România dreaptă

Se afișează postările cu eticheta revolutie. Afișați toate postările

Toxinul a sunat despre ziuă. La glasul lui, s-au deşteptat în grabă tinerii patrioţi adăpaţi la izvoarele europene. Fără să-şi ia rămas bun de la părinţi, lepădându-se cu entuziasm de dreptul de moştenire al privilegiilor, au ieşit din casa părintească, au coborât hotărâţi în piaţă, s-au amestecat cu poporul care suferise atâta, şi au strigat din toate puterile: Libertate! Egalitate! Fraternitate! Şi Popa Şapcă binecuvânta mişcătoarea scenă a fraternizării tuturor fiilor patriei. Negura care atâtea veacuri apăsase asupra ţărilor române era spartă: încet-încet, ea trebuia să se risipească pentru a face loc luminii moderne.

Dar de la strigătul acela de generoasă revoltă contra unei stări seculare de ruşine, de înjosire, de mizerie politică şi socială, şi până la realizarea frumosului vis, trebuia, afară de binecuvântarea lui Popa Şapcă, încă mult. Tinerii patrioţi, după vorbe, fură chemaţi la fapte. Trebuia făcută scara jertfelor pentru a ajunge la vârful dorit. Ei nu s-au dat înapoi. Entuziasmul lor nu a fost de o singură clipă: voieşte şi vei putea! Atunci începu pe-ntrecute fiecare să alerge în faţa primejdiilor. Adevăraţi apostoli, ei îşi părăsiră familiile, căminurile, dragostile: un scop unic îi mişca – triumful cauzei libertăţii, singurul viitor acceptabil în închipuirea lor pentru patria românească, singura ei putinţă de fericire.

A fost semnalul unei mari răsturnări sociale această pornire. Aceşti generoşi tineri, urmărind idealul lor, lepădară fără socoteală cea mai puternică armă politică, averea. Ei credeau că generozitatea lor de rasă avea să izvorască fără istorie din pământul patriei. Cu iuţeală vertiginoasă începură să se ducă pe copcă marile averi boiereşti: un palat, pentru un act de propagandă; mii de galbeni, pentru o misiune fantezistă; o moşie pentru o broşură tipărită la Paris: luminează-te şi vei fi !

A! generoşi patrioţi, care vă jertfeaţi pe voi şi pe copiii voştri pentru viitorul neamului, voi întemeietorii partidului liberal clasic, voi nu ştiaţi desigur în ce mâini bune avea să cadă drapelul vostru. De ce, la Paris, între un curs al lui Michelet şi o predică a lui Lamennais, n-aţi mers o dată şi la Madame Lenormant, celebra cărturăreasă, ca să vă prezică viitorul partidului liberal? Eraţi prea naivi pentru a şti că ideile sunt în organismul social ca fermenţii în corpurile vii. Voi nu puteaţi şti că fermenţii cei mai dulci pot produce toxice primejdioase. Şi de aceea ar fi păcat să vă învinovăţim pe voi de urmările unor intenţii curate. Şi ori nu sunt frumoase urmările?

Voi patru copii ai lui Dinicu Golescu, Câmpinenii şi Negrii, păcat că nu trăiţi să vă vedeţi urmaşii! N-aveţi de ce să nu dormiţi în linişte, n-aveţi de ce fi mâhniţi că aţi jertfit averile voastre colosale cauzei liberale române. Voi aţi lucrat pentru această cauză fără socoteală – pretinşii voştri continuatori mai socotiţi, lucrează prin această cauză. Voi aţi murit ruinaţi; dar nu face nimica – v-aţi îndeplinit o datorie sacră pentru patrie. Mai târziu, prin patrie, copii săraci, luaţi de voi pe procopseală, începând cu doi galbeni pe lună, au ajuns milionari... Şi d. Carada să nu iubească patria română? Dar desigur că o iubeşte mai mult decât aţi iubit-o voi! Voi aţi abolit privilegiile, pe care le puteaţi moşteni; v-aţi răsturnat boieriile voastre proprii, v-aţi vândut moşiile, aţi dărâmat cetatea nobiliară. Bravi boieri democraţi, bine aţi făcut! Totul s-a câştigat, nimic nu s-a pierdut! Am obţinut îndeplinirea formelor democratice, pe de o parte, iar pe de alta, acei ce v-au cumpărat proprietăţile, cei ce au cules averile risipite, au restatornicit privilegiile, au reclădit cetăţi de trei ori mai tari decât bietele voastre bătrâne boierii.

Avem bănci şi credite, instituţiuni de toate felurile, tot atâtea castele tari, de unde nu se scoate uşor o castă nobiliară! Şi voi, părinţi ai noştri, obscuri entuziaşti, care aţi plâns de bucurie când v-aţi sărutat cu feciorii de boieri pe Câmpul Libertăţii sub binecuvântarea lui Popa Şapcă, n-aveţi de ce să fiţi mâhniţi. Iată urmaşii voştri liberali! Iată haitele catilinare de politicieni liberali, de diplomaţi de mahala, de vânători de slujbe şi de mici gheşeftari: avocăţei lătrători, samsaraşi dibaci, toate lichelele şi drojdiile sociale, tinzând să suie sus, cât mai sus, distincţie fără merit, avere fără muncă, pofte fără saţiu, roade minunate ale unei şcoli ce le-a înarmat numai instinctele pernicioase, pândind alegerile şi toate nevoile publice pentru a ciupi pataca; neghiobi fără naivitate, răi fără bărbăţie, urmând meritul şi talentul deosebit ca pe nişte vrăjmaşi de moarte. Aşa sunt toţi câtă vreme soarta îi ţine jos în masa cea mare, cufundaţi în valurile neastâmpărate ale semenilor lor. Dar când norocul, voind să tachineze pe ceilalţi, ridică pe unul sus, încununându-i agitaţiile neomenoase cu un succes de avere şi de situaţie, atunci e un spectacol, care mă umple pe mine de respect şi de stimă pentru liberali.

Iată-l pe mititelul veninos şi ridicol, care se zbătea ieri în noroi, cât e de mare acuma, cât e de arătos şi de senin. Iată-l cu ce bravură încalecă milionul! Priveşte emfaza dezgustătoare a parvenitului! Vezi ce indiferenţă crudă pentru suferinţele semenilor şi tovarăşilor lui de adineaori! Vezi aceasta mândră lipsa de liberalitate, de generozitate, de orice avânt nobil. El n-are înţelegere, ba simte chiar repulsiune pentru tot ce e frumos, pentru tot ce face mulţumire umană fără imediată utilitate practică. Stropeşte cu noroi şi pe mamă-sa. Nesăturat cu milioane, e-n stare să-şi mânjească mâinile în gheşefturi spurcate.

Credinţă, talent, merit, onoare, sentiment? „le cumpăr pe toate - am cu ce”. Fraternitate? gheşeft şi chiverniseală! Egalitate? impertinenţă faţă cu distincţiunea, cu meritul şi cu talentul! Libertate? bani, insulte şi reteveiu! Iată marele partid colectivist,urmaşul partidului liberal clasic! Iată continuatorii patrioţilor vizionari de odinioară - toxice partide ale unor bătrâne idei generoase.

I.L. Caragiale

Conferinţa rostită la 28 Februarie 1935, la 150 de ani de la Răscoala lui Horia.

