.jpg)
VEACUL AL OPTSPREZECELEA
Am zis într-un rînd că, oricîte
picături de silnicie ar fi căzut în izvorul limpede al dreptului nostru istoric
asupra Basarabiei, vremea a trebuit să le mistuie şi să le aşeze si că de la un
rînd de vreme încoace, izvorul a trebuit să curgă din nou limpede, ca şi mai
înainte.
În veacul al 14-lea vedem pe Mircea
întinzîndu-şi domnia pînă la Nistru, în al 15-lea vedem pe moldoveni coprinzînd
cu cetăţi însemnate şi avute întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru, în al
16-lea cetăţile Chilia şi Cetatea Albă sînt sub dominaţie turcească, însă numai
cu circumscripţia militară, în al 17-lea tătarii apar şi dispar din Bugeac,
iar, paralel cu viaţa călătoare şi nestatornică a acestor nomazi, vedem cum
românii din aceste locuri îşi urmează înainte viaţa lor de popor statornic,
avînd o mitropolie proprie la Brăila, zidind biserici, trăind cum trăiseră
înainte ca proprietari legitimi ai acestor locuri.
Ce ne va mai dovedi veacul al
optsprezecelea ?
Izvoarele istorice ale acestui veac
apropiat trebuie să fie neapărat foarte limpezi şi asupra oricărei îndoieli.
Cronicarii noştri cari descriu acest veac au trăit în lăuntrul lui, ei nu sînt
copiatori de izvoade bătrîne, ci martori oculari ai evenimentelor; luptele şi
învoielile Ecaterinei a II [-a] cu împărăţia turcească stau deschise şi pe
faţă, nefiind nici un punct care ar admite controversă; în predmetul cesiunei
Bucovinei avem corespondenţa dintre Thugut, ambasadorul austriac la
Constantinopole, şi Kaunitz, cancelariul Imperiului habsburgic; cu un cuvînt
materialul se grămădeşte înaintea noastră şi nu mai avem nevoie de a face
judecăţi prin analogie de cazuri, căci evenimentele înşile poartă pe ele
pecetea valorei lor intrinsece, evenimente cari nu se pot nici nega, nici
discuta chiar.
În acest embarras de richesse
trebuie cu toate acestea să ne mărginim la puţine.
La 1716 urmează cearta între Iorest,
episcopul Huşilor, şi Ioanichie, mitropolitul Proilavului, pentru hotarele
eparhielor acestor două scaune.
Cearta e anume pentru Dubăsari —
dincolo de Nistru — şi satele Sultan-Cîşlaşi şi Musaip-Cîşîaşi din Bugeag.
Numele satelor sînt evident tătăreşti, dar populaţia e creştină, deci română,
îndată ce vedem doi episcopi creştini purtînd proces pentru ele. Dar înaintea
cui se judecă procesul? Poate înaintea sultanului sau a ... hanului tătărăsc?
Ioanichie, mitropolitul Brăilei,
vine la Iaşi şi se tînguieşte domnului Moldovei Mavrocordat în această chestie.
Mavrocordat dă cazul în tratarea unei feţe bisericeşti, a patriarhului Samuil.
Patriarhul, în prezenţa sfatului ţării şi a părţilor litigante, găseşte cu cale
că Dubăsarii, nefiind din hotarul Moldovei, să rămînă sub jurisdicţia
mitropolitului de Brăila, iar cele două sate din Bugeac să rămînă sub
ascultarea episcopului de Huşi.
Amîndoi episcopii îşi dau înscrisuri
conform acestei hotărîri :
Iată înscrisul lui Iorest, episcop
de Huşi:
Venind Sfinţia Sa Părintele
Ioanichie aici la Iaşi au ieşit la Măria Sa luminatul nostru Domn Nicolai
Alexandru Voievod (Mavrocordat) şi Măria Sa ne-au poruncit să mergem la
fericitul Părintele Papa şi Patriarh de la Alexandria, Kyr Samuil, ca să ne
îndreptăm şi, mergînd înaintea Sfinţiei Sale, fiind acolo şi dumnealor boiarii
cei mari şi luîndu-ne seama Sfinţia Sa Patriarhul, ne-am aşezat frăţeşte şi cu
pace într-acelaş chip, cum pentru Dubăsari să lipsească de sub ascultarea a
episcopiei de Huşi şi să rămîie sub ascultarea a mitropoliei de Brăila, nefiind
pe hotarul Moldovei, nici să le dăm mirul, nici blagoslovenia. iară pentru
Sultan-Cîşlaşi şi pentru Musaip-Cîşlaşi ca să fie tot sub ascultarea Huşilor
precum a fost şi până acum, şi aşa am primit amîndoi pe această aşezare de
împărţeală etc.
