După moartea regelui sârb Ştefan Uroș la 1272, urmă fiul său Ştefan Dragutin, certându-se apoi mereu cu fratele său mai mic Ştefan Milutin, căruia peste puţin, la 1275, a fost adus a-i lăsa tronul. La anii intermediari 1273 - 1274 se raporta o baladă poporană despre ambii fraţi Dragutin şi Milutin, iar prin urmare tocmai la epoca însoţirii lui Milutin cu fiica lui Liten-vodă. Această baladă, care ne întâmpină în colecţiunea lui Karadzić sub titlul: „Milan-bei şi Dragutin-bei”. Milutin vrea să se-nsoare. Dragutin îl sfătuieşte de a nu-şi lua nevastă, căci prevede prin aceasta o dezbinare între fraţi. Milutin însă nu ascultă şi se însoară, iar prima faptă a nevestei este că-l îndeamnă să-l omoare pe Dragutin. Aşa şi face ; dar Milutin nu zăboveşte de a se căi şi atunci îşi omoară şi nevasta. După istorie nu s-au întâmplat cele două omoruri, ci numai o dublă separaţiune: Milutin a gonit-o pe nevastă şi l-a răsturnat pe Dragutin. Fondul istoric este necontestabil. E totuşi mai preţioasă o altă baladă din aceeaşi colecţie a lui Karadzić sub titlul: „Însurătoarea lui Dușan”, un titlu incorect; în locul căruia ar fi trebuit să fie: „Însurătoarea lui Ştefan”.

  Toţi primii regi al Serbiei din dinastia lui Nemania purtaseră unii după alţii acelaşi nume de Ştefan aproape în curs de două secole: Ştefan Nemania, Ştefan Întâi-Încununatul, Ştefan-Radoslav, Ştefan-Vladislav, Ştefan Uroș, Ştefan Dragutin, Ştefan Milutin, Ştefan de la Decian, Ştefan Dușan. Daničić ne arată că Ştefan devenise atunci la sârbi un adevărat nume dinastic, astfel că regii la încoronare şi-l adăugau la cel de botez sau chiar îl purtau singur părăsind pe cel de mai înainte. Toţi se făceau Ştefani. Din cauza acestei omonimii nu e de mirare, dacă tradiţiunea sârbă confunda pe cei mulţi Ştefani şi dacă, mai cu seamă, memoria poporană atribuie faptele anterioare celui mai nou şi mai celebru dintre dânşii, anume lui Ştefan Dușan, supranumit „cel tare”. Confuziunea, repet încă o dată, n-ar fi de mirare; adevărul însă este că balada cea publicată de Karadzić nu preconfundă, căci nu menţionează deloc pe Dușan, ci pe împăratul Ştefan, ceea ce se aplică deopotrivă bine la Ştefan Milutin, deşi el însuşi nu-şi dădea titlul de împărat, ci numai de rege. În poezia epică sârbă, titlul de „împărat” se dă şi tatălui lui Dușan, iarăşi numai rege, ba chiar însuşi Dușan fusese numai rege în prima parte a domniei sale. În orice caz, balada în cestiune nu întrebuinţează nici numele Dușan, nici supranumele de „cel tare”. Încă o dată, aici este în joc însurătoarea lui Milutin cu fiica lui Liten-vodă. Împăratul Ştefan, zice balada, a trimis pe peţitori să-i aducă mireasă de departe din oraşul papistăşesc cel numit Ledian.

  Las mai întâi la o parte toate celelalte particularităţi, mărginindu-mă deocamdată cu termenul Ledian în acea baladă. Îmi înlesneşte acesta sarcină eminentul filolog sârb Stoian Novaković, dezbătând pe larg opiniunile emise în trecut şi ajungând el însuşi la concluziunea că - după el - dezlegarea enigmei trebuie căutată: „din popoarele cele locuind la nord de Serbia numai doară la unguri şi la poloni (bleiben unter den nordlich von Serbien gelegenen Volkerschaften nur noch die Magyaren und Polen ubrig)”; şi anume ungureşte „lengyel” insemneza polon, şi aşadar balada ne spune că împăratul Ştefan va fi trimis peţitori în Polonia. Fiind însă că nici unul din regii Serbiei nu avusese o nevastă din Polonia, d. Novaković crede că acea baladă cuprinde în sine o interpolaţiune de pe la începutul secolului XVII, când poetul dalmat Gundulić deşteptase la slavii meridionali o mare simpatie pentru poloni. Să observăm aproape imediat după publicarea monografiei sale, d. Novaković a dat peste o variantă a aceleiaşi balade, scrisă tocmai în secolul XVII într-o colecţiune manuscriptă de vechi cântece poporane sârbe, deci o baladă veche în secolul XVII nu putea să fie nouă în acelaşi secol, de unde rezultă că Ledian este un termen mult mai de mai nainte. Ştiind că românii, afară de unguri şi de poloni, figurează şi ei „din popoarele cele locuind la nord de Serbia”, fără comparaţiune mai aproape decât polonii, d. Novaković, desigur, ar fi descoperit cel dintâi adevărata geneză a baladei sârbeşti, dacă ar fi aflat cuvântul românesc „Liten” şi mai cu deosebire dacă ar fi cunoscut o baladă românească identică.

  Iată acum subiectul după redacţiunea sârbă. Împăratul Ştefan vrea să-şi ia de nevastă, din străinătate, pe fiica regelui catolic din Ledian. Regele din Ledian primeşte încuscrirea, dar impune nişte mari dificultăţi pe care împăratul Ştefan el însuşi sau trimisul său să le poată birui, cea dintâi condiţiune fiind de a sări peste trei cai sau de a sări călare peste porţi, iar cea din urmă de a recunoaşte pe Domniţă dintre mai multe fete deopotrivă toate la chip şi la vârstă. Acesta este fondul, care întocmai aşa ne întâmpină în balada românească intitulată „Bogdan”, publicată de Alexandri în două variante. După una, mirele este fiul lui „Ştefan-vodă cel vestit”, după cealaltă este fiul lui „Lapușneanul cel cumplit”, dar în ambele variante tatăl fetei este acelaşi.

  E foarte surprinzător că nimeni dintre filologii slavi n-a văzut încă absoluta identitate de fond între redacţiunea sârbă şi cea românească. Acelaşi fond a fost însă urmărit deja în nişte variante ale redacţiunii bulgare. Mai întâi, balada bulgară poporană, cea intitulată „Valko” în colecţiunea lui Bezsonow, unde eroul peţeşte pe o fată de împărat de o altă religiune, adică „de lege lepădat” şi se supune la condiţiunile cele finale, dar despre Ledian nu se vorbeşte acolo. Acest oraş ne reapare într-o altă balada bulgară, de asemenea necunoscută d-lui Novaković, anume intitulată: „Regele Smeletin şi împăratul Constantin”, unde ni se spune că împăratul Constantin îşi caută pentru fiul său „Zmeul” o mireasă fiică a regelui Smeletin din oraşul Ledian.