Se împlinesc o sută cincizeci de ani de la moartea lui crâncenă la Alba-Iulia, unde nemeşii unguri l-au frânt pe roată. Prin resorturile ei această zi mai vie şi mai plină pare decât oricare altă aniversare, taie unde adânci în conştiinţa noastră şi profilul martirului legendar apare turburător în ochii posterităţii. În adevăr, din galeria nesfârşit de lungă şi de întunecată a trecutului unde dorm alături sacrificaţii noştri se ridică de astă dată un chip neobişnuit, o figură retrasă în colţul ei, cu totul deosebită... Mare hlamidă domnească pe umeri, cum au avut în ţările de la Dunăre atâţia al căror vis la mărire s'a înecat în sânge... Nici măcar boier de neam n'a fost, plătind cu viaţa pornirea aspră de-a stăpâni sau apăra un petec de pământ, ori altă patimă urzită în umbră... Nu. E un obraz de ţăran, o faţa arsă de soare, brăzdată de crejuri adânci ca tăieturile de cuţit, cu părul lung încununând fruntea largă, căzut cuviincios pe umeri. Semenii lui, dorind pe semne să-l alinte cu porecla lor, i-au dat din tinereţe numele de HORIA, nume sonor şi primăvăratic născut din cântec şi din svon de pădure... E o întreagă lume de simţire, o specială naivitate populară, e zâmbet şi răsărit de soare în acest botez. De felul lui îi ziceau VASILE NICOLA URSU.

Ce-i dă însă o semnificare cu desăvârşire aparte în istorie acestui ţăran chinuit e că povestea lui furtunoasă se petrece acolo în munţii Abrudului, unde peste un veac fluierul lui Avram Iancu îşi picura plânsul lui răsleţ, la un alt sfârşit de dramă. Pentru întâia oară Ardealul oropsit striga din măruntaiele lui, prin acest om din Albac. Înainte cu două veacuri a fulgerat pe câmpia Mureşului spada Voievodului muntean, răscolind instincte străvechi şi trezind din nou visuri adormite demult. Dar cu Mihai venea dorul de mărire de peste Munţi, era expansiunea unei organizaţii de stat şi gloria de arme a unei oştiri orânduite care se călise în atâtea războaie. Horia însă e clocotul Ardealului intra muros, cea dintâi erupţiune vulcanică a unui popor schingiuit o mie de ani.

Două lucruri nu sunt de mirare în această fatală deslănţuire. Mai întâi e faptul că un ţăran încarnează aici destinul unei naţii la cel dintâi act de conştiinţă, ceea ce înseamnă că orfan de orice conducere politică, norodul s'a rostit prin însuşi impulsul lui de auto-conservare, clasa conducătoare fiind aproape în întregime mimetizată de atmosfera opresiunii străine. E un simbol, care spune multe, acest cap de moţ rural, ale cărui sugestii şi învăţăminte îşi păstrează încă chiar şi pentru prezentul nostru sbuciumat întreagă valoarea lor de sinteză istorică cu toate concluziunile ei logice. Al doilea nu trebuie să uimească pe nimeni constatarea că revoluţia lui Horia în revărsarea ei a fost plină de pârjol şi de cutremur, ca un cataclism al naturii. Cine ştie ce patimi groaznice au izbucnit aici, cine cunoaşte cât de cât exploatarea acestei misera plebs contribuens, acela va înţelege că numai prin râuri mari de sânge se putea spăla o mare ruşine şi că după batjocura neomenoasă de veacuri nu putea veni o răsplată mai blândă.

Ceea ce trebue reţinut însă ca un miracol al răscoalei din Munţii Apuseni, e cronologia acestei vijelioase afirmări a energiei noastre de rasă. Ea se petrece într-o vreme când din ţările surori de peste Carpaţi, în afară de sentimentul înrudirii organice, nu putea radia nici o încurajare. Nu trebuie uitat că la Bucureşti şi la Iaşi se traversa atunci o tristă perioada de domnie fanariotă, din care nici un semn de apropiere nu putea călători la fraţi. Ardealul, mai bine zis Ţara Moţilor, se sbuciuma, deci într'un efort singuratic de completă izolare. Cu toate acestea flacăra ţâşneşte înfricoşată la orizont, ecoul ei se resimte departe peste graniţele Austriei. Ciudata desţelenire de pasiune vindicativă a celor de jos, la 1784, avansând marea Revoluţie care atunci pe malurile Senei în mod teoretic numai îşi ascuţea săgeţile. Continentul era de sigur, năpădit de materie inflamabilă în acest timp. Nu se poate tăgădui nici o interdependenţă sufletească a celor obijduiţi, dar nimeni nu poate spune că declanşarea din munţii noştri ar fi avut vreo afinitate doctrinară cu dogmele liberatoare din Apus. Totuşi, enoriaşii popei Crişan în conspiraţia lor, acolo în biserica de lemn din Mesteacăn, când au pus jurământul la poalele unui primitiv Crist bizantin, au accentuat credinţe şi lozinci pe care peste un deceniu numai le-au pus în circulaţie catechismele jacobine. De aceea, într'un examen riguros care ar avea în vedere evoluţia de gândire a bătrânei Europe, în universala primenire inaugurată de veacul al XVIII-lea, ţăranul din Albac îşi are locul lui bine stabilit, loc de iluminat precursor în a cărui viziune însângerată, poate fără să ştie el, s'au proiectat aspecte avansate din viforul cotropitor al umanităţii.

Problema se pune cum s'a instrumentat în cugetul acestui iobag analfabet năzuinţa spre libertate ? Ce l-a împins pe el la răzvrătire şi cum i s'a zămislit speranţa salvatoare care l-a povăţuit până în pragul eşafodului ? Este Horia pur şi simplu un Spartacus în iţari, un erou de răzmiriţă a clăcaşilor împotriva proprietarilor nesăbuiţi ? E un mistic al ortodoxiei călcate în picioare de catolicismul de la Viena care, se ştie, înainte cu optzeci de ani de tragedia lui Horia lansase ideea unirii cu Roma a ritului răsăritean din Ardeal ? E o victimă a demagogiei imperiale a lui Iosif II, care prin rescriptele şi patentele lui a putut să trezească o clipă iluzia că va fi un desrobitor al mulţimei şi că pe ruinele feudalităţii ungureşti va întemeia o lume nouă? Sau pe deasupra tuturor în mod aproape anacronic conştiinţa naţională a cerut cuvânt în revolta Moţilor ?

În orice caz, analiza nu e tocmai simplă, fiindcă se desprind mai multe nuanţe din cele petrecute în munţi. Izbucnirea lui Horia nu e un răspuns elementar la o singură cauză bine determinată, ci o explozie grozavă după o foarte complexă stratificare de material eruptiv acumulat în sufletul românilor din Ardeal.

Este mai întâi sângeroasa servitute care strangula viaţa bieţilor iobagi. Istoria Ungariei şi-a Transilvaniei în cursul veacurilor e o înlănţuire de orori pe spinarea ţăranilor exploataţi. Nobilimea maghiară, în tendinţa ei de dominaţiune, e un foarte ciudat amestec de precepte feudale din Occident şi de cruzime sălbatică brodată pe fondul turanic ancestral al originei asiatice. Tripartitul lui Werböczy, acest codice al legilor ungureşti, e reglementarea raptului şi-a stoarcerii până la sânge a săteanului. Din această tensiune între cei de sus şi cei legaţi de robota gliei s'a clocit odinioară revoluţia clăcaşilor de sub comanda lui Gheorghe Doja la 1514, care a incendiat cu o mare de flăcări pusta maghiară şi s'a isprăvit cu teribila represiune a magnaţilor biruitori... E cunoscută răzbunarea de la Seghedin. Sclavul răzvrătit a fost aşezat pe un tron de fier roşu şi-a murit cu coroana arzândă în cap, care i-a pârjolit creierii... Aceeaşi concepţie de clasă, strâmtă şi cumplit de neumană, a domnit, fireşte, și'n Ardeal, cu deosebire că aici iobagul reprezentând altă rasă, asuprirea era şi mai îngrozitoare. Paginile apăsării noastre sunt pline de-un gemet surd, care vine de departe.