Peste patrusprezece ani, la 1730,
domneşte în Moldova Grigorie Ghica bătrînul. În acest an urmează punerea la
cale a tătarilor din Bugeac. Mangli-Gherei Han din Crîm cere de la Poartă să
mijlocească pe lîngă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă,
căci n-au nici un fel de rost. Printr-un înscris, iscălit de toţi mîrzacii din
Bugeac, adică de toate căpeteniile, ei lămuresc raportul în care stau cu
Moldova.
Pentru mai mare vădire a lucrului,
reproducem întreg zapisul tătarilor nohai dat la mîna lui Grigore Vodă:
Pricina acestui zapis este precum în
anul 1141 (al Hegirei, de la Hristos 1730) Măria Sa înălţatul şi milostivul
stăpînul nostru MengIi-Gherei Han, trimiţînd arz la Împărăţie pentru ca să ni
se orînduiască din pămîntul Moldovei loc de aşezămînt şi de păşunarea
bucatelor, după arzul Măriei Sale şi cu ştiinţa Măriei Sale, Domnului Moldovei
orînduindu-ni-se cu ferman împărătesc din pămîntul Moldovei 32 ceasuri de-a
lungul şi două ceasuri de-a curmezişul, care loc fiind din început chiar loc
moldovenesc şi de folosul şi hrana pămîntului Moldovei: Măria Sa hanul împreună
cu Măria Sa paşa, păzitorul Tighinel, cu hatişerif împărătesc au hotărît şi au
măsurat şi au lămurit hotarul acestui loc mal sus pomenit; [au] orînduit pentru
cei ce vor locui pe acel loc al Moldovei, 32 ceasuri de-a lungul şi două
ceasuri de-a curmezişul, să dea, osebit de uşurul ce este obicinuit plată,
chirie pentru loc. Care legătură noi am primit, adică pentru nohaii ce vor
locui pe acel loc al Moldovei să-şi dea uşurul şi hacul pămîntului şi toată
plata deplin, şi cu învoinţa noastră şi a tuturor bătrînilor noştri făcutu-s-au
şi hoget după legea noastră, întru care s-au însemnat toate legăturile acestea
cu carele noi toţi ne-am legat şi am primit; după cum însemnează hogetul,
aşezate fiind aceste tocmele şi orînduiele, noi toţi aşezîndu-ne ca să locuim
pe partea locului Moldovei unde ni s-au poruncit.
Însa cunoscînd noi că pentru
păşunatul dobitoacelor noastre, om avea lipsă şi strîmtoare, ajuns-am cu
rugăminte divanul Măriei Sale hanului stăpînului nostru, rugîndînd şi
cucerindu-ne ca să ne isprăvească puţină nevoie numai pentru dobitoace, şi
păstorii noştri să se poată păşuna pe unde părţi de loc a Moldovei de pe care
ne-am rădicat noi, fiind acele părţi de loc de această dată nelocuite de raiaua
Moldovei, şi, deşerte aflîndu-se acele părţi de loc, ne-am rugat ca să avem
voie a ne păşuna dobitoacele noastre o samă de vreme. Deci Măria Sa hanul,
milostivindu-se asupra noastră, triimes-au către Măria Sa Domnul Moldovei
cinste iarlicul Măriei Sale şi despre partea noastră, a nohailor, pe
Kaspolat-mîrza anume şi pe Cantemir-mîrza şi pe Iş-mîrza şi pe sultanul Mambet-mîrza,
împreună cu omul Măriei Sale, cu pofta pentru această ispravă; cari,
împreunîndu-se cu Măria Sa Domnul Moldovei şi arătîndu-se pofta şi rugămintea
noastră, răspunsu-le-au Măria Sa cumcă acele locuri sînt pentru trebuinţa
locuitorilor Moldovei şi pe urmă pe acele locuri este să se aşeze şi să
lăcuiască raiaua Moldovei.