  Dintre Români, este nu mai puţin surprinzător că acea absolută identitate de fond a scăpat din vederea dlui G. Dem. Teodorescu în excelenta sa ediţiune a poeziilor noastre poporane, unde în genere îi place a cita paralelele sârbe şi unde a grupat mai multe variante româneşti afară de cele două din Alexandri şi anume:

1. Varianta bănăţeană „Coconul Răducan şi Iancu Sibineanul” în colecţiunea d-lui Marienescu, cea mai slabă din toate;

2. Varianta dobrogeană „Sava Letinul”, reprodusă în călătoria d-lui Teodor Burada;

3-4. Două variante munteneşti, culese de însuşi d. Teodorescu: „Nunul mare” şi „Nunta lui Iancu-vodă”.

În variantele 2-4, Litenul se preface în sinonimul Letin.

  Pe poporanul „Letin”, d. Teodorescu îl explică foarte corect prin „un unit, un ortodox trecut la catolicism”, ceea ce însemnează şi Liten. Acelaşi sens şi totodată o mare asemănare fonetică între Letin şi Liten au făcut ca în variantele româneşti aceste cuvinte, deşi etimologicește diferite, totuşi figurează într-un mod indiferent, când unul, când celălalt, nicăieri amândouă la un loc. În redacţiunea sud-slavică e altceva. Neexistând sârbeşte şi bulgăreşte o sinonimie între Liten şi Letin, ambii termeni acolo nu se identifică, dar se amplifică unul prin altul: „Ledian-grad Latinski”, literalmente: „oraşul latinesc al lul Liten”. Este rezultatul contactului viu dintre nuntaşii români şi nuntaşii slavi la 1274 faţă cu persoana lui Liten-vodă, despre care românii au lămurit sârbilor catolicismul voievodului oltenesc şi atunci sârbii au căpătat două noţiuni: Liten şi Letin, pe când la români sinonimii Liten şi Letin formau o singură noţiune. Nici românii n-au imitat o baladă sârbă şi gata, nici sârbii n-au imitat pe cea gata românească, ci unul şi acelaşi eveniment a fost văzut şi apoi cântat de români şi de sârbi îndeosebi, reprezentând unul şi acelaşi fond pe două căi neatârnate, dintâi chiar în secolul XIII, în urmă cu modificări ulterioare.

  Variantele cele grupate de d. Teodorescu ne permit a clasifica, sub raportul fondului celui primitiv, pe de o parte puncturile cele esenţiale, iar pe de alta pe cele înlăturabile. Puncturi esenţiale din secolul XIII:

a) După toate variantele, mirele nu trăieşte în aceeaşi ţară cu socrul, ducând pe mireasă într-o regiune depărtată:

El pleca pe la Sân-Medru

Ş'ajungea pe la Sân-Petru,

adică o distanţă de la iunie până la octombrie.

b) După toate variantele, socrul este un papistaş, Liten sau Letin şi totodată foarte avut;

c) După toate variantele, mirele sau nuntaşul cel de căpetenie este un mare călăreţ, izbutind a învinge orice greutate:

Bine vorbă nu sfârşea,

Bidiviu-şi repezea...

d) În fine, după toate variantele, mirele sau nuntaşul cel de căpetenie recunoaşte pe mireasă dintre mai multe fete.

Puncturi înlăturabile posterioare secolului XIII:

a) Numele ginerelui: Bogdan, cuconul Răducan, Badislav;

b) Numele nunului : Mihnea-vodă la unii, Iancu-vodă la alţii, pe aiurea Iancu-vodă e mirele, în unele variante mirele luptându-se el însuşi, în altele luptându-se numai nunul;

c) În unele variante se menţionează tatăl său muma ginerelui: Ştefan-vodă, Lapușneanul, cocoana Zinca...

Numai cele patru puncturi esenţiale se găsesc de asemenea în redacţiunea sârbă, aproape tot aşa şi la bulgari.

  Printr-o comparaţiune fundamentală nu e greu a constata două prototipuri, independente unul de altul, dar întemeiate ambele deopotrivă pe aceeaşi întâmplare epică sau poetizată: un prototip românesc cu tatăl fetei catolic numit Liten şi un prototip sârbo-bulgar, cu tatăl fetei de rege din oraşul catolic numit Liten; iar mai departe în prototipul sârbo-bulgar se mai poate deosebi originalul sârbesc, cel cu numele Ştefan şi imitaţia bulgară cea cu introducerea altor personagii.

  Să mai adaug că în redacţiunea româna subiectul e foarte simplu, lipsind cu desăvârşire menţiunea diferiţilor peţitori, care figurează la sârbi şi la bulgari, complicând peripeţiile acţiunii. Înlăturându-se redacţiunea bulgărească, de vreme ce ea este învederat secundară, să alăturăm acuma numai celelalte două redacţiuni, cea românească şi cea sârbească.

  Fiind în joc încuscrirea unui principe sârbesc cu un principe românesc pe pământul românesc, nu pe cel sârbesc, urmează de la sine ca elementul românesc din cauza localităţii trebuie să cântărească mult chiar în redacţiunea sârbă, pe când iarăşi din cauza elementului străin în redacţiunea românească poate să se întunece. Într-adevăr, în balada românească nu se zăreşte nimic special sârbesc. În balada sârbă, din contră, ne izbesc din capul locului patru sau cinci particularităţi curat româneşti:

1. Ledian-grad - oraşul lui Liten;

2. Din partea miresei un erou numit Balaciko, diminutiv din Balaciu, nume eminamente românesc;

3. Intercalarea voievodului român Radu;

4. Jocuri nupţiale equestre, proprie românilor;

5. Recunoaşterea miresei.

Primele două puncturi, foarte interesante, le voi dezbate aparte în următoarele paragrafuri, studiind de astă dată numai celelalte trei puncturi.