Mai mult ca în alte părţi, în munţii Abrudului, Moţii îşi tânjeau traiul sub călcâiul domnilor de pământ, sub corvezile comitatului şi sub exploatarea fiscului. De ani îndelungaţi clocotea amărăciunea lor şi căutând o tămăduire ochii li se îndreptau spre tronul împărătesc de la Viena, unde nădăjduiau dreptate şi obştească alinare. Încă de pe vremea Mariei Theresia au început drumurile şi plângerile către "prea-înălţatul chesaro-crăiesc scaun". Cu Iosif II s'au înteţit aşteptările. Spirit umanitar cu înclinări filosofice, îmbibat de principiile vremii, cucerit de enciclopediştii francezi, acest monarh plin de întrebări şi îndoieli, clădindu-şi un sistem de guvernare centralistă, şi-a dat seama de împilarea maselor de către nobilime şi-a protestat cu hotărâre împotriva ei. Pe toată suprafaţa marelui imperiu el şi-a plimbat ideile reformatoare, exprimându-le cu multă îndrăzneală... În ziua de 21 mai 1773 a călcat întâia oară în Ardeal prin Ţara Haţegului. Care erau stările de acolo ne putem trage seama din ordinul Mariei Theresia, trimis guvernului transilvan aproape concomitent cu plecarea Coregentului, în care pretinde că înainte de sosirea lui : "să se cureţe drumurile publice de cadavrele oamenilor executaţi cu ştreangul, cu roata şi cu ţeapa, care după uzul de pân'acum stau expuse - zicea împărateasa - spre oroarea şi aversiunea călătorilor"... Din tot ce-a înregistrat în această călătorie Iosif II, care s'a întors la Viena cu 19 mii de petiţii din acest voiaj, s'a adeverit în mod eclatant exasperarea mulţimei. Împăratul şi-a arătat părerile, care-au trezit protestarea magnaţilor renitenţi… Iobagii au înţeles şi ei atitudinea proteguitoare şi nădejdea lor a prins o nouă înfiripare. Între timp, la 1781, Iosif II a abolit iobăgia în Boemia, Moravia şi Silesia... Negreşit, că rezonanţa acestor acte în sufletul clăcaşilor secătuiţi a fost formidabilă. Ardealul credea că va răsări şi steaua lui. De-aceea Moţii adunându-şi plângerile în umilită scrisoare şi-au trimis omul la Burgul împărătesc. Horia, căpetenie cu dragoste pentru obida lor, el a purces la drum să "sărute schiptrul"

Lui Iosif cel Mare, de neamuri iubit

Soare de scutinţa nouă răsărit.

cum scrie într'una din "stihurile politiceşti" dintr'un Molitvelnic apărut la Blaj în 1784. Împăratul, în demofilia lui generoasă l-a primit pe iobagul călător şi a apreciat dreptatea lui în audienţa acordată la 1 Aprilie 1784. Urmările se ştiu : Răscoala din Munţii Apuseni s'a pornit invocându-se, şi de conducători şi de mulţime, binecuvântarea imperială.

Dacă însă cuvântul lui Horia a prins şi cetele din munţi s'au mişcat ca să-şi facă dreptate singure, minunea se datoreşte faptului că de zeci de ani de zile în Ardeal era o supra-surescitare sufletească la români. După unirea cu Roma impusă de Habsburgi la 1700, aici a început persecuţia religioasă cu mijloace care reaminteau cele mai întunecate zile din Evul Mediu. Se dărâmau biserici, se smulgeau clopote ortodoxe, se desfiinţau episcopii şi se trăgea cu tunul deasupra satelor ca speriate să le treacă la Unire. Ţăranii retranşaţi după conservatismul lor ca într-o cetate inexpugnabilă, nu voiau odată cu capul să-şi părăsească "străvechea lege românească". Atâta le mai rămăsese, credinţa în Dumnezeu de care nu se despărţeau nici morţi. Preoţi şi săteni au pătimit aşa, urmând cuvântul unuia dintr-înşii, a lui Oprea Miclăuș din Sălişte care a făcut 3o de ani la Kufstein şi care la 1749 scria mitropolitului Nenadovici : "pentru credinţa strămoşilor noştri suntem gata a suferi şi mucenicie sau izgonirea din această împărăţie, dar legea nu o vom lepăda". Ca o reacţiune împotriva reprimării diriguite de sus, protestarea bisericii ortodoxe s'a resimţit de-a-binele. Cu deosebire călugărul Sofronie a răscolit sufletele în Ardeal în aşa măsură, încât la 1761 soborului îngăduit de autorităţile împărăteşti neputincioase, în luna februarie la Alba-Iulia, s'a transformat într'o adunare ţărănească ameninţătoare. A trebuit intervenţia armată a generalului Bukow să potolească sau mai bine zis să ascundă din nou sub spuză o flacără revoluţionară. Iată deci că pe lângă revendicările materiale, românii ardeleni erau împinşi spre un criteriu de diferenţiere sufletească, lumea lor morală era turburată şi firele revoltei se ţeseau în umbră...

Dar aici a fost şi un puternic simţământ naţional care s'a accentuat tot mai categoric şi la urmă s'a codificat într-un plan de acţiune. Procesul psihic se poate urmări limpede dacă ne dăm seama că toate chinurile ce îndurau aceste slugi veneau de la străin. Domnul care-i îngenunchia era de alt sânge. Românul scos în afară de lege era îndrumat la tot pasul că schingiuitorul lui e ungur. Au ajuns astfel faţă în faţă două neamuri urându-se unul pe altul cu frenezie, sbiciuite în duşmănia lor până la ideea exterminării reciproce. La nobilii unguri, pas cu pas devenea evidentă încercarea de a stinge de pe faţa pământului plebea valahă. Prin formulele unor acţiuni de stat sau prin gesturi de spontaneitate individuală se desluşea acest avânt criminal. De aceea nu trebuie să ne surprindă constatarea că în ziua de 31 Octomvrie 1784, când s'a făcut jurământul în biserica din Mesteacăn sub conducerea lui Gheorghe Crişan că vor pleca cu toţii la Alba-Iulia după arme, lozinca a fost din clipa dintâi împotriva ungurilor. Răscoala avea un caracter pronunţat românesc şi ortodox. Căpitanii cei mai mulţi erau doar preoţi şi crucea lor era simbol de luptă. Poporul nu devasta numai curţile nemeşeşti care erau focarele exploatării lor, ci cerea dregători români care să-i facă jurământ de credinţa sub cruce şi punea condiţia ca picior de ungur să nu mai calce niciodată în hotarul lor, cum spunea undeva preotul Ioan Cocan din comună Pâclişa... Până unde se împingea scrupulul naţional al acestor răsculaţi se poate vedea din faptul că cei cruţaţi de moarte dintre duşmanii lor trebuiau să se boteze româneşte în văzul mulţimii şi că în anumite părţi fetele orfane ale ungurilor erau măritate din oficiu, cum s'ar zice, cu ţărani de-ai noştri. Nu-i de mirat deci că nobilul român Alexandru Chendi, care făcea lui Horia serviciul de secretar pentru limba latină şi maghiară, a declarat cu ocazia procesului în faţa locotenent-colonelului Kray, că scopul acestei mişcări era "să scoată pe unguri din principatul Transilvaniei şi să ajungă ei stăpâni". Iar ca povestea să fie deplină în semnificarea ei postumă – soarta a vrut ca în izbucnirea şi diriguirea răscoalei să aibă rol important şi-un Mihai Popescu din Moldova, condamnat în contumacie la spânzurătoare de către autorităţile austriace... În astfel de împrejurări, e explicabilă legenda însemnată de cronicarii timpului, care înfierbântă mintea magnaţilor maghiari după frângerea pe roată a celor doi căpitani, ca o oaste de treizeci de mii de valahi e gata să treacă munţii, ca să răzbune pe Horia.

