi sau nou, dar e greşit până şi termenul de comparaţiune, căci moina la români este un curat slavism, însemnând „loc spălăcit”, de la rădăcina slavică my- „a spăla”, de unde masculinul moinu şi femininul moina, „ceva de spălat”, litvănește maiva „baltă”) . Deci, nici moina din mollina, nici doina din dolina, deşi ambele rimează.
Din toate etimologiile însă, cea mai extravagantă este cea propusă de d. Cihac (t. 2 p. 98), care, după ce afirmă că rolul fundamental al „doinei” este de a fi cântată sur des flutes conchide apoi că doina derivă din sârbul dvoinitza „flute double” de la slavicul dvoynu „double”. Dar atunci, în loc de a alerga la slavicul dvoi-, de ce oare să nu preferăm o derivaţiune din românul doi, sub pretext ca rolul fundamental al doinei ar fi fost de a fi cântată de doi : de un flăcău şi de o fată? Este o glumă, dar o glumă mai potrivită, în orice caz, decât gluma pe care ne-o dă d. Cihac fără a avea aerul de a glumi.
Ca să isprăvim odată cu acest registru de păreri, mai adaug pe a bătrânului Cantemir. El credea (Descript. Mold. ed. Papiu, p. 141), ca Doina se va fi chemat la daci zeul sau zâna resboiului, fiindcă acest cuvânt începe totdeauna la români cântecele lor de luptă : „praeponitur enim cunctis quae fortiter în bello referunt canticis”. Opiniunea lui Cantemir, oricât de arbitrară, are un merit. Ea deştepta o întrebare foarte serioasă : părinţii noştri mostenit-au ei puternica lor inspiraţiune poetică de la romani ori de la daci?
Istoria a constatat demult, că nimic n-a fost mai prozaic ca severa naţiune de soldaţi şi jurisconsulţi, crescută de sălbatica lupoaică pe ţărmul Tibrului. „Peu de nations - zice Michelet – me semblent s'être trouvées dans des circonstances moins favorables à la poésie. Des populations hétérogènes, enfermées dans les mêmes murs, empruntant aux nations voisines leurs usages, leurs arts et leurs dieux; une société tout artificielle, récente et sans passé; la guerre continuelle, mais une guerre de cupidité plus que d'enthousiasme ; un génie avide et avare. Le Clephte, après le combat, chante sur le mont solitaire. Le romain, rentre dans sa ville avec son butin, chicane le sénat, prête à usure, plaide et dispute. Ses habitudes sont celles du jurisconsulte, il interroge grammaticalement la lettre de la loi, ou la torture par la dialectique, pour en tirer son avantage. Rien de moins poétique que tout cela. La poésie ne commença pas dans Rome par les patriciens, enfants ou disciples de la muette Etrurie, qui dans les fêtes sacrées défendaient le chant et ne permettaient que la pantomime. Magistrate et pontifes, les pères devaient porter dans leur langage cette concision solennelle des oracles, que nous admirerons dans leurs inscriptions. Quant aux plébéiens, ils représentent dans la cité le principe d'opposition, de lutte, de négation. Ce n'est pas encore là, que nous trouverons le génie poétique (Hist. romaine, t. II ch. 6).
Fost-au tot atât de prozaici dacii? Las la o parte pe Orfeu, pe Museu, pe Tamiris, miticii fundatori ai poesiei şi muzicii greceşti, pe care înşişi elenii îi recunosc a fi fost toţi din marea ginte tracică, de unde erau şi dacii. Mă mărginesc a căta o singură autoritate, dar care se referă directamente la tracii de la Dunăre. Teopomp, scriind pe la anul 350 î.Chr. ne spune că geţii merg în ambasadă, ţinând harpe şi sbârnâind din ele (Theopomp. fragm. 244, ed. Didot p. 319). Dacă vom pune în cumpănă natura prozaică a romanilor şi geniul poetic al dacilor, va fi legitim a conchide că admirabilele noastre doine, negreșite ca gen, nu ca materie, sunt moştenite de la aceştia din urmă. Astfel Cantemir avea dreptate de a căuta doina la daci.