  Unul din obiceiele cele mai vechi la români înainte de nuntă era o întrecere de cai: „equorum certamen et praemium”, pe care-l descrie Cantemir. La sârbi, această datină nu există, deşi slavii, ca şi diferite alte popoare moderne şi antice, cunosc vreun fel de luptă simbolică pentru obţinerea nevestei, nu însă anume alergarea cailor. Acest obicei curat românesc trebuia să fi fost de o splendoare deosebită la străbunele nunţi domneşti, astfel că Liten-vodă, a cărui bogăţie o înregistrează până şi diploma regelui Ladislau Cumanul la 1285, ca şi balada cea românească despre „Litenul cel bogat”, cată să fi uimit pe sârbi prin acele jocuri equestre. Între altele, reprezentantul mirelui a sărit călare peste trei cai înşeuaţi, pe fiecare şea fiind înfiptă câte o sabie cu vârful în sus.

  În vechea nuntă românească, chiar după ce peţitorii biruiesc toate greutăţile şi reuşesc a recunoaște pe mireasă, îi mai aşteaptă acum o nouă luptă, un adevărat simulacru de război, cel mai specific românesc: rudele miresei pregătesc peţitorilor o cursă, îi prind în drum, îi leagă cot la cot şi-i aduc robi sub pază. Prin acest război, „bellum indicendum”, se încheie balada sârbească. Sârbii, cei trei sute de peţitori, iau mireasa şi pleacă, ducând-o la mire. Atunci tatăl fetei, adică Liten-vodă, trimite după dânşii pe furiş şase sute de Letini, ca să atace pe sârbi şi să răpească mireasa.

 În sfârşit, balada sârbească ne destăinuieşte numele de botez al lui Liten-vodă, pe care nu ni-l spune balada românească, mulţumindu-se cu supranumele cel poporan Litenul, după cum se mulţumeşte ea şi cu „Lapușneanul” fără „Alexandru”. Strămutând supranumele Liten, „papistaş”, asupra oraşului, balada sârbească, ne arată că principele se cheamă din botez Mihail: „În Ledian, oraşul cel catolic, la regele catolic Mihail”. Acest nume Mihail se repetă mereu în baladă. Într-o variantă bulgară, Liten-vodă poartă numele de Smeletin, care ar putea să fie o fuziune etimologico-poporană din ambele nume: Miu-Letin. Un nume personal Smeletin nu se afla în onomastica bulgară, nici în calendarul slavic în genere. Dacă nu e o transformaţiune din Miu - Letin, atunci bulgarii n-au făcut altceva decât a aplica socrului numele ginerelui Milutin, ceea ce mi se pare a fi mai probabil: Smeletin = Smilutin. În ambele cazuri iniţialul S este protetic, adăugându-se pentru ca numele cel neobişnuit să se apropie de termenul bulgăresc de floare de câmp. Să ne mai aducem aminte că un împărat bulgar se cheamă Smileţ tocmai contemporan cu Liten şi cu Milutin. Mihail, ca nume de botez al lui Liten-vodă, răspândeşte o lumină cu totul neaşteptată asupra unei problerne nedescurcate până acum din cronica muntenească: Mihail Basarabe urmând pe tron după Radu-Negru.

  Un punct foarte important în actul din 1247 este menţiunea Haţegului, al cărui nume ne întâmpină, aici pentru prima oară în istorie desfigurat în „Harszoc”, dar topograficește definit într-un mod neîndoios prin vecinătatea sa cu Ţara Lotrului: „ab Olacis terram Lytira habitantibus, excepta terra Harszoc”. Liten-vodă stăpânea dară, pe ambele laturi ale Jiului de la izvorul sau în regiunea Haţegului prin Gorj (=Jiul-de-sus) până la revărsarea în Dunăre prin Dolj (=Jiul-de-jos), întregul curs al acestui fluviu, fluviu caracterizând într-adevăr până mult mai târziu cuibul Basarabilor, care păstrau acolo în special titlul de kinezi. Vom vedea îndată că tocmai Haţegul pare a fi fost cauza războiului în care a pierit la 1278 Liten-vodă combătând pretenţiunea ungurilor de a numi dânşii pe un „comes de Hatzek” alăturea cu „Banus de Zeurino”. Înainte de 1247 Radu Negrul cel de la 1241 cată să fi stăpânit deja Haţegul, de vreme ce-l lăsa el de-a dreptul urmaşului său Liten-vodă, căci în scurtul interval dintre 1241-1247 n-a fost nici o cucerire. Este de crezut că tot de la Radu Negrul va fi conservat Liten-vodă teritoriul cel transcarpatin la răsărit de Haţeg, adică acea „Sylva Blacorum” unde la marginea Făgăraşului avusese loc la 1241 lupta cu mongolii. Într-un cuvânt, Liten-vodă ne apare ca un principe foarte puternic, „princeps potentissimus” după cum peste un secol numeau ungurii pe Alexandru Basarabe. Prin aceasta se explică încuscrirea voievodului oltenesc cu regele sârb Ştefan Milutin pe la 1274. Să sărim însă, peste episodul încuscririi, limpezind mai întâi documentele cele ungureşti relative la moartea lui Liten-vodă.

