"Amintirea lui George Coşbuc" de O. Goga

"Amintirea lui George Coşbuc" de O. Goga

Add Comment Edit


 Conferinţă la Teatrul Naţional din Cluj, 14 Mai 1928

 Sărbătorirea amintirii lui George Coşbuc de către tinerimea universitară din Ardeal depăşeşte în mintea mea cadrul comemorărilor obişnuite, cu care posteritatea îşi achită recunoştinţele târzii. La zece ani de la moartea lui, în diverse puncte ale ţării, printr'un parastas şi câteva cuvântări pripite s'a resuscitat figura răposatului, trecută la gazetă ca un fapt divers şi pierdut grabnic în convoiul sgomotos al actualităţii. Ca totdeauna când s'a coborât în adâncimile sufletului nostru, Coşbuc spunea adevărul :
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea:
Ce-i pasă astei lumi întregi
De moartea mea !

 Sensaţia anticipată a uitării, pe care o resimţea cu preciziune şi cu o resemnare stoică, nu l-a înşelat. Cei câţiva ani au fost deajuns ca cea mai strălucitoare viziune din câte-a ţesut vreodată închipuirea acestui popor să se distanţeze de conştiinţă publică şi cântecul lui se ni se pară că răsună de foarte departe. La această ingrată eclipsă de memorie aproape generală, d-voastră tineretul nu participaţi şi cu gând generos vă întoarceţi privirile spre trecut. Am impresia că vă înţeleg pornirea şi că pot descifra sentimentul care vă călăuzeşte în aceste clipe. Nu l-aţi uitat pe Coşbuc, mai întâi fiindcă sunteţi tineri şi tinereţea este prin ea însăşi un capitol de poezie. Unde-ar mai găsi un ecou strofele lui, admirabilă împletitură de lumini şi umbre, prinse laolaltă cu o diabolică alchimie a versului ? Unde-ar mai putea răscoli întrebări şi vâltori de imagini, ca o otravă care face să svâcnească sângele la tâmple ? Unde, dacă nu în creierul vostru de douăzeci de ani, chinuit de frigurile atâtor aşteptări nedeslegate încă. Dar mâine, cred eu, şi-o specială justificare a devotamentului cu care studenţii din Cluj, ne chemaţi să desgropăm umbra poetului. Aici în inima Ardealului, tineretul de azi, copiii furtunii de ieri, cu intuiţia care nu înşală la vârsta voastră, vă daţi seama că războirea de demult nu s'a isprăvit încă, înţelegeţi că din urmele vechilor aşezări dărâmate sunt mulţi strigoi care mai trebuie alungaţi şi de-aceea căutaţi cuvântul magic, care să vă stea într'ajutor...

 Strânşi într'un mănunchi din toată întinderea satelor ardeleneşti ca nişte isbucniri întârziate ale unor energii dospite atâta vreme, în vălmăşagul tulbure al zilelor noastre când totul se face şi se preface sub ochii voştri, povaţa unui instinct de conservare vă spun, că pe deasupra încăierării unor pasiuni trecătoare, trebuie să se rostească adevărurile organice ale existenţii unui neam, simţiţi că vă trebuie un altar, un scut de apărare, o lozincă de luptă, care nu s'a tocit încă...

 Aveţi dreptate !Nici nu se poate închipui un mai minunat vrăjitor, o mai elementară forţă de reintegrare în misterele rasei, decât Coşbuc cu toate paginele lui de sbucium creator. Literatura lui, plămădită aici în Ardeal sub tavanul de grinzi al unei case ţărăneşti, apare din primul moment ca purtând pecetea unităţii de suflet şi fixează tainele sângelui românesc în sentinţe definitive. Scrisul lui Coşbuc intervine în evoluţia istoriei noastre ca o sguduitoare spovedanie înaintea unei primejdii, ca o supremă legitimare a cataclismului de mai târziu.