Într-acesta chip arătîndu-le Măria
Sa Domnul Moldovei, marzacii acei de mai sus pomeniţi, vechilii noştri,
răspunzînd într-acesta chip, s-au apucat, de vreme că acele părţi de loc pe
care noi să ne păşunăm dobitoacele se află deşerte de această dată de lăcuitori,
pe acele părţi de loc poftim să ni se dea voie de păşunat o samă de vreme; iară
în părţile ce-or fi trebuitoare pentru lăcuiturii Moldovei să nu ne atingem, ce
numai să păşunăm în părţile unde ne vor arăta ispravnicii şi zapcii marginilor
Moldovei, iară peste voia lor să nu avem a călca aiurile, şi despre car[e]
ne-ar arăta ci că este de trebuinţă lăcuitorilor Moldovei îndată fără nici o
întârziere să avem a ne rădica dobitoacele.
Şi, osebit de aceasta, apucîndu-ne
noi să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei alîm îndoit pe bucatele noastre, Măria
Sa plecînd către poftă şi porunca (?) Măriei Sale hanului şi sfătuindu-se la
aceasta şi cu ai săi boieri ai Moldovei, într-acest chip au dat răspuns,
zicînd: precum pentru păşunea dobitoacelor de-om cumva păşi noi peste
legăturile şi aşezămîntul ce se însemnează mai jos, nici un ceas să nu ne lase
dobitoacele pe locurile Moldovei să le păşunăm; aşijderea şi dobitoacele
noastre să aibă a se păşuna numai pe acele părţi de loc care ne-ar arăta
domnealui sărdarul şi dumnealui căpitanul de codru şi afară din cuvîntul
acestor boieri a Măriei Sale nici un pas să nu păşim, nici să facem cît de
puţină supărare cuiva, nici să cutezăm a face pe pămîntul Moldovei lăcaş au
sălaş pentru păstorii noştri, ce numai să aibă a-şi purta păstorii noştri după
obiceiul lor cîte o oba în care; iară din oba afară pe locurile acele să nu fim
volnici a bate par sau ţăruş, fără decît vitele noastre, fiind la iernatec şi
fiind trebuinţă pentru viţeii noştri, să stea supt acoperămînt, numai pentru
viţeii noştri să avem voie, din ceputul iernii pînă în sfîrşit, a ne urzi pe
locurile unde ne-ar arăta zapcii Măriei Sale cîte o colibă ce se cheamă
tătăreşte aran; noi singuri să avem a le urzi la începutul iernii şi iară noi
singuri să avem a le strica la sfîrşitul iernii. Iară de nu le-am strica pe cum
ne apucăm oamenii Măriei Sale să aibă a le da foc şi a ne ridica cu totul.
Aşijderea şi din stăpînii
dobitoacelor, cari ar avea dobitoace la iernatic sau la văratic, mîrzaci fiind
sau karatătari, fiind trebuinţă să-şi cerceteze dobitoacele, de ar vrea să
meargă la dobitoace să le vadă, să albă întîi a merge la boierii Măriei Sale
diregătorii marginilor, adică la serdarul şi la căpitanul de codru şi la
pîrcălabul de Lăpuşna, şi, arătîndu-şi nevoia şi trebuinţa lor ca să meargă
să-şi vadă dobitoacele colo unde se păşunează, aşa cu ştiinţa lor să aibă voie
a merge, iară fără de voia şi cuvîntul acestor boieri nimeni din noi să nu aibă
voie a călca pe părţile Moldovei.
Iară de s-ar afla cineva din nohai
cu pricina dobitoacelor să vie pe locurile Moldovei ori păstorii noştri cu
vreun chip de s-ar ispiti a face vreun supăr odăilor sau fînaţelor răielii
locuitorilor Moldovei sau de s-ar afla cineva din nohai sau dintr-alţii şi s-ar
ispiti a face cît de puţin val sau cît de puţină stricăciune fînaţelor,
odăilor, dobitoacelor, pînilor sau semănăturilor, unul ca acela să aibă a se
prinde şi legal să se trimiţă la Iaşi şi acolo să i se dea certare precum se
cade.
Şi pe locurile unde s-ar păşuna
vitele noastre, oricînd ne-ar arăta şi ne-ar zice boierii ce s-au zis mai sus
cumcă părţile acele sînt trebuitoare pentru lăcuitorii Moldovei, îndată să avem
a ne rădica dobitoacelor de acolo fără nici o întîrziere şi price.