  În diploma regelui Ladislau Cumanul din 1285, păstrată în original la familia nobilă maghiară Soos din Soovàr, ni se spun următoarele: „cum nos in etate puerili post obitum karissimi patris nostri regnare cepissemus, Lython (al. Lythen) Woyuoda una cum fratribus suis per suam infidelitatem aliquam partem de Regno nostro ultra alpes existentem pro se occuparat, et prouentus illius parts nobis pertinentes nullis admonicionibus reddere curabat, pedictum Magistrum Georgium contra ipsum misimus, qui cum summo fidelitatis opere pugnando cum eodem ipsum interfecit, et fratrem suum famine Barbath captivauit et nobis adduxit, super quo nos non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere, et sic per eiusdem Magistri Georgij seruicium tributum nostrum în eisdem partibus nobis fuit restauratum” ; adică „pe când apucarăm noi coroana regală, fiind în vârstă copilărească încă după moartea preaiubitului tatălui nostru, atunci Liten-vodă dimpreună cu fraţii săi, călcând credinţa, cuprinse pe seama sa o porţiune a Regatului nostru cea aflătoare peste munţi, şi nici într-un chip nu se lăsa a ne restitui veniturile ce ni se cuveneau de acolo; deci asupra lui trimiserăm pe des-citatul magistru Georgiu, care cu o extremă credinţă s-a luptat contra aceluia şi l-a şi ucis, iar pe fratele aceluia, numit Bărbat, l-a robit şi ni l-a adus nouă, ceea ce ne-a făcut să stoarcem de la dânsul mulţi bani şi astfel, prin serviciul acestui magistru Georgiu, s-a restabilit tributul cel datorat nouă în acea ţară”. Însuşi magistrul Georgiu, într-un act particular din 1288, menţionează acelaşi război cu Liten-vodă şi captivarea lui Bărbat. În ce an însă s-a petrecut acel eveniment, atât de însemnat pentru Olteni? Contextul diplomei din 1285 precizează data în cestiune, arătându-ne că moartea lui Liten-vodă şi robirea fratelui său Bărbat s-a întâmplat anume după înfrângerea bohemilor de către unguri, aliaţi cu împăratul Rudolf, prin urmare nu înainte de anul 1278. Această dată o mai confirmă Katona printr-o altă diplomă din 1288, relativă cu mai multă claritate la acelaşi rol al magistrului Georgiu în victoria asupra bohemilor. Încă o dată, catastrofa lui Liten-vodă cade pe la finele anului 1278 sau în cursul anului 1279, mai târziu poate, în orice caz nu înainte de 1278. Istoricii noştri, d. Xenopol, Tocilescu, Densușianu şi alţii, au comis o gravă eroare de a pune moartea lui Liten-vodă îndată după 1272, ceea ce s-a petrecut cu şase ani mai târziu. Numai anul 1278 corespunde textului documentar şi se potriveşte atât cu încuscrirea lui Liten-vodă cu Ştefan Milutin pe la 1274, precum şi cu părăsirea de către acest rege sârb a fiicei voievodului oltenesc după 1278, când dânsa rămâne orfană. Liten-vodă moare dară pe la 1278. Regele Ladislau mai învederează în diploma sa că revolta lui Liten-vodă izbucnise deja mai de demult înainte de război, de vreme ce lupta cea definitivă fusese precedată de refuzuri repetate din partea voievodului oltenesc de a satisface pe unguri: „nullis admonicionibus reddere curabat”. Nu voi fi departe de adevăr, dacă voi căuta începutul duşmăniei pe la anii 1275-1276; şi iată cum.

La 1247, Liten-vodă stăpânea asupra Olteniei întregi, cu Mehedinţiul şi cu Haţegul. Nu mult după aceea ungurii au reuşit din nou a pune mâna pe Mehedinţi, reînfiinţând banatul de Severin, mai cu dinadinsul de la 1263 încoace, când aproape în fiecare an ne întâmpină în diplomele regale un „Banus de Zevrino”, mai adesea un Laurenţiu, un Ugrin, un Paul şi un Micud, acesta din urmă străbun al familiei Văcăreștilor, după cum vom vedea la locul său. Aliaţi obişnuiţi ai românilor, bulgarii n-au încetat în acest interval de timp de a tulbura administraţiunea cea ungurească din banatul de Severin, iar într-un rând însuşi împăratul Svetislav „terram nostram de Zeurino miserabiliter devastasset”, după expresiunea regelui Ştefan V, astfel că maghiarii fuseseră atunci siliţi de a întreprinde peste Dunăre cinci războaie, „quinque vicibus”, după o altă diplomă de la acelaşi rege. Se pare însă că Liten-vodă nu se amestecă făţiş în acea luptă, mulţumindu-se cu restul Olteniei. Este probabil că pentru prima oară sub regele Ştefan V, un principe foarte neastâmpărat şi războinic, voievodul oltenesc începuse a recunoaşte suzeranitatea cea factică a Ungariei, nu imaginară ca la 1247, plătind coroanei Sfântului Ştefan un tribut oarecare pentru posesiunea cea transilvană, „aliqua pars de Regno nostro” şi „proventus illius partis nobis pertinentes”, în special pentru Haţeg. După moartea lui Ştefan V, adică după anul 1272, urcându-se pe tronul unguresc un copil de zece ani, Liten-vodă crezu sosit timpul cel mai oportun pentru a se emancipa, cu atât mai vârtos când însuşi s-a simţit şi mai tare prin alianţa cu Serbia pe la 1274. Oltenii nemaiplătind tribut pentru Haţeg, pe de o parte Liten-vodă respingea pretenţiunile ungurilor „nullis admonicionibus”, pe de altă parte ungurii s-au hotărât a pedepsi pe nesupusul vasal, „suam infidelitatem”. La 1276, când regele Ladislau era abia de cincisprezece ani, într-o diplomă ne apar între martori: „Ugrino Woievoda Transilvano Comite de Zonuk”, „Stephano magistro Dapiferorum Comite de Borş”, „Micud Bano de Zeverino”, „Petro Magistro agasonum Comite de Hatzek”. Întrucât titularul Petru ocupa o funcţiune efectivă la curtea regală: „magister agasonum”, comis sau cap al grajdurilor, e cu putinţă ca demnitatea de comite al Haţegului era deocamdată numai un „honor”; acest titlu însă în orice caz însemna o ostilitate, o rupere de legături cu Liten-vodă. Războiul cel foarte îndârjit şi îndelungat contra marelui rege bohem Ottocar nevoise pe unguri a mai amâna vreo doi ani lovitura contra Basarabilor. La 1278 Ottocar pierind pe câmpul de bătălie, unul din eroii acelei victorii ungureşti, magistrul Georgiu, a fost trimis contra lui Liten-vodă. Viteazul voievod oltenesc a murit cu sabia în mână întocmai ca şi viteazul rege bohem. Kinezul Bărbat, unul din fraţii lui Liten-vodă, a fost prins şi dus rob înaintea curţii maghiare. Concluzia e descrisă într-un mod foarte mercantil în diploma din 1285: Bărbat s-a răscumpărat din robie prin mult bănet „non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere” şi oltenii sub noul voievod au fost constrânşi a plăti din nou ungurilor tributul cel cuvenit suzeranului pentru porţiunea cea vasală a teritoriului: „aliquam partern ultra alpes”, adică pământul cel nu de aiurea decât din Transilvania, anume Haţegul cu certitudine, poate şi „Sylva Blacorum” cea spre răsărit de la Haţeg până la Olt, viitorul ducat al Amlasului.

 Domnia lui Liten-vodă se începuse cel puţin de pe la 1246, cel mult de pe la 1242, şi a durat apoi maximum până pe la 1279, ceva ca 24 de ani, intervalul pe care cronicele munteneşti îl atribuie întemeietorului Statului Ţării Româneşti. Întemeietor al acestui Stat el n-a fost; necontestabil însă era un principe foarte remarcabil. Din viaţa lui un eveniment important a fost încuscrirea cu regele sârb Ştefan Milutin. Dar înainte de toate să mă opresc o clipă asupra onomasticei.