Da, această mişcare a Moţilor are un caracter naţional precis, ei n'au fost acolo în văgăunile lor numai păstrătorii tipului traco-romanic, ci înaintemergătorii conştienţi ai libertăţii naţionale care din cetatea lor au repezit fulgerele desrobirii noastre. Încadrat în aceste consideraţii, Horia apare nu ca un simplu sbiciuitor al unui colţ de ţară pentru împlinirea unor exigenţe locale, ci ca un îndrăzneţ inovator, în a cărui minte ţărănească a străfulgerat un preludiu al închegării noastre naţionale. Ca şi Tudor Vladimirescu sau ca Avram Iancu de mai târziu, acest clăcaş rebel se ridica împotriva unei ordini de drept impuse de străin, crainic al neatârnării, el trezeşte un ecou cu protestarea lui în sufletul mulţimii şi plăteşte cu capul televiziunea măreaţă a întregirii neamului. Duşmanii, care în deriziune după ce l-au văzut înfrânt, au pregătit monede cu efigia lui şi cu inscripţia "Horia Rex Daciae", fără să-şi dea seamă au rostit un mare adevăr istoric. Da, în vinele îndrăzneţului dărâmător a curs sânge veritabil de stăpân şi de Domn...

Întronat definitiv în legendă, Horia e perpetuat în amintirea Ardealului sub nenumărate alintări ale geniului popular. În toate căsuţele căţărate pe coastele munţilor figura lui trăieşte şi dă poveţe din generaţie în generaţie... Moţul nostru plecat la drum pentru bucătura lui de pâine, vizionar vagabond aşa cum se ştie de veacuri, plimbă imaginea viteazului căpitan şi-o cântă în largul drumului de ţară, cu un reflex de veche mândrie peste care s'aștern nenorocirile prezentului... Moţul îşi aduce aminte din bătrâni ca a fost odată un Horia, un fel de împărat al săracilor care a călcat în picioare trufia ungurească, în faţa căruia domnii nemeşi tremurau de frică... Zâmbind cu mulţumire, cum coboară pe malul Arieșului el îngână vechiul cântec :

Cât a fost Horia 'mpărat,

Domnii nu s'au desculţat,

Nici în pat nu s'au culcat,

Prânz la masă n'au mâncat...

Dar alături de acest Moţ pribeag, românismul întreg se gândeşte cu recunoştinţă la ţăranul din Albac, care cu braţ de oţel a oprit o clipă în loc roata vremii, ca mai târziu ea să treacă peste oasele lui...

Acest dialog s-a desfăşurat pe 26 mai 1990. La dialog au participat Marian Munteanu şi un grup de studenţi. Fiind imediat după alegeri, temele au fost mai mult cu privire la fenomenele politice. Publicam câteva fragmente, cu precizarea că discuţia a avut un caracter extrem de informal, tinerii participanţi fiind de multa vreme în preajma lui Petre Ţuţea, ceea ce explică tonul uneori foarte liber al discuţiei.

- Aţi votat, domnule profesor?

- N-am votat de scârbă.

- Dar aveaţi cu cine vota?

- N-aveam. Poate... ştiu eu... Nu, nu, n-aveam.

- Deci nici o formaţiune politică nu era demnă de un vot de la un om serios?

- Păi, cum să fie demnă dacă... Păi, domnule, de ce le e teamă să îndemne poporul? N-au mai făcut tinerii revoluţie? Iliescu zice: "Eu sunt deschis cu toţi". Face democraţie de tip suedez cu liberalism japonez. Târţa-pârţa, pârţa-târţa. Se potriveşte ca nuca-n perete.

- Acum un an, înainte de revoluţie, ne spuneaţi că, dacă ar fi să votaţi, aţi vota cu liberalii.

- Acum sunt îndoielnic pentru că nu sunt decişi la par.

- Deci, le-aţi recomanda o politică de foiţă.

- Domnule: Români la arme! Aşa să fie în fiecare ziar. Să vezi Iliescu cu pantalonii...

- Dar cum explicaţi fenomenul ăsta, totuşi, de masă? Chiar dacă nu în procentul asta de 80%...

- În procent de 90% furt şi fals.

- Şi dacă, totuşi, jumătate din electorat a votat cu Iliescu?

- Pe cuvântul meu de onoare că nu.

- Deci credeţi că sunt mai mulţi cei contra F.S.N. decât pro F.S.N.?

- Tot poporul e.

- Păi, vedeţi dumneavoastră, sunt extraordinar de mulţi muncitori care susţin Frontul şi îl susţin cu sinceritate.

- Nu, nu sunt foarte mulţi.

- Daţi-mi voie să vă spun că avem, totuşi, informaţii că într-adevăr sunt foarte mulţi.

- Numai în Moldova, de pildă, că moldovenii...

- Aş spune că sunt dezinformaţi.

- Ce dezinformaţi! Ca să constaţi că e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie să ai doctoratul în ştiinţe sociale. Orice bou, care nu e sifilitic vede că nu e bun. El vede că mă-sa rabdă, nevasta rabdă, copiii rabdă... vede tot şi totul pute. Şi ce să zică? "N-am doctoratul"!

- Sunt foarte mulţi. Sunt milioane de oameni care susţin Frontul şi-l susţin pe Iliescu. Milioane de oameni!

- Păi, atunci... e un popor de năuci.

- Să ştiţi că şi noi, cred, am avut momente de...

- Nu, nici un moment, e evident. Dacă-i adevărat că sunt milioane... Deşi convingerea mea e că au falsificat sută la sută voturile; comunismul nu poate dacă nu falsifică....

- Dar şi noi suntem români, domnule profesor. Sau noi nu suntem români?

- Eu nu sunt român, eu sunt turc.

- Dar toată viata noastră noi în asta am crezut, că suntem români. Şi dumneavoastră, mai ales.

- Un tâmpit ca mine cred că nu mai există pe bulevardul ăsta. Să faci 13 ani de temniţă... Asta numai eu am fost în stare.

- Deci noi, toţi care am ieşit în 21 seara, am greşit?

- Nu, ce puteaţi să faceţi? Ce, eu am greşit? Eu am fost tâmpit, atâta tot.

- Deci noi, cei care am ieşit pe 21, am fost tâmpiţi?

- Păi..., nişte tâmpiţi activi.

- Ati citit ziarele în ultimul timp?

- Le-am mai citit. Nu, că era inutil. Noi eram poporul numărul unu, după un american, în lupta descomunizării popoarelor din Europa răsăriteană, noi cu revoluţia noastră, ei... cu răscoala noastră. Zice: "Popoarele vecine cu voi n-au făcut decât un week-end". Aţi auzit ce a declarat un inginer american? A spus următorul lucru: "Eu sunt inginer american, golan din New-York".

- În situaţia în care acest F.S.N. a pus mâna pe putere... şi oamenii nu protestează...

- Lasă-i să geamă. Că sunt incapabili de guvernare. Singura salvare e nulitatea lor mintală. Ăştia nu pot conduce guvernul şi nici... o comună rurală, încurcă apele, înfundă fântânile. Nici o comună rurală nu sunt în stare... Incapacitatea de guvernare a ăstora s-ar putea să fie şansa hoitului român să devină viu. Soluţia e militară, arma militară.

- Poate ar fi fost mult mai bine ca armata să preia conducerea tării...

- Ar fi, evident.

- Şi partidele astea din opoziţie ce ar trebui să facă acuma?