Iar pentru alîmul îndoit apucîndu-ne
noi ca să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei, Măria Sa n-au primit a ne lua alîm
îndoit şi ne-au arătat că gîndul M[ăriei] S[ale] nu este să ia de la noi alîm
îndoit, nici să lăcomeşte a lua de la noi bani îndoiţi pentru păşunatul vitelor
noastre; ce numai pe cît însemnează în hoget atîta primeşte şi Măria Sa să ia
de la noi. Pentru care şi noi ne-am apucat ca să dăm deplin precum însemnează
în hoget, toate deplin fără nici o pricină şi preget, şi afară din hotarul
acesta la nimică să nu păşim, nici cîtu-i o palmă de loc, nici prin dobitoacele
noastre să nu avem a supune şi a tăinui dobitoacele răielii sau a
neguţitorilor.
Şi dintr-aceste legături, din toate
cîte s-au pomenit mai sus, de-om păşi cît de puţin şi de n-am păzi aceste
legături toate, să aibă voie Măria Sa a ne scoate toate dobitoacele afară de pe
locul Moldovei.
Deci într-acest chip ca acela ce ne
este nouă în folos după bună şi înaltă socoteală a Măriei Sale Hanului,
vechilii noştri viind cu răspuns înaintea Măriei Sale Hanului, înaintea
divanului Măriei Sale noi toţi am primit această legătură şi acest răspuns ce
ni 1-au dat despre partea Măriei Sale Domnului Moldovei şi toate le-am primit
noi cu toţi mîrzacii şi bătrînii nohailor şi ne-am apucat că, de-om păşi cît de
puţin din hotarul acestui zapis, Măria Sa Domnul Moldovei să aibă a ne goni
dobitoacele peste hotarul cel de două ceasuri. Într-acest chip ne-am legat cu
toţii cu acest temesuk al nostru, carele, pentru ca să fie tare şi încredinţat
că cu ştiinţa şi cu pofta noastră a tuturor s-au scris şi s-au alcătuit şi s-au
dat la mîna Măriei Sale Domnului Moldovei lui Grigorie Vodă, la mijlocul
luminei lui Sefer în anul 1142.
Iscăliţi:— Şitak-bci. Ismail-mîrza.
Batîr-mîrza Kelmehmet. Dokuz-olu. Aslan-olu. Nevrut-mîrza. Hagi-bci-mîrza.
Aslan-mîrza. Giaun-mîrza. Mamai-olu. Kazi-olu. Azamet-olu. Ali-olu.
Iskender-mîrza. Iusuf-beior. Hagi-bei-mîrza. Kan-mîrza-olu. Mehemet-olu.
Bei-mîrza-olu.
Din acest document nepreţuit, plin
de naivitate şi de tautologie, se văd următoarele lucruri:
1) că tătarii erau supuşi străini al
hanului din Crîm;
2) că li se orînduieşte loc de
aşezămînt şi de păşunare lung de 32 ceasuri, lat de 2 ceasuri, drept care ei îi
şi zic Buceag, adică colţ de pămînt;
3) că pînă la acest înscris ei
plăteau Moldovei două dări numite : uşurul si hacul, fiind, din început chiar,
loc moldovenesc şi de folosul şi hrana pămîntului Moldovei;
4) că de acum vor plăti deosebit şi
chirie pentru loc, va să zică o a treia dare;
5) că afară de aceste locuri de
aşezare (60 de mile pătrate) mai cer permisiunea de a păşuna şi pe alte locuri
deşerte şi că pentru un asemenea beneficiu vor să plătească alîm îndoit;
6) că li se dă permisiune, însă să
n-aibă voie a zidi lăcaş sau sălaş, nici a bate par sau ţăruş în pămînt,ci
numai sub cort să poată locui. Făcînd bordei pentru iarnă, să-1 ridice
primăvara, căci altfel diregătorii Domnului moldovenesc vor da foc bordeielor
şi-i vor alunga;
7) că fără voia dumisale serdarului
şi a căpitanului de codru să n-aibă voie nici să-şi viziteze vitele;
8) că, îndată ce li s-ar porunci să
părăsească păşunea, s-o şi părăsească fără întîrziere şi price;
9) că, făcînd stricăciune sau val
fînaţelor, dobitoacelor, odăilor, pînilor sau semnăturilor, să fie prinşi,
legaţi, trimişi la Iaşi şi pedepsiţi;
10) că nu vor mai tăinui (vorbă
subţire pentru fura) vitele raielii gau neguţitorilor;
11) că, oricînd n-ar îndeplini
obligaţiunile lor, dobitoacele lor să fie alungate peste hotarul cel de două
ceasuri.