Liten nu este un nume de botez, nici un nume românesc poporan. Întrucât Liten nu figurează într-o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era Cuman la regele unguresc contemporan: „Ladislaus Cumanus”. Lui Ladislau, ungurii îi ziceau „Cumanul” din cauza legăturilor celor intime ale acestui rege cu Cumanii. Româneşte, Litenul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând „păgân”. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat creştinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost litvanii. În sec. XIII-XIV ei toţi erau idolatri. De aici la români „liftă spurcată”, „liftă rea”, „liten", au rămas ca sinonime cu „păgân”. Tot aşa, în limba bohemă medievală, anume în „Vocabularius” al lui Rozkochany:

Barbarus - Lytwenyn,

Saraceni - Lytwyene;

iar într-un text din 1556 „litwa” se întrebuinţează la bohemi cu sensul de „păgânătate”. Nu urmeza că Liten-vodă va fi fost necreştin, dar se vede oricum că era rău creştin, nu era un creştin ortodox, era aplecat către ritul grecesc mai puţin decât către cel latin, aceasta din urmă explicaţiune confirmându-se mai la vale. Alexandri zice : „Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă”. Cihac traduce tot aşa litfă prin: „homme sans foi et honneur”.

 Pentru viteazul voievod oltenesc dintre anii 1246-1279 numele Liten, „Lythen Wayuoda”, iar într-un document chiar Litfa , „Lytua Wayuoda”, nu era altceva decât o poreclă cu sensul de păgân, în special cu acela de eretic sau papistaş. I se zicea „Liten-vodă”, întocmai după cum mai târziu fiul şi nepotul lui Mircea cel Mare, ambii Vladislav, erau porecliţi de către alţii ca „Dracu-vodă” şi „Ţepeș-vodă”. Neortodoxia, mai propriu catolicismul lui Liten-vodă, este în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai din acea epocă. Într-o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Liten-vodă, pe când el era încă un simplu kinez, papa Gregoriu IX ne spune că în Ţara Severinului s-a inmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un Episcop deosebit. Episcop nu s-a înfiinţat, dar misionari trebuie să fi fost destui. Pentru Liten-vodă, papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, aceasta şovăire religioasă, aceasta „lepădare de lege”, se vede a-i fi atras porecla de Liten. Se naşte dară întrebarea: care să-i fi fost lui Liten-vodă numele de botez? Sper că o voi nimeri mai jos.

 Cantemir descoperise cel dintâi că pe la 1274 regele sârb Ştefan Milutin ţinea în căsătorie pe fiica unui Domn din Ţara Românească; o descoperise, întemeiandu-şi aceasta aserţiune pe textele combinate din cei doi bizantini Nicefor Gregoras, născut pe la finele secolului XIII şi George Pachymeres, născut în prima jumătate a aceluiaşi secol, amândoi contemporani cu evenimentele. Voi începe prin a confrunta cele două pasaje, cel din Gregoras şi cel din Pachymeres, relative la fiica acelui Domn, care concordează perfect:

-         ea fusese prima din cele trei neveste ale regelui sârb şi singura legitimă, de care fără divorţ s-a despărţit după câţiva ani, trimiţând-o înapoi în România, iar cu celelalte două succesive a fost necununat şi s-a putut cununa apoi numai cu o a patra la 1299, când el însuşi ajunse la vârsta de 45 ani şi când s-a întâmplat a muri nevasta sa cea dintâi, adică românca, desfăcându-se astfel de prima însoţire bisericească;

-         când se căsătorise cu fiica Domnului român fiind cea dintâia căsătorie din cele trei legate şi dezlegate până la 1299, Milutin trebuia să fi fost atunci plus-minus de 20 de ani, iar prin urmare, de vreme ce la 1299 el era de 45 de ani, scoţându-se 25, prima căsătorie avusese loc pe la 1274;

-         căsnicia cu fiica Domnului român durând trei-patru ani, mai mult de doi şi mai puţin de cinci, despărţirea cată să fi avut loc pe la 1277-1278, în timpul războiului lui Liten-vodă cu ungurii, sau mai bine după moartea acestui principe ;

-         fiica Domnulul român căsătorindu-se pe la 1274, ea trebuia să fi fost atunci de vreo 16 ani, bărbatul fiind de vreo 20 şi deci murind ea în 1299 la vârsta de peste patruzeci de ani, s-a născut pe la 1258 ;

-         în fine, domnind Liten-vodă în Oltenia de la 1246 minimum până la 1279 maximum, prima nevastă a lui Ştefan Milutin era şi nu putea să fie altcineva decât fiica lui Liten-vodă.

Căpătând aceasta trainică temelie istorică, să trecem acum la poezia epică a sârbilor, până la un punct şi a bulgarilor totodată, de unde vom ajunge apoi la Liten-vodă într-o baladă poporană românească.

 Dintre multele simboluri ale iubirii sexuale  în creaţiunile poporului nostru, cele mai răspândite sunt  mărul şi cucul. Mai puţin apoi nucul  şi măgheranul, în urmă cânepa şi buruiana clocotici. Mărul e  cunoscut ca simbol erotic  din  cele  mai  vechi timpuri.  Chiar  în  Biblie iubirea  sexuală e  simbolizată prin măr: Eva mănâncă din el şi apoi îndeamnă şi pe Adam să mănânce. Dintr-un măr se  naşte cearta  între Iuno, Venus şi Minerva şi mărul rămâne al zeiţii voluptăţii. În toate literaturile europene de astăzi mărul e simbol al sexualităţii. În literatura noastră poporală întâlnim foarte des mărul când e vorba de iubire. Toţi cunoaştem vorba: "Cât e moşul de bătrân, tot ar mânca măr din sîn", şi în  colecţiunea lui Alecsandri avem frumosul exemplu de simbolizare în:

Aolică, ce văzui,

Colo-n deal la Călmăţui,

Fată mare, moş bătrân

Cere fetei măr din sân,

Merele sunt lucrul cel mai scump pe care îl dă un flăcău iubitei; şi de obicei când pleacă flăcăii departe, făgăduiesc să aducă fetelor, pe lângă scumpeturi şi mere.

Unde te duci tu, bădică ?

Peste Olt, dragă Anică.

Dar Anicăi ce-i  aduci?

Fustă albă şi papuci

Şi-o cracă de mere dulci.

Se înţelege, lucrul acesta n-are nici un rost: s-aduci un măr, o nimica toată, de prin ţări străine. Dar îndată ce ştii că mărul simbolizează credinţa în iubire, ceea ce credeai proză în făgăduielile flăcăului devine poezie. În poveşti, fata împăratului totdauna când are să aleagă pe placul ei vrun prinţ stă la fereastră cu un măr în mînă; prinţii trec pe sub fereastră şi, în capul cui lasă ea mărul, acela are să-i fie soţ.