Mai întâi însă, care este forma cea primitivă a acestui cuvânt? În Transilvania, alături cu doină, se aude până astăzi daină, după cum atestă d. Bariţiu în Foaia pentru minte, 1842, p. 101. Acesta e foarte important. Limbile ario-europene admit trecerea sonului mai înalt a la sonul mai scăzut o, niciodată însă nu se justifică cazul contrariu de urcare a lui o la a, afară de unele excepţiuni explicabile şi câteodată numai părute, bunăoară, româneşte chiar în cuvântul pe care l-am întrebuinţat acuma : „afară”. Afară vine din ad-foras prin intermediul emfaticului „afoara”, ca şi masa din mensa prin intermediul emfaticulul measa. În afară din „afoara” nu s-a schimbat o în a, ci s-a supres o cel primitiv, rămânând numai a din emfază. Forma cea veche a vorbei doina este dară aceea conservată în Transilvania : daină.
O dată restabilit acest prototip, ne împiedecam în dăina de diftongul ai, asupra căruia cade tonul. În graiurile din familia ario-europeana, diftongul ai este mai adesea o emfază sau aşa numita gunificatiune din i; însă poate fi şi altceva. De-ntai, poate să fie un i strămutat de aiurea, ca în metateza aibă în loc de abiă din latinul habeat. Al doilea, poate să fie ceea ce gramaticele noastre numesc un i epentetic, ca în mâine din mane. Dacă e gunificatiune, cuvântul se reduce la dina; dacă e metateza, la dania; dacă e epenteza, la dană. Pe care să alegem? Cum vom descoperi adevărul? Trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care dansa ar rămâne în veci un mister.
Vom începe prin a înlătura ipoteza cea metatetica, de vreme ce dania, din care să se poată deduce daină prin strămutarea lui i, nu se găseşte nicăieri. Chiar de s-ar găsi, dan-ia n-ar diferi de dan-a prin rădăcină, ci prin sufix. Ne mai rămân dară celelalte două: dana şi dina. Ambele oferă multe probabilităţi; însă numai una din ele rezistă până în fine la toate operaţiunile analizei critice.
Am spus că i în daină poate fi o epenteză din dana. În adevăr, în dialectul celto-irlandez dan este „cântec” sau „poem”; iar la capătul opus al lumii ario-europene, în limba persiană danah însemnează, printre mai multe altele, o arie cântată de un cor de femei: „vox mulierum concentum edentium” (Vullers, Lex. pers. t. I p. 914). Ambele forme presupun o temă dana „cântec”, din care ar veni directamente prin epenteză dacicul daina. Celticul d şi persianul d corespunzând într-un mod regulat sanscritului dh, această temă ne conduce la rădăcina dhan „a suna”, de unde „cântec” în sensul de „sunet”, întocmai ca vechiul sonet francez, italianul sonetto „cântec”, din latinul sonus. Nimic nu poate fi mai normal ca această etimologie a dainei.
Admiţându-se însă ca prototip forma dina, noi găsim în limba zendică daena (=daina), gunificaţiune din dina de la rădăcina di „a vedea”, însemnând „lege”, de unde printr-o tranziţiune logică posterioară persianul din şi armeanului den „religiune”. De la „lege” până la „cântec” distanţa se pare a fi cam mare, deşi în anii trecuţi nu ştiu cine de la Iaşi într-o bună dimineaţă s-a apucat a versifica codul nostru civil. Ceea ce e ridicol în sec. XIX, a fost însă foarte serios în antichitate. Strabon (III. I. § 6) ne spune că turdetanii în Spania aveau legi în versuri, cu mai multe mii de ani anterior lui Crist. Chiar aici la noi, în aurifera Oltenie, înainte de stabilirea dacilor locuia poporul agatârşilor, care avea de asemenea legi în versuri, după cum ne asigură Aristotel (Problem. 28). Este dară legitim de a conchide că zendicul daena (=daină) înseamnă întâi „cântec”, şi mai în urmă „lege”. Acesta se potriveşte. Şi în derivaţiunea sa din rădăcina di „a vedea , insemneza, propriamente „văzător”. Ceva mai mult... În texturile zendice citate de Justi (Handb. p. 143) daena nu figurează nicăieri cu sensul de „cântec”; din fericire însă aceasta semnificaţiune, ba încă anume aceea de „cântec consacrat prin tradiţiune”, o constata Haug în alte texturi zendice, dintre care unul, anume din Vendidad, codul moral al religiunii zoroastrice, îndeamnă pe fete de a învăţa daine.