- Să se sinucidă, ca ăia care fac greva foamei.

- Cum vă explicaţi că Iliescu apare în biserică la slujbele religioase, îşi face cruce, tine coliva?

- Păi, un drac poate să-l ducă, evlavios, la biserică. Nu-l împiedică nimeni pe drac să intre în biserică.

- A câştigat mult cu asta. Popularitate.

- Păi, da, că sunt mulţi proşti, întrebam, de pildă, pe un popă în închisoare, la Aiud. "Părinte, dracul ce virtuţi are în demonologia creştină"? "E şi taumaturg. Pentru ca ispita să fie cât mai mare şi poarta mântuirii tot mai strâmtă, dracul te poate încerca şi cu minuni". Dar nu suntem pierduţi, ca popor. Poate că Dumnezeu are milă de noi şi ne mai dă un picior în cur. Au falsificat sută în sută alegerile. Tot ce bâiguie el, când motivează că s-a schimbat ceva în România, nu spune nimic precis. Ai citit "Complicaţiile tehnicii votării"? Nu puteam să votez nici eu, atât era de complicat Şi intrau în cabină la ţară cu ţăranii şi votau. Dom'le, au falsificat integral. Păi, nu se poate, de pildă, ca în Ardeal, P.N.Ţ.-ul lui Maniu să aibă 1,2 -1,4 %.

- Şi dacă e posibil să fie chiar aşa? Dacă e posibil? Pentru că în campania electorală n-au fost lăsaţi în sate şi n-au intrat în contact cu ţăranii.

- Nu e posibil să fie aşa. Nu e posibil pentru că, dacă eu am un par şi dumneata vii la mine şi eu te izbesc în mir, nu mai e posibil ce vrei dumneata.

- Văd că cele două partide istorice n-au făcut coaliţie.

- Păi nu, domnule. Ce coaliţie? Liberalii, naţional-ţărăniştii... Eu sunt membru al Partidului Liberal. Liberalii, naţional-ţărăniştii şi social-democraţii i-au permis lui Iliescu să legifereze din Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională. Partidele istorice merită să fie nimicite. Că-şi merită soarta pentru laşitate şi inconştienţă.

- Nu trebuiau, măcar în ultimul ceas, să părăsească...

- Nu, domnule. A propus P.N.Ţ. să nu se participe la alegeri. "Da' de unde - s-a spus - noi avem răspunderi..." Sunt siniştri... n-am nici o încredere. La un moment dat şi Eminescu avea disperarea mea. Şi n-avea nici un motiv real. Disperarea lui Eminescu era motivată prin funcţia lui de conservator, dar liberalii ofereau atunci garanţii absolute de bătălie modernă.

- Şi acum, ce-a făcut P.N.L.?

- Şi acum, partidul n-a mai putut face nimic, că nu mai are şefi.

- Când eşti beat... Întâi vă îmbătaţi, cădeţi cu nasul în noroi şi, murdari de noroi, decideţi. Nu se poate aşa. Românii au degenerat. Deşi cred că nu, pentru că, cel puţin, Coposu spune că are un dosar atât de mare cu falsul total al alegerilor. Păi, ce-i acest ceauşesc 89% pentru nişte golani care nu-s în stare să conducă nici o gară?

- Domnule profesor, dar dumneavoastră ziceţi că poporul român l-a votat pe Iliescu.

- Nu l-a votat.

- Bun. Înseamnă că o parte din poporul român.

- Nici o parte.

- Înseamnă că nu l-a votat nimeni.

- Nimeni!

- Deci, cine l-a votat nu-i român.

- Nu. A votat poporul român cu mâini de fesenişti. Succesorul Iliescu este un ceauşist nepatriot. Nu-l interesează decât exerciţiul puterii, că are un egoism invers proporţional cu dovlecelul lui. El n-are cap, are un dovlecel. Cică-i inteligent. Hm!

- Tot ce se spune împotriva Frontului, că sunt pederaşti toţi, eu cred. Că sunt hoţi de buzunare, eu cred. Că mi-au furat mie banii, deşi nu mi-au furat, eu cred.

- Că sunt proşti?

- Că sunt proşti, turci şi cretini şi că le curg balele, cred. Eu m-am gândit, de pildă, să scriu un pamflet anticomunist şi m-am gândit să iau anticii şi modernii, cei mai mari pamfletari pe care îi întâlnesc şi să iau de acolo cele mai acidulate imagini sau figuri de stil. Şi m-am convins că e un travaliu odios, gratuit, nu face trei parale. Şi am ajuns la o intuiţie mult mai corectă pentru a defini orice mişcare comunistă. Iau un Cod Penal cu trihotomia, tripartita diviziune a infractorilor: crime, delicte şi contravenţii. Definesc crimele pe rând, delictele pe rând şi contravenţiile pe rând şi scriu dedesubt: comunismul e infractor la ordinea universală, naturală, prezentă în acest integral Cod Penal. Ei sunt infractori, comuniştii, nu sunt oameni politici. De altfel, Douglas, ministrul de externe al Americii, a dat o definiţie a comunismului: există în dreptul penal crime continue şi crime continuate. Comunismul e o crimă continuă. Subalternul meu la studii, la Economia Naţională, unde am fost director, consilierul biroului, a făcut un calcul: ce se întâmplă cu România Mare, organizată ultramodern din punct de vedere agrar. Ştii ce poate face România Mare? Hrăneşte toată Europa Centrală. Şi acum, facem coadă la ziare. E bun comunismul, nu?

Gorbaciov zice: Europa – casa noastră. Dacă Gorbaciov nu ar fi rus şi ar fi un om, n-ar avea dovleac, ci cap şi, cum i-am spus eu unui rus, care scoate o revistă de două milioane tiraj la Moscova (cu ani în urmă). Zice: "Domnule Ţuţea, cum vă explicaţi dumneavoastră că noi, ruşii, întindem mâna Europei şi ea o refuză sistematic"? "Foarte simplu, aveţi un cancer mintal, se cheamă cancer ideologic marxist-leninist. Aruncaţi cancerul ăsta la gunoi şi Europa nu numai că vă salută, dar vă şi recunoaşte, cum tradiţional aţi fost recunoscuţi în politica de echilibru a continentului, parteneri egali. Şi Europa, dacă faceţi epuraţia asta radicală în crimele bolşevismului rusesc. Europa trebuie să se întindă de la Atlantic la Vladivostok. Şi America va fi a doua Albanie. Dar face Gorbaciov asta? Dacă ar fi inspirat, rămâne cel mai important om de stat al secolului european. Pune materiile prime infinite ale Siberiei şi, împreună cu Japonia şi, dacă China e slugarnică faţă de Japonia, cu Japonia, China şi Europa, Statele Unite vin desculţe la scuze. Dar are Gorbaciov capacitatea asta? Eu fac o retractare, că am spus că ruşii sunt contraindicaţi la cugetare, ca sifilisul la sistemul nervos. Şi am retractat şi spun: ce greşeală fecundă, retractarea e mult mai glorioasă. Spun acolo: cum sunt înşelate popoarele în istorie. Am fost influenţat de Berdiaev, care a spus că bolşevismul este un rău organic al neamului rusesc. E injust. Eu nu m-am gândit la marele popor rus... M-am gândit la masa rusească, care a fost înşelată de bolşevismul falimentar, cum sunt înşelate masele totdeauna în istorie. Aşa e retractarea. Dacă Gorbaciov pricepe ecuaţia asta politică, Europa, casa noastră, i-a mâncat pe americani. Are un destin Gorbaciov! Dar el se ocupă cu perestroika, că perestroika lui salvează Rusia cum salvează piciorul meu anul viitor! Se pulverizează Rusia, intră-n casa noastră fără cancer mintal şi se situează împreună cu Europa de la Atlantic la Vladivostok. Dar depinde de sifilisul din dovleacul lui Gorbaciov. Dacă spirocheţii merg în casa comună şi dacă năucul rus are un moment în care Dumnezeu aterizează pe dovleacul lui, Rusia e salvată. Altfel o salvează Moş Crăciun.