S-a rupse steaua din cer

S'părea că era un mer

De-şi căzu pe una fată

Laie ce-şi era muşată.

Şi-ntocmai cum în doinele noastre fata zice flăcăului să o ia şi pe dânsa în ţări străine, că se va face lumînare să-i lumineze unde va cina, se va face măr etc., tot aşa în Macedonia:

- Fă-mă me mer, baga-me-n sân, Sifterlu a meu.

- Va-mi m-agreşesc, va-mi te muşc, Porumba a mea.

Nuca a fost simbol al iubirii sexuale şi la greci, şi la romani; şi e şi astăzi mai la toate popoarele din Europa. Nucul era arbore dedicat Afroditei. La noi, frunzele de nuc au cea mai deasă întrebuinţare în descântece şi vrăji de iubire. Celelalte simboluri erotice - măgheranul, cânepa şi clocoticii - au un rol mai neînsemnat.

Cucul e însă par excellentiam simbol erotic. Codrul şi cucul sunt cele mai puternice două elemente ale poeziei noastre, dar din punct de vedere extensiv, cucul e în rândul întâi. Codrul simbolizează libertatea şi ura contra ciocoilor şi iată tot sufletul românului descris în trei versuri:

Cucule, seca-ţi-ar creastă !

Ce mi-e drag pe lumea asta,

Numai codrul şi nevasta.

Nimic din natură nu e cântat mai des decât cucul, nici altă pasăre, nici floare, nici copaciu. Şi e lucru de înţeles, căci iubirea sexuală şi în poezia poporală a noastră are întâietate, ca extensiune, asupra tuturor altor sentimente, iar cucul e simbolul ei. Se mai adaogă că firea tăinuită a cucului a dat românului prilej să-l facă simbol şi al altor sentimente. Astfel cucul a dat prilej la naşterea a zeci de proverbe şi de zicători; el are o mulţime de legende, şi cântecele în cari se vorbeşte de el ocupă cel puţin a cincea parte din doinele noastre de iubire.

Ca să înţelegem mai pe deplin pricinile cari au făcut din cuc simbol  erotic, e nevoie să arătăm mai întâi cum a ajuns el simbol al altor lucruri mai lesne de observat. Cucul e pasăre singuratică de felul ei. Ţăranul a văzut că toate păsările călătoare au obicei să plece în stoluri mari şi, astfel, el ştie când pleacă. Singuri cucii au alt obicei: ei pleacă unul câte unul şi, după cum se crede, noaptea, aşa că nimeni nu ştie nici când pleacă, nici încotro zboară, nici când şi cum se întorc. Astfel, din capul locului, cucul e pentru ţăran o pasăre misterioasă, care umblă pe căi tăinuite. De aci s-a născut zicătoarea: a trece prin vămile cucului, adică dând bir cu fugiţii şi pierzându-ţi urma prin ţări străine. În Ardeal şi în Bucovina se zice: a căta vama cucului în înţelesul: ce te-ncerci să faci un lucru cu neputinţă, absurd. E o ghicitoare: "Cine n-are vamă? Cucul. Şi cine trece prin vamă şi nu se băga-n seamă? Vântul."

Astfel, cucul e tipul contrabandistului, şi se potriveşte lucru că pe el îl roagă toţi flăcăii cari iubesc pe ascuns vro nevastă :

Cânta cucu-n munte sus,

Ne-am iubit, bade, p-ascuns ;

Cine ne-a văzut ne-a spus ,

N-aibă parte nici de boi,

Nici de staulul cu oi.

Dragostea tăinuită are un capitol însemnat în erotica noastră şi doinele cari o cântă sunt cele mai pătimaşe, căci:

Dragostea de fată mare

Ca o floare din  cărare,

Dar de drăgosti nevesteşti

Te usuci şi te topeşti.

Nevestele cari iubesc pe ascuns îşi încep doinele de obicei cu versul:

Cucule, să nu mă spui,

şi apoi continuă:

La izvor şi la fântâna,

Prins-a dorul rădăcină :

L-aş tăia să-l duc acasă,

Şase rădăcini nu-l lasă;

L-aş tăia să-l culc în sân,

Şase rădăcini mi-l ţin.

Alt obicei al cucului e că el nu-şi face cuib niciodată şi, prin asta, e cel  mai vădit exemplu al lipsei de seriozitate, e tipul omului fără căpătâi, iar românul, care ţine atât de mult să fie stător într-un loc cu ai săi şi să-şi aibă pământul şi casa lui, nu putea găsi mai bun simbol decât cucul pentru lucrul de care se teme el mai mult: de rătăcirea pe drumuri şi de negrija de soarta copiilor. De aceea mai în toate blestemele poeziei noastre se repetă versurile cari, fără îndoială, conţin cel mai  înfiorător blestem  pentru român: « Aibă casa cucului/ Şi odihna  vîntului » - adică să rătăceşti vecinic, singur şi lipsit de ai tăi. Despre unul care crede că a  câştigat ceva şi-n aievea e înşelat, se zice ironic: a găsit un cuib de cuc; iar când îndeamnă pe ţăran să mai aştepte că va găsi şi ceea ce caută (mai ales, d.ex. dreptate, în procese) îţi răspunde sceptic: ce să găsesc! poate cuib de cuc.

Cucii trăiesc rău între ei, de aceea fiecare trăieşte pentru sine, singuratic, căci niciodată doi nu se sufer într-acelaşi loc. Şi, probabil, această duşmănie de frate merge aşa de departe, încât cucul bărbat nu suferă nici chiar pe femeiuşcă lângă el - după ce ea şi-a împlinit numărul de ouă - şi aşa e de explicat de ce ei nu au cuib, căci nu pot face casă împreună. Trăiesc ca cucii e o zicătoare cu acelaşi înţeles ca trăiesc ca câinii. Zicătoarea spusă însă numai în singular trăieşte ca cucul însemnează altceva: a trăi bine, nesupărat de nimeni, fără să porţi grijă altora, căci aşa trăieşte cucul, nesupărat de alţi cuci şi ca stăpân pe partea lui de codru. Cucul, neavând cuib şi pui de cari să poarte grije, e vecinic singur şi străin în lume. Iar străinului îi merge rău. Aceste idei au născut zicătorile: a rămas cuc, aplicată omului care a rămas singur; e singur cuc, are mila cucului, a fi pui de cuc (fără părinţi, fără nici un ajutor). În doină: ‘’Străin sunt, un pui de cuc,/N-am  milă unde mă duc.’’ E un fapt vrednic de băgare în seamă că tocmai cucul a dat românului prilejul să exprime  metaforic pe abstractul nimic şi niciodată. Dacă o găsi cuib de cuc concretizează nimicul,  niciodată e  concretizat prin cât o fi cucul sau cât o cântă cucul. Aceste zicători îşi au originea în credinţa nemuririi  cucului: el, anume, va fi cea din urmă fiinţă vie care va pieri la sfârşitul lumei, iar această perpetuare a lui se datoreşte faptului că toate păserile sunt datoare să se împerecheze cu cucul şi să scoată pui de cuci din ouăle lor. Ţăranul găseşte pui de cuci în cuiburi de mierlă mai ales, de graur, de sturz, de potârniche şi de grangur şi, pornind de-aci a generalizat cazul. Credinţa poporului e că toţi cucii au o singură mamă - legendara mamă a cucilor, din doine - iar ei toţi sunt bărbaţi şi toate păsările văzduhului, de parte femeiască, le sunt soţii. Astfel el a trebuit să devie pentru români tipul bărbatului donjuan al codrilor şi simbol al adulteriului.