Pas' acum de mai alege una din două! Daina este ea epenteză din dana, de unde celto-irlandezul dan şi persianul danah? Ori fi-va ea o gunificaţiune din dina, de unde zendicul daena , persianul din şi armeanul den ? Care să fie criteriul de preferinţă? Există câte un argument pentru fiecare din ambele ipoteze.
În limba maghiară danolni însemnează a cânta. Dacă ungurii vor fi împrumutat cuvântul de la români, atunci l-au primit sub forma dana şi prin urmare i în daina ar fi o epenteză posterioară secolului IX. Filologia comparativă probează însă prin maghiarul dal „cântec” că verbul danalni este unul denominativ, a cărui formă corectă e dalolni, de unde danolni prin disimilaţiune, pentru a înlătura vecinătatea a doi l în dalolni (cfr. Boller în Sitzungsber. d. wien. Akad. hist. KI. 1857, t. 23 p. 409). Între al nostru daina şi maghiarul danolni rezultă dară o asemănare de hazard.
Ipoteza de gunificaţiune se susţine printr-un argument mult mai solid. La litvani cântecul poporan, după cum am văzut deja mai sus din cele zise de Haug, se chiama daina, de unde dainoti - a cânta cântece poporane, dainotojis - cântăreţ, daininkas - poet etc. Oricât de tare ar pretinde d. Cihac (t. 2, p. 98) „ces mots ne paraissent pas identiques”, identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daină şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenâ, e perfectă. În limba litvană însă nu există deloc epenteticul i, astfel că prototipul dana pentru dăina ar fi acolo o imposibilitate, afară numai când litvanii vor fi împrumutat cuvântul gata de la români. Acest împrumut s-ar justifica prin următoarele două împregiurări :
1. vorba daina nu se afla în limbile slavice, cu care litvanii sunt în cea mai strânsă încuscrire ; 2. românii şi litvanii cată să fi trăit odată în vecinătate, deşi în relaţiuni ostile unii cu alţii, de vreme ce limba noastră exprimă până astăzi ideea de inamic şi de păgân prin „liftă rea”, „liftă păgână”, „liftă spurcată” etc. După cum o ştie şi d. Cihac (t. 2, p. 173). Dacă însă i în daina nu e epenteză, ci gunificaţiune, atunci motivele de a admite împrumutul devin slabe. Dacii şi litvanii puteau să fi conservat vorba, fiecare pe o cale independinte, din zestrea comună ario-europeană, cu atât mai mult că numirile poporane de cântec nu prea se iau de la străini: oricât de îndelungată a fost vecinătatea noastră cu slavii, noi n-am primit de la dânşii nici un termen de această natură. Vedeţi dară că argumentele pentru şi contra între dana şi dina rămân până aci aproape de forţe egale, deşi cumpăna începe deja a se pleca în favoarea lui dina.
Filologii n-au cunoscut vorba romana daină. Ei s-au mărginit, prin urmare, a cerceta originea dainei litvane. Johannes Schmidt (ap. Fick, Vergl. Worterb. ed. 2. p. 96) bănuieşte formaţiunea ei din leticul „a danţa”. Schleicher (Litauisehe Gramm. p. 120) zice că ea poate să derive din litvanul deja „plângere”, dejouti „a se plânge”. Ambele aceste păreri, nesusţinute prin nimic, izolează cu totul pe daina de restul limbilor ario-europene. Pictet (Origines, t. 2 p. 487) o înrudeşte cu celto-irlandezul dan şi cu persianul danah, dar nu explică pe i din daina, ceea ce răpeşte acestei etimologii orice valoare. Albert Weber, un indianist de primă ordine, combate pe Pictet, identificând pe daina cu zendicul daenâ. El mai adăugă, (Kuhn, Beitreige, t. 4 p. 278) una fapt foarte ponderos. Deşi în sanscrita clasică lipseşte corespondintele regulat al zendicului daenâ, se află totuşi în dialectul mai vechi din imnele vedice, unde figurează sub forma dhaina. Fick (loc. cit.) se pronunţă şi el pentru identitatea litvanului daina cu zendicul daenâ, admiţând ca prototip comun forma daina. Iată dară că iarăşi nu mai ştii cui să dai preferinţă, gunificaţiunii sau epentezei ?