Ciudaţi possesseurs légitimes?
Sub aceste condiţiuni grele tătarii
rămîn ca arendaşi ai Buceagului, pe un petec de pămîmt de 60 de mile pătrate,
pentru care plătesc dări domniei Moldovei. Pe acest petec se judecă între ei,
dar, făcînd neajunsuri cît de mici moldovenilor, sînt judecaţi la Iaşi de judecătorii
ordinari ai ţării. Păşunîndu-şi vitele, n-au voie nici ţăruş în pămînt să bată,
necum să-şi facă casă.
De aceea nu-i mirare că renumiţii
generali Rumianţof şi Şumarof i-a găsit sub corturi. Numai cortul pe care-1
ducea în car avea permisiunea de a-l întinde dincolo de petecul Bugeacului.
În sfîrşit ruşii i-au dat pe bieţii
noştri arendaşi afară, făcînd astfel pagubă visteriei. Daca exista pe atunci o
administraţie a domeniilor statului, ar fi protestat şi i-ar fi luat sub scutul
articolului cutăruia din Codul civil. Dar bietul Chiel-Mehmet, iscălit al
patrulea în înscris, nu ştia să-şi ia advocaţi şi să se judece pe la curţi şi
tribunale; de aceea 1-au şi tuns ruşii. E drept că Chiel-Mehmet nici n-avea
mare cheltuială la tuns.
Dar să lăsăm pe tătari de o parte şi
să ne-ntoarcem la alt şir de idei. în veacul al optsprezecelea se începe
înrîurirea politicei ruseşti în provinciile turceşti sau atîrnătoare de Turcia.
După ce Petru cel Mare cîştigase
bătălia de la Pultava, Constantin Basarab Brîncoveanu trimite soli la dînsul
şi-i promite ajutor în contra turcilor. Constantin Brîncoveanu era în genere un
om care promitea multe şi voia să aibă în toate părţile razim. El sta în
corespondenţă secretă cu toată lumea, pînă ce Poarta i-a aflat aceste din urmă
uneltiri şi a hotărît stingerea celor din urmă Basarabi. Dimitrie Cantemir,
crescut la Constantinopole şi crezut credincios turcilor, e trimis domn în
Moldova ; dar acesta, în loc să lucreze în favorul Turciei, încheie cu Petru
cel Mare un tratat de alianţă, ratificat la Lusk (13 aprilie 1711). Prin acest
tratat de alianţă Petru se obligă de a restabili vechile margini ale Moldovei.
La 14 mai acelaş an Cantemir publică proclamaţia sa, în care zice că Petru s-a
obligat a restitui Moldovei părţile uzurpate de turci şi a întreţine cu
cheltuiala sa o armată moldovenească de 10000 de oameni. Se ştie ce trist
sfîrşit au avut acea campanie rusească, care s-au încheiat printr-o umilitoare
pace prin care Rusia a consimţit a înapoia Azovul, a distruge portul de Taganrok,
a risipi toate cetăţile de la graniţele Turciei.
Dar pe români i-a costat şi mai mult
pasul pripit al învăţatului Cantemir. Constantin Brîncoveanu a fost tăiat
împreună cu toată familia, iar de la 1716 încoace veni pentru noi veacul de
tină al fanarioţilor. Tot in acest veac înrîurirea Rusiei în Principate creşte
din ce în ce.
Deja prin art. 2 al Tratatului de la
Constantinopole (5 noiemvrie 1728) Petru cel Mare îşi asigură oarecare
înrîurire asupra creştinilor din Orient. În vremea împărătesei Anei (1730—
1741) emisarii mareşalului Münich răspîndesc aur şi proclamaţiuni prin
provinciile Turciei, sub domnia Elisabetei (1741—1762) emisarii se îmulţesc,
pînă ce în sfîrşit, sub Ecaterina II (1763—96), politica rusească în Orient
s-au copt cu desăvîrşire.