E natural ca românul să creadă în puterea fermecătoare a cucului: cum ar putea el să placă tuturor păsărilor femei, dacă n-ar avea un deosebit dar de a se face plăcut? El reprezintă deci pentru români puterea iubirei căreia nu te poţi împotrivi, el e însăşi iubirea. Astfel e simbol al oricărei iubiri sexuale. Cucul dă pildă flăcăilor pe cari îi caracterizează românul cu:

Vai de mine, n-am opinci,

Dar drăguţe am vro cinci.

Se găsesc şi printre ţărani flăcăi cari se ţin numai de dragoste schimbătoare, cari au maxima :

Pişc-o, muşc-o pe lelea,

N-aştepta să zică ea;

Nu zice că-i e ruşine,

Dac-o pişti, îi pare bine.

Ca pasăre cu fire tăinuită şi cu atâtea daruri neobicinuite, cucul s-a impus oarecum românului ca pasăre cu dar profetic. Corbul, coţofana, cucuvaia, cocoşul şi găina au darul de-a prevesti lucruri rele - multe altele prevestesc numai schimbările vremii - cucul  prevesteşte însă şi bune, şi rele. Două dintre credinţele noastre, referitoare la profeţia cucului, sunt de origină indo-germană şi astăzi există la toate neamurile Europei: întâi, că vei avea bani, ori nu vei avea, în cursul anului, după cum ţi s-a întâmplat să ai ori să n-ai bani când auzi de întâia oară cântând cucul primăvara; şi al doilea, cine aude cucul întâi cântând şi va număra de câte ori cântă, atâţia ani va trăi. Dintr-acest cerc de idei sunt zicătoarele: i-a cântat cucul astăzi (a dat norocul peste om) şi: ascultă până-ţi cânta cucul (fă până e vreme sau bagă de seamă până ce e vreme).

Cu mult mai  înrădăcinată e altă credinţă: că norocul ori nenorocul dă peste om, după cum i-a cântat cucul din faţă ori din dos. Mi-a cântat cucul în faţă, zice omul cui merg trebile bine. Când cucul cântă la spatele românului e semn de jălire, mai ales de despărţire, plecare de acasă. Credinţa asta e dintre cele erotice;

Pierit-ai fi, pui de cuc,

Tu mi-ai cântat să mă duc,

Mi-ai cântat mie de cale,

Şi mândrei de lungă jale.

Toate elegiile în cari se cântă despărţirea a doi iubiţi sunt adresate  cucului, ca blestem; la toate cucul e de vină. De aceea, românul, vrând să scape de efectul cântării cucului din dos, se întoarce repede şi aruncă după cuc: dacă-l fugăreşte şi-l sileşte să tacă, efectul profeţiei lui e zădărnicit; dacă însă nu poate să-l puie pe fugă şi dacă el cântă înainte,  românul e pierdut. În doină, românul aude cucul cântând a rău, se întoarce, aruncă spre cuc, dar:

Eu zic cucului să tacă,

El se suie sus pe cracă

Şi tot cântă de mă seacă.

Iar mai jos pe-o rămurea

Gurlu[ie] şi-o turturea:

Cucul cântă de pornire,

Turturica de jălire.

Dar trebuie de băgat bine în seamă că niciodată nu i se impută cucului că a despărţit pe flăcău de părinţi ori de prieteni; el desparte numai doi iubiţi, deci elegiile adresate cucului au caracter absolut erotic, şi oriunde vei întâlni o doină în care e pomenit cucul, să ştii dinainte că e vorba de o iubire sexuală şi înţelegi doina numai dacă ştii că "urgisitul" cuc e o simbolizare.

"Măria-sa cucul" are cele mai frumoase cântece în literatura noastră; într-unele e blestemat, într-altele e glorificat. Şi atâta patimă e în câteunele cântece! S-auzi la câmp pe vrun flăcău îndrăgostit, ori vro nevastă, ori pe soldaţii însuraţi, în cazărmi, cu ce patimă cânta cântecul care începe cu:

Cucule cu pană sură,

Muşca-ţi-aş limba din gură.

Precum am spus, cucul e simbol al adulteriului, după credinţa că el se împărechează cu toate feluritele păsări ale văzduhului. Simbolizarea lui într-acest fel e veche. Latinii numeau cuculus pe soţul necredincios; englejii numesc cuckold, iar francezii cocu pe soţia necredincioasă. Latinii numeau ovum cuculi (ou de cuc) o faptă streină, care să atribuia unuia care nici nu visa să o fi făcut. O splendidă ilustraţie a credinţei în senzualitatea cucului o avem noi în balada cu fond indo-german (cum a  dovedit dl. Hajdeu) « Cucul şi turturica » : cucul, pătimaş, urmăreşte cu  îndărătnice turbată pe turturică, iar ea, simbol al credinţei în iubire, fuge necontenit de el. Forma noastră diminutivă cuculeţ (sau cucuiete) e anumit întrebuinţata pentru flăcăii îndrăgostiţi şi e pretutindeni  cunoscută de români vorba băiete cucuiete pentru băieţandrii ajunşi la vârsta adultă, când sunt necontenit preocupaţi de porniri sexuale; de aceea e cântecul:

Măi, băiete, cucuiete,

Ce ţi-e capul tot la fete.