 S'a zis cu drept cuvânt, spuneam cândva apropiindu-mă de versurile lui, că la începutul oricărei mişcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor biruinţelor mari ale revendicărilor naţionale, un mare triumf literar. E un profund adevăr în această axiomă curentă. Literatura a fost întotdeauna o energie precursoare; în câmpul ei s'au adunat mai întâi şi au cerut cuvânt puterile latente ale unui popor indicând prin proporţiile lor, raza de întindere a măririlor viitoare. În acest chip Iliada lui Homer a luminat înaintea Atenei lui Pericle, gloria lui Dante s'a ridicat ca un stâlp de foc înaintea strălucirii lui Lorenzo de Medicis, orizonturile nemărginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Engliterei, şi astfel, urmând o orânduială consacrată, reîntregirea solului naţional nu s'a putut îndeplini decât după ce gândul românesc s'a sbătut în avânturi înfrigurate, după ce poezia prin culmile ei eterne a săvârşit logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu şi din alta - paginile nepieritoare ale lui Coşbuc.

 Cu cât caut să pătrund mai adânc logica ascunsă a înlănţuirii întâmplărilor din trecut, cu atât mi se desprinde această semnificare constructivă a literaturii în domeniul realităţilor. Aş zice că fiecare perioadă istorică îşi are patronul ei literar şi că pentru orice mare alcătuire de ordin politic, menită să schimbe faţa vremii, drumul îl despică un poet.

 Coşbuc, domnilor, s'a înfăţişat din primul moment în deplină armonie a rasei, un tip rezumativ, dârz şi inadaptabil. Poezia lui închegată din cele mai depărtate şi mai subtile nuanţe ale spiritului popular vine ca o codificare a psihologiei unui popor cu toate ascunzişurile ei. El a zugrăvit satul românesc în lumina eternităţii şi când a îndeplinit această operă, a dat imaginea multiplă şi colorată a marelui tot, a dat sentinţa neamului, a cărui poveste s'a desfăşurat veşnic în plin aer şi n'a fost sugrumată niciodată între ziduri de cetate. Coşbuc s'a dus aşa de departe înapoi, călător în bezna vremilor, încât e singurul scriitor căruia i-a mijit din întunerec sbuciumul povestirii noastre, singurul care a prins cântecul de leagăn al acestei capricioase încrucişări tracoromanice. Cine se va strădui odată să adune laolaltă eroii din basme care dau năvală în baladele lui şi va căuta să lămurească aceste fragmente de mit strălucitor, va reconstrui un mare epos naţional. Din ele se reoglindește copilăria neamului ca din Aeneida lui Virgil şi se fixează ierarhia zeilor noştri înfrânţi, ca în Teogonia lui Hesiod, panteonul Eladei... De la nomerclatura lor sugestivă, smulsă din producţiile folclorice sau din propria lui creaţiune, - atât de înrudite amândouă, încât se confundă -, până la frânturile de grai de la ţară în care se încadrează viziunea, simţi pretutindeni rezonanţa veacurilor ca o misterioasă chemare surdă, venind de pe celălalt tărâm. .

 Coşbuc e cel mai român dintre noi. El a avut cea mai mare putere de izolare în faţa importului de spirit străin, firea lui protestatară de ţăran a respins orice influenţă literară venită de peste graniţele imperiului nostru sufletesc. Desfăcut de orice curent, răsărit şi rămas încontinuu în afară de constelaţia literară a vremii lui, Coşbuc e o apariţie singulară. Când s'a ivit acum patruzeci de ani în atmosfera post-eminesciană, poezia lui a venit ca o grindină de vară care a desfiinţat o vegetaţie artistică hibridă şi a purificat văzduhul. Feciorul de popă din Hordou, uscat şi aţos, cu ochii luminoşi ca două vârfuri de suliţe, cu buzele strânse, când îndărătnice, când cicălitoare, a fost chemat să introducă principiul sănătăţii în literatura românească. Nunta Zamfirei cu svonul ei de mirişti şi pădure, strofele sprintene îndrăsneţe ca un glas de clopot într'un răsărit de soare, concepţia de optimism viguros şi fecund, tinereţea robustă a gândului ferecat cu tot meşteşugul unei înţelepciuni arhaice, Nunta Zamfirei a fermecat şi a cucerit din prima zi, strivind cu chiotul ei sonor, toate divagaţiile manierei decepţioniste. Un sfert de veac a răsunat cântecul. Îl ştiţi cu toţii pe amândouă crestele munţilor. Ca o harfă eoliană atârnată deasupra destinului unui popor, glasul lui a răsfrânt simţiri ascunse patimi şi credinţe iniţiate de vânt...
Sunt suflet din sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi amarul.