- Şi soarta noastră, săraca, deci, e legată de Moscova, nu?

- Da. Sigur. Eu i-am spus rusului. Zice: "Dumneavoastră sunteţi împotriva imperiului rusesc? "Dimpotrivă, pentru el, dar numai în cazul încadrării în Europa şi renunţaţi la bazaconii! Nu aşa, să v-aducem turbaţi la noi! E ca şi cum ne-am culca în pat cu nişte câini turbaţi. Nu se poate". Masele ruseşti au fost înşelate, aşa cum se pot înşela toate masele în istorie.

- Şi asta nu-i valabil şi pentru noi?

- Nu ştiu, eu nu m-am gândit, dar nu e cum se pregăteşte, ci cum se nimereşte! Am nimerit cuiul în cap. Să văd ce răspunde Brucan.

-Brucan?

- E, aşa, o "polemică", că ştiu că e un savant emerit al Republicii: numără până la cinci cu ajutorul familiei.

- Cum, e om de ştiinţă!

- Da, a fost şi profesor universitar, cu șase clase de liceu. Dacă e posibil. Şi şef redactor la Scânteia, care a cerut condamnarea la moarte a lui Maniu. Şi-n temniţă, el ne-a băgat. Bestia asta. Văd că nici "Viitorul", nici "Liberalul" nu fac caz de asta, singura care-l pune la punct, dur, e "Dreptatea" naţional-ţărănistă. Nu-i nimic de făcut, bineînţeles. Dacă Eminescu, despre care Iorga spune că-i expresia integrală a naţiunii române, a avut momente de îndoială în ceea ce priveşte destinul poporului român, păi, cum să n-am eu? Eu nu sunt el. Nu e nici un român ca el. E român absolut. L-am definit eu. Un tânăr m-a reprodus: "cum îl puteţi caracteriza pe Eminescu după atâtea caracterizări?" - "Sumă lirică de voievozi".

- Ştiţi că la Iaşi studenţii au manifestat şi au venit cetăţeni indignaţi şi au dat foc la tabloul lui Eminescu? Şi au înjunghiat studenţi.

- Cine?

- Oamenii. Cetăţenii laşului.

- S-au făcut de râs pentru 20.000 de ani de istorie.

- Îi consideraţi vinovaţi?

- Principali.

- Oare nu sunt numai nişte ignoranţi, nişte victime? După 45 de ani de apăsare, poate nu-i putem numi victime.

- Domnule, eu nu pot să-i scuz. Şi Iliescu ce spune?

- Nu spune. Iaşul e fieful lui electoral. Are partizani acolo. Tot Iaşul e cu el, cu excepţia unui grup de studenţi care au înţeles. Şi o revistă studenţească.

- Eu, dacă aş fi prim-ministru, după o chestie ca asta le-aş da o pâine pe săptămână de familie... În numele lui Ştefan cel Mare. Dar cum i-a înşelat ăsta, domnule? Iliescu. E un prost. Da-i şiret. Că şi vulpea, când miroase că la coteţ nu e câine, mănâncă toate găinile. Şiretenia. A încercat să vadă zidul dintre instinct şi inteligenţă. Instinctul e o formă inferioară inteligenţei. În tratatul de criminologie al penalistului Traian Pop, şiretenia aparţine regnului animal. Nu are nimic comun cu inteligenţa.

- Da, că au şi animalele şiretenie.

- Păi, cum să nu. Noi n-avem apă de-o săptămână.

- Aşa e-n comunism. Nici eu n-am apă de cinci ani.

- Am auzit că au făcut datorii, că au împrumutat...

- Datorii de consumaţie, adică nu de investiţii. Adică pierderi. Astea sunt sterile absolut. Pe care nu le poţi plăti, că n-ai de unde să le acoperi, că dacă erau de investiţii, plăteau din ele. Şi ridicau nivelul tehnic.

- Ca să le ia ochii ăstora, că o ducem mai bine.

- Dar, se epuizează şi astea.

- O să vină o foamete şi o inflaţie şi un dezastru naţional cumplit. Noi am vorbit cu lideri sindicali şi unii dintre ei înţeleg care-i situaţia, dar armata de muncitori nu ia nici o atitudine împotriva Frontului. Susţin Frontul, îl susţin pe Iliescu.

- Păi, atuncea, dacă vor face foame şi o să-i văd murind de foame, o să am cea mai mare bucurie din viaţa mea. Păi, cine moare? Eu mor de râs. O să plătească scump muncitorii. Că dacă nu muncesc, n-au de unde să le dea de mâncare. Nu se poate fără o aspră pedepsire.

- În decembrie, când a existat posibilitatea să se răzbune (şi au fost cazuri de răzbunări) multe în ţara asta. Şi-au făcut rost de arme. Aşa, în general. Nu! Nu s-au dus să omoare pe nimeni, să taie gâtul nimănui. N-au intrat în sediul Securităţii.

- Păi nu, pentru că am învăţat, aşa, să fim creştini.

- A fost şi blândeţea asta a lor şi încrederea că o să vină cineva şi o să facă, aşa, legal, cu dreptate.

- Domnule, nu se poate, dreptatea legală nu există în raport cu tâlharii. Aici ne găsim în prezenţa unor tâlhari de drumul mare. Ce dreptate vrei?

- Dar am eu, ca om, ca creştin, justificare interioară, să-i pleznesc pe aceşti criminali, cu toată duritatea?

- Sigur că ai. Nu se poate! Păi, când te lupţi împotriva dăunătorilor animali şi vegetali, ai dreptul să faci asta? Păi, corpul social n-are şi el dăunători? Nu trebuie curăţit?

- Dacă pe mine mă învaţă Hristos să stau şi să nu fac rău nimănui...

- Pui în paranteză vreo doi ani şi după aia te duci şi te închini.

- E greu cu paranteza asta.

- Nu-i greu deloc. Ştefan cel Mare era religios. Repede vărsa sânge.

- Domn' profesor, vedeţi, slabă fire avem unii dintre noi. Că ba ne apucă mustrările de conştiinţă...

- Domnule, cel mai strălucit voievod român, după mine, era Ţepeș. Vlad Ţepeș. Despre care nu ştiu ce sultan a spus că, dacă ar avea o ţară mai mare, ar cuceri planeta. Eu am două afirmaţii despre el. Are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a şi bătut. Şi rana de la picior e că a ocupat Chilia, care era a lui Vlad Ţepeş. Şi acolo şi-a făcut rana aia. Şi are meritul că a coborât morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut pe... Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. N-are nici un popor...

- Înseamnă că am decăzut rău, în vremurile astea. Că pe noi cel puţin, nu ne lasă conştiinţa să facem nici cel mai mic rău aproapelui nostru.

- V-ar gâdila la cur Vlad Ţepeș. Ăsta-i voievod român absolut. Dom'ne, fără ăsta, istoria românilor e o pajişte cu miei.

- Deci, ar fi vremea lui Vlad Ţepeș acum, nu?

- Dacă ar apărea la orizont şi ar avea partizani, Iliescu s-ar evapora de frică. Nu, n-ar muri, s-ar face vapori. Escroc perfect. Păi, Ceauşescu-i un binefăcător faţă de ăsta. Ceauşescu n-a făcut crime publice. Ceauşescu făcea crime pe ascuns. Şi spunea că e democrat. N-a fost democrat. A fost un tiran, un despot, neluminat. "Eu sunt despot luminat". Asta are neruşinarea să arate că face tiranie. Ala n-a avut neruşinarea.