Cetitorii colecţiilor de poezii poporale au să găsească adeseori doine erotice în cari se vorbeşte de mierlă şi de turturică. Mierla se crede că e între păserile femei ce e cucul între păserile bărbaţi, că ea se împerechează cu mai multe soiuri de păsări şi-şi bate joc de mierloi. Mai ales se iubeşte cu cucul. Mierla e tipul femeii de lume, al ‘’Mărioarei dintre  bălţi, Cu dragostea-n zece părţi’’. Mierla e totdeauna descrisă în doine ca o femeie stricată, de farmecele căreia însă nu pot să scape îndrăgostiţii. Mierla e nevastă cu bărbat, nu e fata, e deci simbolul adulteriului. Mierla şi cucul sunt tot acelaşi simbol. Turturica reprezintă credinţa în iubire; ea nu e simbol curat erotic, căci de ea se vorbeşte şi în bocete.

Aici mai putem lămuri un lucru. În poezia noastră avem şase păsări ale căror nume le întrebuinţăm ca epitete: păunul, turturica, rândunica, porumbiţa, mierla şi cucul. Cu unul dintr-aceste nume se dezmiardă iubiţii. Dar cele patru dintîi sunt mai rare. Păunaş li se zice mai ales haiducilor, în  balade; turturică şi rândunică se zice fetelor, nevestelor şi copilelor, în bocete. Porumbiţa, deşi foarte rar, e nume dezmierdător în cântecele de joc. În doină însă numele de dezmierdat sunt mierlă şi cuc. Acum e de cercetat: de unde avem noi cel mai frecvent nume de dezmierdare, în erotica noastră: pui şi puică ? Din miile de exemple, aleg:

S-a dus puiul d-îngă mine.

Tuturor le pare bine,

Numai mie-mi pare rău,

C-a fost puişorul meu.

Aşa de deasă şi de generală a fost întrebuinţarea numirii pui ca dezmierdare, încât astăzi nu ne mai dăm seama de ea. Astăzi zicem copilului puiul tatei, fără să ne gândim că pui e dezmierdare erotică. Înţelesul vorbei pui s-a generalizat: pui e orice noţiune diminutivă, ceva mic şi puţin; de aceea vorbeşte românul despre un pui de chef, un pui de bătaie, un  pui de somn, şi înţelege vorba pui într-aceste expresiuni ca şi în pui de om, pui de român, pui de turc. E natural, ca în toate expresiunile, noţiunea pui să aibă caracterul drăgălăşiei şi al vredniciei. În dialectul macedoromân, pullu e şi mai frecvent decât la noi, ca formulă de dezmierdare erotică, dar pulliu însemnează, exclusiv pasăre (vorba pasăre a dispărut din dialectul macedonic). În limba latină pullus însemna numai pui de pasăre, nu ca la noi orice fel de animal de curînd născut (pui de lup, de iepure, de urs, de vulpe etc.).

Tipul cochetăriei în literatura noastră e cucul, tot el e şi al mândriei. Iar mândria e un dar al flăcăilor, cum e cochetăria al fetelor. Ceea ce exprimăm noi - nu ştiu cum şi de unde - "se umflă în pene ca păunul" se zice corect ţărăneşte, ‘’se umflă-n guşă ca un cuc".

O legătură, oarecum sufletască, între cuc şi iubirea sexuală e faptul că el e cântăreţul "lunii de miere" a naturii. Proverbul zice: Cucul până nu vede mugur nu cântă, iar după înverzirea deplină a pădurilor el încetează cu cântecul. Este apoi un fapt curios că românului nu-i place cântecul ciocârliei, al privighetorii etc. şi nicăieri în poezia poporului nu se vorbeşte despre aceste păsări cântăreţe. Cântăreţi pentru români sunt numai cucul şi mierla, probabil pentru că numai acestea cântă prin păduri. Cucul, aşadar, cântă tocmai în toiul redeşteptării naturii:

Vara vii, vara te duci,

Când sunt dragostele dulci.

În  primăvară, codrul n-are prieten mai bun decât cucul, iar românul n-are prieten mai bun decât codrul. În tăcerea şi singurătatea câmpiilor şi a pădurilor cântecul păsărilor e aşa de recreator pentru suflet; şi nici o pasăre n-are cântec răsunător şi puternic cum are cucul; ciocârlia are cântec slab, privighetoarea cântă numai noaptea. Apoi cucului îi plac numai pădurile cu frunză verde, iar frunza verde a codrului - mai  târziu generalizată la tot felul de plante, iar astăzi ajunsă de batjocură - îi este aşa de dragă românului, încât, vecinic preocupat de codru, şi-a început toate doinele cu o invocaţie a frunzei verzi din codru. Astăzi românii, în cea mai mare parte, trăiesc pe sub poalele pădurilor; în cursul vremilor însă au fost siliţi să trăiască şi cei de la şes pe la munţi, de groaza urgiilor ce le aduceau neamurile străine. Pribegia şi haiducia sunt trăsăturile cele mai caracteristice ale poeziei noastre - şi-n doină şi-n baladă - alături cu iubirea. În ţările austro-ungare pribegia românului e de altă natură - groaza de cătănie la străini - dar tot pribegie e. Haiducia are, la toţi românii, aceleaşi cauze.

Munte, munte, piatră seacă,

Lasă voinicii să treacă,

Să treacă la haiducie,

Să scape de cătănie.

Moldovenii şi cei din România mare au poezia cea mai coruptă de elemente nepoporale. La ei auzi  - fiindcă vorbim de începutul doinelor - de frunză verde apă rece, frunză verde doi claponi, frunză verde bolovan.  Iată din colecţia d-lui Canianu - una dintre colecţiile care au cele mai multe elemente streine în doinele adunate - modele: frunză verde tiriplic, frunză verde şi-un harbuz, frunză verde ş-un şalău, frunză verde ş-un lipan, frunză verde solz de peşte, frunză verde de chiper, frunză verde foi de pai, frunză verde şi-o măgură, frunză verde de-abanos.

Şi acest neam de oameni, românii, cari iubesc într-atâta codrul, au legat de noţiunea de codru şi noţiunea cuc, pentru că, la urma urmei, singur cucul e fiinţă vie în adâncimile codrului, fiinţă care s-apropie de om. Şi când cântă soldaţii prin cazărmi şi voinicii pribegiţi în lume şi cei depărtaţi de munte spre şesuri, când toţi aceştia cântă despre cuc, îşi reamintesc codrii de acasă, iar de codri leagă toate sentimentele cele puternice ale vieţii lor - şi iubire şi ură - şi astfel cucul şi codrul se contopesc în inima lor. Şi orice sentimente ar zgudui sufletul, totuşi iubirea locului natal şi iubirea sexuală rămân cele mai puternice sentimente, iar cucul a fost ales ca simbol al sentimentului din urmă.