 Aşa scrie el undeva în pragul bătrâneţii ; cu drept cuvânt. E cea mai simplă, cea mai nouă reală definiţie a rostului oricărui scriitor şi mai ales al lui Coşbuc, cu structura lui particulară de nervi şi de cuget, ferit de egocentrismul maladiv al liniei moderne, s'a risipit înregistrând sensaţiile altora, fie că smulgea taina călătoare a cerului nostru sau prindea în strofe săltăreţe înmlădierea ritmică a trupurilor la horă, fie că scria răvaşul ranitului de pe câmpiile bulgare sau scrâşnea blestemul secular al clăcaşului : Noi vrem pământ ! Niciodată n'a fost o minte mai nedeslipită de tot cutremurul intim al solului naţional, ca aceea care s'a prăbuşit în pragul ceasului de izbândă fără să-i fie dată mângâierea de-a vedea măcar la lumina unui fulger reînvierea patrimoniului sacru, înfricoşatul orbitorul sfârşit de epopee : balada cea din urmă...

 O ursitoare rea l-a împărtăşit de-o moarte grozavă ca în Infernul lui Dante, de-ale cărui tenebre s'a înfiorat adeseori sufletul lui... A căzut la mijloc de dramă, cu ochii îndreptaţi spre oastea din Moldova, urmărind în agonie crâmpeie răsleţe de-ale gloriei noastre militare, pe care nimeni n'o căutase ca dânsul...