- Iar acum, după cum ştiţi, legea asta care nu e valabilă, dar, mă rog, s-a aprobat, legea asta care a scos pedeapsa cu moartea.

- Numai la morţi există pedeapsa cu moartea...

- Pedeapsa cu moartea e necesară în Codul Penal, nu?

- Nu ştiu. Eu nu mă gândesc la Codul Penal, ci la codul cavaleresc al toporului. Că ăla taie fără consultări. Şi pe urmă Codul Penal vine şi zice "bine-ai făcut".

- Eu sunt bicisnic de vârstă. La 87 de ani... Am luptat de unul singur, Don Quijote, prin saloane, împotriva lui Dej şi a dat cu mine de pământ de nu m-am văzut. Cel puţin tinerii din Piaţa Universităţii fac publică, prin presa internaţională, prin aparate franţuzeşti... Dar pe noi, nu ne-a filmat nimeni, decât bătaie pe spinare. De pomană. Ne-a arestat, ne-a pedepsit. Am fost pedepsit la 18 ani muncă silnică. Şi am făcut 13. Dacă mai stăteam un an, muream. Aveam picioarele pline de apă şi de la 102 kg ajunsesem la 56 kg. Nu se putea face o miologie, adică o disecţie pe muşchi, că pe piele nu se poate face. Nu mai eram decât piele şi oase. Şi nu puteam să merg de colea până colea. E adevărat că n-aveam ce să mănânc. Că vreo doi ani nu mi-au dat nici un ajutor social. Mă duceam pe jos din Ştirbei Vodă - de unde m-au gonit şi am nimerit aici printr-un tânăr a cărui mătuşă era la ICRAL şi mi-a dat garsoniera asta, până la Bellu. Gâfâiam greu, că nu puteam să merg, că eram slab. Când mă întorceam, soră-mea îmi dădea bani de tramvai, dar, când mă duceam, n-aveam. Şi tot mergând eu pe jos, s-au dezumflat picioarele. S-au făcut normale. Mişcarea m-a salvat. Sau că aveam eu poftă de mâncare. Asta m-a salvat, după puşcărie. În orice caz, până am văzut mascarada asta a lui Iliescu, nu am regretat că am făcut închisoare. A venit la mine unul de la deţinuţi politici. Ştiu că au făcut o asociaţie, că se plăteşte... i-au plătit cu 200 lei pe zi. Eu ar urma, pe 13 de ani de puşcărie, să iau vreo 25.000 de lei. Dar, dom'ne, cum dracu să ceri bani? Şi văd că aproape nu ne mai temem, că am auzit că basarabenii, Sovietul Suprem din Basarabia, a hotărât suveranitatea Basarabiei. A Republicii Moldoveneşti. Ştii ce înseamnă asta? Egală cu Rusia, având şi dreptul la armată proprie. Fac o figură basarabenii, nemaipomenită.

- Eu credeam că steagul luptei naţionale cel mai dârz îl tine Transilvania, de revoluţie, de pretenţii, bătălii naţionale şi de trezire a sentimentului naţional şi credeam că Ardealul e buricul pământului pentru noi. Şi astăzi Ardealul e. Dar credeam că Basarabia s-a rusificat. Şi încă ruşii n-au duritatea ungurilor. Sunt ortodocşi, sunt însemnaţi, se furişează, practică un amestec de duritate şi delicateţe, că sunt şireţi. Şi zic că i-au înşelat pe basarabeni. Nu i-au înşelat deloc. Mi se pare curioasă ţinuta basarabenilor. Eu credeam că Ardealul e forţa principală, dar se vede treaba că s-a mutat centrul.

Basarabia e pământ românesc. E pământul lui Ştefan cel Mare. Îmi pare rău, eu sunt mai savant ca Ştefan cel Mare. Dar, pe lângă el, eu sunt un măturător. Şi n-am eu dreptul să renunţ la pământul ăsta. Dacă-mi scoateţi ochii, se găseşte vreun român să mă ducă la mâncare, la culcare şi să-mi dea să mănânc. Şi nici atunci nu recunosc că Basarabia e rusească. Mă fac de râs, mă fac că sunt hoţ de buzunare, dar... Băi Ţuţea, vrei să te faci hoţ de buzunare şi să te condamnăm dacă vine Basarabia la români? Cu plăcere. Dă-mi buzunarul ca să-mi faci poze. Te faci de râs în interes naţional. Nu te faci de râs cum se face Ionică ăsta, în interes personal...

- Ăştia-s nişte aventurieri, după părerea mea, vor să se căpătuiască.

- Atât. N-au nimic comun cu naţiunea română.

- Nu ştiu, dar am impresia că, dacă Iorga spune despre Eminescu că este "expresia integrală" a naţiunii române, probabil că Iorga şi-a dat seama că tânărul ăsta ştie tot.

- Cam ştie tot.

-... cum spunea Lucian Blaga: "Eminescu reprezintă ideea platonică de român". Adică românul absolut. Toată lumea trebuie să recunoască asta.

- Dacă o să iasă ceva bun în ţara asta...

- Datorită lui...

- Datorită lui o să iasă. Dacă nu ne ducem de râpă. Şi eu cred că n-o să ne ducem de râpă.

- Dar pe Goga l-aţi ascultat cu "Ideea Naţională"...

- Dar n-am spart şi o vitrină?

- După discursul lui Goga?

- Pe mine m-a anchetat un colonel de jandarmi, despre care am vorbit la un seminar. "Unde eşti student? D-ta ai fost văzut că ai distrus o firmă. "Da". "De ce? D-ta nu ştii că părinţii dumitale plătesc impozite, pentru că statul obligă să fie garantată proprietatea privată după Constituţie? Şi tot ce-aţi distrus, totul, e obligat să repare? Şi plăteşte impozit tatăl dumitale, taţii din toată ţara? Dar, de ce ai făcut asta?". "N-am putut să mă stăpânesc, după entuziasmul creat de Octavian Goga la Teatrul Naţional, despre ideea naţională". "Eu vă înţeleg foarte bine, că eu n-aş avea nici un rost ca colonel de jandarmi dacă dumneata te puteai stăpâni. N-am avea slujbă, noi ăştia. Pentru nestăpâniţi ca dumneata iau eu leafă".

- În ce an de facultate eraţi?

- În anul I, mi se pare.

- Deci, avea Goga darul acesta.

- Mamă, ce orator era... Goga-i un om mare. Era la Budapesta delegaţia României. Şi unul, Victor Radu, nepotul lui Agîrbiceanu, scriitorul, era ataşatul de presă al României la Budapesta. Şi eu făceam parte din delegaţia României care negocia nişte acorduri cu Rusia. Economice. Şi ne-a invitat la masă ministrul României la Budapesta şi soţia lui. Ne-a dat o masă princiară şi, înainte de a ne duce la masă, eu stau de vorbă cu Victor Radu. Mă prezint... "Vrei tu să mergi cu mine la facultatea de litere a Universităţii din Budapesta"? "Ce să caut, dom'ne, nu ştiu ungureşte" . "Ştiu că nu ştii. Dar traduc eu. Eu ştiu perfect. Am făcut liceu unguresc". "Ce să caut eu acolo" ? "Păi, tu eşti naţionalist" . "Sunt" . "Hai să vezi un portret de naţionalist". "Pe cine"? "Pe Goga. De vreo trei zile trăncăneşte un profesor universitar maghiar despre rolul dizolvant în imperiul austro-maghiar al poetului român Octavian Goga. Ca să te umfli un pic în pene. Dacă eşti naţionalist, te duc acolo".