Dosarul trebuie revăzut. Am comis poate, vreo scăpare din vedere. Este adevărat că i în „mâine” din „mâne” e epentetic ; dar acesta i să fie oare comparabil cu i din daina? În mâine, câine, pâine etc. i se intercalează, înainte de n, acest n fiind însă urmat de o vocală moale, nu de una a sau ă ca în daina. Apoi i se intercalează acolo după una ă sau â, nu după un a clar. Oare se află în limba româna un singur exemplu de i epentetic preces de una a clar şi succes de un na sau nă? Nu se află. Din contră, una singură, din aceste două clausule ajunge pentru a impedica naşterea epenteticului i. Astfel în mâna din „manus” vocala ce precede e obscură, dar epenteza totuşi nu intervine din cauza finalului ă pe când la plural ea îşi face loc în mâinile, fiindcă după n urmează de astă dată o vocală moale. Chiar de 'naintea nazalei labiale m în faimă din latinul fama, i nu este epentetic, ci metatetic, furişându-se prin analogie din defaima în loc de defamia din „diffamia”. Aşadar i în daina nu poate fi epenteză. Gunificaţiunea a câştigat procesul.
Acum să formulăm sentinţa. Radicala dhi însemnează în limba sanscrită „a cugeta” ; în zendică di şi în perso-achemenidică dhi „a vedea”; persianul didan. Forma participială este dhina sau dina „cugetat”, „văzut”. De aici femininul cu gunificaţiune dhaina, daena, daina „ceva cugetat sau văzut”, ia înţelesul de „cântec” deja în acea epocă pre-istorică în care familia ario-europeană nu se trunchiase încă în diverse ramuri. Gintea tracică, cel puţin fracţiunea sa dacică, căci cuvântul nu se găseşte la albanezi, conservă aceasta antică semnificaţiune, transmiţând-o apoi românilor.
Pe de altă parte, o conservă şi litvanii. Gintea persică, din contră, modifică sensul primitiv al cuvântului, schimbând pe „cântec” în „lege”, după cum şi latineşte carmen „cântec” a căpătat cu timpul înţelesul de formulă judiciară: „cruciatus carmina” sau „rogationis carmen”, pe când exemple contrare de trecere logică de la „lege” spre „cântec” nu ne întâmpină nicăieri. Dacii şi litvanii au fost dară dintre toate nemurile congenere, singurii care au păstrat intact în fond şi în formă, pe daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei limbi ario-europene, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult înainte de cele mai vechi inscripţiuni monumentale, numind poezia „cugetare” şi „viziune”, după cum numeau pe Dumnezeu „luminos”.
Dar rezultatul studiului de faţă, constatând originea nelatină a „doinei” române, prezintă un alt interes mai imediat, mai special, mărginit în sfera familiei romanice. Dacă poezia poporană la noi şi anume acea lirică, nu este de provenienţă latină, atunci ea nu poate fi de provenienţă latină nici la fraţii noştri din Occident, deoarace romanii au fost o naţiune deopotrivă prozaică pretutindeni. Acolo încă substratul etnic ante-latin n-a fost tracic, ca la Dunăre, ci a fost parte iberic, parte nedeterminat încă, dar mai cu seamă celtic. În Galia şi într-o regiune întinsă din Spania şi Italia, latinii s-au impus celţilor întocmai după cum în Carpaţi ei s-au suprapus dacilor. Deci poezia poporană, lirică în Francia aproape peste tot, acea spaniolă şi italiană mai-mai pe jumătate, negreşit nu ca limbă, ci ca inspiraţiune, ca gen şi ca spirit, trebuie să fie de proveninţă celtică. Aşadar, la toţi neo-latinii doina e autohtonă: la Apus - celtică, la Răsărit - dacică.
de B. P. Hașdeu