 Soarta a fost crâncen de nedreaptă cu Coşbuc. Îngăduiţi-mi însă, domnilor, să mă las răpit de valul sincerităţii, care este apanajul vârstei d-voastră, şi să vă mărturisesc gândul meu întreg... La nedreptatea sorţii s'a adăugat o ciudată ingratitudine a posterităţii... Pentru configuraţia sufletească şi intelectuală de astăzi, personalitatea lui Coşbuc se cufundă tot mai mult în uitare... Care să fie pricina acestei dureroase absenţe de avânt retrospectiv ? De ce Coşbuc apare ca foarte bătrân pentru exigenţele curente în materie de artă şi literatură ? Se împlinesc abia zece ani de la moartea lui. Dacă nu închidea ochii în mod prematur, azi ar fi un sexagenar vioi, plin de neastâmpăr creator şi de probleme... Cum se explică atunci acest început de-a doua moarte, mult mai crudă ca cea dintâi ? S'au ivit în această scurtă perioadă culmi de gândire nouă, care să întunece pe autorul Baladelor şi Idilelor şi să deschidă alte drumuri de orientare literară ? Nimeni n'ar putea susţine o asemenea erezie. În vremea asta a curs sânge nu cerneală şi d-voastră ştiţi bine, muzele fug de câmpul de bătaie. S'a schimbat aspectul tradiţional al societăţii noastre, ne-a năvălit fumul de fabrică şi sgomotul citadin ? Nu, domnilor, în zece ani abia dacă am avut vreme să ne întoarcem la brazda strămoşească de unde ne alungase furtuna războiului... Suntem şi azi, cum s'ar zice, eminamente rurali prin toate îndeletnicirile noastre prezente sau atavice... Atunci de ce ostracizarea lui Fulger şi a lui Ştefaniţă Voda ? De ce ? Fiindcă printr'un paradox foarte curios, deodată cu împlinirea idealului naţional, ideologia naţională a scăzut din intensitate la noi şi apostolii ei cad în desuetudine. Nu Coşbuc a îmbătrânit, domnilor studenţi, a îmbătrânit spiritul public la noi şi concepţia de viaţă a generaţiei eroice a început să cedeze în faţa micilor negustori de tot felul, care au năpădit arena a doua zi după ce-a amuţit tunul. Uitând că existenţa unui popor se întăreşte mai mult printr'o continuitate în afirmarea unei credinţe, decât printr'o deslănţuire trecătoare de energie, România nouă, din ziua când a jucat hora unirii, pare mai puţin românească în aspiraţiile ei... De aceea, cel mai român dintre poeţi se retrage în umbră înfăşurat în mantia mândriei lui rănite... Şi mai e încă ceva, un adevăr ştiut mai ales de d-voastră, pe care l-am proclamat şi eu şi trebuie să-l ating şi astăzi, fireşte cu toate riscurile... Pe trupurile desvlăguite, se ivesc totdeauna fenomenele parazitare. Diriguirea spiritului public la noi, vă daţi seama cu toţii, a ajuns tot mai mult pe mâini străine de laboratorul nostru sufletesc. Presa, cu bucătura ei otrăvită de toate zilele, efemeră producţie curentă a tiparului, lasă în urmă o pătură tot mai groasă de indiferentism... E la mijloc, desigur, o străduinţă metodică de-a ne scoate din tranşeele diferenţierii noastre din bătrâni, o tendinţă de-a ne nivela şi domestici pornirile ancestrale... Dar e în joc, trebuie s'o recunoaştem, imposibilitatea organică a nou-venitului care nu ne poate da decât din ce-a adus în traista lui… Adică, ce-ar putea, vorbim fără nici o răutate, ce-ar putea avea comun cu Subţirica din vecini sau cu Pepelea din cenuşă, cutare antreprenor de opinie publică de la Bucureşti, temut modelator de simţire românească din zilele noastre ? A fost el cândva la ţară, a simţit el freamătul unei păduri, a stat cu braţele moi, biruit de splendoarea peisagiului, acolo unde:
În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în vale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale...

 Nu, domnilor, n'a fost. De aceea literatura lui Coşbuc e Hecuba pentru el; mai mult : e o provocare, e o pagină ostilă. Eu îi înţeleg bine şi îi înţelegeţi şi d-voastră, fiindcă probabil vă gândiţi ce extraordinar de grotesc ar fi să vedeţi amestecaţi în convoiul din Nunta Zamfirei, după feţi-logofeţi, ghinărari şi sfetnici, pe aceşti cetăţeni neofiţi veniţi să ceară şi ei loc la ospăţ. Da, domnilor, atitudinea lor e limpede şi perfect justificată.

 Ce nu e de înţeles însă, e neputinţa noastră. De aceea, cu dragă inimă am primit invitaţia de-a împlini alături de d-voastră în numele Academiei Romane un act de pietate, fiindcă văd şi în comemorarea lui Coşbuc din partea tinerimii din Cluj, acelaşi îndemn generos care distinge întreaga clocotire universitară recentă pentru reîntronarea ideii naţionale în viaţa noastră publică, lăsând la o parte exagerările şi toate greşelile condamnabile. Dacă îmi pot îngădui de-a vă da un sfat, aceasta ar fi dorinţa mea, de-a vă vedea cât mai retranşaţi după tradiţiile trecutului nostru literar a cărui povaţa e, în orice împrejurări, şi o formulă salvatoare şi un stindard de luptă. Atunci când glasul celor vii slăbeşte sau din oboseală sau din supra-cuminţenie interesată, e bine, domnilor studenţi, să ne căutăm alianţa la cei de sub pământ, să ne desgropăm morţii şi să primim programul lor.

Share this:

ABOUT THE AUTHOR

Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii ( Atom )