- Rolul dizolvant al lui Goga. Corect! Aşa e...

- Şi avea un farmec personal inefabil. Şi poet mare...

- Aţi discutat cu el personal?

- Nu. Am avut ocazia să-l cunosc, dar la data aceea, puţeam a căcat. Eram de stânga.

- Eraţi de stânga. Cred că nu v-aţi fi înţeles prea bine cu Goga.

- Nu m-am înţeles bine nici cu mine. Şi când m-am convins de nulitatea poziţiei mele... Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Aşa am încheiat la un interviu, la televiziune. Dar asta n-a apărut la televiziune. S-a redus.

- Da, da' când v-a vorbit Goga, în '24, nu eraţi de stânga.

- Nu eram.

- E greu să fii de stânga.

-... Este cum ai pierde mereu bani, pentru că nu cunoşti cele patru operaţii aritmetice şi faci doi şi cu doi fac douăzeci şi pierzi din buzunar. Cum să fii partizanul unei erori incurabile, ireversibile?

- Când aţi renunţat la poziţia de stânga, din tinereţe? Ştiţi că mi-aţi povestit că în '33, în timpul grevelor, scoteaţi un ziar, de stânga. Chiar "Stânga" se chema.

- Cu Pandrea.

- Da, cu Petre Pandrea.

- Când ( Armand) Călinescu a tras în muncitori, noi am cerut pâine, nu gloanţe, pentru muncitori. Călinescu trece drept intelectual în "Magazin Istoric", deşi era doctor în drept de la Paris, era analfabet. Iar eu, considerat putoare reacţionară.

- Aţi fost dintre cei care au luat partea muncitorilor în '33.

- Da. Am greşit...

- Am auzit că şi alţii i-au apărat pe muncitori în '33, chiar şi în Parlament.

- Codreanu. Eram generoşi, dom'ne. Păi, de ce nu se spune în Piaţa Universităţii că "sunteţi victime, domnilor muncitori, nu vedeţi că vă înşeală, nătărăilor!".

- Nu prea ascultă ei. Au pretenţia că au descoperit adevărul universal în persoana lui Iliescu.

- Lasă-i, să vezi ce plătesc.

- Plătim cu toţii, ca naţiune.

- Păi, chiar naţiunea trebuie să sufere, pentru că eu nu-mi pun nădejdea în America. Suntem încercuiţi. America ne-a cedat. Eu sunt atent la ce se întâmplă la Washington, la ce face Gorbaciov.

- Iar sunteţi "duşman al regimului", domnule profesor.

- Asta nu-i regim.

- Dar ce e, domnule profesor?

- E cum ai spune: toţi infractorii din România au şi ei legile lor. În Codul Penal. Ăştia sunt toţi clienţii Codului Penal. Păi, să faci asasinate în campanie electorală, să omori oameni. Lui Mussolini nu i s-a iertat că a omorât pe Mateoti, un singur om, din greşeala gărzilor lui. Şi să omoare oameni şi să nu li se întâmple nimic... Au falsificat alegerile. Fraudele astea sunt toate cu caracter penal. Ăştia sunt infractori, nu oameni politici. Sediul lor e în Codul Penal, nu e nicăieri, nici în dreptul public, nu e nicăieri.

- Deci, a te opune comuniştilor nu înseamnă a face politică.

- A te opune comunismului înseamnă a apăra puritatea Codului Penal.

- Nu, că nouă ne-au spus că facem politică, când spunem...

- Nu, nu, nu. Asta înseamnă că apăraţi Codul Penal când e bine redactat. Că sunt infractori.

- E la mijloc sfera juridică, nu şi cea politică.

- Nu trebuie trataţi ca infractori politici. Ei trebuie trataţi ca infractori de drept comun. Ca hoţii de buzunare, ca tâlharii, ca violatorii de dame...

- Colonelul de la securitate care ne-a anchetat, l-am văzut după Revoluţie... Şi din nou a spus să nu mergem la dumneavoastră, că e periculos, că dumneavoastră sunteţi fascist. Eu am spus că nu sunteţi, în nici un caz, fascist. El mi-a spus că sunteţi legionar şi i-am spus că se poate să fiţi legionar, dar nu fascist.

- Nu înţelege, că e cretin, sifilitic.

- Ştiţi că, pentru faptul că noi veneam pe la dumneavoastră, despre noi s-a spus că am fi legionari?

- Cine?

- S-a lansat zvonul. Prin facultate. S-au pus şi afişe. Că noi, care am fost pe la dumneavoastră, prin preajma dumneavoastră, suntem legionari. Chiar azi am luat un ultim afiş "Liga Fascistă scrie «Hei! Hitler»!"

- Păi, domnule, ori sunteţi legionari, ori fascişti. Că Mussolini era ateu. Hitler era cu mituri germanice. Şi legionarii au fost creştini. Singura mişcare extremistă de dreapta, teologal fondată.

- Păi, înseamnă că suntem pierduţi, dom' profesor, că şi noi suntem creştini, aşa că, dacă suntem creştini, or să spună că suntem legionari.

- Da, să spună. Nu suntem noi. E şi tovarăşul Iliescu legionar, că s-a închinat la patriarhie. Păi, când te-nchini, la patriarhie, mai eşti F.S.N.-ist ?

- A declarat la o conferinţă de presă, după aia, că el de fapt e liber-cugetător.

- Păi, e foarte consecvent.

- A spus că el, de fapt, din familia lui, demult, era creştin, dar el, de fapt, e liber-cugetător. Şi că aşa e tradiţia.

- Dom'ne, e pentru contra, în acelaşi timp. Adică tip de idiot. Păi da, nici nu-i inteligent. Asta-i părerea mea. Să ai posibilitatea, prin closetul ăsta, parlamentul ăsta, să colaborezi cu partidele istorice şi să te izolezi în alegeri, confiscându-le tâlhăreşte, luându-şi răspunderea guvernării singur. Nu-i tâmpit? Că el răspunde acum. Tacâmurile le-aduce Nicu Ceauşescu-2, teroarea o dezlănţuie Nicu Ceauşescu-2. Şi acum, Ceauşescu apare un băiat bun. E compromis definitiv. Îşi face iluzii. Exercită puterea... Nu mi-a plăcut stilul ziarului "Viitorul". Eu, care sunt membru al Partidului Liberal.

- Ce v-a deranjat?

- Păi, zice "Victorie la comunişti, fără glorie". Păi, cum întrebuinţezi cuvântul «victorie» şi «glorie» la comunişti, dom'ne? Trebuie să zici "Jos tâlharii!", "Jos tâlhăria la drumul mare!". E cum i-ai spune unui tâlhar «Excelenţa Voastră». Şi tâlharul zice «Hai sictir». Speranţa noastră e absoluta incapacitate de guvernare a comuniştilor, care nu pot, toţi din Europa, să conducă o comună rurală. Atât sunt de nuli. Sunt nuli ca guvernanţi. Aşa! Una! Şi al doilea este geniul german. Dacă nemţii, care lucrează la "Războiul stelelor" cu americanii, intră în NATO şi spada germană e luată de rugină, Rusia devine o fetiţă foarte cuviincioasă. Şi dacă-i mai pui şi Japonia în spate... Şi nemţii şi japonezii, dacă-i bat în mai mult de trei zile pe ruşi, se fac de râs. Că ruşii, faţă de germani şi japonezi, n-au armată, au funcţionari militari. Nădejdea mea e în neputinţa politică a comuniştilor de pretutindeni şi în geniul reformator al Europei, care are sediul la Berlin.

Aparut si in volumul "PETRE TUTEA - INTRE DUMNEZEU ŞI NEAMUL MEU"

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Tags

About