În 1769 Rusia declară război
Turciei, Galiţin ocupă Hotinul; în fevruarie 1770 boierii moldoveni şi munteni
jură credinţă Ecaterinei, în 1771 feldmareşalul Rumianţof stabileşte cîte un
guvern provizoriu în fiecare Principat, iar Ecaterina doreşte unirea
Principatelor sub un rege care era să fie Stanislaus August Poniatowski. În
congresul de la Focşani din 1772 Rusia pretinde ca Principatele să fie
declarate independente sub garanţia mai multor puteri ale Europei. În fine la
1774 se încheie pacea de la Cuciuc-Cainargi, în care (art. 16) se stabileşte că
Principatele vor primi înapoi terenurile pe nedrept uzurpate de turci
dimprejurul cetăţilor Hotin, Bender, Akerman, Chilia, Brăila ş.a.
În genere interregnul din vremea
ocupaţiei ruseşti de la 1769—1774 e cel mai caracteristic pentru vederile de
atunci a Rusiei. Ea voia o Românie unită care s-ajungă de la Nistru pînă în
Carpaţi. Pe monetele bătute pentru Principate marca Moldovei şi a Ţării
Româneşti sînt împreunate sub o singură coroană. Rusia cerea dărîmarea
întăriturilor de la Hotin, Bender şi Cetatea Albă şi împreunarea acestor oraşe
cu Moldova, iar a Brăilei cu Ţara Românească. Corespondenţa lui Thugut cu
Kaunitz dovedeşte aceasta cu asupra de măsură, ca şi tratările din congresul de
la Focşani, ca şi candidatura lui Stanislaus August care — si fata favissent—
era să fie cel dintîi rege al României unite. Deosebirea numai e că României de
pe atunci i s-ar fi lăsat cu dragă inimă petecul de pămînt de la gurile
Dunării, pe cînd, celei de azi —nu.
Dar politica înaltă nu ne preocupă.
Noi am urmărit pînă acuma firul roşu al dreptului neschimbat a Moldovei asupra
Basarabiei întrucît el trăia în chiar conştiinţa ţării. De aceea venim iar la
mitropolia Proilavei. În vremea acestui interregn, Gavril, mitropolitul
Moldovei, în înţelegere cu Grigorie, mitropolitul Ungrovlahiei, desfiinţează
Proilavia şi reintegrează vechile eparhii române. Ţinutul Brăilei se dă
episcopiei de Buzău; ţinuturile Ismail, Reni, Chilia, Acher-man şi Bender
episcopiei de Huşi, iar ţinutul Hotinului episcopiei de Rădăuţi. Mitropoliţii
au şi aplicat hotărîrea lor, înainte chiar de a supune dispoziţia şi grafului
Rumianţof, de la care însă a primit în această privinţă următoarea deslegare
printr-o scrisoare (româneşte şi ruseşte).
Prea Sfinţite Arhiepiscope şi
Mitropolite al Moldovei.
Al meu milostiv Arhipăstoriu,
După socotinţa înştiinţărilor
Preasfinţii Tale şi a Preasfinţitului Mitropolit al Ungro-Vlahiei pentru
eparhia Brăilei, şi eu aşa socotesc că, pînă se va face hotărîre de la marea
stăpînire, povăţuirea cea duhovnicească a acelor ţinuturi, a Ismailului, a Renilor,
a Chiliei, a Achermanului şi a Benderului, s-au fost dat episcopului de Huşi.
Iar ţinutul Brăilei, episcopului de Buzău. Deci întru împlinirea acestora şi
Preasfinţia Ta să binevoieşti a scri celui mai mare povăţuitor a eparhiei
aceea, după hotărîrea bisericească şi politicească. Iar eu pentru înştiinţarea
la comandirii acelor ţinuturi am scris.
Al Preasfinţiei Tale plecat slugă:
1773, aprilie 25 subscris; Graf
Rumianţof
În urmarea acestei epistole
mitropolitul înştiinţează prin enciclică pe toată tagma bisericească şi pe toţi
creştinii ortodoxi din ţinuturile anexate la eparhia de Huşi (Ismail, Eeni,
Achennan şi Bender) că, după înţelegerea cu graful Petru Alexandrovici
Rumianţof, ei pe viitor au a asculta de Inochentie, episcopul de Huşi.
Iată dar o vădită continuitate de
drept şi în veacul al optsprezecelea şi o dovadă că românii au persistat pe
acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi.
